Capitolul 1

Concepte și principii ale evaluării

întreprinderii

1.1 CONCEPTE GENERALE

1.1.1 Activitatea de evaluare și profesia de evaluator

Conform Glosarului ANEVAR 2016, evaluarea este procesul de estimare

a valorii unui activ sau a unei datorii.
O altă definiție este dată în Ordonanța Guvernului nr. 24/2011 privind
unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor: Prin evaluare, în sensul
prezentei ordonanțe, se înțelege activitatea de estimare a valorii,
materializată într-un înscris, denumit raport de evaluare, realizată de un
evaluator autorizat în conformitate cu standardele specifice acestei activități
și cu deontologia profesională.
Evaluarea este deci o estimare și nu un calcul exact al unei valori printr-o
formulă matematică sau printr-o cuantificare precisă. Evaluarea implică
aplicarea raționamentului profesional al evaluatorului autorizat. Ca urmare,
rezultatul evaluării nu se exprimă printr-o sumă de bani precisă.
Evaluările pot fi:
a) de natură administrativă – pe baza reglementărilor impuse de
autoritățile publice (de exemplu, ministere, autorități fiscale, APAPS,
instanțe etc.)
b) pe baza standardelor de evaluare.
Evaluarea este procesul de estimare a unui tip al valorii, al unui anumit
tip de bun economic, la o anumită dată și concretizat în raportul de
evaluare. Acest proces, realizat de evaluatori autorizați, are la bază
informațiile relevante de pe piața în care se face transferul drepturilor de
proprietate, prin respectarea unor standarde profesionale specifice.
Profesia de evaluator este o profesie specifică economiei de piață, a
cărei utilitate publică este impusă de interesele investitorilor (bănci, fonduri
de investiții, persoane) de a face tranzacții cu diferite tipuri de proprietăți.
Această profesie este recunoscută în România, prin Ordinul nr. 86/2000
al Ministrului Muncii și Protecției Sociale, privind completarea Clasificării
Ocupațiilor din România, având un caracter multidisciplinar și solicitând
cunoștințe solide din domenii diferite (economie, inginerie, statistică, juridic).
2 EVA LU ARE A ÎNTR EPR IND ER II

Conform Glosarului 2016, evaluatorul este o persoană fizică sau juridică

ce are calitatea de evaluator autorizat, în condițiile Ordonanței Guvernului
nr. 24/2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor, aprobată
prin Legea nr. 99/2013, cu modificările ulterioare.
Evaluatorii autorizați, membri ai Asociației Naționale a Evaluatorilor
Autorizați din România, în exercitarea independentă a profesiei, desfășoară,
în principal, evaluări de întreprinderi, proprietăți imobiliare, bunuri mobile,
instrumente financiare, respectând principii, metode și standarde
profesionale și de etică specifice, prin care se estimează o valoare pentru
dreptul de proprietate respectiv, care trebuie să fie cât mai apropiată de
valoarea pe care o recunoaște piața în urma tranzacțiilor. Fiecare din aceste
domenii ale evaluării are, pe lângă elemente comune, și modalități de
abordare specifice, de care evaluatorul trebuie să țină seama.
Un evaluator cu specializare EI este o persoană fizică, membru titular
ANEVAR, cu competențe în evaluarea întreprinderii, a fondului de comerț și
a altor active necorporale, dovedite cu legitimația și parafa emise de
Asociație (Glosar ANEVAR 2016).

1.1.2 Organizații și standarde profesionale de evaluare

În multe țări, evaluatorii au înființat asociații profesionale bazate pe
asociere voluntară, care să le reprezinte interesele și să reglementeze atât
activitățile firmelor de evaluare, cât și ale evaluatorilor individuali.
Aceste asociații au un rol deosebit în elaborarea și în promovarea
standardelor profesionale și de etică ale activității de evaluare, contribuind la
obținerea încrederii cercurilor de conducere și a unei bune reputații în
societate.
În general, asociațiile profesionale contribuie la promovarea și
dezvoltarea activității prin:
▪ dezvoltarea și actualizarea unui bagaj comun de cunoștințe în
domeniu;
▪ stabilirea criteriilor minime de calificare și experiență pentru cei care
doresc să practice această activitate;
▪ elaborarea și adoptarea unui cod de etică și de practică profesională
pentru membri lor;
▪ analizarea reclamațiilor privind încălcarea standardelor profesionale și
de etică și adoptarea unor măsuri disciplinare;
▪ examinarea diferitelor aspecte profesionale și oferirea de recomandări
practice privind îmbunătățirea metodelor și tehnicilor de lucru;
▪ oferirea de informații referitoare la serviciile pe care le furnizează
membri lor.
Participarea la asociația profesională este benevolă, dar este
reglementată de un set de condiții care definesc profilul participantului și
CONCEPTE ȘI PRINCIPII ALE EVALUĂRII ÎNTREPRINDERII 3

aderarea sa la o obligație etică și profesională, asumată colectiv. Prin

urmare, nu toți cei care sunt implicați în activitatea de evaluare a
întreprinderilor sunt și membri ai unor astfel de asociații. Există și consultanți
individuali, care nu sunt membri ai unei asociații profesionale anume, pentru
că nu întrunesc toate criteriile de înscriere sau nu întrevăd ce avantaj ar
putea obține din apartenența la astfel de asociații.
Asociațiile profesionale acordă multă atenție atât respectării standardelor
profesionale, cât și a codului de comportament profesional (codul de etică),
pe care îl folosesc ca un element esențial în consolidarea și protejarea
profesiunii și pentru a transmite clienților și, în general, publicului, regulile de
comportament ce ar trebui respectate de consultanți.
ANEVAR, ca asociație profesională, îi sprijină pe membrii lor să-și ridice
nivelul profesional al serviciilor prin mai multe modalități, respectiv prin
cursuri de formare pentru evaluatori, cursuri și seminarii de perfecționare
pentru cei cu experiență, conferințe tematice și schimburi de experiență,
cercetări în domeniul metodelor și tehnicilor de evaluare, elaborarea
standardelor profesionale de evaluare a bunurilor, traducerea și editarea de
cărți de specialitate cu caracter metodologic și aplicativ, editarea unui
Buletin Informativ și a două reviste pe tema evaluării bunurilor.
Deoarece profesia de evaluator este relativ recentă, activitățile aferente
au și o dimensiune educativă, respectiv să-i ajute pe membri Asociației să
adere pe deplin la etica profesională definită de Asociație și să interpreteze
corect principiile etice în situațiile concrete.
În domeniul evaluării întreprinderilor și a proprietăților imobiliare, în anul
1981 a luat ființă Comitetul pentru Standarde Internaționale de Evaluare a
Activelor (The International Assets Valuation Standards Committee –
TIAVSC), care s-a transformat ulterior în The International Valuation
Standards Committee (IVSC), iar ulterior, și-a modificat numele în The
International Valuation Standards Council (IVSC).
Apariția Standardelor Internaționale de Evaluare (IVS-uri) s-a realizat
urmărindu-se trei obiective principale:
• pentru a înlesni tranzacțiile internaționale și pentru a contribui la
viabilitatea piețelor internaționale prin promovarea transparenței în
raportările financiare, precum și prin creșterea încrederii în evaluările
realizate pentru garantarea împrumuturilor, pentru tranzacții care
implică transferul dreptului de proprietate, pentru soluționarea litigiilor
și pentru determinarea impozitelor asupra proprietății;
• pentru a servi ca un etalon profesional pentru evaluatorii din întreaga
lume, și astfel, permițându-le acestora să răspundă cererilor piețelor
internaționale de proprietăți pentru evaluări credibile și să satisfacă
cerințele pentru raportări financiare ale comunității internaționale de
afaceri;
4 EVA LU ARE A ÎNTR EPR IND ER II

• pentru a furniza standarde de evaluare și de raportare financiară, care

să satisfacă cerințele țărilor aflate în dezvoltare sau în curs de
industrializare.
Încă din anul 1981, IVSC a obținut recunoașterea internațională, prin
statutul său de organ consultativ al Consiliului Economic și Social al
Națiunilor Unite (ECOSOC) și al Comitetului Internațional pentru
Standardele în Contabilitate (IASB).
Obiectivele actuale ale IVSC constau în întărirea profesiei de evaluator la
nivel mondial, prin:
▪ elaborarea de standarde internaționale de evaluare de calitate și
susținerea adoptării și utilizării acestora;
▪ facilitarea colaborării și cooperării între organizațiile ei membre; și
▪ rolul de purtător de opinie pe plan internațional.
IVSC a căpătat, în ultima perioadă, o recunoaștere din ce în ce mai mare
în elaborarea de standarde internaționale de evaluare, având ca membri
peste 70 de asociații profesionale naționale, din peste 50 de țări, ultima
ediție complet revizuită a standardelor de evaluare (IVS 2013) având un
important rol în dezvoltarea profesiei și în creșterea prestigiului evaluatorilor
în fața comunității investitorilor.
Pe plan european, în anul 1977 s-a înființat Grupul European al
Evaluatorilor (TEGOVOFA).
Membri titulari ai TEGOVOFA sunt asociații profesionale din țările UE, iar
asociațiile profesionale din celelalte țări europene pot avea statutul de
membri asociați.
În anul 1988, TEGOVOFA a elaborat un set de 17 standarde, 23
recomandări și 5 ghiduri de informare, reunite în așa numita Carte Albastră,
ce a constituit un ghid cu autoritate în domeniul evaluării mijloacelor fixe și a
proprietăților imobiliare.
În anul 1992, s-a constituit o organizație paneuropeană, numită
EUROVAL, care era o interfață între evaluatorii practicieni, încadrați în
asociațiile profesionale naționale din țările Uniunii Europene, pe de o parte,
și Comisia Europeană, alte organizații reprezentative din alte domenii și
beneficiarii evaluărilor, pe de altă parte.
În martie 1997 a avut loc fuziunea celor două organizații europene ce se
ocupau de evaluare: TEGOVOFA și EUROVAL, organizația rezultată având
numele de TEGoVA (The European Group of Valuers’ Associations), cu
sarcina de a prelua activitatea legată de standardizare, de evaluare și de
profesia de evaluator.
În anul 1998, ANEVAR a tradus și editat prima colecție cu standarde de
evaluare europene, elaborate sub egida TEGoVA, cu titlul Standarde
profesionale europene aprobate pentru evaluarea proprietăților imobiliare,
avându-l ca autor pe Peter Champness (numită și Cartea Albastră).
CONCEPTE ȘI PRINCIPII ALE EVALUĂRII ÎNTREPRINDERII 5

