Lucrare de laborator nr.

TIPURI ȘI PARAMETRII FIBRELOR OPTICE

1.1. Scopul lucrării: studierea tipurilor de fibre optice şi principiul de

transmitere al semnalului prin fibrele optice.

1.2. Noţiuni generale:

O fibră optică este un ghid de undă dielectric cilindric realizat din materiale cu
pierderi mici, cum este sticla de siliciu SiO 2. Fibra optică are un miez central (de
rază a) în care se propagă lumina (Fig.1.1). Miezul este înconjurat de un strat cu
indice de refracţie mai mic decât al miezului (de rază b). Într-o astfel de fibră
optică lumina poate fi ghidată cu pierderi foarte mici de doar 0,1 dB (3,6%).

Fig.1.1. Reprezentarea schematică a unei fibre optice

Există două tipuri de fibre optice:

1. monomod (SMF-single mode fiber);
2. multimod (MMF-multi mode fiber) ,
ce diferă prin diametrul miezului prin care se transmite lumina.
Fibrele multimod, la rîndul său, sunt de două tipuri:
 fibre multimod cu profilul indicelui de refracţie în trepte (step index multi
mode fiber);
 fibre multimod cu profilul indicelui de refracţie gradient (graded index
multi mode fiber).

Fibra multimod cu profilul indicelui de refracţie în trepte. Diametrul

miezului fibrei optice cu profilul indicelui de refracţie în trepte este în limitele de
la 100 pînă la 200 μm; valoarea indicelui de refracţie n1 de-a lungul axei (la centrul
miezului) este constant şi descreşte rapid (în trepte) la graniţa cu învelişul (fig.1.2).
 Fig.1.2. Fibră optică multimod cu salt de indice de refracţie

Fibra multimod cu profilul indicelui de refracţie gradient (fig.1.3). În fibra

multimod gradient standardă (50/125 sau 62.5/125) diametrul firului purtător de
lumină este 50 şi 62.5 m, ce este cu un ordin mai mare decât lungimea undei de
transmitere.

Fig.1.3. Fibră optică multimod cu profilul

indicelui de refracţie gradient
Aceasta duce la propagarea diferitor tipuri de raze luminoase – mode – în toate
cele trei ferestre de transparenţă (lungimile de undă la care se transmite semnalul
cu pierderi minime – 850, 1310 şi 1550 nm). Două ferestre de transparenţă 850 şi
1310 nm de obicei pentru transmiterea luminii folosesc fibra multimod.
Fibre monomod
Dispersia cromatică este aleasă de uniunea internaţională a telecomunicaţiilor
(INU) în calitate de criteriu pentru clasificarea fibrelor monomod. Conform acestui
criteriu, există trei tipuri de fibre monomod:
1. Fibra monomod standardă (SF), (tip G.652);
2. Fibra monomod cu dispersie deplasată nulă (DSF), (tip G.653);
3. Fibra monomod cu dispersie deplasată (NZDSF), (tip G.655).
În fibra monomod în trepte (SF) diametrul firului purtător de lumină
alcătuieşte 8-10 m şi este comparabil cu lungimea undei luminoase (fig.1.4). În
astfel de fibră la o lungime de undă a luminii destul de mare ( -
lungimea de undă de tăiere) se propagă numai o singură rază (o singură modă).
Regimul monomod în fibra monomod se realizează în ferestrele de transparenţă
1310 şi 1550 nm.
 Fig.1.4. fibră optică monomod standardă

Propagarea numai a unei mode înlătură dispersia intermodală şi asigură o

capacitate de transmisiune foarte înaltă a fibrei monomod în aceste ferestre de
transparenţă. Cel mai bun regim de propagare din punct de vedere a dispersiei se
obţine în apropierea lungimii de undă 1310 nm, când dispersia cromatică este egală
cu zero. Din punct de vedere al pierderilor aceasta nu este cea mai bună fereastră
de transparenţă, în această fereastră pierderile alcătuiesc 0.3 – 0.4 dB/km, în timp
ce cea mai mică atenuare 0.2 – 0.25 dB/km se obţine în fereastra 1550 nm.
În fibra monomod cu dispersie deplasată nulă (DSF) lungimea de undă, la
care dispersia rezultantă se transformă în zero – lungimea de undă a dispersiei nule
0 – este deplasată în fereastra 1550 nm. O astfel de deplasare se obţine datorită
profilului indicelui de refracţie special al fibrei. În aşa mod, în fibra cu dispersie
variabilă se realizează cele mai bune caracteristici atât pentru minimumul
dispersiei, cât şi pentru minim pierderi. De aceea un astfel de tip de fibră cel mai
bine de folosit pentru construcţia segmentelor mari cu distanţe între retranslatoare
până la 100 km şi mai mult. Evident, unica lungime de undă de lucru se ea aproape
de 1550 nm.
Fibra monomod cu dispersie deplasată nenulă NZDSF spre deosebire de DSF
este optimizată pentru transmiterea nu numai a unei lungimi de undă, dar pentru a
transmite câteva lungimi de undă de odată (semnalul optic multiplex) şi poate fi
folosită mai efectiv la construcţia magistralelor „reţelelor total optice”– reţelele, în
nodurile cărora nu are loc diferite transformări optoelecronice la propagarea
semnalului optic. Transmiterea semnalului multiplex la distanţe mari necesită
folosirea amplificatoarelor optice liniare de bandă largă, care cel mai des
întrebuinţate sunt aşa numitele amplificatoare pe baza erbiumului pe baza fibrelor
dopate cu erbium (EDFA). Amplificatoarele liniare de tipul EDFA pot amplifica
efectiv semnalul în intervalul de lucru al său de la 1530 – 1560 nm. Lungimea de
undă pentru dispersia nulă la fibra NZDSF, spre deosebire de fibra DSF, este în
afara limitelor acestui interval, ce esenţial micşorează influenţa efectelor neliniare
in jurul punctului dispersiei nule la propagarea câtorva lungimi de undă.

