Lucrare de laborator nr.

TIPURI SI PARAMETRE A FIBRELOR OPTICE

1.1. Scopul lucrării: studierea tipurilor de fibre optice şi

principiul de transmitere al semnalului prin fibrele optice.

1.2. Noţiuni teoretice:

O fibră optică este un ghid de undă dielectric cilindric realizat
din materiale cu pierderi mici, cum este sticla de siliciu SiO2. Fibra
optică are un miez central (de rază a) în care se propagă lumina
(Fig.1.1). Miezul este înconjurat de un strat cu indice de refracţie
mai mic decât al miezului (de rază b). Într-o astfel de fibră optică
lumina poate fi ghidată cu pierderi foarte mici de doar 0,1 dB
(≈ 3,6%).

Fig.1.1. Reprezentarea schematică a unei fibre optice

Există două tipuri de fibre optice:

1. monomod (SMF-single mode fiber);
2. multimod (MMF-multi mode fiber) ,
ce diferă prin diametrul miezului prin care se transmite lumina.
Fibrele multimod, la rîndul său, sunt de două tipuri:
• fibre multimod cu profilul indicelui de refracţie în trepte
(step index multi mode fiber);
• fibre multimod cu profilul indicelui de refracţie gradient
(graded index multi mode fiber).

3
 Fibra multimod cu profilul indicelui de refracţie în trepte.
Diametrul miezului fibrei optice cu profilul indicelui de refracţie în
trepte este în limitele de la 100 pînă la 200 μm; valoarea indicelui
de refracţie n1 de-a lungul axei (la centrul miezului) este constant şi
descreşte rapid (în trepte) la graniţa cu învelişul (fig.1.2).

Fig.1.2. Fibră optică multimod cu salt de indice de refracţie

Fibra multimod cu profilul indicelui de refracţie gradient

(fig.1.3). În fibra multimod gradient standardă (50/125 sau
62.5/125) diametrul firului purtător de lumină este 50 şi 62.5 µ m,
ce este cu un ordin mai mare decât lungimea undei de transmitere.

Fig.1.3. Fibră optică multimod cu profilul

indicelui de refracţie gradient

4
 Aceasta duce la propagarea diferitor tipuri de raze luminoase –
mode – în toate cele trei ferestre de transparenţă (lungimile de undă
la care se transmite semnalul cu pierderi minime – 850, 1310 şi
1550 nm). Două ferestre de transparenţă 850 şi 1310 nm de obicei
pentru transmiterea luminii folosesc fibra multimod.
Fibre monomod
Dispersia cromatică este aleasă de uniunea internaţională a
telecomunicaţiilor (INU) în calitate de criteriu pentru clasificarea
fibrelor monomod. Conform acestui criteriu, există trei tipuri de
fibre monomod:
1. Fibra monomod standardă (SF), (tip G.652);
2. Fibra monomod cu dispersie deplasată nulă (DSF), (tip
G.653);
3. Fibra monomod cu dispersie deplasată (NZDSF), (tip
G.655).
În fibra monomod în trepte (SF) diametrul firului purtător de
lumină alcătuieşte 8-10 µ m şi este comparabil cu lungimea undei
luminoase (fig.1.4). În astfel de fibră la o lungime de undă a
luminii destul de mare λ 〉 λ C F( λ 〉 λ C F - lungimea de undă de
tăiere) se propagă numai o singură rază (o singură modă). Regimul
monomod în fibra monomod se realizează în ferestrele de
transparenţă 1310 şi 1550 nm.

