Sunteți pe pagina 1din 22

Introducere

Multiplixarea optica cu despartirea pe lungimea de unda WDM acesta


fiind noua tehnologie optic indesita care afost descoperita intre anii 1970-1980. in
present WDM joaca un rol important pentru sistemele optice , ca si pentru
multiplexarea cu frecventa diferita FDM pentru sistemele de comunicatii
analogice .Din aceata cauza sistemele WDM des sun t numite sisteme de
multiplexare optica cu despartire a fregventelor OFDM.dar dupa felul lor aceste
tehnologii FDM SI OFDM CONSIDERABIL difera una de alta . diferenta lor nu
se contine doar in folsirea semnalului optic sau electric.La FDM se foloseste
mecaismul modulatiei in amplitudine cu o banda laterala si sitema alesa pentru
aducerea aceluiasi semnal modulat asa cum este prezentat de asamblul de canaale
standart TC.La OFDM mecanismul modulatiei , necesar in FDM pentru miscarea
purtatorilor , care indeopste nu se foloseste in acest system, purtatori se generiza
cu alte izvoare de purtatori,semnalele carora pur si simplu se imperchiza intr-un cu
alte izvoare de purtatori,semnalele carora pur si simplu se imperchiza intr-un
multiplexor cu mai multe unde de fregventa Fiecare componenta a lui in principiu
poate sa transmita un ansamblu dde semnale digitale , format dupa legile
diferitortehnologii sincrone .Un exemplu : un purtator poate sa transmita traficul
ATM, altul SDH, al treilea PDH e.t.c. pentru acesta purtatorii se moduleza in
semnal digital , in corespundere cu actualul trafficÎn prezent sistemele de
comunicaţii stau la baza dezvoltării societăţii . Cerinţele faţă de serviciile de
comunicaţii , de la linia telefonică obişnuită pînă la accesul la internet creşte .
Aceasta înaintează noi cerinţe faţă de reţelele de comunicaţii moderne , capacitatea
lor de transmitere , siguranţă . Acum este recunoscut faptul , că pentru a satisface
cerinţele societăţii în transmisiunea informaţiei se poate numai prin reţele de fibre
optice .Creşterea cerinţelor faţă de banda de trecere are un caracter nedeterminat .
Tehnologia ATM , IP , SDH în timpul apropiat pot să nu se descurce cu creşterea
volumului de informaţie transmisă . Aceasta impune căutarea soluţiilor , care au
rezervă mare în capacitatea de transmisiune . Tehnologia care permite de a crea
reţele optice flexibile ramificate cu posibilităţi nelimitate de creştere a benzii de
frecvenţă , este tehnologia de multiplexare a lungimilor de undă WDM
( Wavelength Division Multiplexing ) . Esenţa tehnologiei WDM constă în faptul ,
că pe o fibră optică concomitent se transmit cîteva canale de informaţie la diferite
lugimi de undă , ce permite de a utliza maxim efectiv fibra optică . Tehnologia
WDM permite de a mări de multe ori capacitatea de transmisiune a fibrelor optice
fără a instala cabluri noi şi fără instalarea dispozitivelor noi .
Primele sisteme WDM avea două canale în ferestrele 1330 şi 1550 nm . Apoi
au apărut sisteme cu 4 canale , cu distanţa dintre canale 8-10 nm în ferastra 1550
nm . Mai apoi a apărut tehnologia de multiplexare densă a lungimilor de undă
DWDM ce a adus la apariţia sistemelor cu 8 , 16 , 32 , 64 de canale . În prezent
distanţa standard între canale se consideră 0,8 nm .
Schema bloc a sistemelor WDM.Schema de baza a sistemelor de comunicatii prin
WDM( 4 CANALE ) este reprezentata in fig urmatoare:

1.1 Creşterea cerinţelor în tansmisiunea informaţiei


În ultimii zece ani cerinţele oamenilor în schimbul de informaţie a crescut . Cu
mult a crescut viteza reţelelor de transmitere a informaţiei . Transmiterea rapidă şi
sigură a semnalelor video , sunetului şi datelor a căpătat o importanţă deosebită în
dezvoltarea societăţii .La sfîrşitul anilor 1990 volumul de transmitere a informaţiei
prin reţele internaţionale de comunicaţii a crescut multiplu pe baza fenomenului
numit Internet . Cînd a apărut reţeaua globală World Wide Web şi a apărut
posibilitatea de acces la resurse nalimitate de informaţie în Internet , capacitatea lui
de a cuprinde orice bandă liberă accesibilă a devenit evidentă . Creşterea capacităţii
de transmisiune a canalelor de comunicaţii cu mult a depăşit cele mai mari
prognoze ( fig. 1.1 ) .

