Fibra optica

Fibra optică este o fibră de sticlă sau plastic care transportă lumină de-a lungul său.
Fibrele optice sunt folosite pe scară largă în domeniul telecomunicațiilor, unde permit transmisii
pe distanțe mai mari și la lărgimi de bandă mai mari decât alte medii de comunicație. Fibrele
sunt utilizate în locul cablurilor de metal deoarece semnalul este transmis cu pierderi mai mici,
și deoarece sunt imune la interferențe electromagnetice. Fibrele optice sunt utilizate și pentru
iluminat și transportă imagine, permițând astfel vizualizarea în zone înguste. Unele fibre optice
proiectate special sunt utilizate în diverse alte aplicații, inclusiv senzori și laseri.
Lumina este dirijată prin miezul fibrei optice cu ajutorul reflexiei interne totale. Aceasta
face fibra să se comporte ca ghid de undă. Fibrele care suportă mai multe căi de propagare sau
moduri transversale se numesc fibre multimodale (MMF), iar cele ce suportă un singur mod
sunt fibre monomodale (SMF). Fibrele multimodale au în general un diametru mai mare al
miezului și sunt utilizate în comunicații pe distanțe mai scurte și în aplicații în care trebuie
transferată multă putere. Fibrele monomodale se utilizează pentru comunicații pe distanțe de
peste 550 m.
Conectarea fibrelor optice una de alta este mai complexă decât cea a cablurilor electrice.
Capetele fibrei trebuie să fie atent tăiate, și apoi unite fie mecanic fie prin sudare cu arc electric.
Se utilizează conectori speciali pentru conexiuni ce pot fi înlăturate.

Cablu audio de fibră optică TOSLINK iluminat la un capăt

Aplicații
Telecomunicații prin fibră optică
Fibra optică poate fi utilizată ca mediu de telecomunicații și rețele deoarece este
flexibilă și poate fi strânsă în cabluri. Este deosebit de avantajoasă pentru comunicații pe
distanțe mari, deoarece lumina se propagă prin fibră cu atenuare mică în comparație cu cablurile
electrice. Aceasta permite acoperirea de distanțe mari cu doar câteva repetoare. În plus,
semnalele luminoase propagate în fibră pe fiecare canal pot fi modulate la viteze de până la
111 gigabiți pe secundă. Fiecare fibră poate transmite mai multe canale independente, fiecare
folosind o altă lungime de undă a luminii (multiplexare cu diviziune a lungimii de undă). Rata
de transfer netă (fără octeți de overhead) este rata de transfer efectiv de date înmulțită cu
numărul de canale (de regulă în număr de până la 80 pentru sistemele cu multiplexare densă în
lungimea de undă la nivelul anului 2008). Recordul de transmisie prin fibră optică în laborator
este deținut de Laboratoarele Bell Labs din Villarceaux, Franța, cu multiplexarea a 155 canale,
fiecare de câte 100 Gbps pe o fibră de 7000 km.
Pe distanțe scurte, cum ar fi rețeaua unei clădiri, fibra optică economisește spațiu în
conductele de cablu deoarece o singură fibră poate transporta mai multe date decât un singur
cablu electric. Fibra este imună și la interferențele electrice; nu există cross-talk între semnalele
de pe cabluri diferite și fibra optică nu culege zgomote electromagnetice din mediu. Cablurile
de fibră optică nu conduc electricitate, aceasta fiind o bună soluție pentru protejarea
echipamentelor de comunicații aflate în medii de înaltă tensiune cum ar fi centralele electrice,
sau structurile metalice de comunicații vulnerabile la trăsnet. Ele pot fi utilizate și în medii în
care sunt prezente gaze inflamabile, fără pericol de explozie. Interceptarea comunicațiilor este
mai dificilă prin comparație cu conexiunile electrice, și există fibre cu miez dublu concentric
care fac interceptarea și mai dificilă.
Deși fibra optică se poate face din plastic transparent, sticlă, sau o combinație de cele
două, fibrele optice utilizate în telecomunicații pe distanțe mari sunt întotdeauna din sticlă, din
cauza atenuării optice mai mici. Atât fibrele multimodale cât și cele monomodale sunt utilizate
în telecomunicații, cea multimodală fiind folosită pentru distanțe mici, de până la 550 m, iar
cea monomodală la legături pe distanțe mari. Din cauza toleranțelor mai mici necesare pentru
cuplarea luminii între fibrele monomodale (cu diametrul miezului de aproximativ 10
micrometri), transmițătoarele, receptoarele, amplificatoarele și alte componente monomodale
sunt în general mai costisitoare decât cele multimodale.