Fig.1.4. fibră optică monomod standardă

Propagarea numai a unei mode înlătură dispersia intermodală

şi asigură o capacitate de transmisiune foarte înaltă a fibrei
5
monomod în aceste ferestre de transparenţă. Cel mai bun regim de
propagare din punct de vedere a dispersiei se obţine în apropierea
lungimii de undă 1310 nm, când dispersia cromatică este egală cu
zero. Din punct de vedere al pierderilor aceasta nu este cea mai
bună fereastră de transparenţă, în această fereastră pierderile
alcătuiesc 0.3 – 0.4 dB/km, în timp ce cea mai mică atenuare 0.2 –
0.25 dB/km se obţine în fereastra 1550 nm.
În fibra monomod cu dispersie deplasată nulă (DSF)
lungimea de undă, la care dispersia rezultantă se transformă în zero
– lungimea de undă a dispersiei nule λ 0 – este deplasată în
fereastra 1550 nm. O astfel de deplasare se obţine datorită
profilului indicelui de refracţie special al fibrei. În aşa mod, în fibra
cu dispersie variabilă se realizează cele mai bune caracteristici atât
pentru minimumul dispersiei, cât şi pentru minim pierderi. De
aceea un astfel de tip de fibră cel mai bine de folosit pentru
construcţia segmentelor mari cu distanţe între retranslatoare până la
100 km şi mai mult. Evident, unica lungime de undă de lucru se ea
aproape de 1550 nm.
Fibra monomod cu dispersie deplasată nenulă NZDSF spre
deosebire de DSF este optimizată pentru transmiterea nu numai a
unei lungimi de undă, dar pentru a transmite câteva lungimi de
undă de odată (semnalul optic multiplex) şi poate fi folosită mai
efectiv la construcţia magistralelor „reţelelor total optice”– reţelele,
în nodurile cărora nu are loc diferite transformări optoelecronice la
propagarea semnalului optic. Transmiterea semnalului multiplex la
distanţe mari necesită folosirea amplificatoarelor optice liniare de
bandă largă, care cel mai des întrebuinţate sunt aşa numitele
amplificatoare pe baza erbiumului pe baza fibrelor dopate cu
erbium (EDFA). Amplificatoarele liniare de tipul EDFA pot
amplifica efectiv semnalul în intervalul de lucru al său de la 1530 –
1560 nm. Lungimea de undă pentru dispersia nulă la fibra NZDSF,
spre deosebire de fibra DSF, este în afara limitelor acestui interval,
ce esenţial micşorează influenţa efectelor neliniare in jurul
punctului dispersiei nule la propagarea câtorva lungimi de undă.

6
 Materiale pentru fibrele optice
Pentru a obţine variaţia indicelui de refracţie între miezul
şi cămaşa fibrei optice sunt necesare, cel puţin, două materiale
diferite transparente pentru lumină (în diapazonul de unde de la
0,8 μm până la 1,6 μm. Pierderile de împrăştiere şi absorbţie
intrinsecă ale acestor materiale trebuie să fie cât mai mici. Iar în
cazul fibrelor cu indicele gradat aceste două materiale trebuie să
aibă solubilitate reciprocă în diapazon larg al concentraţiei.
Cel mai pe larg se utilizează următoarele materiale:
bioxidul de siliciu SiO2 pur şi amestecuri ale
acestuia cu alţi oxizi în cantităţi mici;
sticle multicompozite;
materiale plastice.
Din punct de vedere al nivelului de producere a materialelor
menţionate este evidentă superioritatea polimerilor, care nu necesită
temperaturi de lucru prea înalte. Dar caracteristicile optice ale
fibrelor cu miezul şi cămaşa din materiale polimere sunt
inferioare faţă de acelea din sticlă. Datorită acestui fapt, fibrele din
material plastic se utilizează pentru transmisii la distanţe mici, de
lăţime îngustă a benzii, unde atenuarea semnalului de-a lungul fibrei
are doar o importanţă secundară.
Sticla de cuarţ – bioxidul de siliciu SiO2, material pentru
ghiduri de undă de înaltă calitate (atenuare joasă, banda de
transmisie mare).
Practic, ca dopanţi pentru majorarea indicelui de refracţie al
SiO2 pur se utilizează următoarele materiale: GeO2, P2O5, Al2O3,
TiO2 ZrO2 ş. a. Pentru micşorarea indicelui de refracţie se folosesc
B2O3 şi F. Doparea cu Ge sporeşte împrăştierea Rayleigh. Este
avantajos de a folosi cuarţ curat ca miez şi cuarţ dopat cu Flor ca
înveliş.
În vid razele au viteza c = 3·108 m/s, pe cînd în alte medii ele
au o viteză puţin mai mică, exprimată de
c
ν= , (1.1)
n

7
unde n este indicele de refracţie al mediului dat. Pentru aer şi gaze
n ≈ 1, adică ν ≈ c . Pe cînd sticla, care poate avea multe
compoziţii, are şi diferite viteze ale razelor. Pentru sticlele din SiO2
ce se folosesc în fibrele optice, indicele de refracţie ia valori între
1,45 şi 1,48.
Când indicele de refracţie pentru un ghid de unde optic este
funcţie de raza ghidului, expresia „profilul indicelui” poate fi
utilizată pentru a descrie cum lumina se transmite prin ghidul de
unde. Profilul indicelui indică cum se schimbă indicele de refracţie
de la axa centrală a ghidului de unde la periferia lui sau înveliş.
Lumina se transmite sau se refractă în conformitate cu acest profil.
Propagarea luminii în ghidul de unde depinde de profilul
indicelui de refracţie.

