Șarik Csaba

PL-1
Cabluri de fibra optică
Fibra optică este o fibră de sticlă sau plastic care transportă lumină de-a
lungul său. Fibrele optice sunt folosite pe scară largă în domeniul
telecomunicațiilor, unde permit transmisii pe distanțe mai mari și la lărgimi de
bandă mai mari decât alte medii de comunicație. Fibrele sunt utilizate în locul
cablurilor de metal deoarece semnalul este transmis cu pierderi mai mici, și
deoarece sunt imune la interferențe electromagnetice. Fibrele optice sunt utilizate
și pentru iluminat și transportă imagine, permițând astfel vizualizarea în zone
înguste.

Unele fibre optice proiectate special sunt utilizate în diverse alte aplicații,
inclusiv senzori și laseri.

Lumina este dirijată prin miezul fibrei optice cu ajutorul reflexiei interne totale.
Aceasta face fibra să se comporte ca ghid de undă. Fibrele care suportă mai multe
căi de propagare sau moduri transversale se numesc fibre multimodale (MMF), iar
cele ce suportă un singur mod sunt fibre monomodale (SMF).

Fibrele multimodale au în general un diametru mai mare al miezului și sunt

utilizate în comunicații pe distanțe mai scurte și în aplicații în care trebuie
transferată multă putere. Fibrele monomodale se utilizează pentru comunicații pe
distanțe de peste 550 m.

Conectarea fibrelor optice una de alta este mai complexă decât cea a
cablurilor electrice. Capetele fibrei trebuie să fie atent tăiate, și apoi unite fie
mecanic fie prin sudare cu arc electric. Se utilizează conectori speciali pentru
conexiuni ce pot fi înlăturate.
Tehnologia fibrelor optice, deși devenită omniprezentă doar în lumea modernă,
este una simplă și relativ veche. Ghidarea luminii prin reflexii repetate, principiul
care stă la baza fibrelor optice, a fost demonstrat pentru prima oară de Daniel
Colladon și Jacques Babinet la Paris la începutul anilor 1840. John Tyndall a inclus
o demonstrație a acesteia în cursurile sale publice de la Londra un deceniu mai
târziu.

Tyndall a scris și despre proprietatea de reflexie internă totală într-o carte

introductivă despre natura luminii, în 1870: „Când lumina trece din aer în apă, raza
refractată este întoarsă înspre perpendiculară... Când raza trece din apă în aer, ea
este întoarsă dinspre perpendiculară... Dacă unghiul făcut de raza din apă cu
perpendiculara la suprafață este mai mare de 48 de grade, raza nu va mai ieși deloc
din apă: ea va fi totalmente reflectată la suprafață.... Unghiul ce marchează limita
la care reflexia totală începe se numește unghi limită al mediului. Pentru apă, acest
unghi este de 48°27', pentru sticlă flint, este de 38°41', iar pentru diamant, este de
23°42'."

Aplicațiile practice, cum ar fi iluminarea de aproape în stomatologie, au apărut la

începutul secolului al XX-lea. Transmisia imaginii prin tuburi a fost demonstrată
independent de Clarence Hansell și de pionierul televiziunii John Logie Baird în
anii 1920. Principiul a fost utilizat pentru examinări medicale interne de Heinrich
Lamm în deceniul imediat următor. În 1952, fizicianul Narinder Singh Kapany a
efectuat experimente ce au condus la inventarea fibrei optice. Fibra optică
modernă, în care fibra de sticlă este învelită cu un strat transparent pentru a-i oferi
un indice de refracție mai potrivit, a apărut în același deceniu.

Dezvoltarea s-a concentrat apoi pe transmiterea de imagini prin snopuri de

fibră. Primul gastroscop semiflexibil cu fibră optică a fost patentat de Basil
Hirschowitz, C. Wilbur Peters, și Lawrence E. Curtiss, cercetători de
la Universitatea Michigan, în 1956. În procesul de dezvoltare a gastroscopului,
Curtiss a produs primele fibre învelite în sticlă; fibrele optice anterioare se bazau
pe aer sau pe uleiuri și diverse tipuri de ceară ca material de învelire cu indice de
refracție mic.

Jun-ichi Nishizawa, un om de știință japonez de la Universitatea Tohoku, a

fost primul care a propus utilizarea fibrei optice în telecomunicații în 1963.
Nishizawa a inventat alte tehnologii ce au contribuit la dezvoltarea comunicațiilor
prin fibră optică. Nishizawa a inventat fibra optică cu indice de refracție gradat în
1964 pentru a servi drept canal de transmisie a luminii de la laserii cu
semiconductor pe distanțe lungi cu pierderi mici.