Materiale pentru fibrele optice

Pentru a obţine variaţia indicelui de refracţie între miezul şi cămaşa fibrei
optice sunt necesare, cel puţin, două materiale diferite transparente pentru lumină
(în diapazonul de unde de la 0,8 μm până la 1,6 μm. Pierderile de împrăştiere şi
absorbţie intrinsecă ale acestor materiale trebuie să fie cât mai mici. Iar în cazul
fibrelor cu indicele gradat aceste două materiale trebuie să aibă solubilitate
reciprocă în diapazon larg al concentraţiei.
Cel mai pe larg se utilizează următoarele materiale:
bioxidul de siliciu SiO 2 pur şi amestecuri ale acestuia cu alţi oxizi în
cantităţi mici;
sticle multicompozite;
materiale plastice.
Din punct de vedere al nivelului de producere a materialelor menţionate este
evidentă superioritatea polimerilor, care nu necesită temperaturi de lucru prea
înalte. Dar caracteristicile optice ale fibrelor cu miezul şi cămaşa din materiale
polimere sunt inferioare faţă de acelea din sticlă. Datorită acestui fapt, fibrele din
material plastic se utilizează pentru transmisii la distanţe mici, de lăţime îngustă a
benzii, unde atenuarea semnalului de-a lungul fibrei are doar o importanţă
secundară.
Sticla de cuarţ – bioxidul de siliciu SiO 2, material pentru ghiduri de undă de
înaltă calitate (atenuare joasă, banda de transmisie mare).
Practic, ca dopanţi pentru majorarea indicelui de refracţie al SiO 2 pur se
utilizează următoarele materiale: GeO2, P2O5, Al2O3, TiO2 ZrO2 ş. a. Pentru
micşorarea indicelui de refracţie se folosesc B2O3 şi F. Doparea cu Ge sporeşte
împrăştierea Rayleigh. Este avantajos de a folosi cuarţ curat ca miez şi cuarţ dopat
cu Flor ca înveliş.
În vid razele au viteza c = 3·108 m/s, pe cînd în alte medii ele au o viteză puţin
mai mică, exprimată de
, (1.1)
unde n este indicele de refracţie al mediului dat. Pentru aer şi gaze n  1, adică
  c . Pe cînd sticla, care poate avea multe compoziţii, are şi diferite viteze ale
razelor. Pentru sticlele din SiO2 ce se folosesc în fibrele optice, indicele de refracţie
ia valori între 1,45 şi 1,48.
Când indicele de refracţie pentru un ghid de unde optic este funcţie de raza
ghidului, expresia „profilul indicelui” poate fi utilizată pentru a descrie cum lumina
se transmite prin ghidul de unde. Profilul indicelui indică cum se schimbă indicele
de refracţie de la axa centrală a ghidului de unde la periferia lui sau înveliş.
Lumina se transmite sau se refractă în conformitate cu acest profil.
Propagarea luminii în ghidul de unde depinde de profilul indicelui de refracţie.

Fig.1.5. Reprezentarea grafică a trei tipuri diferite de profiluri a indicelor de

refracţie ce se propagă prin miezul fibrelor optice
 Profilul indicelui din punct de vedere matematic poate fi descris cu formula:

(1.2)

şi suplimentar:
n1 – indicele de refracţie al miezului (ghidului de unde);
Δ – diferenţa relativă a indicilor de refracţie;
r – distanţa de la axa centrală a fibrei în μm;
a – raza miezului în μm;
g – indice de profil;
n2 – indicele de refracţie al învelişului.
Expresia pentru diferenţa relativă a indicilor de refracţie este legată cu apertura
numerică (NA), sau cu ambii indici de refracţie n1 şi n2, în felul următor:
. (1.3)
Pentru indicele de profil “g”, sunt cîteva cazuri speciale ce trebuie menţionate:
g = 2, pentru profilul indicelui de refracţie parabolic;
g = ∞, pentru profilul indicelui de refracţie în trepte.
Numai în ultimul caz (cînd g = ∞) indicele de refracţie este constant: n(r) = n 1
pe tot diametrul miezului. În celălalt caz, indicele de refracţie se schimbă treptat de
la axa centrală a miezului (n1) de-a lungul diametrului pînă înveliş (n2).
Profilurile, la care indicele de refracţie se schimbă, sunt numite profiluri
gradiente ale indicelor de refracţie. Cel mai des întîlnit profil gradat a indicelui este
cînd g = 2 (parabolic), care tehnic asigură o propagare excelentă a luminii în fibra
multimod.
Apertura numerică. O rază incidentă pătrunde din aer într-o fibră optică
sub un unghi faţă de normala la planul de incidenţă. Se pune problema de a
calcula cât de mare trebuie să fie unghiul astfel încât raza refractată să fie
reflectată total în interiorul fibrei.

Fig.1.6. O undă este ghidată de către fibra optică dacă are un unghi de incidenţă
mai mic decât (unghiul de acceptare ce determină în spaţiu un con de
acceptare)
Conform legii Snell la suprafaţa aer-miez:
 (1.4)

Definim astfel apertura numerică a fibrei ca fiind sinusul ghiului de

incidenţă maxim pe care îl poate avea o rază când pătrunde din aer în miezul fibrei
pentru ca mai apoi să fie reflectată total (altfel spus, să fie o rază ghidată de fibră).
Atunci când diferenţa relativă a indicilor de refracţie este mică se mai poate
aproxima:
(1.5)
şi unghiul se mai numeşte şi unghi de acceptare al fibrei (fig.1.6). Apertura
numerică descrie capacitatea fibrei de a ghida lumina. Trebuie menţionat şi faptul
că razele de lumină refractate la capătul fibrei sunt cuprinse într-un con cu
deschiderea .
Când unda reflectată preia toată energia undei incidente atunci are loc
reflexia totală internă la nivelul suprafeţei de separaţie .
Reflexia totală se produce doar dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii
(fig.1.7):
• reflexia are loc la suprafaţa de separaţie dintre două medii transparente, atunci
când unda incidentă ce provine din mediul cu indice de refracţie mai mare ca n2
astfel încât: ;
• unghiul de incidenţă a undei incidente trebuie să fie mai mare decât un unghi
limită: .
Optica geometrică explică reflexia totală prin faptul că, în condiţiile date, raza
incidentă nu mai suferă şi o refracţie în punctul de incidenţă deoarece nu mai poate
fi satisfăcută legea refracţiei pentru :
(1.6)
ceea ce este imposibil pentru că .