Ultima ediție a Standardelor Europene de Evaluare, elaborate de

TEGoVA, este European Valuation Standards, 2012, seventh edition.
Standardele Europene de Evaluare (EVS-uri) sunt compatibile cu
Standardele Internaționale de Evaluare și acoperă specificul țărilor din
Uniunea Europeană. În luna mai 2016 este prevăzută apariția ediției 2016 a
EVS.
În România, în anul 1992, din inițiativa unui grup de 30 membri fondatori
și cu acordul Agenției Naționale pentru Privatizare (ANP), s-a constituit
Asociația Națională a Evaluatorilor din România ─ ANEVAR, ca persoană
juridică de drept privat, de utilitate publică, fără scop patrimonial, cu caracter
profesional - științific, constituită pe termen nedeterminat, care acționează în
interes public și are drept scop promovarea prin mijloace specifice a
profesiei de evaluator, a metodelor și tehnicilor de evaluare a întreprinderilor
(inclusiv a activelor necorporale), a proprietăților imobiliare, a bunurilor
mobile și a instrumentelor financiare.
ANEVAR a elaborat standardele de evaluare proprii (SEV-uri), care au
fost utilizate pentru formarea profesională și pregătirea continuă a membrilor
săi, precum și pentru derularea misiunilor de evaluare, concretizate în
elaborarea rapoartelor de evaluare. Începând cu anul 2004, ANEVAR a
renunțat la aplicarea SEV-urilor proprii și a adoptat Standardele
Internaționale de Evaluare (IVS-uri), elaborate de IVSC, ca standarde de
evaluare obligatorii pentru toți membrii săi.
Adoptarea Standardelor Internaționale de Evaluare ca standarde
obligatorii pentru membri ANEVAR a fost determinată de două cauze
majore:
a) ANEVAR este membru al IVSC din anul 1996 și a participat activ la
elaborarea și revizuirea edițiilor succesive ale Standardelor Internaționale de
Evaluare;
b) Standardele Internaționale de Evaluare sunt recunoscute de
Standardele Internaționale de Raportare Financiară (IFRS-uri), care au fost
adoptate oficial în Uniunea Europeană și în România.
Ordonanța nr. 24/2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării
bunurilor reglementează activitatea de evaluare, precum și modalitatea de
organizare și funcționare a profesiei de evaluator autorizat. Prin această
ordonanță s-a înființat Uniunea Națională a Evaluatorilor Autorizați din
România, persoană juridică autonomă, care funcționează ca organizație
profesională de utilitate publică fără scop patrimonial, din care fac parte
evaluatorii autorizați.
Denumirea actuală a Uniunii este Asociația Națională a Evaluatorilor
Autorizați din Romania, conform prevederilor art. II din Legea nr. 99/2013
pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 24/2011 privind unele măsuri în
domeniul evaluării bunurilor.
6 EVA LU ARE A ÎNTR EPR IND ER II

Asociația este compusă din următoarele categorii de membri – evaluatori

autorizați: membri stagiari, membri titulari, membri acreditați, membri
corporativi, membri inactivi și membri de onoare.
Evaluatorii autorizați, membri ai ANEVAR, desfășoară, în principal,
următoarele activități:
- evaluări de bunuri imobile;
- evaluări de întreprinderi;
- evaluări de bunuri mobile;
- evaluări de acțiuni și alte instrumente financiare;
- evaluări de fond de comerț și alte active necorporale;
- verificări de rapoarte de evaluare.
În luna aprilie 2016, Conferința națională ANEVAR a aprobat Standardele
de evaluare a bunurilor, obligatorii pentru desfășurarea activității de
evaluare. Actuala colecție încorporează: standarde de evaluare, ghiduri de
evaluare și glosarul 2016.
Colecția 2016 a Standardelor de evaluare a bunurilor cuprinde:

• Standarde generale
SEV 100 Cadrul general (IVS Cadrul general)
SEV 101 Termenii de referință ai evaluării (IVS 101)
SEV 102 Implementare (IVS 102)
SEV 103 Raportare (IVS 103)
• Standarde pentru active
Bunuri imobile
SEV 230 Drepturi asupra proprietății imobiliare (IVS 230)
SEV 232 Evaluarea proprietății generatoare de afaceri
SEV 233 Investiția imobiliară în curs de construire (IVS 233)
SEV 310 Evaluări ale drepturilor asupra proprietății imobiliare pentru
garantarea împrumutului (IVS 310)
SEV 320 Estimarea valorii de investiție pentru investitori individuali (EVA
5)
SEV 330 Evaluarea bunurilor imobile în contextul Directivei privind
administratorii de fonduri de investiții alternative (EVA 7)
SEV 340 Evaluarea bunurilor imobile și eficienta energetică (EVA 8)
GEV 500 Determinarea valorii impozabile a clădirilor
GEV 630 Evaluarea bunurilor imobile
CONCEPTE ȘI PRINCIPII ALE EVALUĂRII ÎNTREPRINDERII 7

Întreprinderi, fond de comerț și alte active necorporale

SEV 200 Întreprinderi și participații la întreprinderi (IVS 200)
SEV 210 Active necorporale (IVS 210)
GEV 600 Evaluarea întreprinderii
Bunuri mobile
SEV 220 Mașini, echipamente și instalații (IVS 220)
GEV 620 Evaluarea bunurilor mobile de natura mașinilor, echipamentelor,
instalațiilor și stocurilor
Acțiuni și alte instrumente financiare
SEV 250 Instrumente financiare (IVS 250)
• Standarde pentru utilizări specifice
SEV 300 Evaluări pentru raportarea financiară (IVS 300)
SEV 400 Verificarea evaluării
SEV 450 Estimarea valorii de asigurare (EVA 4)
GEV 520 Evaluarea pentru garantarea împrumutului
• Glosar 2016
În perspectivă, ANEVAR va continua activitatea de promovare și de
recunoaștere a profesiei de evaluator în România, precum și de ridicare a
nivelului de pregătire profesională și de conduită etică a membrilor săi.

1.1.3 Scopurile evaluării întreprinderilor

Întreprinderea, ca obiect al evaluării, poate fi privită din două puncte de
vedere diferite: ca un set de active, deci ca o sumă de valori patrimoniale, pe
de o parte, și din punct de vedere al capacității de a genera profit, pe de altă
parte. Un aspect important pentru evaluarea de întreprinderi este
capacitatea acesteia de a genera profit, acesta fiind aspectul cel mai
important pe care îl urmărește un investitor potențial.
Definiția din IFRS 2015: Un set de active și activități integrate care poate
fi condus și administrat în scopul furnizării unui beneficiu sub formă de
dividende, costuri mai scăzute sau alte beneficii economice direct către
investitori sau alți proprietari, membri sau participanți.
Definiția din Glosarul 2016: O entitate din comerț, industrie, servicii sau
din investiții (sau o combinație a acestora) care desfășoară o activitate
economică.
Definiția din GEV 600 Evaluarea întreprinderii: O entitate, cu sau fără
personalitate juridică, care desfășoară activități economice. În sensul
prezentului ghid, întreprinderea poate fi (fără a se limita la acestea): o
8 EVA LU ARE A ÎNTR EPR IND ER II

societate comercială, o linie de activitate, o divizie sau un segment al unei

societăți comerciale, un grup de active operat ca o activitate distinctă de
către o societate comercială, o asociație sau un fond de investiții.
Scopurile evaluării întreprinderilor derivă din necesitățile utilizatorilor
acestui serviciu, respectiv investitorii actuali (acționarii) și potențiali,
personalul angajat, creditorii, instituțiile specializate ale statului și publicul
larg.
Acționarii întreprinderii sunt interesați de cunoașterea valorii intrinseci a
acțiunilor lor, pentru a decide dacă le păstrează, le vând sau pentru a
achiziționa alte acțiuni, în majorarea capitalului social etc.; de asemenea,
acționarii au posibilitatea ca, în urma evaluării unei întreprinderi, să
cunoască rentabilitatea reală a capitalului investit (pe baza valorii de piață a
capitalului), ca și eficiența echipei manageriale (pe baza creșterii valorii
adăugate pentru acționari).
Investitorii și consultanții lor sunt interesați în plasarea capitalului lor în
afaceri profitabile, în achiziții de întreprinderi și active, în fuziuni cu alte
firme, în vânzarea unor participații la o întreprindere sau unor active ale
acesteia, în efectuarea unor investiții substanțiale în active necorporale
(cheltuieli de C-D, licențe de fabricație, programe informatice etc.).
Personalul angajat este interesat de stabilitatea economico-financiară a
întreprinderii și de valoarea de piață a acesteia, în scopul aprecierii
capacității întreprinderii de a le asigura stabilitatea locului de muncă, o
creștere adecvată a salariilor și alte avantaje.
Creditorii sunt interesați de valoarea de piață a întreprinderii în
ansamblul ei, ca și de valoarea de piață a unor active corporale și
necorporale, în vederea garantării rambursării creditelor și a plății dobânzilor
aferente.
Instituțiile specializate ale statului sunt interesate în procesul de
evaluare pentru diferite scopuri ca: expropriere, trecerea în proprietatea
publică a unor proprietăți, privatizare, asocieri între proprietatea publică și
proprietatea privată.
Publicul larg este interesat de procesul de evaluare în scopul vânzării
unor bunuri, al obținerii unor credite ipotecare, al partajării bunurilor în urma
unui divorț, al solicitării unor despăgubiri sau daune etc.
Înainte de a evalua o întreprindere trebuie cunoscut scopul evaluării,
întrucât pentru scopuri diferite vor fi utilizate metode adecvate de evaluare,
din care rezultă tipuri de valoare de mărimi diferite. Vom analiza cazurile:
vânzare-cumpărare a unei întreprinderi sau unui pachet de acțiuni, obținerea
de finanțare, ofertă publică, taxe și impozite.
CONCEPTE ȘI PRINCIPII ALE EVALUĂRII ÎNTREPRINDERII 9

