Curs SECR Probl Dist Nelin PLL

SISTEME ŞI ECHIPAMENTE PENTRU COMUNICAŢII RADIO
1. Noţiuni generale
1.1 Ce este specific sistemelor de Radio Comunicaţii?
Transmiterea informaţiei se realizează folosind propagarea UEM din gama RF,

4 10
undele radio ( 3*10 ......4*10 Hz). Sistemele de RC realizează radio-legături;
Cele mai simple sisteme de RC asigură o comunicaţie unilaterală (radio legătură)
între două puncte fixe (figura 1.1).
AE AR
SM DM
AE
ER UEM RR
Fig. 1.1 Cel mai simplu Sistem de Radiocomunicaţii
Observând schema bloc dată în figura 1.1 se pot remarca principalele

blocuri funcţionale: radio emiţătorul, radio receptorul şi antenele (de emisie şi de
recepţie) respectiv mediul în care se propagă UEM.
Radio-legăturile pot fi de două tipuri:
o Unilaterale
o Bilaterale
SISTEME ŞI ECHIPAMENTE DE COMUNICAŢII RADIO
Cele bilaterale, la rândul lor, pot fi:

 simplex
 duplex (full duplex)
 semiduplex (half duplex).
În cazul legăturilor simplex comunicaţia se realizează folosind un singur
canal de comunicaţie; acesta este folosit alternativ pentru a transmite în cele două
sensuri. De regulă cele două echipamente sunt pe recepţie. Atunci când un
utilizator doreşte să transmită porneşte emiţătorul şi iniţiază legătura de
comunicaţie.
În cazul legăturilor duplex, se folosesc două canale radio care permit
comunicarea simultană în cele două sensuri. Cele două canale trebuie definite în
aşa fel încât emiţătorul şi receptorul să poată funcţiona în acelaşi loc fără ca
semnalul emis să perturbe funcţionarea receptorului.
Legăturile semiduplex sunt folosite atunci când unul dintre nodurile de
comunicaţie poate funcţiona în regim duplex iar celălalt nu. Un exemplu în acest
sens poate fi considerat cel al unor soluţii de radiotelefonie când la staţia de bază
se putea asigura regimul duplex iar la staţia mobilă nu. Aceasta din urmă lucra pe
două canale dar în timpul emisiei se bloca receptorul.
În prezent cele mai multe sisteme sunt organizate în reţele de RC, adică
sisteme complexe în care legătura se poate realiza între diverse puncte (noduri)
funcţie de cerinţele utilizatorilor.
De remarcat că într-o măsură tot mai mare reţelele de RC sunt integrate în
reţele complexe de telecomunicaţii, constituind secţiuni ale acestora alături de
secţiuni realizate pe cablu, pe fibră optică etc.
Reţelele pot fi:
- stabile,
2
- comutate;
Criteriul după care se face această împărţire se referă la modul cum
anumite resurse sunt permanent alocate unui utilizator (grup de utilizatori) sau
alocarea resurselor se modifică în timp funcţie de solicitările utilizatorilor.
De exemplu:
- radiotelefonie convenţională: se alocă unul - două canale radio unui
grup de utilizatori care utilizează această resursă pentru a comunica
pentru un interval de timp mai mare.
- radiotelefonie celulară sau radiotelefonie trunking: se alocă un grup de
canale iar utilizatorii folosesc canalul care este liber în momentul
iniţierii legăturii de comunicaţie.
După modul în care se stabileşte legătura între parteneri reţelele RC se
mai pot clasifica în reţele de:
- punct la punct
- punct - multipunct
- difuzare
- colectare.
Exemple: radiodifuziune, apel selectiv (radiopaging), staţiile de meteorologie
etc.
Odată instalat un sistem de RC, acesta poate fi utilizat pentru a oferi unor
utilizatori servicii de radiocomunicaţii, cum ar fi:
 Servicii de radiodifuziune;
 Servicii de comunicaţii mobile;
 Servicii de comunicaţii fixe.
În încheierea acestui paragraf pot fi menţionaţi câţiva dintre principalii
actori implicaţi în procesul ce radio comunicaţie: operatorul de reţea,
distribuitorul de servicii şi utilizatorul. Primii doi pot fi entităţi distincte sau nu.
3
1.2 Canale de radiocomunicaţii

In paragraful anterior s-a folosit noţiunea de canal radio. Ne propunem să
definim această noţiune şi să observăm care sunt aspectele specifice.
Domeniul frecvenţă se împarte în benzi înguste, funcţie de tipul de semnal
modulat. Tot mai frecvent se realizează şi o divizare în domeniul timp
constituind segmente temporale sau o divizare în cod selectând secvenţe dintr-un
un set de secvenţe ortogonale. Pentru o comunicaţie se poate folosi o banda de
frecvenţă tot timpul/sau numai pe anumite segmente temporale/sau numai în
combinaţie cu un cod.
Banda de frecvenţă alături de segmentul de timp sau de un cod şi împreună
cu o serie de echipamente care fac posibilă utilizarea benzii tot timpul sau în
numai în condiţiile menţionate precum şi împreună cu mediul de transmisiune
constituie canalul radio;
Uneori, funcţie de context, termenul de canal radio este folosit şi pentru a
desemna numai banda alocată (şi segmentele de timp dacă este cazul) celelalte
elemente fiind implicite;
În cazul sistemelor de radiocomunicaţii canalul include mediul prin care se
propagă undele EM. Acest mediu este, de regulă, atmosfera. De aceea este
important să amintim câteva aspecte caracteristice cu privire la atmosferă.
Atmosfera este un mediu complex din punct de vedere al propagării
undelor electromagnetice. Spre deosebire de cablurile metalice, de ghidurile
de undă sau de fibrele optice, acest mediu nu este uşor de controlat, nu este
optimizabil şi trebuie acceptat aşa cum este.
În mare atmosfera este constituită de din trei straturi principale,
suprapuse:
 Troposfera (altitudine până la 15 km) caracterizată de turbulenţe
4
(vânturi), prezenţa vaporilor de apă (norii) şi o diminuare a

temperaturii cu înălţimea. Se constată un gradient al indicelui de
refracţie care are ca efect curbarea traiectoriei undelor
electromagnetice spre sol. Ca urmare se va putea constata că
orizontul radio este mai departe decât orizontul optic.
 Stratosfera (altitudine de la 15 la 40 km) este lipsită de vapori,
iar temperatura creşte cu altitudinea înainte de a se stabiliza.
 Ionosfera (altitudine de la 40 la 500 km) care se prezintă sub
forma unor straturi a căror ionizare depinde foarte mult de oră,
de sezon şi de activitatea solară. Acest strat joacă un rol foarte
important în propagarea undelor electromagnetice, deoarece aici
se produc o serie de fenomene cum sunt: refracţia, reflexia şi
absorbţia (fig.1.2).
Altitudinea
km
ziua
300 noaptea
F2
Straturile lui
Ionosfera Appletown
200
F1
E Straturile lui
100 Heaviside
D
Stratosfera Nori Ionizarea
Troposfera (densitatea de
Vf. Everest electroni liberi)
Fig. 1.2. Straturile ionizate ale atmosferei terestre.
5
1.3 Dezvoltarea Radio Comunicaţiilor - scurt istoric