Fig.1.7. Reflexia totală a undei incidente la suprafaţa de separaţie dintre două

medii cu indici de refracţie

În optica electromagnetică se demonstrează că atunci când sunt îndeplinite

condiţiile reflexiei totale unda refractată devine o undă evanescentă care se
atenuează foarte repede pe o distanţă faţă de suprafaţa de separaţie .
 Apertura numerică determină condiţiile de introducere a semnalelor optice şi
procesele de propagare în fibra optică şi se calculează pentru:
- fibrele optice cu profilul indicelui de refracţie în trepte
; (1.7)
- fibrele optice cu profilul indicelui de refracţie gradient
; (1.8)
În fibrele optice cu gradient se foloseşte noţiunea de apertură numerică
locală. Valoarea ei este maximală pe axa fibrei şi egală cu zero la graniţa de
separare miez – înveliş.

Undele ghidate
Vom analiza în continuare modurile de propagare pentru undele ghidate
(undele electromagnetice care satisfac condiţiile de reflexie totală la interfaţa dintre
miez şi învelişul exterior al fibrei).

Distribuţiile spaţiale ale câmpului electromagnetic

Ca şi în cazul modurilor de propagare într-un ghid de undă dielectric rectan-
gular şi în cazul propagării printr-o fibră optică atât intensitatea câmpului electric
cât şi intensitatea (sau inducţia) câmpului magnetic satisfac ecuaţia Helmholtz:

unde cu U s-a notat unul din cei doi vectori ai câmpului electromagnetic şi
. Ecuaţia este satisfăcută de câmpul electromagnetic atât în miezul fibrei
(unde n = n1 pentru r < a) cât şi în înveliş (în care n = n2 pentru r > a; se
presupune că raza învelişului b este suficient de mare). În coordonate cilindrice
ecuaţia Helmholtz se scrie:
(2.3)
cu (Figura 2.6).

Fig.2.6. Componentele vectorului intensitate câmp electric în coordonate

cilindrice.

Vom căuta soluţiile ecuaţiei de mai sus corespunzătoare undelor care se

propagă pe direcţia z cu o valoare a constantei de propagare . Din acest motiv
soluţia U o presupunem a fi de tip armonic pe direcţia z: ; periodică după
unghiul  cu perioada 2 : cu astfel încât presupunem că:
(2.4)
şi introducând această funcţie în ecuaţia (2.3) rezultă:
(2.5)

Undele sunt ghidate atunci când şi se definesc mărimile:

(2.6)
(2.7)
cu alte cuvinte, undele sunt ghidate de fibră atunci când şi (kT şi 
sunt mărimi reale). În aceste condiţii ecuaţia (2.5) se rescrie în miezul fibrei:
(2.8)
şi în învelişul miezului:
(2.9)
Ecuaţiile (2.8) şi (2.9) au ca soluţii nebanale şi mărginite funcţii de tip
Bessel:
(2.10)

unde sunt funcţiile Bessel de speţa I de ordin l; sunt funcţii Bessel

modificate de ordin l (funcţii Bessel de speţa II).
Funcţia oscilează ca un sin sau cos atenuat pentru x >> 1:
(2.11)
iar descreşte exponenţial cu x pentru x >>1:

(2.12)

Fig.2.7 Funcţiile Bessel pentru două moduri de propagare: (a) l = 0 şi (b) l = 3.

Cele două funcţii sunt reprezentate în Figura 2.7 Cei doi parametri şi 
determină profilul radial al câmpului electromagnetic. Astfel, o valoare mare
pentru înseamnă o variaţie periodică mai rapidă a distribuţiei câmpului în miez,
în timp ce o valoare mare pentru  determină o scădere mai rapidă a câmpului
undei în înveliş. Din definiţiile celor doi parametri (2.6) şi (2.7) se observă că suma
pătratelor celor doi parametri este o constantă pentru o lungime de undă dată:
(2.13)
astfel încât atunci când creşte  scade şi câmpul va pătrunde mai adânc în
înveliş iar pentru şi şi unda încetează să se propage doar în
limitele miezului (dispare reflexia totală).

Parametrul fibrei V
Se pot defini doi parametri X şi Y adimensionali conform relaţiilor:
(2.14)
şi între cei doi parametri este valabilă relaţia:
X2 + Y2 = V2 (2.15)
unde
(2.16)
este un parametru important de care depinde numărul de moduri pentru fibra optică
şi constantele lor de propagare. Acest parametru se numeşte parametrul fibrei sau,
mai scurt, parametrul V. O undă electromagnetică este ghidată de către fibra optică
dacă X < V.