Vânzare - cumpărare
Evaluarea pentru vânzare/cumpărare este supusă tuturor forțelor ce
acționează asupra cererii și ofertei, inclusiv factorii economici relevanți ce
apar la momentul evaluării și în condițiile pieței întreprinderii în cauză (piața
poate fi gândită ca reprezentând toți vânzătorii și cumpărătorii potențiali ai
întreprinderilor de tipul celei evaluate).
Vânzătorul potențial gândește valoarea în două moduri:
▪ să identifice ce este acceptabil pentru el, pe baza unor criterii și
parametrii pe care îi alege, adică îl interesează valoarea intrinsecă,
fundamentală sau de investiție;
▪ să identifice ce preș sunt dispuși să plătească cumpărătorii potențiali
sau ce acceptă piața să se plătească, adică valoarea de piață.
Dacă pentru vânzător valoarea întreprinderii este mai mare decât cea pe
care ar plăti-o oricare cumpărător, decizia logică este să nu vândă. Dacă
valoarea de piață este egală sau mai mare decât prețul acceptabil pentru
vânzător, atunci trebuie găsit cumpărătorul care este dispus să plătească cel
mai mare preț.
Cumpărătorul potențial gândește valoarea în aceleași două moduri:
▪ să estimeze, pe baza propriilor criterii și parametrii, valoarea
intrinsecă, fundamentală sau de investiție acceptabilă pentru el;
▪ să investigheze prețurile la care sunt disponibile pe piață întreprinderi
similare cu cea care-l interesează.
Dacă nu găsește nici o întreprindere la prețul pe care este dispus să-l
plătească, atunci nu face investiția. Dacă găsește mai multe întreprinderi
sub prețul său, atunci obiectivul este să găsească întreprinderea care are
valoarea cea mai mare, conform cu criteriile și parametrii cumpărătorului.
Vânzare - cumpărare a unui pachet de acțiuni
Valoarea unei participații la capitalul propriu al întreprinderii poate sau nu
să fie pro rata din valoarea totală sau, altfel spus, în funcție de împrejurări,
suma valorilor participațiilor la o întreprindere poate sau nu poate să
coincidă cu valoarea întreprinderii care ar fi evaluată ca un tot unitar.
Obținerea de finanțare
Băncile sunt interesate îndeosebi de valoarea activelor care sunt eligibile
pentru a constitui garanție pentru credite.
Instituțiile financiare, care pot să asigure o finanțare în schimbul unei
participații la întreprindere, urmăresc valoarea de piață a întreprinderii.
Oferta publică
Evaluatorul trebuie să acorde atenție și altor oferte publice ce pot fi
considerate comparabile, precum și capacității de absorbție a pieței
financiare pentru tipul de ofertă în cauză.
10 EVA LU ARE A ÎNTR EPR IND ER II

Impozitul pe proprietate
Conform Codului fiscal, impozitul pe proprietate se aplică la valoarea
impozabilă, definită în acest cod. Evaluarea clădirilor în scop de impozitare
se realizează în conformitate cu prevederile GEV 500 Determinarea valorii
impozabile a clădirilor.

1.1.4 Piața întreprinderilor și participanții pe piață

Piața tranzacțiilor cu întreprinderi și cu participații la întreprinderi necotate
este compusă din vânzători și cumpărători (investitori), dar, spre deosebire
de piața întreprinderilor cotate, ea nu este reglementată și nici organizată
formal. Ca urmare, tranzacțiile sunt caracterizate de prețurile obținute în
următoarele condiții:
▪ lipsa unor repere sau referințe de preț;
▪ lipsa unor informații larg răspândite despre tranzacțiile anterioare;
▪ vânzătorul nu poate fi sigur că, în cazul în care sistează negocierea de
vânzare cu un cumpărător, va apare un alt posibil cumpărător;
▪ vânzătorul nu poate fi niciodată sigur că toți cumpărătorii potențiali au
fost contactați și, prin urmare, poate obține cel mai mare preț
disponibil;
▪ unii cumpărători potențiali iau cunoștință despre tranzacție numai după
ce aceasta a fost încheiată;
▪ de regulă, în timpul negocierii, cumpărătorii nu pot fi niciodată siguri că
există și o altă ofertă de cumpărare.
O acțiune de marketing bine concepută și executată poate atenua aceste
influențe negative asupra prețului. În acest caz, cunoștințele, competența și
experiența în vânzarea întreprinderilor, cunoștințele financiar-contabile și
fiscale, precum și puterea de negociere a consultanților și intermediarilor pot
juca un rol semnificativ în reușita tranzacției.
În continuare vor fi analizate locul și rolul participanților pe piața
întreprinderilor necotate: vânzătorii, cumpărătorii, intermediarii și
consultanții.
Vânzătorii de întreprinderi necotate pot fi:
▪ companii publice (sau de stat) sau fonduri de investiții, când se vând
participații;
▪ vânzători individuali sau companii holding, când se vinde întreaga
întreprindere.
Vânzătorii din prima categorie sunt mai experimentați, motivați în general
economic și cu un comportament emoțional nesemnificativ în decizia de a
vinde și în procesul de negociere.
CONCEPTE ȘI PRINCIPII ALE EVALUĂRII ÎNTREPRINDERII 11

Motivația vânzătorilor din această categorie se referă la următoarele

aspecte:
▪ momentul vânzării care este considerat propice de către vânzător;
▪ percepția pieței este că întreprinderea, ale cărei participații sunt oferite
la vânzare, este neprofitabilă sau puțin profitabilă, iar prin vânzarea
participației se asigură o rentabilitate mai mare a activelor rămase la
dispoziția proprietarului;
▪ întreprinderea, ale cărei participații se vând, nu generează o
fructificare a activelor utilizate și a investiției, și nu se prevede o
redresare în viitor;
▪ întreprinderea respectivă nu face parte din strategia pe termen lung a
vânzătorului;
▪ vânzătorul se află în dificultate financiară și prin vânzare se
redresează;
▪ vânzătorul trebuie să vândă pentru a se conforma cu prevederile
legale (de exemplu, privind concurența);
▪ vânzătorul intuiește că în viitor va pierde o parte din piața specifică
sau va fi nevoit să facă investiții pentru retehnologizare;
▪ vânzătorul a primit o ofertă de cumpărare fără o solicitare prealabilă
din partea lui.
Motivația vânzătorilor individuali sau a companiilor holding cuprinde toate
elementele de mai sus (cu excepția celui de al doilea). În plus, se pot
adăuga și alte motivații:
▪ vârsta și starea sănătății vânzătorului;
▪ o diminuare sau o pierdere a interesului în întreprindere din cauze
emoționale, personale sau alte cauze;
▪ dorința de a nu mai risca averea personală;
▪ dorința de a reduce riscul rezultat din investirea averii personale într-o
singură afacere;
▪ incompetența managerială sau selectarea unor manageri competenți;
▪ presiunea din partea familiei sau a partenerilor, de a vinde.
Cumpărătorii de întreprinderi necotate se împart în patru categorii,
fiecare având motivațiile lor individuale și o filozofie de investiție aparte.
Aceste categorii sunt:
(a) companii cotate care, de regulă, au acces la o bază mai mare de
capital. Managementul acestor companii nu este dispus să-și asume
riscuri prea mari și, de multe ori, urmărește raționalizarea
capacităților sau alte avantaje strategice în combinație cu activitățile
pe care le desfășoară. Aceste companii tind să cumpere întreprinderi
mari și doresc să fie investitori pe termen lung. Totodată, urmăresc
12 EVA LU ARE A ÎNTR EPR IND ER II

să nu apară o scădere a cursului propriilor acțiuni (după cumpărare)

și, pentru aceasta, sunt dispuse să cumpere întreprinderi necotate,
care au o rentabilitate a capitalului mai mare decât o are un pachet
minoritar din propriile acțiuni;
(b) companii necotate, în care, de multe ori, acționariatul include și
managementul. Ele tind să cumpere întreprinderi mai mici și să fie
investitori pe termen lung. Criteriul principal în cumpărare este
percepția companiilor necotate asupra fluxurilor de numerar nete
disponibile care se obțin după cumpărare;
(c) companiile necotate, care consideră achiziționarea de întreprinderi
necotate ca tranzacții financiare. Aceste companii utilizează o
inginerie financiară sofisticată și nu sunt neapărat investitori pe
termen lung. Ele preferă să nu se implice în management și tind să
cumpere întreprinderi mari. Pentru cumpărare recurg la credite mari
(folosind drept garanții chiar acțiunile întreprinderii pe care o
cumpără). Prețul pe care sunt dispuse să îl accepte este influențat și,
în unele cazuri, chiar poate fi determinat de mărimea, termenul și
condițiile de obținere a creditului;
(d) cumpărători care includ managementul (sau o parte a lui) și salariații
întreprinderii oferite la vânzare. Acești cumpărători sunt mult mai
informați asupra funcționării întreprinderii, dar pot avea o privire mai
îngustă referitoare la influențele externe. Ei tind să ia credite mari și
aceste tranzacții nu generează, de regulă, o valoare adăugată
semnificativă după cumpărare. Prețul de cumpărare este influențat,
în măsură semnificativă, de mărimea, termenul și condițiile creditului
disponibil și tinde să fie mai mic decât cel oferit de primele trei
categorii de cumpărători.
Intermediarii sunt reprezentați de consultanții externi (în management,
finanțe, legislație), care pot juca fie un rol constructiv, fie unul distructiv. În
această privință sunt importante următoarele elemente:
▪ momentul și durata implicării intermediarilor în tranzacție; ca regulă
generală, cu cât ei se implică mai târziu, cu atât rolul lor va fi mai
distructiv;
▪ înțelegerea și îndeplinirea de către fiecare intermediar a rolului său în
procesul de evaluare și negociere, care să ducă la structurarea
tranzacției și convenirea prețului;
▪ nivelul de înțelegere de către intermediar a motivației și a obiectivelor
vânzătorului și cumpărătorului;
▪ abilitatea intermediarului de „a da tonul" negocierilor și de a lua decizii
esențiale;
CONCEPTE ȘI PRINCIPII ALE EVALUĂRII ÎNTREPRINDERII 13

▪ experiența, abilitatea și capacitatea de negociere a fiecărui

intermediar;
▪ baza de remunerare a fiecărui intermediar și posibilitatea lipsei de
obiectivitate în scopul forțării încheierii tranzacției.