Senzori cu fibră optică

În unele aplicații, se folosesc senzori care sunt ei înșiși fibre optice. În alte cazuri, fibra
optică este utilizată pentru a conecta un senzor cu sistemul de măsurare. În funcție de aplicație,
fibra optică se poate folosi deoarece este mică, sau pentru că în punctul îndepărtat de măsurare
nu există energie electrică, sau pentru că astfel se pot multiplexa mai mulți senzori pe lungimea
unei singure fibre prin folosirea de lungimi de undă diferite pe fiecare senzor, sau prin
detectarea întârzierii suferite de lumină la trecerea prin fiecare senzor.
Fibra optică se poate utiliza ca senzor de măsurare a tensiunii, temperaturii, presiunii și
a altor cantități prin modificarea fibrei astfel încât cantitatea de măsurat să
moduleze intensitatea, faza, polarizarea, lungimea de undă sau durata de trecere a luminii.
Senzorii care pot varia intensitatea luminii sunt cei mai simpli, deoarece sunt necesare doar o
sursă și un detector.
Senzorii extrinseci utilizează un cablu de fibră optică, în mod normal multimodal, pentru
a transmite lumină modulată fie de la un senzor de alt tip, fie de la un senzor electronic conectat
la un transmițător optic. Un beneficiu major al senzorilor extrinseci este abilitatea lor de a
ajunge în locuri altfel inaccesibile. Un exemplu îl constituie măsurarea temperaturii din
interiorul motoarelor cu reacție ale avioanelor cu ajutorul unei fibre care transmite radiații într-
un pirometru aflat în afara motorului. Senzorii extrinseci pot fi utilizați în același fel pentru a
măsura temperatura internă a transformatoarelor electrice, unde câmpurile
electromagnetice prezente fac imposibile alte tehnici de măsurare. Senzorii extrinseci măsoară
și vibrații, rotații, deplasări, viteze, accelerații, momente ale forțelor și tensiuni mecanice.
Alte utilizări
Fibra optică este folosită și în iluminat, ca ghid de lumină în aplicații medicale și nu
numai, în care este nevoie de lumină puternică pe un punct ascuns. În unele clădiri, fibra optică
este utilizată pentru a direcționa lumina solară de pe acoperiș spre alte părți ale clădirii.
Iluminarea cu fibră optică este folosită și în aplicații decorative, la indicatoare, lucrări de artă
și în pomi de Crăciun artificial. Magazinele Swarovski utilizează fibra optică pentru a ilumina
cristalele expuse din mai multe unghiuri cu o singură sursă de lumină.
Un grup coerent de fibre se utilizează, uneori împreună cu lentile, la un dispozitiv lung
și subțire de achiziționat imagini, numit endoscop, folosit pentru a vedea obiecte printr-o gaură
mică. Endoscoapele medicale sunt utilizate pentru proceduri chirurgicale neinvazive
(endoscopie). Endoscoapele industriale sunt utilizate la inspectarea unor puncte la care se
ajunge greu, cum ar fi interioarele motoarelor cu reacție.
În spectroscopie, cablurile de fibră optică sunt utilizate pentru a transmite lumina de la
un spectrometru la o substanță ce nu poate fi pusă ea însăși în spectrometru, pentru a i se analiza
compoziția. Un specrometru analizează substanțele trecând lumină prin ele și reflectând lumină
din ele. Cu fibră optică, un spectrometru poate fi folosit pentru a studia obiecte prea mari pentru
a încăpea în el, gaze sau reacții ce au loc în vase sub presiune.
O fibră optică dopată cu anumite elemente rare, cum ar fi erbiul se pot folosi ca mediu
de amplificare pentru un laser sau amplificator optic. Fibra optică dopată cu elemente rare se
poate folosi și pentru a amplifica semnale prin tăierea unei scurte secțiuni de fibră dopată și
introducerea ei într-o linie de fibră obișnuită. Fibra dopată este pompată optic cu o a doua
lungime de undă cuplată la linie. Lumina de ambele lungimi de undă se transmite prin fibra
dopată, care transferă energie de la a doua lungime de undă la unda purtătoare de semnal.
Procesul care determină amplificarea este emisia stimulată.
Fibrele optice dopate cu un deplasator de lungime de undă folosesc la colectarea luminii
de la un scintilator în experimentele de fizică. Fibra optică poate oferi alimentare cu energie
(aproximativ un watt) unor dispozitive electronice aflate într-un mediu electric dificil.