Moduri de propagare
Modurile de propagare sunt determinate de constantele de propagare conform
relaţiei de dispersie (sau ecuaţie caracteristica) . Pentru
determinarea modurilor de propagare se impun condiţiile de continuitate pentru
fiecare undă în punctele în care r = a (la interfaţa miez-înveliş). Vor rezulta astfel
constantele de propagare ce vor depinde şi de ordinul l al funcţiilor Bessel: . În
acest fel modurile de propagare sunt sunt descrise de l şi m: numere care vor
descrie distribuţia radială şi azimutală (de exemplu, l = 0 descrie propagarea
undelor meridionale). In plus, fiecărei perechi de numere l, m va fi caracterizată şi
de 2 stări independente de polarizare pentru vectorii E şi H.
Ecuaţia caracteristică pentru o fibră cu ghidare slabă
Marea majoritate a fibrelor optice sunt fibre denumite cu ghidare slabă pen-
tru care ceea ce determină ca doar razele paraxiale să fie ghidate de către
aceste fibre. În acest caz componentele longitudinale pentru intensitatea câmpului
electric şi magnetic au valori mult mai mici decât componentele transversale şi
unda este practic de tip transversal electromagnetic TEM. Un mod de propagare
liniar polarizat pe o direcţie în planul (x, y) se notează . Dacă se impune
condiţia ca funcţia de distribuţie radială a câmpului electromagnetic u(r) să fie
continuă şi cu derivată continuă în punctele r = a din (2.8) şi (2.9) rezultă:
(2.17)
unde şi sunt derivatele funcţiilor Bessel care satisfac identităţile:
De aici se poate deduce ecuaţia caracteristică:
(2.18)
şi cum între X şi Y sunt legate prin relaţia X 2 + Y2 = V2 fiind date valorile pentru V
şi l rezultă că ecuaţia caracteristică (2.18) este o ecuaţie de o singură variabilă X.
Rădăcinile acestei ecuaţii determină modurile de propagare. Să mai observăm că
ecuaţia de mai sus rămâne neschimbată dacă se schimbă semnul pentru l deoarece
şi . Ecuaţia (2.18) are soluţii care pot fi aflate grafic
prin reprezentarea celor funcţie de X a membrului stâng din relaţie şi respectiv a
membrului drept. Soluţiile sunt reprezentate de intersecţiile între graficele celor
două funcţii (Figura 2.8). Se află astfel soluţii cu m = 1,2,...,Ml şi
corespunzător se va găsi valori pentru , şi constantele de propagare
corespunzătoare.
Fiecare mod are o distribuţie radială distinctă. De exemplu:
pentru V = 5 şi pentru V = 25 sunt moduri reprezentate în Figura
2.7. Cum modurile (l, m) şi (— l, m) sunt moduri care au aceeaşi constantă de
propagare este interesant să se analizeze distribuţia spaţială a superpoziţiei acestor
unde: amplitudinea complexă a sumei este proporţională cu
şi intensitatea este proporţională cu (Figura 2.9).

Fig.2.8. Soluţia grafică a ecuaţiei caracteristice (2.18).

Fig. 2.9. Distribuţiile radiale ale intensităţilor pentru modurile: (a) şi (b)

Tăierea modurilor şi numărul de moduri

Este evident din Figura 2.8 că pe măsură ce parametrul V creşte va creşte şi
numărul de moduri (date de intersecţiile celor două curbe) pentru că în ecuaţia
caracteristică (2.18) membrul stâng nu depinde de V, iar membrul drept se extinde
spre dreapta când V creşte. Considerând semnele minus în ecuaţia caracteristică
(2.18) rezultă o intersecţie a membrul stâng din ecuaţie cu axa X pentru .
Aceste rădăcini vor fi notate cu cu m = 1,2,.... Numărul de moduri pentru
acelaşi l este egal cu numărul de rădăcini pentru funcţia . Din acest motiv
numărul de moduri Ml < V. Modul (l, m) este permis dacă V = Xlm. Dacă V
descreşte atunci modul (l, m — 1) îşi poate atinge punctul de tăiere ş.a.m.d. Cea
mai mică rădăcină pentru este pentru l = 0 şi următoarea valoare X11
= 2,405 pentru l = 1. Atunci când V < 2,405 toate modurile cu excepţia modului
fundamental sunt tăiate (nu se pot propaga). Fibra optic va funcţiona doar ca
un ghid monomod. O reprezentare a numărului de moduri M l funcţie de V este de
tip scară şi creşte cu o unitate atunci când se ajunge la fiecare rădăcină Xlm a
funcţiei Bessel (vezi tabelul 2.1).

Tabela 2.1
Parametrii de tăiere pentru modurile LP0m şi LP1m.

l\m: 1 2 3
0 0 3.832 7.016
1 2.405 5.520 8.654

Dacă se numără toate modurile posibile M indiferent de valoarea l se obţine o

variaţie funcţie de parametrul V ca în Figura 2.10. În acest grafic este de tip scară
cu salturi la fiecare rădăcină pentru . La fiecare rădăcină se adaugă câte două
moduri deoarece pentru fiecare l >0 se găseşte şi modul —l identic cu excepţia
faptului că se schimbă semnul unghiului  (modul acesta corespunde razelor cu
traiectorie elicoidală dar de sens opus). În plus, fiecărui mod i se asociază câte 2
stări de polarizare.

Fig.2.10. Numărul total de moduri funcţie de parametrul V a fibrei optice.

Numărul de moduri (Fibre cu V mare)

Pentru fibrele cu V mare, funcţia are un număr mare de rădăcini în
intervalul 0 < X < V. Atunci când X >>1 funcţia Bessel poate fi aproximată de o
funcţie sinusoidală şi rădăcinile de tăiere Xlm sunt aproximate de relaţia:
 (2.19)
Pentru o valoare l fixată distanţa dintre două rădăcini consecutive este 
astfel încât numărul de rădăcini Ml satisface relaţia de unde
. Deci Ml descreşte liniar cu l (Figura 2.11) începând de la valoarea
pentru l = 0 şi terminând cu Ml = 0 când unde . Numărul
total de moduri este: . Cum numărul de termeni este foarte mare atunci
numărul de moduri M se poate determina prin raportul dintre aria triunghiului
format de dreapta Ml cu axele. Astfel:
(2.20)
unde 4 este datorat stărilor de polarizare şi soluţiilor simetrice. Expresia (2.20) este
analoagă celei obţinute pentru un ghid de undă dielectric rectangular (1.60).
Reamintim că aproximaţia de mai sus este valabilă doar în cazul când V este un
parametru cu valoare mare. Diferenţa faţă de valorile corecte sunt reprezentate prin
comparaţie în Figura 2.10.