Fig.1.5. Reprezentarea grafică a trei tipuri diferite de profiluri a

indicelor de refracţie ce se propagă prin miezul fibrelor optice

Profilul indicelui din punct de vedere matematic poate fi

descris cu formula:
 g
 r
 n 1 − 2∆   , 0 ≤ r 〈 a
n(r) =  1 a (1.2)

n 2 , a ≤ r〈b
şi suplimentar:
8
 n1 – indicele de refracţie al miezului (ghidului de unde);
Δ – diferenţa relativă a indicilor de refracţie;
r – distanţa de la axa centrală a fibrei în μm;
a – raza miezului în μm;
g – indice de profil;
n2 – indicele de refracţie al învelişului.
Expresia pentru diferenţa relativă a indicilor de refracţie este
legată cu apertura numerică (NA), sau cu ambii indici de refracţie
n1 şi n2, în felul următor:
NA 2 n12 − n22 n1 − n2 ∆n
∆= = ≈ ≈ ,pntru ∆ << 1 . (1.3)
2n12 2n12 n1 n
Pentru indicele de profil “g”, sunt cîteva cazuri speciale ce
trebuie menţionate:
g = 2, pentru profilul indicelui de refracţie parabolic;
g = ∞, pentru profilul indicelui de refracţie în trepte.
Numai în ultimul caz (cînd g = ∞) indicele de refracţie este
constant: n(r) = n1 pe tot diametrul miezului. În celălalt caz,
indicele de refracţie se schimbă treptat de la axa centrală a
miezului (n1) de-a lungul diametrului pînă înveliş (n2).
Profilurile, la care indicele de refracţie se schimbă, sunt
numite profiluri gradiente ale indicelor de refracţie. Cel mai des
întîlnit profil gradat a indicelui este cînd g = 2 (parabolic), care
tehnic asigură o propagare excelentă a luminii în fibra multimod.
Apertura numerică. O rază incidentă pătrunde din
aer într-o fibră optică sub un unghi θa faţă de
normala la planul de incidenţă. Se pune problema de
a calcula cât de mare trebuie să fie unghiul θa astfel
încât raza refractată să fie reflectată total în
interiorul fibrei.

9
Fig.1.6. O undă este ghidată de către fibra optică dacă
are un unghi de incidenţă mai mic decât θa (unghiul
de acceptare ce determină în spaţiu un con de
acceptare)
Conform legii Snell la suprafaţa aer-miez:
1 ⋅ sin θ a = n1 sin θ c = n1 1 − cos 2 θ c =

n 
2
(1.4)
= n1 1 −  2  = n12 − n22 = NA .
 n1 
Definim astfel apertura numerică a fibrei ca
fiind sinusul ghiului de incidenţă maxim pe care îl
poate avea o rază când pătrunde din aer în miezul
fibrei pentru ca mai apoi să fie reflectată total (altfel
spus, să fie o rază ghidată de fibră). Atunci când
diferenţa relativă a indicilor de refracţie este mică se
mai poate aproxima:
NA = n 12 − n 22 ≈ n 1 2∆ (1.5)
şi unghiul θa se mai numeşte şi unghi de acceptare
al fibrei (fig.1.6). Apertura numerică descrie
capacitatea fibrei de a ghida lumina. Trebuie
menţionat şi faptul că razele de lumină refractate la
capătul fibrei sunt cuprinse într-un con cu
deschiderea θa .
Când unda reflectată preia toată energia undei
incidente atunci are loc reflexia totală internă la
nivelul suprafeţei de separaţie Σ.
10
 Reflexia totală se produce doar dacă sunt
îndeplinite următoarele condiţii (fig.1.7):
• reflexia are loc la suprafaţa de separaţie dintre
două medii transparente, atunci când unda incidentă
ce provine din mediul cu indice de refracţie n 1 mai
mare ca n2 astfel încât: n 1 > n 2 ;
• unghiul de incidenţă i a undei incidente trebuie să
n2
fie mai mare decât un unghi limită: i ≥ l = arcsin .
n1
Optica geometrică explică reflexia totală prin faptul
că, în condiţiile date, raza incidentă nu mai suferă şi
o refracţie în punctul de incidenţă deoarece nu mai
poate fi satisfăcută legea refracţiei pentru i ≤ l :
n
sin i' ≥ 1 ≥ 1 (1.6)
n2
ceea ce este imposibil pentru că sin i' ≤ 1 .

Fig.1.7. Reflexia totală a undei incidente la suprafaţa

de separaţie dintre două medii cu indici de refracţie
n1 > n 2

În optica electromagnetică se demonstrează că

atunci când sunt îndeplinite condiţiile reflexiei totale
unda refractată devine o undă evanescentă care se

11
atenuează foarte repede pe o distanţă x ≈ λ faţă de
suprafaţa de separaţie Σ.
Apertura numerică determină condiţiile de introducere a
semnalelor optice şi procesele de propagare în fibra optică şi se
calculează pentru:
- fibrele optice cu profilul indicelui de refracţie în trepte
NA = n 12 − n 22 ≈ n 1 2∆ ; (1.7)
- fibrele optice cu profilul indicelui de refracţie gradient
n 12 (r ) − n 22
NA = ; (1.8)
2
În fibrele optice cu gradient se foloseşte noţiunea de
apertură numerică locală. Valoarea ei este maximală pe axa fibrei
şi egală cu zero la graniţa de separare miez – înveliş.