În 1965, Charles K. Kao și George A. Hockham de la compania britanică Standard

Telephones and Cables (STC) au fost primii care au promovat ideea
că atenuarea în fibra optică poate fi redusă sub pragul de
20 decibeli pe kilometru (dB/km), permițând utilizarea fibrelor optice ca mediu
practic de telecomunicații. Ei au arătat că atenuarea din fibra optică disponibilă la
acea vreme este cauzată de impurități care pot fi înlăturate, și nu de fenomene
fizice fundamentale, cum ar fi împrăștierea. Această descoperire i-a adus lui
Kao Premiul Nobel pentru Fizică în 2009.

Nivelul crucial de atenuare de 20 dB/km a fost atins pentru prima oară în

1970, de cercetătorii Robert D. Maurer, Donald Keck, Peter C. Schultz și Frank
Zimar de la fabricantul american de sticlă Corning Glass Works, denumit
astăzi Corning Incorporated. Ei au realizat o fibră cu atenuare de 17 dB/km
prin doparea sticlei de silicat cu titan. Câțiva ani mai târziu, ei au produs o fibră cu
doar 4 dB/km atenuare cu dioxid de germaniu ca dopant pentru miez. Asemenea
atenuări mici au deschis calea comunicațiilor prin fibră optică și Internetului.
În 1981, General Electric a produs longouri de cuarț ce putea fi tras în fire de fibră
optică de 40 km lungime. Atenuarea din cablurile moderne de fibră optică este cu
mult mai mică decât în cablurile electrice de cupru, ducând la conexiuni de fibră
optică cu distanțe între repetoare de 70–150 km.

Amplificatorul de fibră optică dopată cu erbiu, care a redus costul sistemelor

de comunicații prin fibră optică pe distanțe mari prin reducerea și, în multe cazuri,
eliminarea totală a necesității repetoarelor optic-electric-optic, a fost dezvoltată de
mai multe echipe conduse de David N. Payne de la Universitatea Southampton, și
de Emmanuel Desurvire de la Laboratoarele Bell în 1986. Fibra optică mai robustă
folosită astăzi se are atât miezul cât și teaca din sticlă, suferind astfel mai puțin de
pe urma trecerii timpului. Ea a fost inventată de Gerhard Bernsee în 1973 la Schott
AG în Germania.

În 1991, studiile în domeniul cristalelor fotonice a dus la dezvoltarea fibrei optice

cu cristal fotonic care ghidează lumina prin difracție într-o structură periodică, și nu
prin reflexie internă totală. Prima fibră din cristal fotonic a devenit disponibilă pe
piață în 2000. Fibra din cristal fotonic poate fi proiectată să transfere putere mai
multă decât fibra convențională, iar proprietățile dependente de lungimea de undă
pot fi manipulate pentru a îmbunătăți performanțele fibrei în anumite aplicații.

Fibra optică poate fi utilizată ca mediu de telecomunicații și rețele deoarece

este flexibilă și poate fi strânsă în cabluri. Este deosebit de avantajoasă pentru
comunicații pe distanțe mari, deoarece lumina se propagă prin fibră cu atenuare
mică în comparație cu cablurile electrice. Aceasta permite acoperirea de distanțe
mari cu doar câteva repetoare. În plus, semnalele luminoase propagate în fibră pe
fiecare canal pot fi modulate la viteze de până la 111 gigabiți pe secundă.
[13]
 Fiecare fibră poate transmite mai multe canale independente, fiecare folosind o
altă lungime de undă a luminii (multiplexare cu diviziune a lungimii de undă). Rata
de transfer netă (fără octeți de overhead) este rata de transfer efectiv de date
înmulțită cu numărul de canale (de regulă în număr de până la 80 pentru sistemele
cu multiplexare densă în lungimea de undă la nivelul anului 2008). Recordul de
transmisie prin fibră optică în laborator este deținut de Laboratoarele Bell Labs din
Villarceaux, Franța, cu multiplexarea a 155 canale, fiecare de câte 100 Gbps pe o
fibră de 7000 km.