1.2. CONCEPTELE DE PREȚ, COST ȘI VALOARE

1.2.1 Preț
Prețul este un concept care se referă la schimbul unei mărfi, unui produs
sau unui serviciu.
Definiție: Prețul este suma de bani cerută, oferită sau plătită pentru un
activ.
Prețul plătit poate fi diferit de valoarea care ar putea fi atribuită activului
de către alte persoane, din cauza posibilităților financiare, a motivațiilor sau
intereselor speciale ale unui anumit cumpărător sau vânzător.
După ce schimbul a fost efectuat, indiferent dacă este public sau
confidențial, prețul devine un fapt cert.

1.2.2 Cost
Definiție: Costul este suma de bani necesară pentru a achiziționa sau
produce un activ.
După ce activul a fost achiziționat sau creat, costul lui devine un fapt
concret. Costul este corelat cu prețul deoarece prețul plătit pentru un activ
devine costul acestuia pentru cumpărător.
Costul reprezintă suma plătită anterior de cumpărător pentru un bun sau
un serviciu sau suma necesară pentru a crea sau a produce bunul sau
serviciul de către producător. În momentul în care bunul sau serviciul a fost
finalizat, costul acestora devine un fapt istoric (numit cost istoric). Un preț
anterior plătit pentru un bun sau un serviciu reprezintă costul istoric al
acestuia pentru cumpărător.

1.2.3 Valoare
Definiție: Valoarea nu este o sumă de bani exactă, ci este o opinie:
1. fie asupra celui mai probabil preț care trebuie achitat pentru un activ, în
cadrul unui schimb;
2. fie asupra beneficiilor economice viitoare rezultate din deținerea unui
activ.
Pentru orice misiune de evaluare este fundamentală: (a) cuantificarea
mărimii și eșalonării în timp a beneficiilor economice care s-ar obține din
utilizarea unui activ, pe durata de viață utilă rămasă a acestuia, și (b) riscul
de nerealizare a acestor beneficii economice așteptate.
14 EVA LU ARE A ÎNTR EPR IND ER II

Din punct de vedere conceptual, valoarea este creată și susținută de

interacțiunea a patru factori, care sunt asociați cu orice produs, serviciu sau
marfă. Aceștia sunt:
▪ utilitatea, respectiv capacitatea unui bun economic de a satisface o
anumită nevoie, trebuință sau dorință;
▪ raritatea, care exprimă oferta curentă sau anticipată a unui bun
economic raportată la cererea pentru acel bun;
▪ dorința (preferința), exprimată de intensitatea satisfacției pe care un
bun economic o produce celui care nu-l posedă, dar care are nevoie
de acesta; și
▪ puterea de cumpărare, exprimată de capacitatea unui individ sau
grup de indivizi ─ participanți pe piață, de a cumpăra bunurile oferite
prin plata în numerar sau în echivalente de numerar.
Primii doi factori reprezintă factori ai ofertei, iar ultimii doi factori sunt
considerați factori ai cererii.
Definiție: valoarea întreprinderii reprezintă valoarea totală a capitalurilor
proprii ale unei întreprinderi plus valoarea creditelor sale sau a datoriilor
purtătoare de dobânzi, minus orice numerar sau echivalente de numerar
disponibile pentru a plăti acele datorii;
Definiție: valoarea capitalurilor proprii reprezintă valoarea unei între-
prinderi pentru toți proprietarii ei.

1.3. TIPUL VALORII

Definiție: Un tip al valorii este o precizare a ipotezelor fundamentale de
cuantificare a unei valori.
Un tip al valorii descrie ipotezele fundamentale pe care se va baza
valoarea raportată, de exemplu, natura tranzacției ipotetice, relația și
motivația părților și măsura în care activul este expus pe piață. Tipul valorii
este întotdeauna determinat de scopul evaluării.
În SEV 100 Cadrul general sunt recunoscute două categorii de tipuri ale
valorii:
▪ valoarea de piață; și
▪ tipuri ale valorii diferite de valoarea de piață.
Valoarea de piață este tipul valorii cel mai des întâlnit în tranzacții. Unii
evaluatori sau autoritățile mai utilizează încă termeni sinonimi cu valoarea
de piață, cum ar fi valoarea comercială sau valoarea de comercializare (de
exemplu, în noul Cod civil), termeni care nu se folosesc în standardele de
evaluare. Ca urmare, acești termeni nu trebuie să fie utilizați de evaluatorii
autorizați decât în cazul în care se cer în mod expres de către client (de
exemplu, de un judecător), dar cu precizarea asimilării cu valoarea de piață.
CONCEPTE ȘI PRINCIPII ALE EVALUĂRII ÎNTREPRINDERII 15

1.3.1 Valoarea de piață

Definiție din SEV 100 Cadrul general (paragraful 29): Valoarea de piață
este suma estimată pentru care un activ sau o datorie ar putea fi
schimbat(ă) la data evaluării, între un cumpărător hotărât și un vânzător
hotărât, într-o tranzacție nepărtinitoare, după un marketing adecvat și în care
părțile au acționat fiecare în cunoștință de cauză, prudent și fără cons-
trângere.
Definiția de mai sus a valorii de piață este recunoscută pe plan
internațional, IVS, EVS și RICS Valuation - Professional Standards au
aceeași definiție.
Așadar, valoarea de piață este o reprezentare a valorii de schimb, adică
suma de bani încasabilă pentru o proprietate dacă aceasta ar fi oferită spre
vânzare pe o piață liberă, la data evaluării, conform cerințelor care
corespund definiției valorii de piață.
Valoarea de piață este înțeleasă ca fiind valoarea unei proprietăți/activ,
estimată fără luarea în considerare a:
▪ costurilor de vânzare sau de cumpărare,
▪ niciunui impozit/taxe asociat(e) cu vânzarea-cumpărarea, și
▪ oricărei ipoteci asupra activului evaluat.
În orice raport de evaluare, prin care se concretizează procesul de
evaluare, trebuie dată definiția valorii de piață și sursa acestei definiții,
dacă scopul evaluării este estimarea acestui tip al valorii.

1.3.2 Tipuri ale valorii diferite de valoarea de piață

Aceste tipuri ale valorii nu sunt solicitate în mod frecvent, ci numai în
anumite situații. Existența acestor tipuri ale valorii este dată de faptul că
valoarea de piață se bazează pe capacitatea unui activ/unei proprietăți de a
fi cumpărat(ă) și vândut(ă) de participanții pe piață, pe când celelalte tipuri
ale valorii au în vedere ipoteze specifice, diferite de cele conținute în definiția
valorii de piață. Cele mai întâlnite tipuri ale valorii diferite de valoarea de
piață sunt: valoarea de investiție, valoarea specială, valoarea sinergiei și
valoarea justă.
Valoarea de investiție
Definiție: Valoarea de investiție este valoarea unui activ pentru proprie-
tarul acestuia sau pentru un proprietar potențial, pentru o anumită investiție
sau pentru anumite scopuri de exploatare.
Caracteristicile valorii de investiție sunt:
▪ este un tip al valorii specific entității;
16 EVA LU ARE A ÎNTR EPR IND ER II

▪ reflectă beneficiile obținute de o entitate din deținerea unui activ și, ca

urmare, nu presupune în mod necesar un schimb ipotetic;
▪ reflectă situațiile și obiectivele financiare ale entității pentru care se
face evaluarea;
▪ diferența dintre valoarea de investiție a unui activ și valoarea lui de
piață reprezintă motivația pentru cumpărători sau pentru vânzători, de
a intra pe piață.
Valoarea specială
Definiție: Valoarea specială este o sumă care reflectă caracteristicile
particulare ale unui activ, care au valoare numai pentru un cumpărător
special.
Caracteristicile valorii speciale sunt:
▪ un cumpărător special este un anumit cumpărător pentru care un
anumit activ are valoare specială, datorită avantajelor rezultate din
proprietatea asupra acestuia, care nu ar fi disponibile altor cumpărători
de pe piață;
▪ valoarea specială poate apare când un activ are caracteristici fizice,
geografice, economice sau juridice care îl fac mai atractiv pentru un
anumit cumpărător, decât pentru alți cumpărători de pe piață;
▪ când este identificată valoarea specială, aceasta ar trebui raportată și
diferențiată clar de valoarea de piață.
Valoarea sinergiei
Definiție: Valoarea sinergiei este un element suplimentar al valorii, creat
prin combinarea a două sau a mai multor active sau drepturi, atunci când
valoarea rezultată în urma combinării este mai mare decât suma valorilor
individuale. Dacă sinergiile sunt disponibile numai unui anumit cumpărător,
atunci acesta este un exemplu de valoare specială.
Valoarea justă
Evaluările care solicită estimarea valorii juste trebuie să adopte una din
cele două definiții de mai jos ale valorii juste.
Definiția din SEV 100 Cadrul general este: Valoarea justă este prețul
estimat pentru transferul unui activ sau a unei datorii, între părți identificate,
aflate în cunoștință de cauză și hotărâte, care reflectă interesele acelor părți.
Definiția din IFRS 13 Evaluarea valorii juste este: Valoarea justă este
prețul încasabil pentru vânzarea unui activ sau plătit pentru transferul unei
datorii, într-o tranzacție normală între participanți pe piață, la data evaluării.
Cele două definiții ale valorii juste sunt asemănătoare, dar nu identice.
În aplicarea definiției SEV a valorii juste, se apreciază că valoarea justă
este un concept mai larg decât valoarea de piață. Deși, în multe cazuri,
CONCEPTE ȘI PRINCIPII ALE EVALUĂRII ÎNTREPRINDERII 17