Moduri electromagnetice de propagare a luminii prin fibra

optică

Modele – metode matematice şi fizice de descriere a

propagării undelor electromagnetice într-un mediu arbitrar. În
formă matematică, teoria undelor electromagnetice sunt descrise de
către Maxwell.
Maxwell a arătat că unda electromagnetică constă din cîmpul
electric E şi cîmpul magnetic H, care variază periodic şi sunt
perpendiculare reciproc. Moda este o soluţie acceptabilă a
ecuaţiilor lui Maxwell. Pentru simplitate, moda poate fi descrisă ca
calea (traiectoria) posibilă pe care unda o urmează, de exemplu, în
fibra optică. Numărul maxim posibil de mode sau direcţii ale
energiei, care se pot propaga în fibră, este de la una pînă la sute de
mii.
Câte moduri exact pot fi transmise pe o fibră se determină în
dependenţă de proprietăţile geometrice (dimensiuni) şi parametrii
optici ale fibrei.
Un mod determinat va transporta de asemenea o cantitate
determinată de energie. Fibra folosită astăzi este oricare, care
transmite numai o modă (se numeşte monomod – single-mode
12
fiber), iar cea care transmite în general sute de mode (se numeşte
multimod – multimode fiber).
Când lumina se introduce în fibră (aproape de sursa de
lumină), diverse moduri vor transmite, ori prea multă, ori prea
puţină energie, în dependenţă de lumina injectată. De-a lungul
direcţiei de propagare, energia se va transfera între diferite mode
(se numeşte cuplarea modelor) până când fiecare modă nu
transmite cantitatea ei de energie determinată.
Când lumina ajunge la această etapă, se întîmplă o stare de
regim staţionar sau echivalenţa între mode. În fibra plastică,
această se întâmplă după cîţiva metri de fibră.
Pentru fibră de sticlă de calitate înaltă, aceasta se întâmplă
după câteva sute de metri până la un kilometru.
În general, modurile electromagnetice sunt distribuţii ale
câmpului electromagnetic în interiorul fibrei optice. Modul optic se
exprimă analitic, referindu-se la o soluţie specifică a ecuaţiei undei
în fibra optică care satisface condiţiile de frontieră. Modurile optice
au proprietatea de a-şi păstra distribuţia spaţială pe parcursul
propagării.
O explicaţie mai simplă este când lumina care se propagă de-a
lungul unei traiectorii particulare în limitele fibrei optice trebuie să
aibă frontul undei în fază cu sine însuşi. Unda trebuie să fie în fază
în punctele corespunzătoare (de exemplu A şi A1) ale ciclului, după
cum este reprezentat în fig.1.8. Adică între punctele de reflecţie la
interfeţele miez şi cămaşă trebuie să fie un număr întreg de lungimi
de unde. Este evident că, datorită restricţiei pentru traiectoriile ce
pot avea loc, numărul de traiectorii posibile ale undei optice este
finit.

Fig.1.8. Propagarea a mai multor moduri prin miezul fibrei

optice, în punctele corespunzătoare ale traiectoriei (de ex.
13
 A şi A1) fiecare mod trebuie să fie în fază cu sine însuşi

Multe moduri se propagă prin fibra optică cu indice gradat pe

o traiectorie sub formă de spirală. De fapt, majoritatea modurilor
nici o dată nu intersectează axa miezului fibrei pe parcursul
propagării, după cum este reprezentat în fig.1.9.