Premise pentru apariţia RC:
 1820 Oersted – evidenţiază faptul că în jurul unui conductor parcurs de un
curent există un câmp magnetic;
 1831 Faraday evidenţiază principiul inducţiei electromagnetice
 1837 – Morse – urmează telegrafia pe fir
 1858 - transmisiuni pe cablu transatlantic
 Bazele apariţiei RC:
 1865 - Maxwell - teoretic - UEM
 1876 - G. Bell - microfonul
 1886 - Hertz - experimental - UEM
 1896 - Branly - cel mai simplu detector (coherorul);
Începuturile RC:
 1896-1901 - Marconi - transmisiuni radiotelegrafice;
Dezvoltarea RC a fost condiţionată de apariţia şi evoluţia electronicii şi de

dezvoltarea teoriei semnalelor:
 1902 - trioda
 1912 - Amplificatoare clasa A
 1912 - oscilatoare
 1913 - amplificatoare cu reacţie
 1914 - semnale MA
 1918 - RR cu o SF (SHET)
6
Momente de referinţă:
 1920 - prima staţie de RD (Pittsburg _ SUA)
 1922 - RD - Londra, Paris
 1926 - Reglajul automat al amplificării (RAA)
 1927 - legătura radio transatlantică
 1927 - reacţie negativă
 1931 - stereofonia
 1933 - semnale MF
 1934/1937 - oscilatoare LC Colpitts/Hartley
 1938 - MIC - Alec. Reeves
 1948 - tranzistorul
 1959/1965 - CID / CIL
 1962 - primul satelit de comunicaţii (TELSTAR I) - cu realizarea unor
transmisiuni TV peste ocean;
 1965 - Intelsat I (Early Bird)
 1969 - transmisiuni radio pe lună
 1980 - transmisiuni de fotografii de pe Jupiter-Saturn
 începe deceniul de avânt pentru RC mobile.
Evoluţia Radiocomunicaţiilor în România:

 1905 - prima staţie de telegrafie (TTF) la Constanţa
 1915 - un post TTF puternic (150KW)
 1924 - se înfiinţează o secţie de electrocomunicaţii la Scoala de
drumuri şi poduri din Bucureşti (actual UPB).
 1925 - prima emisiune radio experimentală (la Universitate).
 1929 - radio Bucureşti (RD).
7
 1948 - din câteva ateliere Phillips = Electronica.

 1950 - primul emiţător de RD MF realizat la IPB de prof. Gh.
Cartianu.
 1976-1979 - staţii de com. prin satelit la Cheia.
 1992-1996 - introducerea pe scară largă a comunicaţiilor mobile.
 1997 – comunicaţii mobile numerice (GSM)
1.3 Undele radio
1.3.1 Aspecte generale
Prin Unde Radio se desemnează un subdomeniu al Undelor Electro-Magnetice

(UEM):
1. - unde hertziene
2. - unde infraroşii
3. - unde optice
4. - unde ultraviolete
5. - unde X
6. - unde cosmice
Domeniul care interesează: undele Hertziene ( 3  10 . . .3  10 )Hz;

3 12
Dintre acestea numai o mică parte, undele radio ( 3  10  4  10 ) Hz, este

4 10
folosită în mod curent pentru comunicaţii.

Domeniul Undelor Radio este împărţit pe game funcţie de frecvenţă sau
funcţie de lungimea de undă:
c

f
Încă de la debutul radiocomunicaţiilor, împărţirea undelor în benzi şi
8
game, şi atribuirea lor diverselor servicii şi utilizatori, face obiectul unor

convenţii internaţionale .
În 1865, când a început dezvoltarea legăturilor telegrafice
transcontinentale şi intercontinentale, se ţine la Paris prima conferinţă a
Uniunii Telegrafice Internaţionale, transformată în 1947 în Uniune
Internaţională de Telecomunicaţii (UIT) care funcţionează sub egida ONU.
UIT are patru organisme permanente:
 Secretariatul general;
 Comitetul Consultativ Internaţional de Telegrafie şi Telefonie, CITT,
care se ocupă de transmisiunile prin cablu şi telegrafice (inclusiv,
echipamentele respective);
 Comitetul Consultativ Internaţional de Radiocomunicaţii, ITU – R
(fost CCIR) , care se ocupă de comunicaţiile şi echipamentele radio (inclusiv
legăturile prin sateliţi, radioastronomie etc.);
 Comitetul Internaţional de Înregistrare a Frecvenţelor, IFRB
(Internaţional Frequency Registration Board), având ca sarcină utilizarea
raţională a spectrului de frecvenţă disponibil şi atribuirea benzilor pentru
diverse servicii.
Aceste comitete emit avize care sunt supuse ratificării Adunării
Generale, care se ţine din 4 în 4 ani.
Benzile de frecvenţă stabilite de IFRB şi principalele lor aplicaţii sunt
rezumate în figura 1.3.1. Pentru undele hertziene, în tabelul 1.3.1 sunt
prezentate mai în detaliu: numărul benzii, domeniul de frecvenţă ocupat,
denumirea şi simbolizările acestor benzi stabilite internaţional
9
1 Mm 100 km 10 km 1 km 100 m 10 m 1m 10 cm 1 cm 1 mm 100 m 10 m 1 m

Lungime 
a de undă
Frecvenţ 100 Hz 1 kHz 10 kHz 100 kHz 1 MHz 10 MHz 100 MHz 1 GHz 10 GHz 100 Ghz 1 THz 10 THz 100 THz f
a
Frecvenţe vocale IR UV
Semnal lumina
telefonic vizibilă
Alocare VLF LF MF HF VHF UHF SHF
CCIR
EHF km hm dam m dm cm mm
undă de sol
reflexie ionosferică
Modalitate refracţie troposferică
de propagare dispersie troposferică
vizibilitate directă
UL
UM
Radiodifuziu US
ne sonoră UUS (banda II)
UUS (banda I, III, IV, V)
Televiziune
Fascicole hertziene
Sisteme de Sateliţi
radiocomunicaţ Telegrafie şi telefonie prin US
ii propagare Radiocomunicaţii mobile
Figura 1.3.1. Subdomenii de frecvenţe stabilite de IFRB
10
Tabelul 1.3.1 Benzile de frecvenţă aparţinând undelor hertziene.