Fig. 2.11. Numărul de moduri într-o fibră cu V mare este aproximat de aria
triunghiului determinat de legătura între l, m şi parametrul fibrei optice V.

Constantele de propagare (Fibre optice cu V mare)

Constantele de propagare se determină din ecuaţia caracteristică (2.18)
pentru fiecare soluţie de unde .
Pentru V >> l, cea mai drastică aproximare pentru calculul constantelor de
propagare presupune că au valori egale cu valorile de tăiere a modurilor .
Aceasta este echivalent cu a presupune că ramurile din Figura 2.8 sunt aproximate
de drepte verticale încât = . Cum V >> l, numărul de rădăcini este mare şi se
pot folosi aproximaţiile deduse pentru şi:
(2.21)
cum:
(2.22)
rezultă:
 (2.23)

Deoarece  are o valoare mică se utilizează aproximarea

pentru se obţine relaţia aproximativă pentru constantele de propagare:

(2.24)

Cum variază între 2 şi (v. Figura 2.11), variază

aproximativ între şi (Figura 2.12).

Fig.2.12. (a) Constantele aproximative pentru la o fibră optică cu V mare

funcţie de l,m; (b) Constanta de propagare exactă pentru modurile
fundamentale funcţie de V, pentru V >> l se obţine aproximativ

Moduri electromagnetice de propagare a luminii prin fibra optică

Modele – metode matematice şi fizice de descriere a propagării undelor

electromagnetice într-un mediu arbitrar. În formă matematică, teoria undelor
electromagnetice sunt descrise de către Maxwell.
Maxwell a arătat că unda electromagnetică constă din cîmpul electric E şi
cîmpul magnetic H, care variază periodic şi sunt perpendiculare reciproc. Moda
este o soluţie acceptabilă a ecuaţiilor lui Maxwell. Pentru simplitate, moda poate fi
descrisă ca calea (traiectoria) posibilă pe care unda o urmează, de exemplu, în fibra
optică. Numărul maxim posibil de mode sau direcţii ale energiei, care se pot
propaga în fibră, este de la una pînă la sute de mii.
Câte moduri exact pot fi transmise pe o fibră se determină în dependenţă de
proprietăţile geometrice (dimensiuni) şi parametrii optici ale fibrei.
Un mod determinat va transporta de asemenea o cantitate determinată de
energie. Fibra folosită astăzi este oricare, care transmite numai o modă (se numeşte
monomod – single-mode fiber), iar cea care transmite în general sute de mode (se
numeşte multimod – multimode fiber).
Când lumina se introduce în fibră (aproape de sursa de lumină), diverse moduri
vor transmite, ori prea multă, ori prea puţină energie, în dependenţă de lumina
injectată. De-a lungul direcţiei de propagare, energia se va transfera între diferite
mode (se numeşte cuplarea modelor) până când fiecare modă nu transmite
cantitatea ei de energie determinată.
Când lumina ajunge la această etapă, se întîmplă o stare de regim staţionar sau
echivalenţa între mode. În fibra plastică, această se întâmplă după cîţiva metri de
fibră.
Pentru fibră de sticlă de calitate înaltă, aceasta se întâmplă după câteva sute de
metri până la un kilometru.
În general, modurile electromagnetice sunt distribuţii ale câmpului
electromagnetic în interiorul fibrei optice. Modul optic se exprimă analitic,
referindu-se la o soluţie specifică a ecuaţiei undei în fibra optică care satisface
condiţiile de frontieră. Modurile optice au proprietatea de a-şi păstra distribuţia
spaţială pe parcursul propagării.
O explicaţie mai simplă este când lumina care se propagă de-a lungul unei
traiectorii particulare în limitele fibrei optice trebuie să aibă frontul undei în fază
cu sine însuşi. Unda trebuie să fie în fază în punctele corespunzătoare (de exemplu
A şi A1) ale ciclului, după cum este reprezentat în fig.1.8. Adică între punctele de
reflecţie la interfeţele miez şi cămaşă trebuie să fie un număr întreg de lungimi de
unde. Este evident că, datorită restricţiei pentru traiectoriile ce pot avea loc,
numărul de traiectorii posibile ale undei optice este finit.

Fig.1.8. Propagarea a mai multor moduri prin miezul fibrei

optice, în punctele corespunzătoare ale traiectoriei (de ex.
A şi A1) fiecare mod trebuie să fie în fază cu sine însuşi

Multe moduri se propagă prin fibra optică cu indice gradat pe o traiectorie sub
formă de spirală. De fapt, majoritatea modurilor nici o dată nu intersectează axa
miezului fibrei pe parcursul propagării, după cum este reprezentat în fig.1.9.