Fig. 1.1 Creşterea vitezei de transmisiune în reţele în ultimii zece ani ( se


observă , că perioada
de timp între elaborarea noilor tehnologii şi întroducerea lor în utilizare se
micşoreazăFibrele optice a devenit anume acel mijloc de transmisiune , care a
putut să ţină faţă acestor fluxuri mari de informaţie . La început pentru divizarea
benzii de transmisiune a unei fibre în canalele de comlunicaţii se utiliza
multiplexarea în timp TDM ( Time Division Multiplexing ) . Dar din cauza că
dispozitivele de modulare şi multiplexare deveneau mai complicate , cu creşterea
vitezei de transmisiune a datelor , utilizarea acestei tehnologii a fost limitată .
Creşterea benzii de transmisiune în continuare a impus necesitatea de utilizare a
unei metode alternative - multiplexarea prin divizarea lungimii de undă
( Wavelength Division Multiplexing- WDM ) .

1.2 Multiplexarea prin divizarea lungimii de undă


Sistemele WDM sînt bazate pe capacitatea fibrei optice de a transmite
concomitent lumina diferitor lungimi de undă (culori) fără interferenţă reciprocă .
Fiecare lungime de undă prezintă în fibra optică un canal optic aparte . Există
diferite metode optice pentru a uni cîteva canale într-o singură fibră , iar pe urmă
de a le diviza în anumite puncte ale reţelei . În prezent tehnologia WDM permite
transmiterea printr-o singură fibră , canale cu diferenţa lungimilor de undă de 1
nm, această tehnologie are denumirea de DWDM (Dense WDM ) . Dezvoltarea
tehnologiei WDM a permis de a crea reţele în care prin fibre optice se transmit
peste o sută de canale independente , şi chiar reţele în care transmisiunea
informaţiei se efectuiază în ambele direcţii , în una şi aceiaşi fibră optică Aceste
succese a tehnologiei WDM au fost atinse datorită amplificatoarelor pe fibră optică
EDFA . Amplificatoare pe fibră optică dopate cu erbiu EDFA( Erbium Doped
Fiber Amplifier ) . În aceste dispozitive pe baza energiei laserului de injecţie se
produce amplificarea tuturor canalelor care vin la intrare , lungimile de undă a
cărora se află în banda lungimilor de undă 1530-1565 nm - banda de lucru a
amplificatorului .
În prezent se elaborează sisteme DWDM cu capacitatea de cîteva zeci de
canale . Există şi sisteme experimentale care pot transmite prin fibra optică sute de
canale cu viteza sumară de 1 Tbit /s . În figura de mai jos sînt arătate posibilitatile
creşterii

capacităţii de transmitere a reţelei prin utilizarea sistemei WDM .


Fig. 1.2 Creşterea rapidă a capacităţii de transmisiune a liniilor de comunicaţii
cu creşterea
numărului de canale
1.4 Viitorul sistemelor WDM
Necesitatea în creşterea capacităţii de transmitere a reţelelor se dublează în
fiecare an . Înafară de aceea , această necesitate , se răspîndeşte geografic . În
prezent tehnologia DWDM asigură cea mai mare creştere a benzii de
transmisiune .În multe cazuri datorită utilizării tehnologiei DWDM capacitatea de
transmisiune prin fibra optică poate fi mărită de sute de ori . După cum se vede
tehnologia DWDM încă nu degrabă va ajunge la limitele sale în ceea ce priveşte
capacitatea de transmisie . Cum a fost spus mai sus , în sisteme experimentale sa
ajuns la transmiterea a cîteva sute de canale prin fibra optică . Creşterea în
continuare a numărului de canale poate fi asigurată pe baza micşorării intervalului
spectral între ele , folosind amplificatoare EDFA cu o lărgime mai mare a
spectrului ( de exemplu conectînd diapazonul L - de la1565 - 1625 nm ) , sau pe
baza folosirii fibrelor speciale , care permit de efectuat transmisiunea în diapazonul
1200 nm fără preamplificare adăugătoare . Creşterea capacităţii de trnsmisie se
asigură prin creşterea vitezii de transmisiune a datelor în fiecare canal . În
sistemele digitale contemporane de transmisiune această viteză este de 2,5 Gbit/s
sau 10 Gbit/s . Cerinţele la transmisiunea prin Internet a semnalelor audio şi video
în timp real , va duce la utilizarea largă a sistemelor DWDM şi micşorarea costului
lor .