Nr. Limite în frecvenţă Denumirea Simbolul
benzii
4 3 ÷ 30 kHz unde miriametrice VLF
5 30 ÷ 300 kHz unde kilometrice LF
6 300 ÷ 3000 kHz unde hectometrice MF
7 3 ÷ 30 MHz unde decametrice HF
8 30 ÷ 300 MHz unde metrice VHF
9 300 ÷ 3000 MHz unde decimetrice UHF
10 3 ÷ 30 GHz unde centimetrice SHF
11 30 ÷ 300 GHz unde milimetrice EHF
12 300 ÷ 3000 GHz unde decimilimetrice -
De remarcat că această împărţire implică o legătură şi cu caracteristicile de

propagare.
Aşa cum s-a mai specificat în vederea transmiterii, mesajul modulează
frecvenţa purtătoare. Semnalul modulat ocupă o bandă de frecvenţă.
Deci, pentru o legătură de comunicaţie se alocă nu o frecvenţă ci o bandă
de frecvenţe care depinde de tipul şi de parametrii semnalului modulat.
f
f1

Figura 1.3.2 Divizarea spectrului de
frecvenţe radio
11
Exemple:
semnale MA B = 9kHz f = 9kHz
MF-Bandă Largă, B =200kHz f= 200kHz
MF-Bandă Ingustă, B = 20kHz f = 25 kHz
MA-BLU - B =3,4kHz f = 4kHz
etc.
1.4 Atribuirea frecvenţelor ( benzilor) canalelor de RC
În procesul de atribuire a canalelor RF se disting mai multe nivele:

- alocarea unor sub-benzi RF pe servicii;
- atribuirea unor canale către operatorii de reţele de radiocomunicaţii;
- atribuirea canalelor radio în cadrul unei reţele de RC.
In această etapă ne referim numai la prima abordare.
Alocarea şi utilizarea frecvenţelor se face sub controlul organismelor

naţionale (la noi ANCOM) în conformitate cu regulamentele şi acordurile
internaţionale, stabilite de CCIR şi IFRB.
Având în vedere atenuarea destul de rapidă a celor mai multe dintre
semnalele emise benzile de RF sunt reutilizate în mai multe locuri de pe glob. In
acest scop globul este împărţit în 3 regiuni şi câteva zone:
 Regiunea I Europa – Rusia, Mongolia - Orient mijlociu (excluzând
IRAN) - Turcia - Africa.
 Regiunea II Australia - Asia de sud - est - Pacificul.
 Regiunea III America + Groenlanda
12
In fiecare regiune diverselor servicii li se alocă banda de frecvenţă cea mai

potrivită.
Exemple de repartizare a unor domenii de frecvenţă pentru Regiunea 1:
 Domeniul de frecvenţă 130÷285 kHz Serviciul
130-150 - Mobil maritim

- Fix
Radiodifuziune (prin acord particular)
160-255 - Radiodifuziune
255-285 - Radiodifuziune
- Mobil maritim
- Radionavigaţie aeronautică
 Domeniul de frecvenţă 285÷525 kHz
285-315 - Rdionavigaţie maritimă (Radiofaruri)

315-405 Radionavigaţie aeronautică
405-415 Radionavigaţie aeronautică
- Radionavigaţie maritimă
490-510 - Mobil (primejdie şi apel)
Aceste repartizări se găsesc prezentate în normele şi standardele CCIR.

De asemenea în fiecare ţară există un tabel naţional care poate fi consultat pe
internet (TNABF-Tabelul Naţional de Alocare a Benzilor de Frecvenţă).
13
Serviciile menţionate în aceste exemple au următoarele semnificaţii:

Serviciul fix este serviciul de RC care asigură legături radio între
puncte fixe bine determinate (Exemplu: serviciul de radiorelee sau serviciul
fix aeronautic care transmite informaţii referitoare la navigaţia aeriană).
Serviciul mobil este serviciul de RC care asigură legături între staţii
fixe şi staţii mobile, sau între staţii mobile.
Serviciul de radiodifuziune (RD) este serviciul de RC în care
emisiunile sonore sunt efectuate în scopul recepţionării lor directe de către un
număr mare de ascultători. Sistemele care oferă servicii de RD trebuie să
difuzeze ştiri şi programe culturale sonore condiţiile unor transmisiuni de
înaltă calitate.
Deoarece emisiunile de RD prezintă o importanţă deosebită în cadrul
comunicaţiilor radio, în tabelul 1.4.1 sunt prezentate gamele de frecvenţă
utilizate de acestea.
Tabelul 1.4.1 Game de frecvenţe folosite în radiodifuziunea audio
Gama de frecvenţă Denumirea gamei Tipul transmisiunii

150 ÷ 285 kHz UL
525 ÷ 1605 kHz UM
3,20 ÷ 3,40 MHz MA
5,95 ÷ 17,90 MHz US
21,45 ÷ 26,10 MHz
87,5 ÷ 108 MHz UUS MF
14
Observaţie
Domeniile neocupate atât între game cât şi în interiorul gamei de US
au alte destinaţii: legături comerciale, agenţii presă, SOS etc.
Considerăm că prezintă interes să menţionăm câteva caracteristici, mai
importante ale gamelor de unde atribuite radiodifuziunii.
Undele medii (UM)
Propagarea se face în principal prin unda de sol (directă). Reflexia
realizată de stratul ionosferic D este însoţită de o absorbţie foarte puternică
în timpul zilei. Din această cauză transmisia la mare distanţă este mai bună
noaptea decât în timpul zilei.
Undele scurte (US)
La mică distanţă predomină unda de sol (directă). În cazul reflexiilor
multiple între sol şi ionosferă se pot atinge distanţe foarte mari în propagare.
Adeseori, recepţia este perturbată de interferenţele dintre unda directă
şi cea reflectată (fenomenul de fading) şi de variaţiile condiţiilor de
propagare ale ionosferei care face ca nivelul semnalului recepţionat să aibă
fluctuaţii mari.
După cum se arată în figura 1.4.1, pentru o direcţie de propagare la
care se îndeplineşte condiţia    max, reflexia care este determinată de
variaţia indicelui de refracţie n în straturile ionizate, nu mai are loc; rezultă
aşa zisa zonă de tăcere din jurul emiţătorului (figura 1.4.1), zonă a cărei rază
creşte cu frecvenţa.
Exemplu: Frecvenţa Raza zonei de tăcere
15 MHz 2000 km
25 MHz 5000 km
>30 MHz nu mai există reflexie
15
Straturi
ionizate
 max
Emiţător Zona de d
tăcere
ionizate
Fig. 1.4.1 Limitarea distanţei de propagare de către ionosferă.
Undele ultrascurte (USS)