Fig.1.9. Moduri elicoidale în fibra multimod

care nu trec prin axa fibrei în procesul propagării
O proprietate foarte importantă a modurilor este că toate
modurile care se propagă prin fibra optică sunt ortogonale. În acest
caz, pentru fibrele fără defecte, cu indicii de refracţie uniformi, cu un
paralelism perfect între frontierele miez-cămaşă nu va avea loc
interferenţa sau transferul de la un mod la altul, aceasta fiind
principala cauză pentru restricţia ca punctele corespunzătoare ale
traiectoriei modului să fie în fază cu sine înseşi. În caz contrar,
va avea loc interferenţa dintre moduri şi ele nu se vor propaga.
Modurile fibrei pot fi clasificate ca moduri ghidate, moduri
de scurgere şi moduri de radiaţie. Transmisia informaţiei prin
sistemele de comunicaţii prin fibre optice are loc doar
datorită modurilor ghidate.
Când lumina intră în fibra optică, pe lângă modurile
ghidate care se propagă, inevitabil o parte din aceasta va intra şi
în cămaşă. De asemenea, când sunt curbări ale fibrei sau
imperfecţiuni la interfaţa miez-cămaşă, lumina poate fi refractată
din miez în cămaşă. O parte considerabilă va părăsi repede
cămaşa şi fibra, iar altă parte se va propaga la distanţe
considerabile ca moduri ale cămăşii. Însă scopul este de a
exclude aceste moduri care au un aport considerabil la
14
dispersie. Pentru a exclude aceste moduri nedorite ale cămăşii
este necesar de a minimiza reflecţia, respectiv şi ghidarea, la
interfaţa cămaşă-învelişul de protecţie al fibrei. Practic, acest
scop se realizează prin utilizarea învelişului de protecţie al fibrei
cu indicele de refracţie mai mare decât al cămăşii.
Pe lângă atare moduri ale cămăşii, mai sunt şi moduri de
scurgere, care nu satisfac condiţiile de ghidare prin miez, dar
totuşi parcurg distanţe considerabile. Acesta este cazul când
modul este limitat între modul cămăşii şi cel de frontieră. De
exemplu, în fibrele multimod acestea sunt razele oblice de un
anumit tip. După parcurgerea unei anumite distanţe modurile
date părăsesc miezul, iar apoi şi cămaşa fibrei optice. Vitezele
de grup ale modurilor de scurgere sunt mai mici decât ale
modurilor de frontieră, contribuind astfel la dispersia
semnalului. Aceste moduri pot fi eliminate prin utilizarea unor
curburi înguste ale fibrei, sub raze care permit trecerea doar a
modurilor de frontieră.
Denumirea modurilor. Lumina descrisă ca undă
electromagnetică constă din câmpul electric E şi câmpul
magnetic H, care variază periodic şi sunt perpendiculare
reciproc. Pentru a vizualiza modurile dominante ce se propagă
prin fibra optică este necesar de considerat undele plane ce se
propagă ca raze cu diferite unghiuri specifice în ghidul planar de
unde. Aceste unde plane dau o interferenţă constructivă.
Modurile transversale reprezentate în fig.1.10 ilustrează cazul
când câmpul electric este perpendicular pe direcţia de
propagare a undei monocromatice plane.

15
Fig.1.10. Modelul fizic ce reprezintă propagarea şi modurile
sinusoidale transversal electrice (TE) corespunzătoare în ghidul
planar de unde (a) şi câmpurile modurilor de ordin jos (b)
Fiind reprezentate două moduri de ordin jos m = 1, 2 în ghidul
planar (fig.1.10(a)).
În fig.1.10 (b) se ilustrează modurile de ordin jos (0, 1, 2, 3)
pentru cazul când câmpul electric este perpendicular pe direcţia
de propagare. De aici se observă corespunderea dintre ordinul
modului şi numărul de zerouri ale câmpului electromagnetic de-a
lungul ghidului. Câmpurile variază armonic în limitele miezului
n1 şi scade exponenţial înafara lui.
Deci modurile transversal electrice (TE) există atunci când
câmpul electric este perpendicular pe direcţia de propagare, dar
există o mică componentă în direcţia Z a câmpului magnetic H.
Deşi aici cea mai mare parte a câmpului magnetic, de asemenea,

16
este perpendiculară pe direcţia Z, totuşi există o mică
componentă Z.
Aceasta înseamnă că unda nu traversează pe linie dreaptă, ci
se reflectă de la interfeţele miez-cămaşă, deplasându-se pe o
traiectorie meridională, nefiind astfel elicoidală sau oblică.
Alternativ, când câmpul magnetic este perpendicular
pe direcţia de propagare Hz =0 şi există o mică componentă a
câmpului electric E în această direcţie, atunci modurile formate
se numesc Transversal Magnetice (TM).
Din nou aceasta este doar o mică componentă a câmpului
electric, pe când cea majoră este perpendiculară pe direcţia de
propagare. Mai bine zis, despre componentele câmpului - că
orientarea câmpului electric este doar de câteva grade faţă de
perpendiculara la direcţia de propagare.
Numerele modurilor sunt încorporate în nomenclatura
privind modurile TEm şi THm. Însă în ghidul cilindric de unde,
mărginit în două dimensiuni, pentru specificarea modurilor se
folosesc două numere întregi m şi l. Deci pentru ghidul cilindric
sunt moduri TElm şi THlm.
Când câmpurile electric şi magnetic sunt perpendiculare
pe direcţia de propagare (Ez =0 şi Hz=0), este cazul modurilor
transversal electromagnetice (TEM).
Undele TEM au loc în conductorii metalici (de exemplu
cablurile coaxiale) şi doar în fibrele monomod. În fig.1.11 sunt
ilustrate distribuţiile energiei modurilor TEM00, TEM11 şi TEM21.