Un frisbee iluminat cu fibră optică

Principiu de funcționare
O fibră optică este un ghid de undă dielectric cilindric ce transmite lumina de-a lungul
axei sale, prin procesul de reflexie internă totală. Fibra constă dintr-un miez înconjurat de un
strat de substanță (teacă). Pentru a păstra semnalul optic în miez, indicele de refracție al
miezului trebuie să fie mai mare decât cel al tecii. Limita dintre miez și teacă poate fi fie abruptă,
în fibra cu salt de indice, fie gradat, în fibra cu indice gradat.
Indicele de refracție
Indicele de refracție este o măsură a vitezei luminii printr-un material. Viteza de
deplasare a luminii în vid este de 300 de milioane de metri pe secundă. Indicele de refracție al
unui mediu se calculează împărțind viteza luminii în vid la viteza luminii în mediul respectiv.
Deci, prin definiție, indicele de refracție al vidului este 1. Valoarea tipică pentru teaca unei fibre
optice este 1.46. Valoarea miezului este de regulă 1,48. Cu cât este mai mare indicele de
refracție, cu atât mai încet se propagă lumina prin mediu. Semnalul din fibra optică va călători,
astfel, cu o viteză de aproximativ 200 de milioane de metri pe secundă, propagându-se astfel la
1000 de kilometri distanță în decurs de 5 milisecunde. Astfel, un apel telefonic transportat pe
fibră optică între Sydney și New York, pe o distanță de 12000 kilometri va avea o întârziere
minimă absolută de 60 de milisecunde (o șaisprezecime de secundă) între momentul când un
interlocutor vorbește și celălalt aude (desigur, ruta urmată de apel nu va fi cea mai scurtă, și în
plus mai apar întârzieri din cauza comutației echipamentului de comunicație și prin procesul de
codificare și decodificare a vocii).
Reflexia internă totală
Când lumina trece printr-un mediu dens și întâlnește o limită de demarcație cu unghi
abrupt (mai mare decât unghiul critic al suprafeței), lumina va fi reflectată în întregime. Efectul
este folosit în fibra optică pentru a păstra lumina în miez. Lumina se deplasează prin fibră
reflectându-se de o parte și de alta a limitei cu teaca. Deoarece lumina trebuie să lovească limita
de demarcație la un unghi mai mare decât cel critic, doar lumina care intră în fibră într-o anumită
gamă de unghiuri poate traversa fibra fără a ieși din ea. Această gamă de unghiuri se
numește con de acceptanță al fibrei. Dimensiunile conului de acceptanță depind de diferența de
indice de refracție între miez și teacă.
În termeni simpli, există un unghi maxim față de axa fibrei sub care lumina poate intra
în fibră astfel încât să se propage prin miez. Sinusul acestui unghi maxim este deschiderea
numerică a fibrei. Fibra cu deschidere numerică mare necesită mai puțină precizie la tăiere și la
lucru decât cea cu deschidere mică. Fibra monomodală are deschidere numerică mică.

Fibra multimodală
Fibra optică cu diametru mare al miezului (mai mare de 10 micrometri) poate fi analizată
cu ajutorul opticii geometrice. Această fibră se numește fibră multimod. Într-o fibră optică
multimod cu salt de indice, razele de lumină sunt conduse de-a lungul miezului fibrei prin
reflexie internă totală. Razele ce ajung la suprafața de contact miez-teacă cu unghi mare (relativ
la normala la suprafață), mai mare decât unghiul critic al acestei suprafețe, sunt complet
reflectate. Unghiul critic (unghiul minim pentru reflexia internă totală) este determinat de
diferența între indicele de refracție al miezului și cel al tecii. Razele care ajung la suprafața de
separare sub un unghi mic sunt refractate din miez în teacă, și deci nu transmit lumina (și deci
informația) de-a lungul fibrei. Unghiul critic determină unghiul de acceptanță al fibrei, adesea
dat ca apertură numerică. O apertură numerică mare permite luminii să se propage de-a lungul
fibrei atât în raze apropiate de ax, cât și în raze la diferite unghiuri. Această apertură numerică
mare crește, însă, cantitatea de dispersie, întrucât razele la unghiuri diferite au drumuri
optice diferite și parcurg fibra în durate de timp diferite. O apertură numerică mică ar fi, astfel,
de dorit.