Gama UUS (41 MHz ÷ 960 MHz) a fost divizată în cinci benzi
disjuncte, una rezervată RD sonore cu MF şi patru alocate TV cu modulaţie
RBL. De menţionat că în prezent limita superioară a scăzut odată cu trecerea
la radioteleviziunea digitală. Spectrul economisit a fost realocat către
serviciile mobile.
Transmisia necesită practic vizibilitate directă între emiţător şi receptor
din care cauză utilizarea UUS este limitată numai la difuzare regională.
1.5 Antene de emisie şi de recepţie
În acest paragraf vom menţiona câteva aspecte caracteristice antenelor având în

vedere că disciplina asociată se predă simultan cu Sisteme şi Echipamente de
Comunicaţii radio.
Radioemiţătorul livrează la ieşire un semnal electric cu o anumită putere.
În continuare vom nota această putere cu Pe. Acest semnal este aplicat la intrarea
antenei de emisie care la ieşire produce un câmp electromagnetic care
16
îndeplineşte condiţiile pentru a se propaga sub formă de undă electromagnetică.

Putem interpreta antena de emisie ca fiind un traductor semnal electric-undă
electromagnetică. În mod similar la recepţie antena este plasată în spaţiu, la ea
ajung undele electromagnetice iar la ieşire rezultă un semnal electric de putere Pr.
Aşadar există două tipuri de antene: de emisie şi de recepţie. Între ele
există unele diferenţe mai ales de natură constructivă. S-a demonstrat însă că
principalii parametri au aceleaşi valori fie că o antenă oarecare este folosită ca
antenă de emisie sau de recepţie (teorema reciprocităţii). Ca atare vom comenta
parametrii antenelor prin prisma folosirii lor ca antene de emisie înţelegând că
toţi parametrii, interpretaţi corespunzător vor fi valabili şi pentru antenele de
recepţie.
Cea mai simplă antenă poate fi imaginată ca un punct în spaţiul liber care
primeşte pe o cale oarecare un semnal electric de putere Pe şi care radiază în
spaţiul înconjurător o undă electromagnetică. Aceasta este aşa numita antenă
izotropă. Evident, la o distanţă d, faţă de punctul de emisie, puterea radiată se va
distribui uniform pe suprafaţa unei sfere de rază d ; deci densitatea de putere
(notată, în cazul acestei antene, p0) pe suprafaţa sferei va fi:
p0 
PE
4d 2
W / m  2
(1.5.1)
Antena izotropă nu poate fi realizată practic. Ea poate fi considerată doar

ca un termen de referinţă ideal.
În cazul antenelor reale puterea nu se distribuie uniform pe suprafaţa sferei
menţionate. Densitatea de putere depinde de direcţie. Direcţia poate fi specificată
prin două unghiuri definite în două plane perpendiculare alese funcţie de
structura geometrică a antenei (notăm aceste unghiuri cu  şi  ).
Pentru a evidenţia dependenţa radiaţiei antenei de direcţie se defineşte
câştigul antenei pentru o direcţie oarecare  dată printr-o pereche de valori (, )
17
a fiind raportul dintre densitatea de putere pe direcţia aleasă şi densitatea de

putere care s-ar obţine pentru o antenă izotropă:
p
g 
p0 (ca raport) (1.5.2)
sau
p
G  10 lg
p 0 (în dB) (1.5.3)
Suprafaţa imaginară din spaţiu definită prin reprezentarea lui g funcţie

de direcţie, constituie diagrama de radiaţie a antenei respective.
În practică, diagrama de radiaţie, este descrisă prin două diagrame

obţinute prin secţionarea diagramei reprezentate în spaţiu cu ajutorul a două
plane perpendiculare. Cele mai multe antene au o axă sau plan de simetrie care se
regăsesc şi în diagrama de radiaţie şi simplifică alegerea celor două plane şi
reprezentarea secţiunilor rezultate. Pentru a ilustra această idee vom considera
cea mai simplă şi mai des întâlnită antenă – dipolul “jumătate de lungime de
undă” (dipolul în /2 - figura 1.5.1.a)
/2 

a. b. c.
Fig. 1.5.1 Antena dipol şi diagrama de radiaţie a acesteia.
În acest caz cele două plane se aleg astfel încât unul să conţină dipolul
iar celălalt să fie perpendicular pe acesta. Se observă că în planul
18
perpendicular antena radiază uniform în toate direcţiile. În planul care

conţine dipolul radiaţia este maximă la =90 de grade şi prezintă o extincţie
în lungul dipolului.
Un alt exemplu este dat în figura 1.5.2 unde este reprezentată diagrama
de radiaţie a unei antene cu simetrie axială (suprafaţă de revoluţie), cum este
cazul unei antene parabolice. Aici sunt definiţi o serie de parametri
caracteristici antenelor directive: lob principal, lobi secundari, deschiderea
lobului principal etc.
lob principal
g
axă de simetrie
  g  g max

 - deschiderea lobului principal
lobi secundari 1g (definită ca unghiul dintre direcţiile
2
pentru care câştigul scade cu 3 dB)
Fig. 1.5.2 Diagrama de radiaţie a unei antene cu simetrie axială.
Se defineşte câştigul antenei este valoarea maximă a lui g :

g e  g max . (1.5.4)
Antenele care sunt caracterizate de un câştig supraunitar se numesc
antene directive. Este de aşteptat că în cazul în care pe o direcţie se creează o
densitate mai mare de putere pe alte direcţii densitatea va fi mai mică puterea
totală radiată rămânând constantă. Aşa cum se observă din figurile 1.5.1 şi
1.5.2 pot exista direcţii pe care puterea radiată este nulă. Antenele cu o
directivitate pronunţată prezintă o direcţie unde câştigul este foarte ma re şi în
19
rest câştigul este foarte mic (figura 1.5.2). În jurul direcţiei principale
câştigul scade lent formându-se lobul principal. Pentru comunicaţiile punct
la punct sunt necesare antene cu câştig cât mai mare, deci cu un lob principal
cât mai îngust. Pentru radiodifuziune sunt necesare antene omnidirecţionale
în plan orizontal.
În fine mai este necesar să menţionăm că puterea radiată de o antenă
este mai mică decât puterea livrată la intrarea ei de către emiţător din cauza
unor pierderi în antenă (fenomene termice, dezadaptări etc.). Pentru a putea
evidenţia aceste pierderi se introduce un alt parametru – randamentul
antenei.
La recepţie, la ieşirea antenei de recepţie terminată pe impedanţa
caracteristică, puterea disponibilă este proporţională cu densitatea de putere
a undei electromagnetice în zona unde se află antena, pr. Coeficientul de
proporţionalitate are dimensiunile unei suprafeţe şi se numeşte suprafaţă
efectivă sau de captare,
Pr
Aef  (m 2 ) (1.5.5)
pr
Se demonstrează că aria efectivă a unei antene izotrope este:
2
Aef 0  (1.5.6)
4
Dacă antena de recepţie este directivă atunci suprafaţa efectivă depinde

de relaţia dintre unghiul de incidenţă al undei şi direcţia maximumului
digramei de radiaţie Aef . Dacă cele două coincid se obţine valoarea maximă
a suprafeţei efective. Pe baza teoremei de reciprocitate se poate demonstra
că relaţia între suprafaţa efectivă a antenei izotrope şi suprafaţa de efectivă
20
maximă a unei antene directive este dată de câştigul antenei