Fig.1.3 Evoluţia tehnologiei de comunicaţii în timpul apropiat va permite de a


aduce fibra optică
pînă la fiecare calculator
1.5 Tehnologie nouă - noi metode de testare
Se părea că producătorii de dispozitive sînt gata la creşterea cerinţelor către
capacitatea de transmisiune a reţelelor de comunicaţii . Dar întroducerea noii
tehnologii în practică necesită mari cheltuieli . Menţinerea nivelului existent a
capacităţii de lucru a sistemelor DWDM este o sarcină mult mai complicată în
comparaţie cu reţelele fibro - optice de generaţia întîi . Cînd prin fibră se transmite
numai un singur canal , starea fibrei se controlează cu ajutorul oscilografului prin
urmărirea semnalelor la nivelul fizic şi dispozitivelor optice de testare , spre
exemplu , reflectometrului optic OTDR (Optical Time Domain Reflectometer )
urmărind caracteristicele fibrei . Controlul stării reţelei TDM , cînd cîteva canale
sînt unite , cere dispozitive de măsurare complicate . Sistemele DWDM întroduc
noi schimbări în testare - toţi parametrii care acţionează la eficacitatea şi
integritatea transmisiunii trebuie să fie măsurate pentru fiecare canal la fiecare
lungime de undă . Aceasta este o sarcină complicată în special dacă numărul de
canale este mare .
Este necesar ca periodic de controlat şi testat la toate lungimile de undă atît
elementele aparte a sistemei DWDM , cît şi sistema în întregime . Alegerea
dispozitivelor de testare se efectuiază în dependenţă complexitatea componentelor
testate , tipului sitemei de comunicaţii şi de sarcinile înaintate .
2.3.1.1 Lungimile de undă de transmisiune standart
Pentru ca componentele sistemei WDM să fie interschimbabile şi să poată
interacţiona între ele , în sistemele WDM este necesar de utilizat um set de
frecvenţe de generare a laserului . Cu toate întrebările legate de standardizarea
sistemelor WDM se ocupă organul internaţional de standardizare - sectorul de
standardizare în telecomulnicaţii a uniunii internaţionale de electrocomunicaţii
ITU - T ( International Telecomunication Union ) a grupei de cercetare SG15 pe
reţele de transport , sisteme şi dispozitive . Specificarea ITU-T G.692 pe interfeţe
optice pentru sisteme multicanal cu amplificatoare optice determină setul standard
de frecvenţe - planul de frecvenţe a sistemei WDM . Planul de frecvenţă ITU - este
setul de frecvenţe standard ν pe baza frecvenţei de bază 193100 GHz . Frecvenţele
standard se situiază mai sus şi mai jos de această frecvenţă cu intervalul de 50 GHz
. În tabela 1 intervalul de frecvenţă este de 100 GHz. Pentru fiecare frecvenţă este
dată lungimea de undă corespunzătoare λ .
Tabela 1 Planul de frecvenţă ITU
2.3.1.2 Sabilizatoare de lungimi de undă

Lucrul reuşit a sistemelor WDM şi DWDM în mare parte depind de stabilitatea


sursei de alimentare . De aceea ,pentru ca receptoarele , filtrele , atenuatoarele şi
ramificatoarele optice să îndeplinească funcţiile sale corect , frecvenţa semnalului
trebuie să se menţină cu o foarte mare exactitate . Aceasta se asigură de către
stabilizatoarele lungimilor de undă (fig. 1 )

Fig. 2.4 Schema simplificată a lucrului


stabilizatorului lungimii de undă
Lungimea de undă fixă de iluminare a laserului se determina pe baza
schimbării temperaturii sau cu ajutorul injectării lui cu curent electric . În acelaş
timp stabilizatorul lungimilor de undă dă un semnal de comandă pentru reglarea
lungimii de undă de iluminare a laserului. De obicei stabilizatorul constă din două
filtre dielectrice situate consecutiv . Un filtru este reglat la frecvenţa , puţin mai
mare de cea nominală , iar altul la o frecvenţă cu aceaşi valoare dar mai mică de
nominală . La trecerea semnalului optic prin aceste filtre se dă semnal de comandă
electric , care arată , cît de mult , lungimea de undă , a deviat de la valoarea
nominală . Filtrele dielectrice au o stabilitate înaltă şi pot fi reglate pentru
transmisiunea unui diapazon îngust a lungimilor de unde exact poziţionat .
Sabilizatoare de lungimi de undă , care utilizeaza filtre dielectrice , asigură
stabilitate înaltă a lungimilor de undă necesare pentru sursele de radiaţie a sistemei
WDM pe un timp îndelungat
Ramificatoare biconice sudate
Cel mai simplu ramificator biconic FBT ( Fused Biconic Tapered ) reprezintă o
pereche de fibre optice monomod , pe o anumită porţiune sudate între ele după
lungime. Moda de bază a fibrei , care se propagă prin miezul fibrei optice , la
trecerea prin regiunea sudată se transformă în mode ale învelişului . Cînd fibrele
se divizează din nou , modele invelisului se transformă în modele fibrei , care se
propagă prin miezul fiecărei fibre de ieşire . În rezultat se obţine un ramificator
,care practic nu întroduce pierderi . Semnalele de ieşire nu numaidecît trebuie să
aibă putere egală , raportul puterilor se determină de interferenţa în regiunea de
sudare a fibrelor şi depind de lungimea acestei porţiuni . Dacă două aşa
ramificatoare sînt situate consecutiv ( fig. 2.16 ) şi două ramuri au drumuri optice
diferite între locurile sudate , atunci această combinaţie acţionează ca un
interferometru Mach-Zehnder . Puterea semnalului de ieşire se divizează între
fibrele de ieşire în dependenţă de lungimea undei cu o anumită periodicitate . Dacă
semnalul de bază de ieşire conţine canale optice a două unde diferite atunci la o
anumită alegere a parametrilor aceste canale, se vor afla la ieşire în fibre diferite .
A doua fibră de ieşire nu se utilizează .