Propagarea luminii prin fibra optică multimodală

În fibra cu indice gradat, indicele de refracție al miezului scade treptat de la ax la teacă.
Aceasta face razele de lumină să se „îndoaie” ușor pe măsură ce se apropie de teacă, în loc să
se reflecte abrupt la suprafața de contact miez-teacă. Drumurile curbate astfel reduc dispersia
multicăi deoarece razele cu unghi mare trec mai mult prin zonele periferice ale miezului, cu
indice de refracție mic, și nu prin centrul cu indice de refracție mare. Profilul indicelui de
refracție este ales pentru a minimiza diferența de viteză de propagare a diverselor raze din fibră.
Profilul ideal este foarte apropiat de o relație parabolică între indicele de refracție și distanța
față de ax.
 Un laser reflectându-se dintr-un baston de sticla acrilică, ilustrând reflexia internă
totală a luminii într-o fibră optică multimodală

Fibrele optice cu un diametru al miezului mai mic decât de zece ori lungimea de undă a
luminii propagate nu pot fi modelate cu ajutorul opticii geometrice. Trebuie, în schimb, să se
analizeze structura sa electromagnetică, prin rezolvarea ecuațiilor lui Maxwell reduse la ecuația
undei electromagnetice. Analiza electromagnetică ar putea fi necesară și pentru a înțelege
comportamente ce au loc atunci când lumina coerentă se propagă printr-o fibră multimodală.
Ca ghid de undă optică, fibra suportă unul sau mai multe moduri de traversare prin care lumina
se poate propaga prin fibră. Fibra ce susține doar un mod se numește
fibră monomodală sau monomod. Comportamentul fibrei multimodale poate fi și el modelat cu
ajutorul ecuației undei electromagnetice, ceea ce arată că o astfel de fibră suportă mai multe
moduri de propagare. Rezultatul modelării fibrelor multimodale cu optică electromagnetică se
apropie de predicțiile opticii geometrice, dacă fibra este suficient de mare și suportă un număr
mare de moduri.
Analiza ghidului de undă arată că energia luminii în fibră nu este complet păstrată în
miez. În schimb, mai ales la fibra monomodală, o fracțiune semnificativă de energie se transferă
tecii sub formă de unde evanescente.
Cel mai frecvent folosit tip de fibră monomodală are un diametru al miezului de 8–10
micrometri și este gândit pentru a fi utilizat la lungimi de undă vizibile apropiate de infraroșu.
Structura modului depinde de lungimea de undă a luminii folosite, astfel că această fibră suportă
de fapt un număr mic de moduri adiționale la lungimi de undă vizibile. Fibra multimodală, prin
comparație, este produsă cu diametru al miezului de la 50 micrometri până la câteva sute de
micrometri. Frecvența normalizată V pentru această fibră ar trebui să fie mai mică decât primul
zero al funcției Bessel J0 (aproximativ 2,405).

Tipuri de fibră optică

Fibre optice speciale
Se produc și unele fibre optice speciale cu miez necilindric sau/și cu teacă necilindrică,
de regulă cu secțiune transversală eliptică sau dreptunghiulară. Aceste fibre sunt proiectate
astfel pentru a păstra polarizarea luminii, de exemplu.
 Fibra din cristal fotonic este realizată cu un șablon regulat de variație a indicelui de
refracție (adesea în formă de găuri cilindrice care merg de-a lungul lungimii fibrei). Astfel de
fibre folosesc efectele de difracție în loc de (sau pe lângă) reflexia internă totală, pentru a păstra
lumina în miezul fibrei. Proprietățile fibrei pot fi modificate într-o varietate largă de aplicații.

Structura unei fibre monomodală tipică

Unde:
1 – miez 8 micrometri diametru;
2 – teacă 125 micrometri diametru;
3 – tampon 250 micrometri diametru;
4 – înveliș 400 micrometri diametru.

Mecanisme de atenuare
Atenuarea în fibra optică, denumită și pierdere de transmisie, reprezintă reducerea de
intensitate a razei de lumină în raport cu distanța parcursă printr-un mediu de transmisie.
Coeficienții de atenuare utilizează în general ca unitate dB/km din cauza calității relativ mari a
transparenței mediilor optice moderne. Mediul este de regulă o fibră din sticlă de silicat care
păstrează raza de lumină incidentă în interior. Atenuarea este un factor important de limitare a
transmisiei unui semnal pe distanțe mari. Astfel, s-au făcut numeroase cercetări atât pentru
limitarea atenuării, cât și pentru maximizarea amplificării semnalului optic. Atenuarea este cauzată
în primul rând de împrăștiere și absorbție.