prețul care este just pentru ambele părți va fi egal cu cel obtenabil pe piață,
vor fi situații în care estimarea valorii juste va presupune luarea în
considerare a unor aspecte care nu sunt luate în considerare în estimarea
valorii de piață, cum ar fi orice element al valorii speciale rezultat în urma
combinării drepturilor asupra proprietății.
În estimarea valorii juste, conform definiției acesteia din IFRS 13, o
entitate trebuie să determine și să prezinte informațiile specificate în acest
standard.
Conform opticii IASB, pentru cele mai multe scopuri, valoarea justă este
coerentă cu conceptul valoarea de piață.
Concluzii asupra tipurilor valorii
• O misiune de evaluare poate solicita estimarea mai multor tipuri ale
valorii.
• Dacă clientul nu dă o instrucțiune referitoare la tipul valorii solicitat,
evaluatorul va face analiza necesară pentru identificarea tipului/tipurilor
valorii adecvate.
• Fiecare tip al valorii estimat trebuie să fie definit prin preluarea definiției
din standardele de evaluare (SEV 100 Cadrul general sau IFRS 2015).
• Dacă scopul evaluării este estimarea unui tip al valorii diferit de valoarea
de piață, se va face o mențiune specială de avertizare a clientului că acel
tip al valorii nu trebuie confundat cu valoarea de piață.
• În evaluarea întreprinderii nu se mai utilizează noțiunile (care au avut
numai o aplicabilitate particulară): valoarea substanțială brută, valoarea
substanțială netă, valoarea matematică.
• În vorbirea curentă se utilizează noțiunile „valoare de lichidare” și
„valoarea de vânzare forțată”, unii clienți solicitând estimarea unor astfel
de valori. În SEV 100 Cadrul general se menționează în mod expres că
acestea nu sunt tipuri ale valorii, ci doar evidențierea unor situații în care
are loc tranzacția. Astfel la paragraful 52 se menționează: Prețul care ar
putea fi obținut în aceste situații va depinde de natura presiunii exercitate
asupra vânzătorului și de motivele pentru care nu poate să dispună de o
perioadă de marketing adecvată. De asemenea, ar putea reflecta
consecințele asupra vânzătorului cauzate de imposibilitatea de a vinde în
perioada disponibilă. Prețul care s-ar obține într-o vânzare forțată nu
poate fi estimat în mod realist, cu excepția cazului când se cunosc natura
și motivul constrângerilor asupra vânzătorului. Prețul pe care un vânzător
îl va accepta în cadrul unei vânzări forțate va reflecta mai degrabă situația
lui specială decât pe cea a vânzătorului ipotetic hotărât din definiția valorii
de piață. Prețul care s-ar obține într-o vânzare forțată are numai
întâmplător o legătură cu valoarea de piață sau cu orice alte tipuri ale
valorii definite în acest standard. O „vânzare forțată” reprezintă o
18 EVA LU ARE A ÎNTR EPR IND ER II

descriere a situației în care are loc schimbul și nu un tip al valorii distinct.

La paragraful 53 se menționează: Dacă se cere o indicație asupra
prețului care s-ar obține într-o vânzare forțată, va fi necesar să se
identifice în mod clar motivele constrângerii vânzătorului, inclusiv
consecințele imposibilității de a vinde în perioada specificată, prin
emiterea unor ipoteze adecvate. Dacă la data evaluării nu există astfel de
situații, ele trebuie clar identificate ca fiind ipoteze speciale.

1.4 ETAPELE PROCESULUI DE EVALUARE

Evaluarea este un serviciu profesional, o activitate complexă realizată în

general de o echipă de specialiști cu pregătire din domenii variate (ingineri
constructori, specialiști în mașini și echipamente, economiști, experți
contabili, juriști etc.).
Procesul de evaluare poate fi divizat în cinci faze distincte:
1) stabilirea termenilor de referință ai evaluării,
2) culegerea și analiza datelor,
3) aplicarea abordărilor în evaluare
4) analiza rezultatelor și concluzia asupra valorii
5) raportare.

1.4.1 Stabilirea termenilor de referință ai evaluării

La începutul procesului de evaluare, precum și pe parcursul acestuia,
evaluatorul stabilește termenii de referință ai evaluării, care vor fi agreați cu
clientul și vor fi precizați în scris într-un document contractual. Acești termeni
pot fi modificați pe parcursul elaborării raportului de evaluare, după caz, prin
acordul scris al evaluatorului și al clientului, cu condiția ca orice modificare
să fie agreată în scris de către părți, înainte de emiterea raportului de
evaluare final.
Termenii de referință ai evaluării se formulează într-o manieră clară, care
să nu inducă în eroare părțile contractuale și niciun terț independent și
avizat, care are acces legitim la documentul contractual. Aceeași termeni
agreați de către evaluator și client în documentul contractual menționat
anterior sunt prezentați în mod sintetic în raportul de evaluare, într-un format
considerat adecvat de evaluator.
Documentul contractual se întocmește respectând cerințele menționate în
SEV 101 Termenii de referință ai evaluării, ținând cont și de precizările
aferente evaluării unei întreprinderi, formulate în SEV 200 Întreprinderi și
participații la întreprinderi și în GEV 600 Evaluarea întreprinderii.
CONCEPTE ȘI PRINCIPII ALE EVALUĂRII ÎNTREPRINDERII 19

Identificarea evaluatorului și a competenței acestuia

Evaluatorul, persoană fizică sau juridică, trebuie să prezinte clientului o
declarație prin care confirmă că poate oferi o evaluare obiectivă și
imparțială, că este competent să efectueze evaluarea, precum și orice
legătură sau implicare importantă cu subiectul evaluării sau cu partea care a
comandat evaluarea, dacă aceasta există. Dacă, pentru orice aspect al
evaluării, evaluatorul apelează la asistența altor specialiști, natura unei astfel
de asistențe și măsura în care evaluatorul s-a bazat pe aceasta este
convenită și consemnată.
Identificarea clientului și, după caz, a altor utilizatori desemnați sau
persoane care pot avea acces la raportul de evaluare
În documentul contractual sunt identificate și incluse date despre:
• clientul evaluării (persoană fizică sau juridică);
• utilizatorii desemnați ai raportului de evaluare, dacă este cazul;
• alte persoane (fizice sau juridice) care pot avea acces la raportul de
evaluare (de exemplu, auditorii clientului, consultanții juridici ai clientului,
autorități fiscale etc.).
Scopul evaluării
În documentul contractual se prezintă în mod clar scopul pentru care este
efectuată evaluarea, de exemplu:
• garantarea împrumutului,
• asistență acordată clientului la transferul unor acțiuni sau în cadrul
unei emisiuni de acțiuni,
• asistența acordată clientului în cadrul unei potențiale tranzacții,
• respectarea unor reglementări privind piața de capital,
• informarea managementului sau acționarilor etc.
Deoarece scopul unei evaluări determină alegerea tipului valorii, este
important ca evaluarea să nu fie utilizată în afara contextului sau pentru alte
scopuri decât cel prezentat.
Identificarea întreprinderii sau a participației la întreprinderea
subiect al evaluării
În documentul contractual sunt menționate date despre:
(1) întreprinderea evaluată (de exemplu, denumire, adresă etc.);
(2) tipul de întreprindere, iar în cazul în care evaluarea se referă la
întreaga întreprindere, specificarea valorii estimate, și anume,
valoarea capitalurilor proprii sau valoarea întreprinderii;
(3) tipul valorilor mobiliare (de exemplu, acțiuni, părți sociale etc., precum
și clasa valorilor mobiliare respective, dacă este cazul);
20 EVA LU ARE A ÎNTR EPR IND ER II

(4) mărimea participației (de exemplu, 100% din acțiuni sau un pachet de
acțiuni emise de către întreprinderea respectivă a cărui mărime poate
fi exprimată fie numeric, fie procentual etc.).
Tipul valorii
Tipurile valorii recunoscute de standardele de evaluare a bunurilor sunt
definite și comentate în SEV 100 Cadrul general, și au fost prezentate în
paragraful 1.3, dar pot fi utilizate și alte tipuri ale valorii.
Dacă evaluarea se face pentru un activ care se utilizează în combinație
cu alte active, va fi necesar să se clarifice dacă acele active se includ în
evaluare, dacă se exclud și se presupune că sunt disponibile sau dacă se
exclud și se presupune că nu sunt disponibile (a se vedea SEV 100 Cadrul
general, paragrafele 23 și 24).
Tipul valorii trebuie să fie adecvat cu scopul evaluării. Trebuie citată sursa
definiției oricărui tip al valorii utilizat sau acesta trebuie să fie explicat.
Această cerință nu este aplicabilă în cazul verificării evaluării unde nu i se
cere verificatorului să prezinte o concluzie asupra valorii sau nu se cere un
comentariu asupra tipului valorii utilizat.
Data evaluării
Data evaluării poate fi diferită de data emiterii raportului de evaluare sau
de data la care investigațiile urmează să se facă sau să se finalizeze, aceste
date trebuind să fie menționate distinct.
Data evaluării nu poate fi ulterioară datei raportului.
Documentarea necesară pentru efectuarea evaluării
Termenii de referință ai evaluării trebuie să cuprindă precizări privind
orice limitări sau restricții referitoare la inspecția, documentarea și analizele
necesare pentru scopul evaluării.
Dacă nu există informații relevante, deoarece condițiile evaluării
restricționează documentarea, în cazul în care evaluarea este acceptată de
către evaluator, aceste restricții și orice ipoteze necesare sau ipoteze
speciale luate în considerare ca urmare a restricțiilor vor fi incluse în
termenii de referință ai evaluării.
Natura și sursa informațiilor pe care se va baza evaluarea
Natura și sursa oricăror informații relevante pe care se va baza
evaluarea, precum și documentarea necesară pentru orice verificări care vor
fi întreprinse pe durata evaluării trebuie convenite și consemnate în scris.
Ipoteze și ipoteze speciale
Deseori este necesar ca, pe lângă precizarea tipului valorii, să se
formuleze una sau mai multe ipoteze obișnuite sau speciale, pentru a
CONCEPTE ȘI PRINCIPII ALE EVALUĂRII ÎNTREPRINDERII 21