Fig. 2.16
Semnalul de intrare
se divizează
între două ieşiri

Dacă la intrare soseşte semnalul de bază , care conţine o mare cantitate de


canale pe diferite frecvenţe( cu distanţă egală între ele ) , la ieşire în fiecare fibră va
fi cîte o jumătate de canale cu distanţa între frecvenţe de două ori mai mare .
Folosind consecutiv cîteva ramificatoare se poate de adus fiecare canal întro fibră
aparte . Masivele acestor dispozitive , unele secţii a cărora cîteodată sînt schimbate
cu reţele Bragg se utilizează pentru evidenţierea canalelor de o frecvenţă anumită
din sistemele multicanal WDM şi DWDM sau pentru adăugarea canalelor într-un
nod oarecare a reţelei optice . Deoarece ele sînt dispozitive complet pasive şi au
pierderi mici , este posibilă utilizarea unor seturi destul de mari de aceste
dispozitive .
2.3.9 Multiplexoare optice de int/ext
Multiplexoarele şi demultiplexoarele cu ajutorul diferitor metode de divizare a
undelor unesc cîteva semnale optice pentru transmiterea pe o singură fibră şi
divizarea acestor semnale după transmisiune . Dar deseori este necesar de adăugat
în semnalele de bază şi de evidenţiat din el numai un canal , neschimbînd toată
structura semnalului . Pentru aceasta se utilizează multiplexoare de int/ext a
canaleor OAPM ( Optical Add/Drop Multiplexer ) care îndeplinesc această
operaţie , ne tranformînd semnalele tuturor canalelor în formă electrică iar apoi
invers ( fig. 2.17 ).
Fig. 2.17 Multiplexor de int/ext a canalelor

2.4 Compararea TDM şi WDM


Ambele tehnologii WDM şi TDM se utilizează pentru mărirea capacităţii de
transmisie informaţională a retelei . Cu toate că ele nu se exclud , dar se
complectează una pe alta, se poate de comparat aşa caracteristici , ca flexibilitatea
structurii liniilor de comunicaţii , viteza de transmisiune şi acţiunea erorilor de
biţi . 2.4.1 Flexibilitatea structurii liniilor de comunicaţii
În principiu , tehnologia TDM dă posibilitatea transmisiunii pe linii de
comunicaţii a canalelor , diferite după tipul datelor transmise . Tehnologia TDM
permite de a diviză cablul optic în multe canale , prin care cu diferite viteze se
transmit diferite tipuri de trafic .
În tehnologia WDM canalele sînt absolut independente , de aceea are o
flexibilitate mai mare în comparaţie cu tehnologia TDM .