Fig.1.9. Moduri elicoidale în fibra multimod

care nu trec prin axa fibrei în procesul propagării
O proprietate foarte importantă a modurilor este că toate modurile care se
propagă prin fibra optică sunt ortogonale. În acest caz, pentru fibrele fără defecte, cu
indicii de refracţie uniformi, cu un paralelism perfect între frontierele miez-cămaşă
nu va avea loc interferenţa sau transferul de la un mod la altul, aceasta fiind
principala cauză pentru restricţia ca punctele corespunzătoare ale traiectoriei
modului să fie în fază cu sine înseşi. În caz contrar, va avea loc interferenţa
dintre moduri şi ele nu se vor propaga.
Modurile fibrei pot fi clasificate ca moduri ghidate, moduri de scurgere şi
moduri de radiaţie. Transmisia informaţiei prin sistemele de comunicaţii prin
fibre optice are loc doar datorită modurilor ghidate.
Când lumina intră în fibra optică, pe lângă modurile ghidate care se
propagă, inevitabil o parte din aceasta va intra şi în cămaşă. De asemenea, când
sunt curbări ale fibrei sau imperfecţiuni la interfaţa miez-cămaşă, lumina poate
fi refractată din miez în cămaşă. O parte considerabilă va părăsi repede cămaşa
şi fibra, iar altă parte se va propaga la distanţe considerabile ca moduri ale
cămăşii. Însă scopul este de a exclude aceste moduri care au un aport
considerabil la dispersie. Pentru a exclude aceste moduri nedorite ale cămăşii
este necesar de a minimiza reflecţia, respectiv şi ghidarea, la interfaţa cămaşă-
învelişul de protecţie al fibrei. Practic, acest scop se realizează prin utilizarea
învelişului de protecţie al fibrei cu indicele de refracţie mai mare decât al
cămăşii.
Pe lângă atare moduri ale cămăşii, mai sunt şi moduri de scurgere, care nu
satisfac condiţiile de ghidare prin miez, dar totuşi parcurg distanţe
considerabile. Acesta este cazul când modul este limitat între modul cămăşii şi
cel de frontieră. De exemplu, în fibrele multimod acestea sunt razele oblice de
un anumit tip. După parcurgerea unei anumite distanţe modurile date părăsesc
miezul, iar apoi şi cămaşa fibrei optice. Vitezele de grup ale modurilor de
scurgere sunt mai mici decât ale modurilor de frontieră, contribuind astfel la
dispersia semnalului. Aceste moduri pot fi eliminate prin utilizarea unor curburi
înguste ale fibrei, sub raze care permit trecerea doar a modurilor de frontieră.
Denumirea modurilor. Lumina descrisă ca undă electromagnetică constă
din câmpul electric E şi câmpul magnetic H, care variază periodic şi sunt
perpendiculare reciproc. Pentru a vizualiza modurile dominante ce se propagă
prin fibra optică este necesar de considerat undele plane ce se propagă ca raze
cu diferite unghiuri specifice în ghidul planar de unde. Aceste unde plane dau o
interferenţă constructivă. Modurile transversale reprezentate în fig.1.10
ilustrează cazul când câmpul electric este perpendicular pe direcţia de
propagare a undei monocromatice plane.
 Fig.1.10. Modelul fizic ce reprezintă propagarea şi modurile
sinusoidale transversal electrice (TE) corespunzătoare în ghidul planar de unde
(a) şi câmpurile modurilor de ordin jos (b)
Fiind reprezentate două moduri de ordin jos m = 1, 2 în ghidul planar
(fig.1.10(a)).
În fig.1.10 (b) se ilustrează modurile de ordin jos (0, 1, 2, 3) pentru cazul
când câmpul electric este perpendicular pe direcţia de propagare. De aici se
observă corespunderea dintre ordinul modului şi numărul de zerouri ale
câmpului electromagnetic de-a lungul ghidului. Câmpurile variază armonic în
limitele miezului n 1 şi scade exponenţial înafara lui.
Deci modurile transversal electrice (TE) există atunci când câmpul electric
este perpendicular pe direcţia de propagare, dar există o mică componentă în
direcţia Z a câmpului magnetic H. Deşi aici cea mai mare parte a câmpului
magnetic, de asemenea, este perpendiculară pe direcţia Z, totuşi există o mică
componentă Z.
Aceasta înseamnă că unda nu traversează pe linie dreaptă, ci se reflectă de la
interfeţele miez-cămaşă, deplasându-se pe o traiectorie meridională, nefiind
astfel elicoidală sau oblică.
Alternativ, când câmpul magnetic este perpendicular pe direcţia de
propagare Hz =0 şi există o mică componentă a câmpului electric E în această
direcţie, atunci modurile formate se numesc Transversal Magnetice (TM).
Din nou aceasta este doar o mică componentă a câmpului electric, pe când cea
majoră este perpendiculară pe direcţia de propagare. Mai bine zis, despre
componentele câmpului - că orientarea câmpului electric este doar de câteva grade
faţă de perpendiculara la direcţia de propagare.
Numerele modurilor sunt încorporate în nomenclatura privind modurile TEm
şi THm. Însă în ghidul cilindric de unde, mărginit în două dimensiuni, pentru
specificarea modurilor se folosesc două numere întregi m şi l. Deci pentru
ghidul cilindric sunt moduri TElm şi THlm.
Când câmpurile electric şi magnetic sunt perpendiculare pe direcţia de
propagare (Ez =0 şi Hz=0), este cazul modurilor transversal electromagnetice
(TEM).
Undele TEM au loc în conductorii metalici (de exemplu cablurile coaxiale)
şi doar în fibrele monomod. În fig.1.11 sunt ilustrate distribuţiile energiei
modurilor TEM00, TEM11 şi TEM21.

Fig.1.11. Distribuţia energiei modurilor transversal

electromagnetice TEM00, TEM11 şi TEM21
Însă în fibrele optice majoritatea modurilor traversează pe o traiectorie
circulară de un anumit tip. Astfel, componentele câmpurilor electric E şi
magnetic H sunt în direcţia Z de propagare. În acest caz, au loc modurile EH şi
HE, în dependenţă de contribuţia fiecărui câmp în direcţia de propagare.
Numerotarea modurilor TE şi TM poate fi efectuată convenţional cu
numărul de zerouri în modelul câmpului transversal, după cum se poate de
observat din fig.1.10. Astfel, modul TE 00 va avea un singur spot (pată) de
energie în centrul ghidului de unde (acesta fiind asemănător cu modul TEM), iar
modul TE21 va avea două zerouri, adică trei spoturi de energie într-o direcţie
şi un singur zero, adică două spoturi de energie în alta, după cum este ilustrat în
fig.1.11. Modurile se numesc de ordin jos când numerele modului sunt mici (0,
1, 2), iar când numerele modului sunt mari - moduri de ordin înalt.
Fibra cilindrică. Să considerăm ghidul dielectric de unde care are miezul
cilindric şi omogen.
Pentru ghidul cilindric de unde se obţin, asemănător cazului ghidului
planar, modurile transversale TElm şi TMlm. De asemenea, au loc şi modurile
hibride HElm şi EHlm (E, H0). Astfel descrierea câmpurilor modale în fibrele
optice cu indicele de refracţie al miezului constant devine complicată.
Analizele sunt simplificate în cazul considerării fibrelor utilizate în
comunicaţii, în care diferenţa relativă a indicilor de refracţie satisface
inegalitatea
(1.9)
de obicei Δ < 0,03.
În cazul dat al propagării prin fibra optică se poate de utilizat notarea unui
singur mod, astfel aproximându-le pe celelalte moduri. Astfel, toate modurile
TE, TM, EH şi HE pot fi sumate şi explicate utilizând doar un singur set de
moduri linear polarizate (LP). Aceste moduri LP nu corespund exact modurilor
fibrei, cu excepţia modului fundamental. Însă perechile de moduri EH-HE au loc
având constante de propagare aproape egale. Relaţiile dintre modurile EH, HE,
TE, TM şi modul linear polarizat (LP) sunt reprezentate în tab.1.1.