clarifica fie starea activului în cadrul schimbului ipotetic, fie situațiile în care
se presupune că activul se schimbă. Astfel de ipoteze pot avea un impact
semnificativ asupra mărimii tipului valorii cerut a fi estimat.
Definiție: O ipoteză uzuală este o presupunere considerată a fi adevărată.
Conține fapte, condiții sau situații care afectează subiectul evaluării sau
abordarea valorii și care nu este necesar a fi verificate de evaluator, ca parte
a procesului de evaluare, pentru a demonstra că ceva este adevărat.
Exemple de ipoteze uzuale sunt:
▪ ipoteza că întreprinderea este transferată ca o entitate completă aflată
în exploatare,
▪ ipoteza că activele folosite într-o întreprindere sunt transferate separat
de întreprindere, fie în mod individual, fie ca un grup,
▪ ipoteza că un activ evaluat individual este transferat împreună cu alte
active complementare,
▪ ipoteza că un pachet de acțiuni este transferat fie ca întreg, fie în mod
individual,
▪ ipoteza că o proprietate imobiliară ocupată de proprietar este
considerată ca fiind neocupată în cazul transferului ipotetic;
▪ ipoteza că activele de natura mașinilor și echipamentelor se evaluează
ca un întreg, instalate/pe amplasament și ca parte a întreprinderii care
își continuă activitatea normală de exploatare;
▪ ipoteza că activele de natura mașinilor și echipamentelor se evaluează
ca un întreg, instalate/pe amplasament, dar pe presupunerea că
întreprinderea este închisă;
▪ ipoteza că activele de natura mașinilor și echipamentelor se evaluează
ca elemente separate/de sine stătătoare, ce urmează să fie scoase de
pe locația lor permanentă (dezinstalate);
▪ activitatea se desfășoară prin respectarea reglementărilor naționale;
▪ nu există deprecieri ale construcțiilor;
▪ există o finanțare normală.
Când se stabilește o ipoteză prin care se asumă situații care diferă de
cele existente la data evaluării, ipoteza respectivă devine o ipoteză specială.
Definiție: O ipoteză specială este o ipoteză care presupune fie fapte care
sunt diferite de faptele reale, existente la data evaluării, fie fapte care nu ar fi
presupuse într-o tranzacție de un participant tipic de pe piață, la data
evaluării.
Ipotezele speciale sunt utilizate adesea pentru a descrie efectul unor
schimbări posibile asupra valorii unui activ. Acestea sunt desemnate ca fiind
„speciale” pentru a sublinia utilizatorului evaluării, faptul că o concluzie
asupra valorii este condiționată de o schimbare în situațiile curente sau că
22 EVA LU ARE A ÎNTR EPR IND ER II

aceasta reflectă un punct de vedere care nu ar fi luat în considerare de

participanții de pe piață, la data evaluării.
Exemple de ipoteze speciale sunt:
▪ autorizația de construire a fost obținută sau va fi obținută (inclusiv
pentru o modificare a utilizării proprietății imobiliare),
▪ o clădire aflată în faza de proiect a fost de fapt finalizată la data
evaluării, conform planului arhitectural și specificațiilor de construire,
▪ proprietatea imobiliară este vacantă, când în realitate, la data evaluării,
aceasta este ocupată,
▪ proprietatea imobiliară este închiriată cu anumite clauze de închiriere,
când în realitate, la data evaluării, aceasta este neocupată,
▪ schimbul are loc între părți în care una sau cealaltă are un interes
special și că valoarea suplimentară (adică valoarea sinergiei) se
creează ca urmare a fuziunii intereselor,
▪ un instrument financiar este evaluat prin utilizarea unei curbe a
randamentelor diferită de curba care ar fi utilizată de un participant
tipic de pe piață.
NOTE
− În cazul în care ipotezele speciale sunt necesare, în scopul de a
prezenta clientului o opinie corectă asupra valorii cerută de acesta,
ipotezele speciale trebuie agreate și confirmate în scris de către client,
înaintea acceptării misiunii de evaluare.
− În cazul în care un client solicită o valoare determinată pe baza unei
ipoteze speciale, pe care evaluatorul o consideră ca fiind nerealistă,
acesta ar trebui să refuze acea misiune de evaluare.
− Ipotezele și ipotezele speciale trebuie să fie rezonabile și să fie
relevante în funcție de scopul pentru care este cerută evaluarea și cu
situațiile particulare ale unei evaluări.
− Ipotezele speciale nu sunt acceptate la evaluarea activelor pentru
raportarea financiară.
Restricții de utilizare, difuzare sau publicare
Se vor preciza condițiile în care alți utilizatori desemnați pot avea acces
sau pot utiliza raportul de evaluare:
• limitarea sau excluderea asumării răspunderii evaluatorului față de un
utilizator desemnat sau față de o persoană care are acces la raportul
de evaluare;
• precizarea adecvării scopului evaluării față de interesele unui utilizator
desemnat sau ale unei persoane care poate avea acces la raportul de
evaluare;
CONCEPTE ȘI PRINCIPII ALE EVALUĂRII ÎNTREPRINDERII 23

• respectarea termenilor de confidențialitate sau altele.

Persoana care primește o copie a unui raport de evaluare nu devine un
utilizator desemnat decât în cazul în care este autorizată de către evaluator
și identificată explicit ca utilizator desemnat.
Când este necesară sau de dorit restricționarea utilizării evaluării sau a
celor care pot să se bazeze pe aceasta, acest lucru va fi consemnat în scris.
Dacă se identifică elemente care pot avea impact asupra evaluării și
acestea trebuie consemnate în scris.
Declararea conformității evaluării cu standardele de evaluare
aplicabile în România sau explicarea cauzei nonconformității
Deși, de regulă, declararea conformității evaluării cu standardele de
evaluare a bunurilor este necesară, ar putea exista situații în care scopul
evaluării necesită o deviere de la acestea. Orice astfel de deviere trebuie să
fie identificată împreună cu justificarea acelei devieri. O deviere nu este
justificată dacă efectul acesteia este o evaluare care induce în eroare.
Descrierea raportului
Forma raportului de evaluare care va fi furnizat trebuie convenită cu
clientul, iar confirmarea trebuie consemnată în scris. Se vor face referiri la
acele părți ale raportului care ar putea să fie excluse, conform specificației
din SEV 103 Raportare.

1.4.2 Culegerea și analiza datelor

Deoarece fiecare evaluare (întreprindere, proprietate de tip industrial,
agricol, comercial, echipamente, instrumente financiare) este un caz
particular, obiectivele sunt și ele diferite, după cum este vorba de transfer al
dreptului de proprietate, fuziune, lichidare etc. Totodată, în funcție de
modalitățile de colectare a datelor și informațiilor necesare pentru evaluare,
se impune o anumită componență a echipei de evaluare și un anumit
program de lucru.
În stabilirea misiunii evaluatorului este esențială identificarea și
înțelegerea problemei clientului. Numai după identificarea acesteia,
evaluatorul își poate defini misiunea, colecta informațiile necesare și alege
metodele cele mai adecvate, conform standardelor, și să-și formeze o
echipă cu experiența și profesionalismul necesar.
Firma de evaluare numește un responsabil de lucrare, care eventual va fi
și coordonatorul echipei de evaluare. În această fază, responsabilul de
lucrare își formează echipa de specialiști, având în vedere:
▪ specificul întreprinderii și particularitățile evaluării;
▪ disponibilitatea colaboratorilor în perioada de timp în care se solicită
executarea lucrării.
24 EVA LU ARE A ÎNTR EPR IND ER II

Echipa de evaluare prezentată în ofertă este mai numeroasă, având în

vedere eventualele indisponibilități.
După adjudecarea și contractarea lucrării de evaluare, coordonatorul
echipei va realiza următoarele activități:
▪ planificarea derulării activității, pe un grafic tip Gantt, care va conține
următoarele informații:
- fazele intermediare ale lucrării;
- durata și plasarea în timp a fazelor;
- condiționările între faze;
- componența colectivelor de lucru pe fiecare fază;
- momentele când vor avea loc întâlnirile cu specialiștii și cu
conducerea întreprinderii;
▪ pregătirea materialului documentar, referitor la lucrări similare
executate în trecutul apropiat;
▪ culegerea informațiilor de ordin general, privind situația economiei
naționale și a domeniului în care activează întreprinderea;
▪ subcontractarea lucrărilor ce vor fi efectuate de colaboratori - firme sau
specialiști, inclusiv planificarea și coordonarea acestor activități;
▪ pregătirea chestionarelor și machetelor de culegere și ordonare a
informațiilor de la întreprindere;
▪ desemnarea persoanelor din firmă, care vor verifica și aproba raportul
de evaluare.
După faza de pregătire, se trece la activitatea în teren (în întreprindere).
Este recomandabil să se înceapă cu o ședință de lucru cu conducerea
întreprinderii și cu principalii responsabili (șefi de secții, compartimente),
urmată de o vizită în întreprindere. Cu această ocazie, se propune și se
pune de acord, cu interlocutorii din întreprindere, planul de lucru și se
stabilesc datele și informațiile ce trebuie pregătite și puse la dispoziția
echipei de evaluare.
Există câteva reguli de comportament al persoanelor din echipa de
evaluare, în timpul activității de culegere a informațiilor din întreprindere, și
anume:
▪ să explice scopul diagnosticului, pentru a se evita reacțiile de
respingere sau de blocaj;
▪ să asculte și să dea dovadă de curtoazie, mai ales în timpul
interviurilor și discuțiilor cu specialiștii din întreprindere;
▪ să analizeze metodele și rezultatele și nu persoanele;
▪ să informeze conducerea întreprinderii cu rezultatele diagnosticului și
să solicite părerea acesteia.
CONCEPTE ȘI PRINCIPII ALE EVALUĂRII ÎNTREPRINDERII 25

Activitatea de evaluare este un proces complex, care necesită alcătuirea

unei echipe de evaluatori autorizați cu experiență, atât în activitatea de
evaluare, cât și în domeniul supus analizei.
Dimensiunea echipei nu poate depăși un anumit număr de evaluatori
autorizați, pentru a exista o corelare și un schimb util de informații, fiind
importantă sinergia și comunicarea între membri echipei.
Cunoașterea întreprinderii supusă evaluării
Această fază constă în contactarea personalului ce deține elementele
supuse evaluării, identificându-se sursele de informare în vederea culegerii,
prelucrării, grupării și analizei datelor și informațiilor necesare.
Diagnosticarea stării curente
Diagnosticul reprezintă o analiză complexă asupra situației resurselor și
rezultatelor obținute, pe o anumită perioadă de timp, anterioară datei
evaluării. În mod obișnuit, ea include o analiză critică din următoarele
domenii:
▪ tehnic și comercial;
▪ resurse umane și manageriale;
▪ financiar și juridic.
Previziunea situației viitoare
Previziunile posibile, în cea mai mare parte, sunt consecința „prelungirii"
stării curente și a rezultatelor trecutului, asupra cărora au fost efectuate
ajustări pentru a reflecta starea de normalitate economică. Elaborarea
scenariilor de previziune are la bază concluziile analizei diagnostic.