2.4.2 Viteza de transmisiune

În tehnologia TDM capacitatea de transmisiune va creşte odată cu creşterea


vitezei de transmisiune . Cît de mare poate fi această viteză depinde de
componentele electronice folosite . Fibra optică permite de a transmite datele cu
viteza de cîţiva Tbit/s . În tehnologia TDM aşa viteză nu poate fi atinsă decît prin
uilizarea unui număr mare de cabluri . Cea mai rapidă linie de legătură TDM care
poate fi creată cu utilizarea celei mai noi tehnici , sistemele WDM pot fi transmise
ca unul din multiplele canale .
Capitolul 3 Parametrii de bază a sistemei WDM
3.1 Problemele de bază
Apariţia tehnologiei WDM , ca oricare tehnologie nouă , odată cu
numeroasele priorităţi a adus şi probleme noi . Problema de bază pentru operatorii
sistemelor contemporane DWDM este lucrul lor sigur şi stabil . Foarte important
devine controlul calităţii caracteristicelor optice . Factorii de bază care limitează
productivitatea sistemelor cu multiplexarea în timp TDM sînt : puterea laserului ,
pierderi în fibră şi pierderi întroduse de componente , dispersia modală de
polarizare , dispersia cromatică şi modală nestabilitatea semnalului , adîncimea
modulării laserului , neliniaritatea fibrei , intensitatea relativă de zgomot RIN
( Relativ Intensity Noise ) şi coreficientul de erori BER ( Bit Error Rate ) .
Multiplexarea după lungimea de undă adaugă în spaţiul parametrilor o nouă
măsurare - lungimea de undă - şi cu mult complică parametrii de de bază a sistemei
WDM . Astfel se cunosc următorii parametri : stabilitatea spectrului , diapazonul
spectral al amplificatorului EDFA , lungimea de undă centrală , lăţimea benzii de
transmisiune , devierea frecvenţei laserului , dispersia cromatică , stabilitatea
frecvenţei optice zgomote de fază ( automodularea de fază şi modularea de fază ) ,
radierea spontană amplificată ASE , amplificarea EDFA , perturbaţii , împrăştierea
stimulată Raman , împrăştierea stimulată Brillouin . Cu toate că tehnologia WDM
măreşte eficacitatea reţelelor , mărind banda de transmisiune şi numărul
canalelor , utilizarea ei cere o prgătire minuţioasă . La etapele de planificare ,
elaborare , producere şi darea în exploatare a sistemelor WDM , toţi aceşti factori
trebuie cercetaţi şi luaţi în consideraţie în măsura necesară .
3.2 Multiplexoare şi demultiplexoare
Multiplexor MUX se utilizează pentru unirea întro fibră optică a cătorva
canale cu diferite lungimi de undă fig. 3.1 . În calitate de multiplexor poate fi
folosit ramificator de bandă largă . Dar pierderile întroduse în acest caz vor fi
destul de mari - de la 4 dB în sisteme cu două canale , 7 dB în sisteme cu patru
canale , şi 13 dB în sistemele cu 16 canale ş.a m.d. . De aceea pentru
multiplexarea canalelor de intrare de obicei se utilizează alte metode bazate pe
utilizarea filtrelor optice . Multiplexoarele de bandă îngustă existente DWDM
unesc canalele cu diferite lungimi de undă întrun canal comun cu pierderi minimal
posibile .

Fig. 3.1 Lungimile de undă multiplexate trebuie să fie date exact cu intervaluri
egale .

Demultiplexorul DEMUX invers divizează din canalul de bază mai multe


canale . Cu toate că tehnologiile de producere a multiplexoarelor şi
demultiplexoarelor , sînt asemănătoare , producerea demultiplexoarelor este o
sarcină mai complicată . Din cauza că DEMUX în mare parte se caracterizează de
parametrul care se numeşte izolaţie , iar MUX se caracterizează de directivitate .
Cu cît este mai mică valoarea fiecărui parametru cu atît sînt mai înalte
caracteristicele dispozitivului . Tehnologic este mai complicat de produs
dispozitive cu valoare mică de izolaţie . În aşa caz DEMUX poate lucra în regim
de multiplexare . Cu micşorarea intervalului între canale şi mărirea numărului de
canale producerea multiplexorului devine o sarcină mai complicată .
3.2.1 Banda de transmisiune a canalului
Eficacitatea multiplexorului/demultiplexorului se determină de capacitatea
lui de a izola unele de altele canalele de intrare sau de ieşire . Banda de
transmisiune a fiecărui canal se caracterizează de parametrii reprezentaţi în fig.
3.2 . La ele se referă :
Fig. 3.2 Criteriile de eficacitate pentru multiplexor/ demultiplexor

3.2.1.1 Lungimea de undă centrală

Lungimea de undă centrală - unul din parametrii , care caracterizează canalul


multiplexorului/demultiplexorului . Lungimea de undă centrală a canalului - este
valoarea medie aritmetică a lungimii de undă de separare : λsupper+λlower/2 .
Lungimea de undă de separare - de sus şi de jos - acestea sînt lungimile de undă ,
la care pierderile întroduse ajung la nivelul necesar ( de obicei 3 dB ) . Lungimea
de undă spectrală poate să nu corespundă cu lungimea de undă a maximului
spectral .
Lungimea de undă centrală a canalului este cel mai important parametru
pentru filtrele optice cu forma simetrică ( sau aproape de ea ) a spectrului . Pentru
spectrul ideal simetric a canalului optic lungimea de undă centrală corespunde cu
lungimea de undă a maximului spectral , ceea ce poate avea loc destul de rar .
Pentru curba spectrală mai complicată cu cîteva vîrfuri a lungimei de undă de
separare se determină pe "aripile" curbei . Des devierile slabe a formei spectrului
aduc la o schimbare vizibilă a lungimei de undă centrale . Compararea a două
spectre sînt prezentate în fig 3.3 .
Fig. 3.3 Compararea a două spectre , care arată acţiunea schimbărilor slsbe la
situaţia lungimii de undă centrale