Fig.1.11. Distribuţia energiei modurilor transversal

electromagnetice TEM00, TEM11 şi TEM21
Însă în fibrele optice majoritatea modurilor traversează pe
o traiectorie circulară de un anumit tip. Astfel, componentele
17
câmpurilor electric E şi magnetic H sunt în direcţia Z de
propagare. În acest caz, au loc modurile EH şi HE, în
dependenţă de contribuţia fiecărui câmp în direcţia de propagare.
Numerotarea modurilor TE şi TM poate fi efectuată
convenţional cu numărul de zerouri în modelul câmpului
transversal, după cum se poate de observat din fig.1.10. Astfel,
modul TE00 va avea un singur spot (pată) de energie în centrul
ghidului de unde (acesta fiind asemănător cu modul TEM), iar
modul TE21 va avea două zerouri, adică trei spoturi de energie
într-o direcţie şi un singur zero, adică două spoturi de energie
în alta, după cum este ilustrat în fig.1.11. Modurile se numesc de
ordin jos când numerele modului sunt mici (0, 1, 2), iar când
numerele modului sunt mari - moduri de ordin înalt.
Fibra cilindrică. Să considerăm ghidul dielectric de unde
care are miezul cilindric şi omogen.
Pentru ghidul cilindric de unde se obţin, asemănător
cazului ghidului planar, modurile transversale TElm şi TMlm. De
asemenea, au loc şi modurile hibride HElm şi EHlm (E, H≠ 0).
Astfel descrierea câmpurilor modale în fibrele optice cu indicele
de refracţie al miezului constant devine complicată.
Analizele sunt simplificate în cazul considerării fibrelor
utilizate în comunicaţii, în care diferenţa relativă a indicilor de
refracţie satisface inegalitatea
n12 − n 22
∆= << 1, (1.9)
2n12
de obicei Δ < 0,03.
În cazul dat al propagării prin fibra optică se poate de
utilizat notarea unui singur mod, astfel aproximându-le pe
celelalte moduri. Astfel, toate modurile TE, TM, EH şi HE pot fi
sumate şi explicate utilizând doar un singur set de moduri linear
polarizate (LP). Aceste moduri LP nu corespund exact modurilor
fibrei, cu excepţia modului fundamental. Însă perechile de
moduri EH-HE au loc având constante de propagare aproape
egale. Relaţiile dintre modurile EH, HE, TE, TM şi modul linear
polarizat (LP) sunt reprezentate în tab.1.1.
18
 Tabelul 1.1. Corespondenţa dintre modurile linear polarizate
şi modurile transversale de ordin jos din care ele sunt formate

Mod linear polarizat Mod transversal

LP0l HE11
LP11 HE21, TE01, TM0l
LP21 HE31, EH11
LP02 HEl2
LPlm HE2m, TE0m, TM0m
LPlm (l≠ 0, l≠ 1) HEl+1,m, EHl-1,m

Numerotarea modurilor linear polarizate se deosebeşte de

cea a modurilor TE şi TM. Modurile linear polarizate se notează
LPlm, unde m este numărul de maxime ale intensităţii câmpului
electric de-a lungul razei fibrei optice (spre deosebire de
numărul de zerouri, după cum am menţionat în cazul
modurilor transversale), iar l este jumătatea numărului de
maxime împrejurul circumferinţei miezului fibrei. Altfel zis, m
se referă la unghiul de incidenţă al razei faţă de interfaţa miez-
cămaşă, iar l ne arată cît de compactă este spirala. Practic,
notările de tipul TE şi TM se folosesc în discuţiile despre
lasere şi ghidul planar de unde, iar LP- când se discută
propagarea în fibrele multimod.
Profilul intensităţii câmpului electric pentru câteva moduri
LP este reprezentat în fig.1.12. Propagarea modurilor particulare
prin fibră pot fi confirmate şi prin analize vizuale.

19
 Fig.1.12. Distribuţia intensităţii câmpului electric pentru
câteva moduri linear polarizate de ordin jos şi de ordin
înalt în fibra optică

Distribuţiile câmpului electric al diferitelor moduri dă

distribuţii similare ale intensităţii luminii prin miezul fibrei
optice. Aceste modele modurilor pot da indicaţie asupra
modurilor predominante care se propagă în fibră.
Pentru completarea tabloului propagării modului prin
fibra cilindrică vom defini în continuare noţiunea de frecvenţă
normalizată şi constantă normalizată de propagare. Frecvenţa
normalizată este un parametru important în determinarea
condiţiilor de blocare şi este exprimată cu ajutorul aperturii
numerice AN în felul următor:
2aπ
V= ⋅ AN. (1.10)
λ
sau, utilizând expresia pentru diferenţa relativă a indicilor de
refracţie
n2 − n2
∆= 1 2 2,
2n1
obţinem
2aπ
V= ⋅ n1 ⋅ 2 ∆ , (1.11)
λ