1.4.3 Aplicarea abordărilor în evaluare

Procesul de evaluare este util pentru estimarea credibilă a tipului valorii
definit, bazată pe analiza tuturor informațiilor disponibile (îndeosebi în
diagnosticul întreprinderii). Evaluatorul va estima valoarea întreprinderii prin
metode specifice, care reflectă cele două abordări principale în evaluare:
(A) abordarea prin piață;
(B) abordarea prin venit.

Într-un raport de evaluare, un evaluator poate utiliza mai multe metode de

evaluare, înscrise în cele două abordări. Alegerea metodelor de evaluare
depinde de tipul întreprinderii, de situația acesteia la data evaluării, de
calitatea și cantitatea informațiilor disponibile, de scopul evaluării, etc. În
orice caz, evaluatorii trebuie să utilizeze abordarea cea mai relevantă pentru
26 EVA LU ARE A ÎNTR EPR IND ER II

misiunea lui, respectiv abordarea care este uzuală pentru participanții pe

piață și pentru aplicarea căreia dispun de date de piață suficiente. Pentru o
întreprindere, abordarea prin piață sau abordarea prin venit sunt cele
preferate. Pentru a susține concluzia asupra valorii rezultate din aplicarea
abordării/metodei relevante, se impune ca evaluatorul să aplice și alte
metode de evaluare, care au o relevanță mai mică.
Mai trebuie menționat că pentru evaluarea unor întreprinderi, aflate în
anumite situații economice, se utilizează și metode înscrise în abordarea
prin active, numită și abordarea prin însumare (a activelor totale din care se
scad datoriile totale, rezultând astfel valoarea capitalului propriu). Astfel de
cazuri particulare există atunci când întreprinderea se află în stadiul de
demarare a activității, precum și în situația în care insolvența ei este
iminentă.
(A) Abordarea prin piață

Definiție:
O abordare în evaluare care oferă o indicație asupra valorii prin
compararea activului subiect, cu active identice sau similare, al căror
preț se cunoaște.

Atunci când sunt disponibile mai multe tranzacții cu întreprinderi similare

și relevante, abordarea prin piață este cea mai bună abordare pentru a
realiza o estimare credibilă a valorii de piață. În abordarea prin piață,
evaluatorul este pus în situația de a aprecia gradul de similitudine între
întreprinderea evaluată și tranzacțiile comparabile, dar și diferențele între
acestea. În mod uzual, evaluatorul utilizează ca surse de informații:
▪ piețele financiare de valori mobiliare, unde se tranzacționează
participații;
▪ piața pe care sunt cumpărate și vândute întreprinderi în ansamblul lor;
▪ tranzacțiile anterioare ale proprietății subiect al evaluării.
Un element critic în aplicarea acestei abordări este asigurarea unei baze
rezonabilă de comparație și stabilirea unor parametrii de echivalență (de
exemplu, multiplicatorul preț / cifra de afaceri sau preț / profit net), care să
asigure (inclusiv prin aplicarea unor ajustări) convertirea unor date
comparabile, în valoarea întreprinderii supuse evaluării.
Metodele înscrise în abordarea prin piață sunt:
▪ metoda comparației cu întreprinderi similare cotate;
▪ metoda comparației cu tranzacțiile de întreprinderi similare necotate; și
CONCEPTE ȘI PRINCIPII ALE EVALUĂRII ÎNTREPRINDERII 27

▪ metoda comparației cu tranzacțiile anterioare sau ofertele de

tranzacție cu participații (acțiuni, părți sociale) ale întreprinderii
evaluate.
(B) Abordarea prin venit

Definiție:
O abordare în evaluare care oferă o indicație asupra valorii, prin
convertirea fluxurilor de numerar viitoare într-o singură valoare a
capitalului.

Această abordare se bazează, în primul rând, pe principiul anticipării,

care afirmă că valoarea provine din beneficiile viitoare anticipate care
urmează a fi generate de proprietatea deținută.
Metodele înscrise în abordarea prin venit sunt:
▪ metoda fluxului de numerar actualizat (DCF);
▪ metoda capitalizării venitului.
În cazul metodei fluxului de numerar actualizat, se estimează fluxul de
numerar net previzionat pentru o perioadă viitoare și, prin tehnica
actualizării, acest flux se convertește în valoarea întreprinderii sau în
valoarea capitalului propriu al acesteia.
În cazul metodei capitalizării venitului, valoarea întreprinderii sau
valoarea capitalului propriu al acesteia rezultă din împărțirea unui nivel
reprezentativ al venitului cu o rată de capitalizare sau din înmulțirea acestui
venit cu un multiplicator adecvat.
Problemele importante în cadrul acestei abordări sunt: determinarea
venitului reprezentativ, previziunea fluxului de numerar și estimarea ratei de
actualizare sau a ratei de capitalizare, estimarea ratei perpetue sperate de
creștere a venitului.
Abordarea prin active

Standardul SEV 200 Întreprinderi și participații la întreprinderi, paragraful

C14, include următoarea prevedere: Valoarea anumitor tipuri de
întreprinderi, de exemplu, o întreprindere de investiții sau de tip holding,
poate fi derivată dintr-o însumare a valorilor activelor și datoriilor. Aceasta
este numită uneori abordarea prin activul net sau abordarea prin active.
Aceasta nu este o abordare propriu-zisă în evaluare, deoarece valoarea
activelor și datoriilor individuale rezultă din aplicarea uneia sau mai multor
abordări principale în evaluare, înainte de a fi însumate.
28 EVA LU ARE A ÎNTR EPR IND ER II

Definiția abordării prin active:

O metodă de estimare a valorii unei întreprinderi sau a unei
participații la capitalul unei întreprinderi bazată pe însumarea
valorilor nete ale activelor și datoriilor individuale. Deoarece fiecare
activ și datorie poate fi evaluat(ă) prin utilizarea oricăreia din celelalte
abordări principale ale valorii, aceasta nu reprezintă o abordare
distinctă în evaluare.

Esența abordării prin active, este ajustarea bilanțului contabil, întocmit

conform politicilor contabile adoptate de întreprindere, astfel încât să reflecte
toate activele corporale și financiare, precum și toate datoriile, la valoarea lor
de piață sau la o altă valoare adecvată. Poate fi necesară luarea în
considerare a impactului ajustărilor asupra impozitelor. În anumite cazuri
specifice (de exemplu, evaluarea în ipoteza încetării activității, deci a
lichidării) poate fi necesară luarea în considerare a cheltuielilor generate de
vânzare și a altor cheltuieli de lichidare.
Această abordare nu este preferată pentru evaluarea întreprinderilor. Ca
urmare, când se estimează valoarea totală a activelor sau a părților
componente ale unei entități, evaluatorul ar trebui să evite să ofere o
indicație asupra valorii capitalului propriu determinată numai prin abordarea
prin active.
Din punct de vedere practic, această abordare presupune o activitate
laborioasă și complexă, din partea echipei de evaluare, din cauza diversității
activelor ce vor fi evaluate în mod distinct: imobilizări necorporale (brevete,
licențe, mărci, contracte avantajoase), imobilizări corporale (terenuri, clădiri,
mașini, echipamente și instalații, mijloace de transport etc.), imobilizări
financiare, stocuri, creanțe etc.
În SEV 200, Întreprinderi și participații la întreprinderi, paragraful C13, se
precizează: În mod normal, nu poate fi aplicată abordarea prin cost, cu
excepția cazului întreprinderilor aflate în stadiul incipient sau recent
înființate, când profitul și/sau fluxul de numerar nu pot fi determinate în mod
credibil și dacă există informații de piață adecvate despre activele entității.
Avantajele abordărilor/metodelor de evaluare sunt:
− pentru abordarea prin piață:
▪ tranzacția de piață este sursa de stabilire a valorii;
▪ se ajunge în mod direct la o valoare de control sau o valoare pe
bază minoritară;
▪ relevanța cea mai bună dacă există informații de piață suficiente și
credibile;
▪ ușor de înțeles și larg acceptată de investitori și de instanțe;
CONCEPTE ȘI PRINCIPII ALE EVALUĂRII ÎNTREPRINDERII 29

▪ corespunde cu optica contabilă a stabilirii valorii juste, specifică unei

piețe active.
− pentru metoda fluxului de numerar net actualizat (DCF):
▪ se înscrie în optica investitorului, incluzând și eforturile de investiții
necesare într-o perioadă de timp previzibilă;
▪ coerența cu metodele de evaluare a acțiunilor cotate;
▪ includerea tuturor beneficiilor economice viitoare, inclusiv a valorii
terminale;
▪ coerența cu metodologia de estimare a eficienței financiare a
proiectelor de investiții;
▪ includerea și a eforturilor viitoare de investiții nete ale proprietarului
viitor.
− pentru metoda capitalizării venitului:
▪ simplitatea metodei;
▪ ipoteze simplificate;
▪ nu necesită previziuni explicite anuale ale beneficiilor pe o perioadă
viitoare și nici utilizarea unui program pentru calculator.
− pentru abordarea prin active:
▪ simplu de înțeles;
▪ relevantă numai în puține situații;
▪ are ca date de intrare înregistrările contabile;
▪ există multe reglementări oficiale sau ale unor organisme/ asociații
referitoare la metodologia evaluării/reevaluării terenului și altor
active corporale.
Dezavantajele abordărilor/metodelor de evaluare:
▪ pentru abordarea prin piață:
− selectarea comparabilelor adecvate;
− cuantificarea ajustărilor aferente elementelor/caracteristicilor care
diferențiază întreprinderea evaluată de comparabilele selectate;
− dificultatea decelării caracterului nepărtinitor al unor tranzacții între
părți cu interese speciale (cu efect sinergic);
− lipsa multor informații financiare pertinente sau a posibilității de
verificare a lor (în cazul comparabilelor necotate).
▪ pentru metoda fluxului de numerar net actualizat:
− credibilitatea ipotezelor de previziune a fluxului de numerar;
− stabilirea ratei de actualizare este o problemă delicată și diferită în
optica proprietarului de cea a cumpărătorului;
30 EVA LU ARE A ÎNTR EPR IND ER II

− necesitatea utilizării unui program pentru calculator corect;

− necesitatea respectării multor coerențe între indicatorii financiari
previzionați;
− complexitatea deosebită a metodei;
− amploarea mare a informațiilor necesare pentru previziuni.
▪ pentru metoda capitalizării venitului:
− dificultăți în efectuarea ajustărilor situațiilor financiare istorice și în
justificarea acestora;
− stabilirea ratei de capitalizare este o problemă delicată și
controversată;
− stabilirea schemei de evoluție viitoare a venitului necesită
fundamentări documentate.
▪ pentru abordarea prin active:
− mare consumatoare de efort, din cauza numărului mare de poziții
de active corporale, necorporale și financiare;
− necesită colaborarea unor evaluatori autorizați în evaluarea
terenului, construcțiilor imobiliare, mașinilor, echipamentelor și
instalațiilor;
− necesită cunoștințe aprofundate pentru evaluarea activelor
necorporale;
− reflectă o viziune statică a patrimoniului net, la data evaluării.