Lungimea de undă nominală a emiţătorului trebuie să fie cît mai aproape de


lungimea de undă centrală . De obicei aceasta este una din lungimile de undă , ce
corespunde planului de frecvenţă ITU .
3.2.1.2 Intervalul între canale
Intervalul între canale trebuie să corespundă planului de frecvenţă WDM . În
reţelele existente se poate de folosit plase de frecvenţă a canalelor regulate şi
neregulate . Cel mai răspăndit este planul de frecvenţă ITU cu intervalul de
frecvenţă regulat între canale 100 GHz . Intervalele neregulate între canale în
general se utilizează pentru a minimiza sau a exclude deplasarea neliniară cu patru
unde FWM , cînd în rezultatul interacţiunii neliniare a radierii în fibră pe două sau
mai multe frecvenţe apar semnale cu frecvenţă nouă . La intervale regulate între
canale semnalul nou parazit poate corespunde după frecvenţă cu semnalele
existente a altor canale şi să aducă la apariţia perturbaţiilor încrucişate . La
intervale neregulate între canale deplasarea cu patru unde poate aduce la zgomote
suplimentere pe lungimile de undă , ne utilizate pentru transmisiunea semnalului
util .
3.2.1.3 Banda de transmisiune

Banda de transmisiune după nivelul -3 dB ( şi alte niveluri de prag , de


obicei este -0,5dB, -20dB sau mai jos )
Banda de transmisiune - este partea spectrului a semnalului transmis ( sau
semnalului reflectat pentru aşa dispozitive ca reţeaua de difracţie Bragg ) în
limitele căreia toate componentele spectrale întrec un oarecare nivel de prag . De
exemplu se poate de luat pragul după nivelul de -3 dB de la maximum sau lăţimea
la jumătate de înălţime FWHM ( Full Width at Half Maximum ) . Banda de
transmitere arată acel diapazon spectral, în limitele căruia dispozitivul poate fi
folosit efectiv .Anumite benzi de transmisiune la două şi mai multe nivele de prag
permit de a vedea forma ei la margini , care depinde de ordinea filtrului folosit (fig.
3.4) . Valoarea lăţimii benzii de transmisiune la o atenuare foarte mare ( -20dB sau
-30dB ) sînt utile pentru prognozarea nivelului perturbaţiilor intercalate în canalele
de ieşire a sistemei DWDM . Valoarea de prag concretă a lăţimii benzii de
transmisiune de nivelul izolării canalelor vecine .

Fig. 3.4 Măsurarea benzii de transmisiune a semnalului de bandă largă

Fig. 3.5 Măsurarea benzii de transmisiune a asemnalului de bandă largă

Banda de trecere a tuturor componentelor ( şi componentelor lor în cazul


multiplexoarelor ) este foarte importantă pentru determinarea împrăştierii canalelor
şi caracteristicelor laserului .Unii producători pentru descrierea formei benzii de
transmisiune a filtrului folosesc criteriul de calitate FOM ( Figure of Merit ) , care
se determină ca raportul benzii de transmitere le raportul benzii reflectate . Pentru
filtre cu caracteristica de frecvenţă ideală unghiulară acest raport este egal cu unu .
În general cu cît e mai înaltă ordinea filtrului , cu atît este mai dreaptă
caracteristica de transmisiune şi respectiv este mai mare criteriul de calitate .
3.2.1.4 Izolarea şi perturbaţii încrucişate
Vom studia lucrul demultiplexorului , şi anume unul din canalele de ieşire cu
lungimea de undă centrală λi . O parte mare a radierii la această lungime de undă
trece prin acest canal - semnal util . Dar o parte de radiere le acestă lungime de
undă poate fi şi în alte canale de ieşire ( în canalele vecine de obicei puterea este
mai mare ) în calitate de semnal parazit .În general izolarea canalului şi
perturbaţiile intercalate determină nivelul slăbirii semnalului canalului dat şi altor
canale , unde acest semnal este de bază . La măsurarea porţiunii semnalului
micşorat care în componenta ideală trebuie să lipsească , iau în consideraţie
caracteristicele benzii de trecere a fiecărui canal şi de obicei arată valoarea la
condiţiile cele mai rele . Cu toate că nu sînt determinări de izolaţie stricte şi
perturbatii încrucişate acestea diferă între ele . Izolarea ( se măsoară în dB ) se
determină ca mărimea minimală de micşorare a puterii semnalului cu extragerea pe
toate canalele particulare de ieşire raportate la canalul de ieşire de bază . Pentru
canalul i cu lungimea de undă centrală λi izolarea poate fi determinată după
formula :

unde - puterea

semnalului de intrare la lungimea de undă λi , - puterea semnalului la


lungimea de undă λi , existent în canalul j ( j nu corespunde cu i ) .
Izolarea de 30 dB înseamnă , că nivelul semnalului în fiecare din canalele
vecine la lungimea de undă a canalului de bază este mai jos de nivelul semnalului
canalului de bază la această lungime de undă minimum cu 30 dB .
Perturbaţii încrucişate la fel se măsoară în dB şi se determină depăşirea
nivelului puterii semnalului de intrare la lungimea de undă λi pe toată puterea
sumară a acestui semnal ce trece în canale prticulare :