20
unde 2a este diametrul miezului fibrei optice.
Frecvenţa normalizată este un parametru fără dimensiuni
şi de aceea se mai numeşte şi valoarea fibrei sau numărul V.
O estimare aproximativă a numărului de moduri pentru
fibrele multimod este de ≈ V 2 /2. De exemplu, o fibră multimod
cu a = 25 μm şi Δ= 0,005 are V= 18 la λ = 1,3 μm, deci va
putea suporta aproape 162 de moduri.
De asemenea, este util de introdus şi noţiunea de
constantă normalizată de propagare
β
− n2 n − n
b= k = ef 2
, (1.12)
n1 − n 2 n1 − n2
unde β este constanta de propagare a modului.
Conform expresiei (1.14) pentru o anumită lungime de undă
poate fi stopată propagarea unui anumit mod prin ghidul de
unde. Adică se mai spune ca acest mod este blocat. Modul care
este blocat la o anume lungime de undă nu va mai exista la
lungimi de undă mai mari. Această lungime de undă se
numeşte lungimea de undă de blocare a propagării modului prin
ghidul dat. Lungimea de undă care limitează propagarea şi a
următorului mod de ordin înalt se numeşte lungime de undă de
blocare a fibrei optice (λB). Fibrele optice care funcţionează la
λ > λ B se numesc fibre monomod, iar fibrele ce operează la
λ < λ B se numesc fibre multimod.
Viteze de fază şi de grup. După cum am menţionat mai
sus, în limitele tuturor undelor electromagnetice sunt puncte cu
faza constantă. Pentru undele plane aceste puncte cu faza
constantă formează un front al undei. În domeniul fibrelor
optice viteza de fază este viteza de propagare a undei
electromagnetice prin mediu, adică viteza frontului cu fază
constantă a modului după cum ele se propagă prin fibră. Adică
viteza de fază este raportul vitezei luminii către indicele
efectiv al fibrei optice

21
 c
vf = , (1.13)
nef
unde indicele efectiv n ef este un număr situat între indicele
de refracţie al miezului şi al cămăşii n1 ≥ nef ≥ n2 . Aceasta fiind
valabil pentru unda monocromatică de lumină, însă practic este
imposibil de produs astfel de unde şi energia luminii este
alcătuită din suma componentelor de diferite frecvenţe. La
propagarea prin fibră a grupului de unde cu frecvenţe aproape
egale are loc formarea unui pachet de unde. Pachetul de unde
format din două unde cu frecvenţe aproape egale este
reprezentat în fig.1.13.

Fig.1.13. Formarea pachetului de unde din două unde cu

frecvenţe aproape egale. Anvelopa acestui grup de unde se
deplasează cu o viteză de grup
Ca rezultat, pachetul de unde se deplasează nu cu viteza de
fază vf, dar cu o viteză puţin mai mică, numită viteză de grup vg.
Expresia pentru viteza de grup este
c
vg = , (1.14)
N1
unde N 1 este cunoscut ca indice de grup al ghidului şi se
determină din
dn
N 1 = n1 − λ ⋅ 1 . (1.15)
dλ
22
 Noţiunea de viteză de grup se utilizează la discutarea vitezei
de propagare prin fibra optică. Adică este viteza de
propagare a modulaţiilor prin fibră şi este de o importanţă
majoră în procesul de studiere a caracteristicilor de transmisie
ale fibrei optice, deoarece se referă la caracteristicile de
propagare a pachetului de unde.
De asemenea, viteza de grup diferă de viteza de fază şi
datorită cantităţii dispersiei a mediului de transmisie. Când
mediul va fi liber de dispersie, viteza de fază şi viteza de grup
vor fi egale.

Avantajele transmisiei de informaţii prin fibre optice:

1. potenţial enorm privind banda de transmisie;

2. undă purtătoare de frecvenţă foarte mare (≈ 1014Hz);
3. pierderi mici de informaţii (α ≤ 0,2 dB/km chiar pentru
sticlă);
4. repetoarele pot fi eliminate;
5. securitate crescută pentru transmiterea de informaţii: nu pot
fi aflate datele transmise fără a afecta semnalul;
6. fibrele optice sunt neutre din punct de vedere electric ceea ce
nu mai presupune utilizarea de antene sau legături pentru
potenţialul de referinţă. De asemenea neutralitatea electrică
conduc la utilizarea cu succes a fibrelor optice în mediu ostil.

23
 1.3. Îndeplinirea lucrării:

1. Determinaţi indicii de refracţie ai părţilor componente ale

fibrei optice (pentru diapazonul 0,6-2,0 μm se calculează cu
formula lui Sellmair):
3
λ2
n2 ( λ ) = 1 + ∑ Ai ⋅ 2 2 , (1.16)
i=1 λ − li
unde: A i şi l i (i=1, 2, 3) sunt coeficienţi, valorile cărora se
determină experimental şi se exprimă în μm (tab.1.2).