Pe distanțe scurte, cum ar fi rețeaua unei clădiri, fibra optică economisește

spațiu în conductele de cablu deoarece o singură fibră poate transporta mai multe
date decât un singur cablu electric. Fibra este imună și la interferențele electrice;
nu există cross-talk între semnalele de pe cabluri diferite și fibra optică nu culege
zgomote electromagnetice din mediu. Cablurile de fibră optică nu conduc
electricitate, aceasta fiind o bună soluție pentru protejarea echipamentelor de
comunicații aflate în medii de înaltă tensiune cum ar fi centralele electrice, sau
structurile metalice de comunicații vulnerabile la trăznet. Ele pot fi utilizate și în
medii în care sunt prezente gaze inflamabile, fără pericol de explozie. Interceptarea
comunicațiilor este mai dificilă prin comparație cu conexiunile electrice, și există
fibre cu miez dublu concentric care fac interceptarea și mai dificilă.

Deși fibra optică se poate face din plastic transparent, sticlă, sau o
combinație de cele două, fibrele optice utilizate în telecomunicații pe distanțe mari
sunt întotdeauna din sticlă, din cauza atenuării optice mai mici. Atât fibrele
multimodale cât și cele monomodale sunt utilizate în telecomunicații, cea
multimodală fiind folosită pentru distanțe mici, de până la 550 m, iar cea
monomodală la legături pe distanțe mari. Din cauza toleranțelor mai mici necesare
pentru cuplarea luminii între fibrele monomodale (cu diametrul miezului de
aproximativ 10 micrometri), transmițătoarele, receptoarele, amplificatoarele și alte
componente monomodale sunt în general mai costisitoare decât cele multimodale.
În unele aplicații, se folosesc senzori care sunt ei înșiși fibre optice. În alte cazuri,
fibra optică este utilizată pentru a conecta un senzor cu sistemul de măsurare. În
funcție de aplicație, fibra optică se poate folosi deoarece este mică, sau pentru că în
punctul îndepărtat de măsurare nu există energie electrică, sau pentru că astfel se
pot multiplexa mai mulți senzori pe lungimea unei singure fibre prin folosirea de
lungimi de undă diferite pe fiecare senzor, sau prin detectarea întârzierii suferite de
lumină la trecerea prin fiecare senzor.

Senzorii extrinseci utilizează un cablu de fibră optică, în mod normal

multimodal, pentru a transmite lumină modulată fie de la un senzor de alt tip, fie de
la un senzor electronic conectat la un transmițător optic. Un beneficiu major al
senzorilor extrinseci este abilitatea lor de a ajunge în locuri altfel inaccesibile. Un
exemplu îl constituie măsurarea temperaturii din interiorul motoarelor cu
reacție ale avioanelor cu ajutorul unei fibre care transmite radiații într-un pirometru
aflat în afara motorului. Senzorii extrinseci pot fi utilizați în același fel pentru a
măsura temperatura internă a transformatoarelor electrice, unde câmpurile
electromagnetice prezente fac imposibile alte tehnici de măsurare. Senzorii
extrinseci măsoară și vibrații, rotații, deplasări, viteze, accelerații, momente ale
forțelor și tensiuni mecanice.

Fibra optică este folosită și în iluminat, ca ghid de lumină în aplicații

medicale și nu numai, în care este nevoie de lumină puternică pe un punct ascuns.
În unele clădiri, fibra optică este utilizată pentru a direcționa lumina solară de pe
acoperiș spre alte părți ale clădirii. Iluminarea cu fibră optică este folosită și în
aplicații decorative, la indicatoare, lucrări de artă și în pomi de Crăciun artificial.
Magazinele Swarovski utilizează fibra optică pentru a ilumina cristalele expuse din
mai multe unghiuri cu o singură sursă de lumină.
Un grup coerent de fibre se utilizează, uneori împreună cu lentile, la un dispozitiv
lung și subțire de achiziționat imagini, numit endoscop, folosit pentru a vedea
obiecte printr-o gaură mică. Endoscoapele medicale sunt utilizate pentru proceduri
chirurgicale neinvazive (endoscopie). Endoscoapele industriale sunt utilizate la
inspectarea unor puncte la care se ajunge greu, cum ar fi interioarele motoarelor cu
reacție.