Tabelul 1.1. Corespondenţa dintre modurile linear polarizate şi modurile

transversale de ordin jos din care ele sunt formate

Mod linear polarizat Mod transversal

LP0l HE11
LP11 HE21, TE01, TM0l
LP21 HE31, EH11
LP02 HEl2
LPlm HE2m, TE0m, TM0m
LPlm (l0, l1) HEl+1,m, EHl-1,m

Numerotarea modurilor linear polarizate se deosebeşte de cea a modurilor

TE şi TM. Modurile linear polarizate se notează LPlm, unde m este numărul de
maxime ale intensităţii câmpului electric de-a lungul razei fibrei optice (spre
deosebire de numărul de zerouri, după cum am menţionat în cazul modurilor
transversale), iar l este jumătatea numărului de maxime împrejurul
circumferinţei miezului fibrei. Altfel zis, m se referă la unghiul de incidenţă al
razei faţă de interfaţa miez-cămaşă, iar l ne arată cît de compactă este spirala.
Practic, notările de tipul TE şi TM se folosesc în discuţiile despre lasere şi
ghidul planar de unde, iar LP- când se discută propagarea în fibrele multimod.
Profilul intensităţii câmpului electric pentru câteva moduri LP este
reprezentat în fig.1.12. Propagarea modurilor particulare prin fibră pot fi
confirmate şi prin analize vizuale.

Fig.1.12. Distribuţia intensităţii câmpului electric pentru

câteva moduri linear polarizate de ordin jos şi de ordin
înalt în fibra optică

Distribuţiile câmpului electric al diferitelor moduri dă distribuţii similare

ale intensităţii luminii prin miezul fibrei optice. Aceste modele modurilor pot
da indicaţie asupra modurilor predominante care se propagă în fibră.
Pentru completarea tabloului propagării modului prin fibra cilindrică
vom defini în continuare noţiunea de frecvenţă normalizată şi constantă
normalizată de propagare. Frecvenţa normalizată este un parametru important în
determinarea condiţiilor de blocare şi este exprimată cu ajutorul aperturii
numerice AN în felul următor:
(1.10)
sau, utilizând expresia pentru diferenţa relativă a indicilor de refracţie

obţinem
(1.11)
unde 2a este diametrul miezului fibrei optice.
Frecvenţa normalizată este un parametru fără dimensiuni şi de aceea se
mai numeşte şi valoarea fibrei sau numărul V.
O estimare aproximativă a numărului de moduri pentru fibrele multimod
este de V2 /2. De exemplu, o fibră multimod cu a = 25 μm şi Δ= 0,005 are V=
18 la λ = 1,3 μm, deci va putea suporta aproape 162 de moduri.
De asemenea, este util de introdus şi noţiunea de constantă normalizată de
propagare

(1.12)

unde β este constanta de propagare a modului.

Conform expresiei (1.14) pentru o anumită lungime de undă poate fi stopată
propagarea unui anumit mod prin ghidul de unde. Adică se mai spune ca acest
mod este blocat. Modul care este blocat la o anume lungime de undă nu va mai
exista la lungimi de undă mai mari. Această lungime de undă se numeşte
lungimea de undă de blocare a propagării modului prin ghidul dat. Lungimea de
undă care limitează propagarea şi a următorului mod de ordin înalt se numeşte
lungime de undă de blocare a fibrei optice (λB). Fibrele optice care funcţionează
la se numesc fibre monomod, iar fibrele ce operează la se numesc
fibre multimod.
Viteze de fază şi de grup. După cum am menţionat mai sus, în limitele
tuturor undelor electromagnetice sunt puncte cu faza constantă. Pentru undele
plane aceste puncte cu faza constantă formează un front al undei. În
domeniul fibrelor optice viteza de fază este viteza de propagare a undei
electromagnetice prin mediu, adică viteza frontului cu fază constantă a modului
după cum ele se propagă prin fibră. Adică viteza de fază este raportul vitezei
luminii către indicele efectiv al fibrei optice
(1.13)
unde indicele efectiv n ef este un număr situat între indicele de refracţie al
miezului şi al cămăşii . Aceasta fiind valabil pentru unda
monocromatică de lumină, însă practic este imposibil de produs astfel de unde şi
energia luminii este alcătuită din suma componentelor de diferite frecvenţe. La
propagarea prin fibră a grupului de unde cu frecvenţe aproape egale are loc
formarea unui pachet de unde. Pachetul de unde format din două unde cu
frecvenţe aproape egale este reprezentat în fig.1.13.

Fig.1.13. Formarea pachetului de unde din două unde cu

frecvenţe aproape egale. Anvelopa acestui grup de unde se
deplasează cu o viteză de grup
Ca rezultat, pachetul de unde se deplasează nu cu viteza de fază vf, dar cu o
viteză puţin mai mică, numită viteză de grup vg. Expresia pentru viteza de grup
este
(1.14)
unde N 1 este cunoscut ca indice de grup al ghidului şi se determină din
(1.15)
Noţiunea de viteză de grup se utilizează la discutarea vitezei de propagare
prin fibra optică. Adică este viteza de propagare a modulaţiilor prin fibră şi
este de o importanţă majoră în procesul de studiere a caracteristicilor de
transmisie ale fibrei optice, deoarece se referă la caracteristicile de propagare a
pachetului de unde.
De asemenea, viteza de grup diferă de viteza de fază şi datorită cantităţii
dispersiei a mediului de transmisie. Când mediul va fi liber de dispersie, viteza
de fază şi viteza de grup vor fi egale.