În figura 3.6 sînt reprezentate spectrele pierderilor pentru trei canale A,B şi
C . Acolo este arătat diapazonul de lucru a lungimilor de undă a canalului B ,
emiţătorul canalului B poate lucra la orice lungime de undă în acest diapazon . La
măsursrea izolării canalului B se determină partea de putere a canalului B , care
nimereşte în canalul A . Împreunînd spectrele pierderilor pentru aceste canale se
poate de determinat valoarea izolaţiei în dB . De obicedi acest calcul se efectuiază
pentru cel mai rău caz , ce corespunde în acest caz cu marginea benzi .

Fig. 3.6 Spectrul pierderilor în dispozitivul cu 3 canale

În fig 3.7 sînt reprezentate spectrele pierderilor reţelei pe bază de fibre cu 8


canale . Curbele benzii de transmisiune şi benzii de suprimare se deosebesc de
curbele spectrale , dispozitivelor cu pelicule subţiri reprezentate mai înainte .
Fig. 3.7 Caracteristicele izolaţiei şi perturbaţiilor incrucişate în reţeaua pe bază de
fibră cu 8 canale
Pe lîngă măsurarea şi determinarea nivelului celor mai mari pierderi
încrucişate între canale în sistemele WDM , este necesar de determinat şi nivelurile
lor admise . Izolarea canalelor vecine la nivelul 25dB şi mai mult se consideră
destulă . În acelaş timp reţelele devin mai complicate , iar receptorul trebuie să
deosebească toate semnalele slabe . De aceea nivelul de izolare a canalelor este
necesar de mărit .
3.2.1.5 Neregularitatea vîrfului de putere în spectrul canalului
La o studiere mai amănunţită sensibilitatea spectrală a dispozitivelor
DWDM niciodată nu este ideal regulată . Valoarea de vîrf a pierderilor întroduse
caracterizează nivelul de pierderi la lungimea de undă fixată , dar nu deterrmină
împrăştierea nivelului de pierderi în toată banda de transmisiune sau ăntr-un canal
aparte . Împrăştierea nivelurilor pierderilor - este diferenţa între nivelurile
minimale şi maximale a pierderilor în banda de transmisiune măsurată sau
nominală - se numeşte neregularitatea distribuirii pierderilor . Pentru descrierea
acestui parametru des se utilizează caracteristica inversă .

Fig. 3.8 Partea mărită a specrului canalului multiplexorului . Se observă


neregularitatea în apropierea de maximul caracteristicii spectrale
Neregularitatea distribuţiei pierderilor canalului arată informaţia despre
posibilitatea împrăştierii nivelului puterii transmise la măsurarea lungimii de undă
a emiţătorului în limitele benzii de transmisiune nominale Fig. 3.8
3.2.1.6 Omogenitatea canalelor
Omogenitatea canalelor este măsura de împrăştiere a nivelului puterii
trasnsmise sau pierderilor întroduse din canal în canal în multiplexor/demultiplexor
. 3.2.2 Efecte de polarizare
Starea de polarizare a radierii optice în orice punct a reţelei pe bază de fibre
optice niciodată nu este cunoscută exact . Ea depinde de calea geometrică a fibrei ,
caracterul de refracţie dublă în rezultatul asimetriei indicelui de refracţie şi a
multor efecte optice în componentele liniilor de comunicaţii . Refracţia dublă a
mediului de transmisiune poate fi o proprietate a materialului fibrei , de întinderea
lui , comprimarea şi tensiunii termice . Deoarece caracteristicele multor
componente , folosite de obicei în reţele fibrooptice , depind de starea polarizării
luminii , atunci şi caracteristicele canalului , pierderile întroduse , lungimea de
undă centrală şi banda de transmisiune la fel depind de polarizare . De aceea pentru
a garanta siguranţa caracteristicelor reţelei , trebuie de luat în consideraţie cazul cel
mai neavantajos de polarizare dependent de componentele pasive .Pierderi , banda
de transmisiune şi lungimea de undă centrală - toţi aceşti parametri sînt sensibili la
starea de polarizare a radiaţiei optice . Fiecare din parametrii descrişi mai sus
trebuie să fie măsuraşi pentru diferite stări de polarizare .
3.2.2.1 Pierderi dependente de polarizare PDL
Pierderi dependente de polarizare PDL ( Polarisation Dependent Loss ) se
determină ca variaţia nivelului de pierderi pe toate stările posibile de polarizare .
Ele se determină din raportul puterii semnalelor transmise pentru cea mai bună şi
cea mai rea stare de polarizare . ( fig. 3.9 ) se ia în dB . Cel mai rău caz de pierderi
în componente pentru lungimea de undă dată se obţine dacă dacă jumătate de
pierderi PDL sînt adăugate le pierderi întroduse , măsurate pentru cazul radierii
nepolarizate .
Fig. 3.9 Dependenţa pierderilor întroduse de polarizare pentru multiplexor şi
demultiplexor