Aef  g r  Aef 0 (1.5.7)
În practică, pe lângă antenele dipol şi antenele parabolice se întâlneşte
o foarte mare varietate de antene filiforme care sunt realizate din fire
conductoare (antene filare) sau din bare conductoare, fiecare având avantaje
proprii din punct de vedere al directivităţii, lărgimii de bandă, dimensiunilor
etc.
Mai multe exemple de astfel de antene împreună cu valorile
principalilor lor parametri sunt prezentate în tabelul 1.5.1.
Aprofundarea studiului antenelor va avea loc la disciplina Antene.
21
Tabelul 1.5.1 Exemple de antene filare.

Tipul
Diagrama Câştigul
antene Forma Zc Utilizare
de radiaţie g (G)
i
Dipol
l  1,5 (1,8 dB) UL, UM, US
Dipol
simplu 75 1,64 (2,1 dB) UUS

l 2
Dipol
îndoit 300 1,64 (2,1 dB) UUS

l 2
UUS
 300  Recepţie TV
Yagi 8  9 dB (bandă
îngustă)
Emisie
Tourniquet  70  omnidirecţion
ală
Emisie
Fluture 5 dB UUS (TV)
Ţigaretă
Fascicole
16 dB hertziene
Urmărire şi
Elice 90  220  telecomandă
satelit
15  22 dB Radiotelegrafi
Rombică e (US)
22
1.6 Bilanţul de puteri pentru un sistem de radiocomunicaţii şi parametrii de

calitate
Factorul cel mai important care influenţează distanţa pe care se poate realiza
o legătură de comunicaţie cu calitatea dorită este atenuarea introdusă de
mediul de propagare între nodul de emisie şi cel de recepţie. Această
atenuare este definită prin relaţia,
PE
a  10 lg dB (1.6.1)
PR
Dacă ambele antene sunt izotrope atunci,

2 PE
PR 0  Aef 0 p0  
4 4d 2 (1.6.2)
şi atenuarea, denumită în acest caz atenuarea spaţiului liber, este

 4 d 
a0  20 lg    92,4  20 lg d km  20 lg f GHz  dB  (1.6.3)
  
Valoarea determinată cu această relaţie este o valoare minimă

optimistă, deoarece mediul a fost presupus fără pierderi.
În realitate, atenuarea este mai mare din mai multe cauze dintre care
cele mai importante ar fi: efectul formelor de relief, efectul atmosferei ale
cărei caracteristici depind de fenomenele meteorologice specifice traseului de
propagare, efectul interferenţelor dintre semnalul util şi alte semnale etc.
Pentru două antene directive (emisie respectiv recepţie) oarecare, se
deduce:
2 PE
PR  Aef p  Aef  g E  p0  g R g E   (1.6.4)
4 4d 2
de unde rezultă
 4d 
a  20 lg    10lg g R   10lg  g E   a 0  G R  G E (1.6.5)
  
23
Dacă antenele sunt aliniate corect (cazul radioreleelor) şi se ţine seama

şi de pierderile în circuitele care conectează antenele la echipamentele de
emisie şi recepţie (apRF), atunci
a  a0  GR  GE  a pRF (1.6.6)
sau
10 lg PR  10 lg PE  aiz  GE  GR  a pRF (1.6.7)
Această relaţie poartă numele de bilanţul de puteri pentru un sistem de
RC în spaţiul liber.
Exemplu
Pentru un radioreleu legătura dintre două staţii vecine are următorii
parametri:
f  6 GHz 

d  50 km 
Rezultă:
a0  92,4  34  15,6  142dB
Pentru evaluarea pierderilor se cunosc:

lghid de undã  30 m la E 

70 m la R 
  a pRF  10,9 dB
Pierderi în ghid = 5 dB/100 m 
Pierderi în conectoare = 5,9 dB (E + R) 

Deci în final:
10lg PR = 40-142 + 91-10,9 = -21,9 dBm (PR = 6,5 W) . (1.6.8)
Pe lângă atenuarea evidenţiată mai sus, transmisiunea este afectată şi de

perturbaţiile introduse de canalul de comunicaţie şi de distorsiunile care apar în
cursul prelucrării semnalelor introduse de circuitele reale, pe de o parte, şi de
imperfecţiunile din punctul de vedere al reciprocităţii dintre blocurile de
24
modulare-demodulare pe de altă parte. Ca atare mesajul refăcut la recepţie diferă

de cel de la emisie:
mr  t   me t  (1.6.9)
Evident sistemul de comunicaţii urmăreşte să livreze un semnal cât mai
apropiat de cel de la emisie: m r t  me t.
Pentru a aprecia calitatea sistemului au fost definiţi următorii
parametri:
 pentru Sisteme de Comunicaţie Analogice (SCA):
- eroarea pătratică medie,

~~~~~~~~~~~
  me t   mr t 2 (1.6.10)
- raportul semnal/perturbaţie,
~~~~
S mr2 t  Pr
  (1.6.11)
P ~~~~
p 2 t  Pz
 pentru Sisteme de Comunicaţie Numerice (SCN) se foloseşte

rata erorii de simbol sau de bit, adică probabilitatea de apariţie a unui
simbol (bit) eronat.
1.7 Parametrii caracteristici sistemelor de R.C.
A) Frecvenţă:
 fa - alocată - centrul benzii alocate;
 fr - referinţă - o frecvenţă cu o poziţie bine determinată faţă de
frecvenţa alocată;
 fe - emisiunii - centrul benzii ocupate;
 fc - caracteristică - o frecvenţă uşor de identificat în spectrul
semnalului emis;
25
 f - toleranţa de frecvenţă (Hz,ppm).
B) Benzi de frecvenţă:
 necesară – este lărgimea de bandă minimă, necesară pentru a
transmite un mesaj cu o anumită rată de transmisie şi cu anumiţi
parametrii de performanţă; ea se poate calcula, cu aproximaţie,
folosind relaţiile specifice pentru un semnal modulat de un anumit,
tip cu anumiţi parametri;
 ocupată - este banda canalului de comunicaţie în afara căreia se
află mai puţin de 1 % din puterea emiţătorului (99% din putere se
află în interiorul benzii );
 alocată – este banda atribuită de organismele de reglementare şi
care trebuie să fie ceva mai largă decât banda ocupată cel puţin cu
toleranţa de frecvenţă acceptată pentru frecvenţa centrală.
 Parametrii specifici echipamentelor de radio emisie:

 Radiaţia neesenţială - puterea emisă pe una sau mai multe frecvenţe în
afara benzii alocate - putere care poate fi redusă prin măsuri tehnice
fără a afecta calitatea semnalului util.
 Bruiajul - reprezintă deteriorarea calităţii, stânjenirea sau întreruperea
repetată a unei transmisiuni de RC din cauza unei radiaţii oarecare.
 Se mai disting o serie de parametrii asociaţi cu echipamentele folosite

(secţiunea de emisie sau de recepţie) care vor fi prezentaţi odată cu acestea.
26
1.8 Clasificarea emisiunilor

 Transmisiunile radio şi chiar cele pe cablu care folosesc subpurtătoare sunt
împărţite în clase funcţie de:
- tipul modulaţiei
- informaţia transmisă
- prelucrările suferite de semnalul modulator în vederea transmiterii.
 Pentru aceasta s-a creat o simbolistică prin care orice emisiune radio poate fi
caracterizată destul de precis;
 Cu simbolurile corespunzătoare se constituie un cod format din 2...3 sau mai
multe elemente.
 Semnificaţia acestora este următoarea:

1. primul simbol = o literă; precizează tipul modulaţiei pentru purtătoarea
principală:
 N - nemodulat
 A - MA
 B - MA-PS cu benzi independente
 J - BLU-PS
 H - BLU cu P
 F - MF
 G - MP
 D - MF+MA
 K - MIA
2. al doilea simbol = o cifră; precizează natura semnalului modulator:

 0 - nemodulat
27
 1 - un canal cu informaţie cuantizată fără subpur-tătoare

 2 - idem cu subpurtătoare
 3 - informaţie analogice
3. al treilea simbol = o literă; precizează tipul mesajului transmis:

 M - fără mesaj (informaţie)
 A - telegrafie audio
 B - telegrafie recepţie automat
 C - facsimile
 D - transmisie date (telecomandă telemăsură)
 E - telefonie (radiotelefonie)
 F – TV
 Exemple:
A3E - semnal MA cu P, analogic, telefonie
FIA - semnal MF, telegrafie audio
J3E - BLU fără purtătoare audio, radiotelefonie
F3E - MF - radiotelefonie de bandă îngustă.
 De remarcat că pot să mai existe şi alte simboluri (de ex. unul pentru coduri
altul pentru tipul de multiplexare).
28
Cuprinsul cursului:
- Echipamente de Radioemisie;
- Echipamente Radiorecepţie;
- Porducerea semnalelor sinusoidale pentru sistemele de radio
comunicaţii – Sinteza de Frecvenţă;
- Zgomote şi distorsiuni în comunicaţiile radio.
 Bibliografie:
- Radioreceptoare, I.Marghescu, Iancu Ceapă;
- Joseph Carr, The Technician’s Radio Receivers Handbook: Wireless
and Telecommunications Technology, Newness, 2000
- Paul Young, Electronic Communications Techniques, Prentice Hall,
2004
- Ariel Louzato, Gadi Shirazi: Wireless Transceiver Design, John
Wiley&Sons, 2007;
- Pagina de Internet: WWW.comm.pub.ro, noutăţi despre cursuri
Moodle;
 Examenul se susţine în scris sau electronic pe baza unui set de întrebări cu

mai multe răspunsuri şi poate fi continuat cu o verificare orală;
 Aprecierea activităţii pentru nota finală:
- Laborator 25p
- Examen parţial 27p
- Teste scurte la curs 10 p
- Examen final, 38p
29
 Condiţii de promovare:
- Laborator: număr de puncte minim: 50%
- Număr total de puncte mai mare de 50;
- Durata examenului partial pe calculator: 60 minute;

- Durata examenului final pe calculator: 75 minute;
- Pentru examinarea cu întrebări cu mai multe răspunsuri vor fi cca 45 de

întrebări pentru partea I şi cca 55 pentru partea a II-a. Întrebările pot
avea punctaje diferite aspect care este specificat odată cu întrebarea.
30
2. ECHIPAMENTE PENTRU RADIO EMISIE
2.1 Aspecte generale
Scopul unui emiţător este acela de a realiza modularea unei purtătoare cu semnalul
analogic sau numeric din banda de bază, de a aduce frecvenţa purtătoarei prin
conversie la frecvenţa alocată pentru transport, fc (RF), şi de a realiza amplificarea
până la nivelul necesar unei comunicaţii de calitate. Un emiţător trebuie să asigure
amplificarea fără a distorsiona semnalul şi fără a provoca emisii nedorite în
canalele adiacente. Proiectarea sistemelor de emisie trebuie să se bazeze pe o bună
cunoaştere a tehnicilor de modulaţie pentru a selecta cea mai bună soluţie pentru o
anumită aplicaţie.
Sintetizând, principalele prelucrări de semnal pe care trebuie să le realizeze un
emiţător sunt:
 generarea şi prelucrarea semnalului purtător
 prelucrarea finală a semnalului modulator pentru a se putea realiza procesul
de modulaţie în condiţiile impuse.
 realizarea modulaţiei
 prelucrarea semnalului modulat
 transformarea semnalului modulat în UEM.
Pentru a răspunde acestor cerinţe rezultă o schemă bloc foarte generală care ţine
cont că, în afara liniei funcţionale principale (LRF - lanţul de radiofrecvenţă, BM -
blocul modulator), sunt necesare echipamente suplimentare pentru alimentare (BA)
sau pentru control, întreţinere, protecţie (BCS – Bloc de Control, Semnalizare,
Protecţie) etc.
1
AE
g(t)
BM LRF
BA BCS
Fig. 2.1.1 O schemă bloc foarte generală a unui RE
Blocul care va fi analizat în acest capitol este lanţul de radiofrecvenţă.
O schemă bloc, de asemenea foarte generală şi din care se obţin cu foarte mici
modificări schemele bloc pentru RE analogice este dată în figura 2.1.2.
GSP ARF SF AP
AE
MP
MF MA
CA
g(t)
PSM Mod.
Figura 2.1.2 O schemă bloc a lanţului de RF.
Să menţionăm câteva aspecte cu privire la fiecare bloc funcţional.