Tabelul 1.2. Valorile coeficienţilor Ai şi li

Nr. Componenţa Tipul Valorile coeficientului pentru i egal cu:
sticlei coeficientului 1 2 3
1 SiO2 Ai 0,6961663 0,4079426 0,8974794
li 0,0684043 0,1162414 9,896161
2 13,5% Ge2O2 Ai 0,73454395 0,42710828 0,82103399
86,5% SiO2 li 0,08697693 0,11195191 10,846540
3 9,1% Ge2O2 Ai 0,72393884 0,41129541 0,79292034
7,7% B2O3 li 0,08582653 0,10705260 9,3772959
83,2% SiO2 2
4 13,5% Be2O3 Ai 0,67626834 0,42213113 0,58339770
86,5% SiO2 li 0,07605301 0,11329618 7,8486094
5
5 3,1% GeO2 Ai 0,7028554 0,4146307 0,8974540
96,9% SiO2 li 0,0727723 0,1143085 9,896161
6 3,0% Be2O3 Ai 0,6935408 0,4052977 0,9111432
97,0% SiO2 li 0,0717021 0,1256396 9,896154
7 3,3% Ge2O2 Ai 0,6958807 0,4076588 0,9401093
9,2% B2O3 li 0,0665654 0,1211422 9,896140
87,5% SiO2
8 9,1% P2O5 Ai 0,695790 0,452497 0,712513
90,9% SiO2 li 0,061568 0,119921 8,656641
9 1% F Ai 0,691116 0,399166 0,890423
99% SiO2 li 0,068227 0,116460 9,993707

Pentru fabricarea fibrelor optice se utilizează sticlă de quartz

cu adaosuri de oxid de germaniu, fosfor, care majorează

24
coeficientul de refracţie al quartzului şi adaosuri de oxid de bohr,
fluor, care micşorează indicele de refracţie al sticlei.
Este necesar de luat în considerare faptul că în calitate de
cămaşă, de obicei se utilizează quartz dopat, iar pentru producerea
miezului – sticla de quartz curată (SiO2).
2. Să se prezinte graficul dependenţei indicilor de refracţie de
lungimea de undă.
3. Apertura numerică ce determină condiţiile de introducere a
radiaţiei în fibra optică, se determină cu formula
NA = n 12 − n 22 . (1.17)
Mărirea NA duce la mărirea eficacităţii de introducere a
radiaţiei laser în fibră. Dar pe de altă parte aceasta este legat de
mărirea diametrului miezului şi de creşterea dispersiei modale. De
obicei NA = 0.15÷ 0.25.
4. Să se determine unghiul de acceptanţă în aer:
θa = arcsin ( NA ) .
5. Aflaţi valoarea unghiului critic miez-cămaşă:
n 
θ c = arcsin 2  .
 n1 
6. Frecvenţa normată se determină cu formula:
2aπ
ν= n 12 − n 22 . (1.18)
λ
După această valoare se poate de aflat regimul de lucru a
fibrei optice. Dacă ν ≤ 2.405, atunci în fibra optică se propagă
numai o modă de bază HE11. Dacă ν ≥ 2.405, atunci are loc
regimul de lucru multimod.

25
 1.4. Întrebări de control

1. Tipurile de fibre optice.

2. Ce numim apertură numerică a fibrei optice?
3. Cu ce compuşi trebuie de dopat quartzul pentru a mări coeficientul
de refracţie?
4. Cu ce compuşi trebuie de dopat quartzul pentru a micşora
coeficientul de refracţie?
5. Care sunt principiile fizice ale transmisiunii semnalelor prin fibrele
optice?
6. Care sunt ferestrele de transparenţă ale quartzului?
7. Care sunt particularităţile de construcţie ale cablurilor optice?
8. Explicaţi noţiunea „reflexie totală internă”.
9. Avantajele transmisiei informaţiei prin fibrele optice.
10. Ce materiale sunt utilizate pentru confecţionarea fibrelor
optice?

26
Varianta Perechea Diametrul Diametrul Lungimea
de sticle miezului învelişului de undă
1 2-3 50 125 0,85
2 3-8 10 125 1,55
3 1-2 62,5 125 1,31
4 5-7 8 125 1,31
5 3-5 85 125 0,85
6 6-9 8 125 1,55
7 3-9 100 140 1,31
8 7-9 10 125 1,31
9 8-9 50 125 0,85
10 1-5 8 125 1,55
11 6-8 85 125 1,31
12 1-9 8,5 125 1,31
13 1-3 62,5 125 0,85
14 4-9 10 125 1,31
15 4-8 100 140 1,31
16 4-7 10 125 1,31
17 5-8 50 125 0,85
18 6-7 8 125 1,55
19 3-6 62,5 125 0,85
20 2-8 8,5 125 1,55

27