1.4.4 Analiza rezultatelor și concluzia asupra valorii

Această fază reprezintă cheia raportului de evaluare, pentru că începe
prin alegerea celor mai adecvate metode de evaluare în cazul dat, conform
standardelor. În această etapă, cel mai important aspect îl constituie
abilitatea evaluatorului autorizat de a sintetiza un nivel al valorii finale,
selectat dintr-o gamă de valori obținute în urma aplicării metodelor de
evaluare adecvate. Acest proces este unul de raționament profesional de
selecție și nu unul de calcul al unei medii aritmetice simple sau ponderate.
Valorile estimate după criteriile cele mai adecvate, conform standardelor,
au la bază atât elemente ce pleacă de la parametrii specifici (active, fluxuri
de numerar, riscuri etc.), precum și de la activele necorporale neînregistrate
în bilanțul contabil. Din aceste motive, evaluatorul autorizat este obligat să
argumenteze alegerea unora dintre valori și/sau respingerea altora,
comparând valorile estimate între ele, arătând avantajele și dezavantajele
fiecăreia; acest raționament trebuie să se bazeze pe informațiile credibile de
pe piața specifică a tranzacțiilor. În concluzie, dacă evaluatorul autorizat
respectă standardele și utilizează informații și date adecvate, concludente și
CONCEPTE ȘI PRINCIPII ALE EVALUĂRII ÎNTREPRINDERII 31

reale din piață, obține o valoare recunoscută de piață pentru întreprinderea

evaluată.

1.4.5 Raportarea valorii

Redactarea finală a raportului de evaluare, conform cu conținutul cadru al
standardului SEV 103 Raportare, după discuțiile comune ale echipei de
lucru și după ultimele ajustări efectuate și finalizate prin recepția raportului
de către beneficiar, constituie etapa de încheiere a misiunii de evaluare.

1.5 PRINCIPII ALE EVALUĂRII ÎNTREPRINDERII

Principiile evaluării întreprinderilor sintetizează o sferă largă a coerențelor

economice care trebuie respectate în metodologia și practica evaluării.
Aceste principii sunt:
Principiul 1: Evaluările se vor face pe baza respectării standardelor de
evaluare. Aplicarea obligatorie a acestor standarde nu reprezintă o „modă"
sau o reglementare juridică obligatorie. În prezent, una din obligațiile
statutare ale membrilor ANEVAR este respectarea cerințelor Standardelor
de evaluare a bunurilor 2016. Referitor la evaluarea întreprinderii, există
două standarde de evaluare obligatorii pentru membri ANEVAR, respectiv
SEV 200 Întreprinderi și participații la întreprinderi și GEV 600 Evaluarea
întreprinderii. De reținut că există și alte standarde de evaluare a
întreprinderii, compatibile cu IVS 200, elaborate de ASA, AICPA și RICS.
Principiul 2: Evaluarea unei întreprinderi este efectuată numai de evaluatori
autorizați, cu pregătire și experiență adecvată în evaluarea tipului respectiv
de afacere și localizării acesteia. Evaluatorul autorizat trebuie:
▪ să aibă cunoștințe, să înțeleagă și să utilizeze corect acele metode și
proceduri recunoscute, care sunt necesare pentru realizarea unei
evaluări credibile;
▪ să nu comită o eroare fundamentală prin omisiune sau intenție care să
afecteze valoarea în mod semnificativ;
▪ să nu presteze serviciile de evaluare într-o manieră neglijentă astfel
încât să favorizeze producerea unor erori care, luate în mod individual,
nu ar afecta semnificativ rezultatele unei evaluări, dar privite în mod
agregat ar putea să producă confuzii.
Principiul 3: Evaluarea nu este o știință exactă. Este numai estimarea unui
tip al valorii, definit prin luarea în considerare a tuturor factorilor relevanți;
altfel spus, concluzia finală asupra valorii unei întreprinderi (ca și a oricărui
alt tip de proprietate) nu poate fi măsurată în mod exact, ci numai printr-o
sumă rezonabilă, astfel încât să permită efectuarea unei tranzacții cu
obiectul proprietății respective. Deși procesul de evaluare este subiectiv,
32 EVA LU ARE A ÎNTR EPR IND ER II

evaluatorul trebuie să asigure o rezonabilitate a abordărilor și metodelor de

evaluare recunoscute, bazate pe informațiile pertinente, existente și
cunoscute la data evaluării.
Principiul 4: Valoarea unei întreprinderi, care își va continua activitatea
normală de exploatare, într-un viitor previzibil, derivă din veniturile anticipate
viitoare; deci valoarea se bazează pe percepțiile participanților pe piață
asupra veniturilor viitoare (fluxuri nete de numerar) degajate de achizițiile de
întreprinderi și/sau de participații la capitalul acesteia. Altfel spus, se vor
cumpăra venituri viitoare și nu active corporale și necorporale. Acest
principiu reflectă optica investitorilor interesați numai de capacitatea
întreprinderii de a genera un flux de numerar net viitor. Ca urmare, rezultă
că fundamentarea valorii unei întreprinderi pe baza veniturilor (fluxurilor nete
de numerar) istorice nu este adecvată în situația în care veniturile viitoare
vor avea o dinamică diferită de cea din trecut.
Principiul 5. Când este privită ca fiind echivalentul beneficiilor viitoare
sperate, valoarea unei întreprinderi poate să conțină o componentă
transferabilă și o componentă netransferabilă (fondul comercial).
Principiul 6: Cea mai bună sursă a valorii este piața. Aceasta înseamnă că,
dacă există informații de piață suficiente și credibile, cea mai adecvată și
relevantă abordare în evaluarea unei întreprinderi și a activelor individuale
ale acesteia este abordarea prin piață.
Principiul 7. Abordările și metodele de evaluare sunt interdependente între
ele, efectul interdependenței fiind obținerea unor indicații apropiate asupra
valorii cerute de client.
Principiul 8: Valoarea estimată printr-o activitate de evaluare este valabilă
numai la o anumită dată, numită data evaluării. Modificările rapide și
inevitabile ale forțelor sociale, economice, administrative, ale comporta-
mentului consumatorilor etc. determină modificarea valorilor estimate la
anumite date.
Principiul 9: Limita minimă a valorii capitalului propriu a unei întreprinderi
este activul net de lichidare (ANL) al acesteia. Ca urmare, în evaluarea unei
întreprinderi care-și va continua activitatea ei normală de exploatare, se va
ține seama și de ANL, care poate fi superior valorii determinate pe ipoteza
continuării activității normale de exploatare, fie atunci când întreprinderea
generează o rentabilitate a capitalului investit redusă sau chiar are pierderi,
fie atunci când obiectele proprietății intelectuale, cum ar fi: brevetele de
invenție, mărcile de fabrică sau de comerț, au o valoare semnificativă la
încetarea activității. Altfel spus, dacă valoarea întreprinderii, calculată prin
metodele înscrise în abordarea prin venit, este mai mică decât ANL,
valoarea finală care trebuie reținută este ANL. Raționamentul este
următorul: dacă întreprinderea se vinde la un preț mai mic decât ANL,
CONCEPTE ȘI PRINCIPII ALE EVALUĂRII ÎNTREPRINDERII 33

cumpărătorul va fi tentat să vândă activele întreprinderii, bucată cu bucată,

realizând astfel un câștig din tranzacție.
Principiul 10: Separarea activelor din afara exploatării, evaluarea lor
separată, la valoarea lor de piață minus cheltuielile generate de vânzare și
adăugarea acestei valori la rezultatele obținute prin aplicarea metodelor de
evaluare selectate (sfera activelor din afara exploatării, numite în Canada
active redundante, și metodologia evaluării lor este prezentată în capitolul
Abordarea prin venit).
Principiul 11. De obicei, o anumită abordare sau metodă de evaluare este
cea mai adecvată, fiind recunoscută ca preferată de către participanții de pe
piață. De exemplu, pentru evaluarea întreprinderii, metoda preferată de
evaluare pe ipoteza continuării activității normale de exploatare, este metoda
DCF. Celelalte metode de evaluare au numai un rol secundar, fiind utilizate
ca instrument de control pentru verificarea credibilității concluziei asupra
valorii, rezultată din aplicarea metodei de evaluare preferată. Stabilirea
valorii finale este așadar un proces de selectare a unei valori și nu rezultatul
unei medii aritmetice, simple sau ponderate, a valorilor obținute din aplicarea
mai multor metode de evaluare. Logica constă în faptul că, conform modului
de gândire economic, o valoare rezultată dintr-o medie a unor valori
calculate pe principii total diferite (respectiv al prețului de echilibru și al
anticipării veniturilor viitoare) nu are o raționalitate economică.
Un raționament normal al stabilirii concluziei finale asupra valorii
întreprinderii trebuie să aibă în vedere că:
▪ valoarea finală are ca limită inferioară ANL; și
▪ cu cât informațiile și ipotezele aferente unei metode de evaluare
utilizate sunt mai abundente, mai credibile și în concordanță cu
așteptările investitorilor, cu atât indicația asupra valorii rezultate din
aplicarea acelei metode este mai reprezentativă.
Principiul 12. Când se calculează valoarea pe o acțiune, valoarea acțiunii
dintr-un pachet minoritar este mai mică decât valoarea unei acțiuni dintr-un
pachet majoritar.
Principiul 13. Mărimea valorii de piață este influențată de gradul de
lichiditate al activului supus evaluării.
34 EVA LU ARE A ÎNTR EPR IND ER II