DWDM - tehnologia retelelor de transport ale viitorului

Pe masura ce devin disponibile noi servicii de telecomunicatii, ele nu intarzie sa fie exploatate, telul proiectantilor de retele fiind introducerea unor tehnologii care sa permita o cat mai usoara extindere viitoare. Conform statisticilor, traficul de date de tip IP inregistreaza o crestere anuala de 300%, fapt ce se reflecta in politica marilor furnizori de servicii de internet, ce dubleaza largimea de banda din backbone-urile retelelor lor la fiecare 6 luni. Pentru comparatie, traficul vocal inregistreaza o crestere anuala in jurul a 10%. Retelele metropolitane clasice sunt bazate pe ierarhia digitala sincrona (SDH = synchronous digital hierarchy), topologiile folosite fiind punct-la-punct sau inel, avand drept componente multiplexoare cu insertie/extractie. Segmentul hardware al acestor retele este reprezentat de cablurile de fibra optica instalate incepand cu 1991. In mod uzual, cu ajutorul multiplexarii cu diviziune in timp (TDM = time division multiplexing) se obtin viteze de transfer de 2.5, 10 si chiar 40 Gbits/s (STM-256). Cerintele impuse de sistemele de 10 si 40 Gb/s dispersiei la cablele optice instalate pana de curand pot fi cu greu indeplinite. Pentru asigurarea unei erori de bit sub 10-10 sunt necesare puteri optice in fibra mai mari, fapt ce conduce la aparitia efectelor neliniare deranjante. Referitor la SDH si la nivelele de multiplexare, este de notat ca fiind un dezavantaj rigiditatea acestor nivele: daca, de exemplu, este necesar un flux de date mai mare de 2.5 Gbits/s, singura optiune disponibila este utilizarea nivelului superior de multiplexare, de 10 Gbits/s, rata ce poate depasi cu mult nevoile momentane ale sistemului si bugetul alocat. Aparuta din nevoia inlaturarii neajunsurilor de mai sus si ca raspuns la cererea tot mai ridicata de largime de banda, tehnologia multiplexarii prin diviziunea lungimii de unda (WDM = wavelength division multiplexing) este bazata pe un principiu complet diferit celui din TDM: renuntandu-se la ideea sloturilor temporale si a secventialitatii, fiecarei surse separate de informatie i se aloca un purtator optic avand o lungime de unda anume aleasa dintr-o grila de valori disponibile astfel ca informatia provenita de la surse diferite este transmisa paralel prin intermediul aceluiasi mediu optic. Avantajele solutiei WDM Folosind aceasta tehnologie se obtine in mod uzual o crestere a capacitatii cablurilor de fibra optica deja instalate de 16 pana la 32 de ori. Limitele superioare actuale sunt de 128 sau chiar 180 de lungimi diferite de unda utilizate pe o singura fibra optica. Limitarile acestei tehnologii sunt inca necunoscute. Dezvoltarea fibrelor optice a permis o revolutie in telecomunicatiile moderne. Sisteme de transmisiuni pe distante lungi transmit impulsuri digitale de lumina la 10 Gb/s si, de curand, la 40 Gb/s pe o singura lungime de unda. Cu sistemele de multiplexare densa a lungimilor de unda (DWDM) se pot usor atinge cateva sute de gigabiti pe secunda, in

timp ce cele mai bune teste au inregistrat transmiterea a 1,6 Tb/s pe distante de peste 10.000 Km. Cativa fabricanti au demonstrat ca se pot atinge 5 Tb/s pentru utilizari in MAN. i nu este de neconceput ca sistemele moderne de mare viteza sa atinga banda efectiva a unei fibre optice single mode, cca 25 Tb/s. Tehnologiile CWDM (Coarse WDM = WDM brut) si DWDM (Dense Wavelength Division Multiplexing = multiplexare cu diviziune densa a lungimii de unda), folosind ca suport fizic fibra optica monomod, reprezinta solutia pentru cresterea dramatica a capacitatilor retelelor de transport si nu doar atat: WDM furnizeaza o infrastructura necesara serviciilor cu cerinte sporite de securitate, ofera transparenta in privinta protocolului si a ratei de bit. Fata de CWDM, in tehnologia DWDM ecartul intre lungimile de unda folosite este mai mic si in plus exista posibilitatea amplificarii tuturor purtatorilor optici fara a mai fi necesara conversia in domeniul electric. In tehnica CWDM se opereaza cu un numar redus de lungimi de unda (de regula 2 la 8 lungimi de unda distincte). In DWDM se opereaza cu un numar extins de lungimi de unda (pana la 160 de lungimi de unda distincte) spatiate la 100, 50 sau 25 GHz (spatierea echivalenta in lungimi de unda: sub 0.8 nm). Fiind o arhitectura de nivel fizic, implementarea DWDM va fi transparenta nivelelor de retea superioare, exploatarea in continuare a sistemelor deja instalate, bazate pe ierarhia SDH, fiind neafectata. Aceasta noua tehnologie furnizeaza o metoda de reorientare a retelelor dinspre traficul de voce inspre traficul de date, acesta din urma inregistrand evolutii spectaculoase in ultimii ani prin intermediul FrameRelay, Gigabit Ethernet si Fiber Channel. DWDM aduce imbunatatiri si in privinta echipamentelor utilizate la realizarea tronsoanelor mai lungi de comunicatii. Scalabilitatea este un factor important in succesul inregistrat de noua tehnologie: cresterea capacitatii unei retele DWDM se rezuma la inlocuirea interfetelor existente la capetele cablurilor de fibra optica, nefiind necesara nici o alta interventie asupra amplificatoarelor instalate de-a lungul legaturii de comunicatie. Avantajele acestei noi tehnologii sunt multiple: reducerea complexitatii retelelor prin utilizarea unui numar mai mic de echipamente, transparenta pentru nivelele superioare de retea (poate fi transportat trafic de orice tip), posibilitatea realizarii unui upgrade flexibil, bine adaptat la nevoile imediate de trafic, potentialul dezvoltarii unor noi servicii precum furnizarea la cerere a unor lungimi de unda (wavelength leasing) ca varianta la inchirierea legaturilor fizice cu rata de bit limitata (leased lines).