În caz general pierderile PDL au valoarea cea mai mică în banda de


transmisiune , mult mai înaltă în regiunea de trecere pe marginile benzii de
transmisiune , şi cea mai înaltă înafara benzii de transmisiune a filtrului .
Alte caracteristici a multiplexorului dependente de polarizare , aşa ca
lungimea de undă centrală şi lăţimea benzi de trecere ( fig. 3.10 ) se determină prin
aceiaşi metodă ca şi la pierderi PDL .

Fig. 3.10 Dependenţa lungimii de undă centrală de polarizare pentru multiplexor şi


demultiplexor
Avantajele solutiei WDM
Folosind aceasta tehnologie se obtine in mod uzual o crestere a capacitatii
cablurilor de fibra optica deja instalate de 16 pana la 32 de ori. Limitele superioare
actuale sunt de 128 sau chiar 180 de lungimi diferite de unda utilizate pe o singura
fibra optica. Limitarile acestei tehnologii sunt inca necunoscute. Dezvoltarea
fibrelor optice a permis o revolutie in telecomunicatiile moderne. Sisteme de
transmisiuni pe distante lungi transmit impulsuri digitale de lumina la 10 Gb/s si,
de curand, la 40 Gb/s pe o singura lungime de unda. Cu sistemele de multiplexare
densa a lungimilor de unda (DWDM) se pot usor atinge cateva sute de gigabiti pe
secunda, in timp ce cele mai bune teste au inregistrat transmiterea a 1,6 Tb/s pe
distante de peste 10.000 Km. Cativa fabricanti au demonstrat ca se pot atinge 5
Tb/s pentru utilizari in MAN. Єi nu este de neconceput ca sistemele moderne de
mare viteza sa atinga banda efectiva a unei fibre optice single mode, cca 25 Tb/s.
Tehnologiile CWDM (Coarse WDM = WDM brut) si DWDM (Dense Wavelength
Division Multiplexing = multiplexare cu diviziune densa a lungimii de unda),
folosind ca suport fizic fibra optica monomod, reprezinta solutia pentru cresterea
dramatica a capacitatilor retelelor de transport si nu doar atat: WDM furnizeaza o
infrastructura necesara serviciilor cu cerinte sporite de securitate, ofera
transparenta in privinta protocolului si a ratei de bit.Fata de CWDM, in tehnologia
DWDM ecartul intre lungimile de unda folosite este mai mic si in plus exista
posibilitatea amplificarii tuturor purtatorilor optici fara a mai fi necesara conversia
in domeniul electric.In tehnica CWDM se opereaza cu un numar redus de lungimi
de unda (de regula 2 la 8 lungimi de unda distincte). In DWDM se opereaza cu un
numar extins de lungimi de unda (pana la 160 de lungimi de unda distincte)
spatiate la 100, 50 sau 25 GHz (spatierea echivalenta in lungimi de unda: sub 0.8
nm).Fiind o arhitectura de nivel fizic, implementarea DWDM va fi transparenta
nivelelor de retea superioare, exploatarea in continuare a sistemelor deja instalate,
bazate pe ierarhia SDH, fiind neafectata. Aceasta noua tehnologie furnizeaza o
metoda de reorientare a retelelor dinspre traficul de voce inspre traficul de date,
acesta din urma inregistrand evolutii spectaculoase in ultimii ani prin intermediul
FrameRelay, Gigabit Ethernet si Fiber Channel.DWDM aduce imbunatatiri si in
privinta echipamentelor utilizate la realizarea tronsoanelor mai lungi de
comunicatii.Scalabilitatea este un factor important in succesul inregistrat de noua
tehnologie: cresterea capacitatii unei retele DWDM se rezuma la inlocuirea
interfetelor existente la capetele cablurilor de fibra optica, nefiind necesara nici o
alta interventie asupra amplificatoarelor instalate de-a lungul legaturii de
comunicatie.Avantajele acestei noi tehnologii sunt multiple: reducerea
complexitatii retelelor prin utilizarea unui numar mai mic de echipamente,
transparenta pentru nivelele superioare de retea (poate fi transportat trafic de orice
tip), posibilitatea realizarii unui upgrade flexibil, bine adaptat la nevoile imediate
de trafic, potentialul dezvoltarii unor noi servicii precum furnizarea la cerere a unor
lungimi de unda (wavelength leasing) ca varianta la inchirierea legaturilor fizice cu
rata de bit limitata (leased lines)