• Generatorul de Semnal Purtător (GSP): trebuie să asigure generarea unui
semnal purtător, sinusoidal, cu frecvenţa fc şi cu stabilitatea de frecvenţă (f)
impusă de normele de radiocomunicaţii; Cum, de regulă, este necesară o foarte
bună stabilitate acest bloc trebuie realizat folosind un oscilator cu cuarţ sau un
sintetizor de frecvenţă;
2
• Schimbătorul de frecvenţă SF; este un bloc necesar pentru a aduce frecvenţa
semnalului de la valoarea dată de GSP la valoarea alocată. Acest bloc poate fi:
multiplicator de frecvenţă sau mixer;
Un multiplicator măreşte valoarea instantanee a frecvenţei semnalului de intrare
cu un factor de multiplicare n (f1 devine n x f1); Este foarte convenabil pentru
emiţătoare analogice dedicate transmisiunilor MF unde va mări atât frecvenţa
purtătoare cât şi deviaţia de frecvenţă ( a se vedea cursul de TAD). Au fost folosite
multiplicatoare şi la RE-MA cu frecvenţă purtătoare relativ mică. Erau necesare
mai ales în cazul unor RE de puteri mari pentru a evita o reacţie globală care putea
fi distructivă. Se constată că multiplicatorul schimbă valoarea frecvenţei relativ
rigid. În cazul tehnologiilor moderne de comunicaţii este recomandabil a fi folosit
numai în anumite variante de RE;
Mixerele sunt blocuri funcţionale neliniare care modifică valoarea frecvenţei
folosind un bloc auxiliar (un oscilator). Spre deosebire de multiplicatoare mixerele
nu afectează modulaţia fie că este vorba de modulaţie de amplitudine fie de fază.
De aceea ele se folosesc atunci când se prelucrează semnale cu amplitudine
variabilă şi/sau atunci când valoarea finală a frecvenţei este mare. Principiul de
funcţionare va fi discutat într-un paragraf ulterior.
• Amplificatorul de putere (AP): este blocul care trebuie să asigure nivelul

semnalului necesar pentru a realiza o radio-legătură. Lucrează la puteri mari ca
atare apar inerent efecte neliniare. Acest bloc este decisiv pentru valoarea
randamentului şi pentru nivelul neliniarităţilor specifice unui RE. Aceste aspecte
vor fi abordate în paragraful următor.
• CA - Circuitul de adaptare; Acest bloc este necesar deoarece

amplificatorul final are o rezistenţă de sarcină optimă (R0) care, de regulă, diferă de
rezistenţa de intrare a antenei, Ra. Deci este necesară o adaptare. De regulă
adaptarea se face folosind circuite LC, selective cu pierderi corespunzător alese. Şi
acest bloc, fiind important în economia unui radioemiţător va fi analizat mai
detaliat într-un paragraf ulterior.
• Blocurile PSM (prelucrarea semnalului modulator) şi MOD (Modulator)

sunt responsabile de realizarea modulaţiei. Acest proces este, de asemenea,
extrem de important pentru performanţele RE; După o prelucrare preliminară a
semnalului modulator (PSM) urmează prelucrarea finală care depinde de tipul de
3
semnal modulat. Modulaţia efectivă se realizează în diverse puncte ale schemei
bloc funcţie de tipul modulaţiei. De exemplu modulaţia de frecvenţă se poate
realiza în orice bloc din lanţul RF având în vedere că semnalele MF fiind cu
amplitudine constantă pot fi prelucrate fără efecte negative folosind blocuri
neliniare. În schimb semnalele cu modulaţie de amplitudine (care sunt semnale cu
amplitudine variabilă, amplitudine care poartă informaţia utilă) trebuie realizate cât
mai aproape de ieşire ele fiind afectate de blocurile cu funcţionare neliniară.
Tehnologiile digitale moderne folosesc tehnica de modulaţie IQ (în fază şi
cuadratură); Vom discuta şi despre această procedură, succint, într-un paragraf
special dedicat acestui aspect.
Aplicaţia 1. Se cere:
1. Să se adapteze schema bloc generală a LRF corespunzătoare unui RE

analogic pentru a realiza un Radio-Emiţător MA.
2. Să se comenteze cum se poate realiza modulaţia unui etaj de amplificare de
putere care să livreze un semnal MA;
3. Ce cerinţe trebuie impuse pentru etajul final al modulatorului?
Rezolvare:
1. Pornind de la schema bloc generală dată în figura 2.1.2 şi ţinând cont de faptul
că emiţătorul trebuie să aibă un randament bun, deci că trebuie ca multe etaje de
amplificare să lucreze în clasă C iar semnalele MA nu pot fi prelucrate folosind
blocuri neliniare se obţine schema bloc dată în figura 2.1.3.
AE
GSP ARF M AP CA
g(t)
PSM Mod.
Figura 2.1.3. Schema bloc a unui radio-emiţător MA
4
Aşadar modulaţia se realizează în ultimul etaj de amplificare de putere (etajul
final) astfel încât odată realizat un semnal MA acesta nu mai este prelucrat folosind
etaje neliniare.
2. Pentru a comenta funcţionarea modulatorului vom lua ca punct de pornire o

variantă de schemă echivalentă pentru un etaj de amplificare cu funcționare în
clasă C (figura 2.1.4).
U cos0t
u(t)
U1cos0t
Ec
Figura 2.1.4. O schemă echivalentă pentru un etaj final lucrând în clasă C.
Din analiza modului de lucru al unor astfel de etaje s-a ajuns la concluzia că,
funcţie de nivelul semnalului de intrare şi de valoarea impedanţei de sarcină ele
prezintă trei regimuri de lucru: subexcitat, critic şi supraexcitat. Dacă rezistenţa de
sarcină este constantă trecerea de la un regim la altul se realizează prin creşterea
amplitudinii semnalului de intrare, U1.
Dacă nivelul semnalului de intrare este mai mare sau egal cu o valoare de
prag se trece la regimul critic sau supraexcitat. Atâta timp cât U1 se află sub
valoarea de prag amplitudinea tensiunii de ieşire creşte odată cu cea a tensiunii de
intrare. Atunci când s-a atins pragul această amplitudine ajunge să fie egală cu Ec-
Vce sat. Presupunând că Ec >>Vce sat se poate considera că U  EC. Pentru valori mai
mari decât valoarea de prag, deci în regim supraexcitat, se menţine
U  EC iar semnalul obţinut la ieşire este:
u(t)=p0U cosω0t= U2 cosω0t (2.1.1)
unde p0 caracterizează cuplajul realizat prin transformator.
Pe baza acestei observaţii a rezultat o soluţie pentru a realiza

modulaţia în amplitudine a unui semnal sinusoidal de putere mare: controlul
tensiunii de alimentare a unui etaj amplificator de putere clasă C lucrând în
5
regim supraexcitat. Pentru a exemplifica vom considera schema de principiu
dată în figura 2.1.5.
U cos0t
u(t)
U1cos0t
g1(t)
Figura 2.1.5. O schemă echivalentă
pentru un etaj final clasă C modulat
g(t)=Umv(t)
Ec
Se observă că dacă se aplică un semnal modulator, g1(t), tensiunea de

