Fibra optică

Când lumina trece printr-un mediu dens și întâlnește o limită de demarcație cu unghi
abrupt (mai mare decât unghiul critic al suprafeței), lumina va fi reflectată în întregime. Efectul
este folosit în fibra optică pentru a păstra lumina în miez. Lumina se deplasează prin fibră
reflectându-se de o parte și de alta a limitei cu teaca. Deoarece lumina trebuie să lovească
limita de demarcație la un unghi mai mare decât cel critic, doar lumina care intră în fibră într-o
anumită gamă de unghiuri poate traversa fibra fără a ieși din ea. Această gamă de unghiuri se
numește con de acceptanță al fibrei. Dimensiunile conului de acceptanță depind de diferența
de indice de refracție între miez și teacă.

O fibră optică este un ghid de undă dielectric cilindric ce transmite lumina de-a lungul
axei sale, prin procesul de reflexie internă totală. Fibra constă dintr-un miez înconjurat de un
strat de substanță (teacă). Pentru a păstra semnalul optic în miez, indicele de refracție al
miezului trebuie să fie mai mare decât cel al tecii. Limita dintre miez și teacă poate fi fie
abruptă, în fibra cu salt de indice, fie gradat, în fibra cu indice gradat. Fibrele optice sunt folosite
pe scară largă în domeniul telecomunicațiilor, unde permit transmisii pe distanțe mai mari și la
lărgimi de bandă mai mari decât alte medii de comunicație. Fibrele sunt utilizate în locul
cablurilor de metal deoarece semnalul este transmis cu pierderi mai mici, și deoarece sunt
imune la interferențe electromagnetice. Fibrele optice sunt utilizate și pentru iluminat și
transportă imagine, permițând astfel vizualizarea în zone înguste. Unele fibre optice proiectate
special sunt utilizate în diverse alte aplicații, inclusiv senzori și laseri.
 Fibrele care suportă mai multe căi de propagare sau moduri transversale se numesc
fibre multimodale (MMF - multi mode fibers), iar cele ce suportă un singur mod sunt fibre
monomodale (SMF - single mode fibers). Fibrele multimodale au în general un diametru mai
mare al miezului și sunt utilizate în comunicații pe distanțe mai scurte și în aplicații în care
trebuie transferată multă putere. Fibrele monomodale se utilizează pentru comunicații pe
distanțe de peste 550 m.

Tehnologia fibrelor optice, deși devenită omniprezentă doar în lumea modernă, este
una simplă și relativ veche. Ghidarea luminii prin reflexii repetate, principiul care stă la baza
fibrelor optice, a fost demonstrat pentru prima oară de Daniel Colladon și Jacques Babinet la
Paris la începutul anilor 1840. John Tyndall a inclus o demonstrație a acesteia în cursurile sale
publice de la Londra un deceniu mai târziu. Tyndall a scris și despre proprietatea de reflexie
internă totală într-o carte introductivă despre natura luminii, în 1870: „Când lumina trece din
aer în apă, raza refractată este întoarsă înspre perpendiculară... Când raza trece din apă în aer,
ea este întoarsă dinspre perpendiculară... Dacă unghiul făcut de raza din apă cu perpendiculara
la suprafață este mai mare de 48 de grade, raza nu va mai ieși deloc din apă: ea va fi totalmente
reflectată la suprafață.... Unghiul ce marchează limita la care reflexia totală începe se numește
unghi limită al mediului. Pentru apă, acest unghi este de 48°27', pentru sticlă flint este de
38°41', iar pentru diamant, este de 23°42'."
Aplicațiile practice, cum ar fi iluminarea de aproape în stomatologie, au apărut la
începutul secolului al XX-lea. Transmisia imaginii prin tuburi a fost demonstrată independent de
Clarence Hansell și de pionierul televiziunii John Logie Baird în anii 1920.