În spectroscopie, cablurile de fibră optică sunt utilizate pentru a transmite

lumina de la un spectrometru la o substanță ce nu poate fi pusă ea însăși în
spectrometru, pentru a i se analiza compoziția. Un specrometru analizează
substanțele trecând lumină prin ele și reflectând lumină din ele. Cu fibră optică, un
spectrometru poate fi folosit pentru a studia obiecte prea mari pentru a încăpea în
el, gaze sau reacții ce au loc în vase sub presiune.[15][16][17]

O fibră optică dopată cu anumite elemente rare, cum ar fi erbiul se pot folosi ca
mediu de amplificare pentru un laser sau amplificator optic. Fibra optică dopată cu
elemente rare se poate folosi și pentru a amplifica semnale prin tăierea unei scurte
secțiuni de fibră dopată și introducerea ei într-o linie de fibră obișnuită. Fibra
dopată este pompată optic cu o a doua lungime de undă cuplată la linie. Lumina de
ambele lungimi de undă se transmite prin fibra dopată, care transferă energie de la
a doua lungime de undă la unda purtătoare de semnal. Procesul care determină
amplificarea este emisia stimulată.

Fibrele optice dopate cu un deplasator de lungime de undă folosesc la

colectarea luminii de la un scintilator în experimentele de fizică. Fibra optică poate
oferi alimentare cu energie (aproximativ un watt) unor dispozitive electronice
aflate într-un mediu electric dificil.

Un cablu de fibră optică este un cablu care conține una sau mai multe fibre optice
care servesc conducerii luminii. Cablurile optice au o largă utilizare, mai ales în
telecomunicații. Fibrele optice sunt în general acoperite individual cu straturi de
plastic și conținute într-un tub de protecție adecvat mediului în care va fi montat
cablul.
Fibrele optice sunt alcătuite dintr-un miez si un înveliș, selectat pentru o
reflexie internă totală, datorată diferenței indicelui de refracție între cele două
medii. În practică, învelișul este acoperit cu un strat de acrilat sau poliamidă. Acest
înveliș protejează fibra de eventuale daune, dar nu contribuie la proprietățile sale
de ghid de undă. Fibrele cu înveliș individual (sau cele formate din panglici sau
fascicule) sunt apoi acoperite cu un strat dur de rășină și/sau un tub de extrudat in
jurul lor, pentru a forma miezul cablului. Pentru a forma cablul, sunt adăugate apoi
mai multe straturi de învelis protector, în funcție de aplicație. Ansamblurile de
fibră rigide conțin, uneori, între fibre sticlă absorbantă de lumină ("sticlă neagră"),
pentru a preveni "scurgerile" de lumină între fibre. Acest lucru reduce diafonia
între fibre, sau pâlpâirile în aplicatiile de imagistică. 
Pentru aplicații de interior, fibra este, în general, înglobată în jacheta de plastic
ușor împreună cu un mănunchi de fibre polimerice flexibile cum ar fi aramida,
pentru a forma un singur cablu. Fiecare terminal al cablului poate avea un conector
specializat, pentru a permite conectarea și deconectarea facilă la și de la
echipamentul de emisie și receptie.
Pentru utilizarea în medii mai solicitante, este necesară o structură mult mai
robustă a cablului. In structura de tip "tub liber" (loose-tube), fibra este plasată
elicoidal în tuburi semi-rigide, permițând cablului să se lungească fără a întinde și
fibra. Acest lucru protejează fibra de tensiuni mecanice în timpul montării și la
variațiile de temperatură. Tubul liber poate fi "în bloc uscat" sau "umplut cu gel".
Prima variantă oferă fibrelor o protecție mai redusă, dar costă mai puțin. În locul
unui tub liber, fibra poate fi încorporată într-o jachetă de polimer dens, construcție
numită în general "separator întins" (tight buffer). Cablurile de tip "tight buffer"
sunt fabricate pentru o varietate de aplicatii, dar cele mai comune sunt cele numite
"breakout" și "distribution". Cablurile "breakout" conțin în mod normal un
"ripcord", două elemente dielectrice de consolidare (tije de sticlă epoxi), un
fascicul de fire rezistente, situat sub jachetă, pentru îndepărtarea acesteia de
aramidă și un tub separator de 3 mm, cu un strat adițional de Kevlar ce înconjoară
fiecare fibră. Ripcord-ul este un mănunchi de fire paralele rezistente, situat sub
jachetă, pentru înlăturarea acesteia. Cablurile "distribution" au o împachetare
generală din Kevlar, un ripcord și un buffer de acoperire de 0,9 mm, în jurul
fiecărei fibre. Aceste unități de fibră sunt în general împachetate cu elemente
adiționale de oțel, cu o răsucire elicoidală pentru a permite întinderea.

Bibliografie:

1.Tehnologia instalatiilor si echipamentelor electrice - Lucian Diodiu

2.Wikipedia