Avantajele transmisiei de informaţii prin fibre optice:

1. potenţial enorm privind banda de transmisie;
2. undă purtătoare de frecvenţă foarte mare (1014Hz);
3. pierderi mici de informaţii (  0,2 dB/km chiar pentru sticlă);
4. repetoarele pot fi eliminate;
5. securitate crescută pentru transmiterea de informaţii: nu pot fi aflate datele
transmise fără a afecta semnalul;
6. fibrele optice sunt neutre din punct de vedere electric ceea ce nu mai presu-
pune utilizarea de antene sau legături pentru potenţialul de referinţă. De
asemenea neutralitatea electrică conduc la utilizarea cu succes a fibrelor op-
tice în mediu ostil.
 1.3. Îndeplinirea lucrării:

1. Determinaţi indicii de refracţie ai părţilor componente ale fibrei optice

(pentru diapazonul 0,6-2,0 μm se calculează cu formula lui Sellmair):
, (1.16)
unde: şi (i=1, 2, 3) sunt coeficienţi, valorile cărora se determină
experimental şi se exprimă în μm (tab.1.2).

Tabelul 1.2. Valorile coeficienţilor Ai şi li

Nr. Componenţ Tipul Valorile coeficientului pentru i egal cu:
a coeficientului 1 2 3
sticlei
1 SiO2 Ai 0,6961663 0,4079426 0,8974794
li 0,0684043 0,1162414 9,896161
2 13,5% Ai 0,73454395 0,42710828 0,82103399
Ge2O2 li 0,08697693 0,11195191 10,846540
86,5% SiO2
3 9,1% Ge2O2 Ai 0,72393884 0,41129541 0,79292034
7,7% B2O3 li 0,085826532 0,10705260 9,3772959
83,2% SiO2
4 13,5% Ai 0,67626834 0,42213113 0,58339770
Be2O3 li 0,076053015 0,11329618 7,8486094
86,5% SiO2
5 3,1% GeO2 Ai 0,7028554 0,4146307 0,8974540
96,9% SiO2 li 0,0727723 0,1143085 9,896161
6 3,0% Be2O3 Ai 0,6935408 0,4052977 0,9111432
97,0% SiO2 li 0,0717021 0,1256396 9,896154
7 3,3% Ge2O2 Ai 0,6958807 0,4076588 0,9401093
9,2% B2O3 li 0,0665654 0,1211422 9,896140
87,5% SiO2
8 9,1% P2O5 Ai 0,695790 0,452497 0,712513
90,9% SiO2 li 0,061568 0,119921 8,656641
9 1% F Ai 0,691116 0,399166 0,890423
99% SiO2 li 0,068227 0,116460 9,993707

Pentru fabricarea fibrelor optice se utilizează sticlă de quartz cu adaosuri de

oxid de germaniu, fosfor, care majorează coeficientul de refracţie al quartzului şi
adaosuri de oxid de bohr, fluor, care micşorează indicele de refracţie al sticlei.
Este necesar de luat în considerare faptul că în calitate de cămaşă, de obicei se
utilizează quartz dopat, iar pentru producerea miezului – sticla de quartz curată
(SiO2).
2. Să se prezinte graficul dependenţei indicilor de refracţie de lungimea de
undă.
 3. Apertura numerică ce determină condiţiile de introducere a radiaţiei în fibra
optică, se determină cu formula
(1.17)
Mărirea NA duce la mărirea eficacităţii de introducere a radiaţiei laser în fibră.
Dar pe de altă parte aceasta este legat de mărirea diametrului miezului şi de
creşterea dispersiei modale. De obicei NA = 0.150.25.
4. Să se determine unghiul de acceptanţă în aer:
.
5. Aflaţi valoarea unghiului critic miez-cămaşă:
.
6. Frecvenţa normată se determină cu formula:
(1.18)
După această valoare se poate de aflat regimul de lucru a fibrei optice. Dacă
 2.405, atunci în fibra optică se propagă numai o modă de bază HE11. Dacă
2.405, atunci are loc regimul de lucru multimod.

1.4. Întrebări de control

1. Tipurile de fibre optice.

2. Ce numim apertură numerică a fibrei optice?
3. Cu ce compuşi trebuie de dopat quartzul pentru a mări coeficientul de
refracţie?
4. Cu ce compuşi trebuie de dopat quartzul pentru a micşora coeficientul de
refracţie?
5. Care sunt principiile fizice ale transmisiunii semnalelor prin fibrele optice?
6. Care sunt ferestrele de transparenţă ale quartzului?
7. Care sunt particularităţile de construcţie ale cablurilor optice?
8. Explicaţi noţiunea „reflexie totală internă”.
9. Avantajele transmisiei informaţiei prin fibrele optice.
10. Ce materiale sunt utilizate pentru confecţionarea fibrelor optice?
Varianta Perechea Diametrul Diametrul Lungimea
de sticle miezului învelişului de undă
1 2-3 50 125 0,85
2 3-8 10 125 1,55
3 1-2 62,5 125 1,31
4 5-7 8 125 1,31
5 3-5 85 125 0,85
6 6-9 8 125 1,55
7 3-9 100 140 1,31
8 7-9 10 125 1,31
9 8-9 50 125 0,85
10 1-5 8 125 1,55
11 6-8 85 125 1,31
12 1-9 8,5 125 1,31
13 1-3 62,5 125 0,85
14 4-9 10 125 1,31
15 4-8 100 140 1,31
16 4-7 10 125 1,31
17 5-8 50 125 0,85
18 6-7 8 125 1,55
19 3-6 62,5 125 0,85
20 2-8 8,5 125 1,55