Împrăștierea luminii
Propagarea luminii prin miezul unei fibre optice se bazează pe reflexia internă totală a
undei de lumină. Suprafețele neregulate, chiar și la nivel molecular, pot reflecta razele de
lumină în direcții aleatoare. Aceasta se numește reflexie difuză sau împrăștiere, și este
caracterizată de regulă de o mare varietate de unghiuri de reflexie.
Împrăștierea luminii depinde de lungimea de undă a luminii împrăștiate. Astfel apar
limite ale scării de vizibilitate, în funcție de frecvența undei incidente și de dimensiunea fizică
a centrului de împrăștiere, care este de regulă o trăsătură microstructurală specifică. Întrucât
lumina vizibilă are o lungime de undă de ordinul sutelor de nanometri și micronilor, centrele de
împrăștiere vor avea dimensiuni similare.
 Astfel, atenuarea provine din împrăștierea incoerentă a luminii pe suprafețele de contact
interne. În materiale (poli)cristaline cum ar fi metalele sau ceramica, pe lângă pori, majoritatea
suprafețelor interne sunt de forma limitelor intergranulare care separă regiuni mici de cristal.
Dacă dimensiunea centrului de împrăștiere se reduce sub dimensiunea lungimii de undă,
împrăștierea nu mai are o amploare semnificativă. Acest fenomen a dat naștere producției de
materiale ceramice transparente.
Similar, împrăștierea luminii în fibră de sticlă este cauzată de neregularitățile la nivel
molecular ale structurii sticlei. Sticla este văzută de unii fizicieni ca un simplu caz-limită de
solid policristalin. În acest context, „domenii” ce prezintă diverse grade de ordine pe scară
redusă devin blocurile de construcție ale metalelor și aliajelor, precum și sticlei și ceramicii.
Există defecte microstructurale distribuite printre și în cadrul acestor domenii, defecte ce
furnizează majoritatea punctelor ideale pentru apariția împrăștierii luminii. Același fenomen se
observă ca factor limitator al transparenței domurilor de rachete cu infraroșii.
La puteri optice mari, împrăștierea poate fi cauzată și de procesele optice neliniare din
fibră.

Atenuarea luminii cu ZBLAN și fibre de silicat

Absorbția razelor ultraviolete, vizibile și infraroșii

Pe lângă împrăștierea luminii, atenuarea poate apărea și din cauza absorbției selective a
anumitor lungimi de undă, într-o manieră similară cu cea răspunzătoare pentru apariția culorilor
obiectelor:
 La nivel electronic, depinde dacă orbitalii electronilor sunt spațiați de așa natură încât
să poată absorbi o cuantă de lumină de o anumită lungime de undă în spectrul ultraviolet
sau vizibil. Aceasta dă naștere la proprietatea de culoare.
 La nivel atomic sau molecular, depinde de frecvențele de vibrație moleculară sau de
legăturile chimice, de cât de apropiați sunt atomii între ei și moleculele între ele și dacă
atomii sau moleculele prezintă ordine pe scară mare. Acești factori vor determina
capacitatea materialului de a transmite lungimi de undă mai mari (în spectrul infraroșu,
radio și cel al microundelor).
Designul oricărui dispozitiv transparent impune alegerea materialelor pe baza cunoașterii
proprietăților și limitărilor lor. Caracteristicile de absorbție ale structurilor cristaline observate
în regiunile de joasă frecvență (infraroșu mediu spre infraroșu îndepărtat) definesc limita de
transparență la lungime mare de undă a materialului. Aceste caracteristici sunt rezultatul
cuplărilor interactive dintre mișcarea vibrațiilor termice ale atomilor constituenți și moleculelor
structurii solidului și radiației luminoase incidente. Astfel, toate materialele sunt limitate de
regiuni de absorbție cauzate de vibrațiile moleculare și atomice din infraroșul îndepărtat
(λ>10 µm).
Astfel, absorbția multifoton are loc când doi sau mai mulți fotoni interacționează simultan
pentru a produce momente de dipol electric cu care radiația incidentă se poate cupla. Acești
dipoli pot absorbi energie din radiația incidentă, ajungând la o cuplare maximă cu radiația atunci
când frecvența este egală cu modul fundamental de oscilație al dipolului molecular (ca în cazul
legăturii Si-O) din infraroșul îndepărtat, sau cu una dintre armonicele sale.
Absorbția selectivă de lumină infraroșie de către un anume material are loc deoarece
frecvența aleasă pentru razele de lumină este aceeași frecvență (sau un multiplu întreg al
frecvenței) la care vibrează particulele acelui material. Întrucât atomi și molecule diferite au
frecvențe naturale de vibrație diferite, toate vor absorbi selectiv frecvențe diferite (sau porțiuni
diferite de spectru) de lumină infraroșie.
Reflexia și transmisia undelor de lumină au loc pentru că frecvențele undelor de lumină nu
sunt frecvențele naturale de rezonanță ale obiectelor. Când lumina infraroșie la aceste frecvențe
lovește un obiect, energia este fie reflectată, fie transmisă.