alimentare devine:
Ec1=Ec+Umv(t) (2.1.2)
Deci şi amplitudinea semnalului poate fi scrisă:
U  Ec1= Ec+Umv(t) (2.1.3)
Se constată că amplitudinea este modulată şi se poate scrie:
u(t)= p0U cos 0t = U2[1+mv(t)] cos 0t (2.1.4)
unde m este gradul de modulaţie şi are valoarea:
m=Um/ Ec (2.1.5)
3. Pentru a analiza cerinţele impuse secţiunii de prelucrare a semnalului

modulator, vom relua ideea că semnalul modulator serveşte ca o parte din
tensiunea de alimentare;
În noua situaţie semnalul modulat are o putere mai mare decât semnalul
nemodulat:
iar (2.1.6)
6
Curentul mediu nu se modifică odată cu aplicarea semnalului modulator, deci
trebuie identificat de unde vine surplusul de putere. Este uşor de imaginat că acest
surplus trebuie livrat de către componenta tensiunii de alimentare creată de
secţiunea de prelucrare a semnalului modulator.
Având în vedere că, aşa cum rezultă din expresia (2.1.6), creşterea de putere
este importantă, mai ales în cazul emiţătoarelor de putere mare folosite în
radiodifuziune, etajul final al modulatorului trebuie să fie capabil să livreze această
putere.
Aplicaţia 2. Se consideră un RE pentru semnale MA care trebuie să livreze, în

lipsa modulaţiei, o putere P0=100W, tensiunea de alimentare este de Ec=30V.
Frecvenţa purtătoare este f0=1,2 MHz; Semnalul modulator este un semnal
sinusoidal cu frecvenţa fm=1 kHz; gradul de modulaţie mediu este m=50%;
Emiţătorul foloseşte un oscilator cu cristal de cuarţ termocompensat cu frecvenţa
de 100kHz. Randamentul secţiunii de putere de RF este de 60% iar al secţiunii de
joasă frecvenţă de putere de 70%.
Se cere să se precizeze:
1. Ce putere trebuie să livreze secţiunea de JF de prelucrare a semnalului
modulator?
2. Pentru ce putere trebuie dimensionată secţiunea de alimentare?
3. Cum se poate realiza multiplicatorul de frecvenţă?
4. Cât este rezistenţa de sarcină optimă a etajului final?
Rezolvare:
1. Se începe cu evaluarea puterii semnalului modulat:
u2(t)= U2[1+mv(t)] cos 0t (2.1.7)
P=P0(1+m2/2)=100(1+0,125)=112,5W (2.1.8)
Din puterea totală P0= 100W este livrată de către secţiunea de alimentare a LRF.
Diferenţa, Pm=12,5W trebuie livrată de către modulator care o absoarbe de la
secţiunea de alimentare a amplificatorului final de JF.
2. Puterea livrată de sursele de alimentare trebuie să fie:

Pa=P0 /RF+Pm /RF /JF=
7
=100/0.6+12,5/0.6/0 .7= (2.1.9)
=166,6+24,75=191,35W
3. Pentru a preciza performanţele şi modul de realizarea a multiplicatorului de
frecvenţă se ţine cont că cele două frecvenţe sunt:
f1=100kHz f0=1200kHz
deci ordinul de multiplicare necesar este :
n=1200/100=12
Această valoare poate fi realizată folosind două dubloare de frecvenţă şi un
triplor.
Comentariu: De ce nu se realizează un singur etaj de multiplicare cu n=12?
Răspunsul la această întrebare are la origine metoda folosită pentru a
realiza un etaj de multiplicare. Acesta constă dintr-un limitator sau un
convertor semnal sinusoidal la semnal dreptunghiular cu un factor de
umplere convenabil urmat de un circuit selectiv. Asemenea semnale au
multe armonici. Armonica dorită va fi separată folosind circuitul selectiv.
Atenuarea componentelor vecine este cu atât mai dificilă, implicând filtre
trece bandă complexe, cu cât este mai mare ordinul de multiplicare. În
consecinţă în practică se folosesc numai etaje care realizează multiplicări
cu 2, 3 sau cel mult 5.
4. Rezistenţa de sarcină optimă se calculează pentru amplificatorul nemodulat.
Din relaţia:
(2.1.10)
Rezultă
(2.1.11)
Aplicaţia 3. Se consideră un radioemiţător pentru un sistem de comunicaţie MF

care lucrează pe frecvența f0=400MHz, deviația de frecvență este de Δf=12kHz.
Semnalul modulator constă dintr-un semnal sinusoidal cu frecvența de fm=2 kHz.
Puterea nominală a emiţătorului este P0= 100W pe o rezistenţă optimă de R0=10
ohmi. Antena are rezistenţa de intrare Ra=50 ohmi. Modulația se realizează la
sintetizorul de frecvenţă care permite realizarea semnalului MF folosind modulaţia
8
de fază cu o deviaţie maximă Δφ = 1 radian şi care produce un semnal cu frecvenţa
maximă de 35 MHz.
Se cere:
1. Să se particularizeze schema generală a LRF pentru acest tip de emiţător;
2. Să se determine ordinul de multiplicare al multiplicatorului pentru a realiza
deviaţia de frecvenţă impusă;
3. În aceste condiţii să se aleagă frecvenţa semnalului generat de sintetizor şi
frecvenţa oscilatorului pilot 2 pentru a realiza valoarea impusă pentru
frecvenţa purtătoare.
4. Dacă la ieşirea SF semnalul are amplitudinea de 2V pe o rezistenţă de
sarcină de 2 kΩ să se evalueze câştigul care trebuie realizat de
amplificatoarele de putere. Câte etaje amplificatoare de putere sunt necesare
pentru a realiza acest câştig ( câştigul realizat de un driver poate fi de cca
20dB iar de un etaj de putere cca 10dB).
Rezolvare:
1. Schema bloc se deduce din schema bloc generală dată în figura 2.1.3. în care
generator de semnal purtător (GSP) este un sintetizor care poate realiza şi o
modulaţie de fază. Blocul folosit pentru schimbarea frecvenţei (SF) este
compus dintr-un multiplicator şi un mixer.
AE
Sintetizor AS M xn AL SF AF CA
xn
OP2
PSM Mod.
Figura 2.1.6. Schema loc a unui emiţător la care modulaţia se realizează schemă în
sintetizorul de frecvenţă
9
2. Pentru a analiza realizarea modulaţiei de frecvenţă şi a identifica relaţia pentru
deviaţia de frecvenţă se pleacă de la expresia unui semnal cu modulaţie de fază
(MP):
s(t )  U cos(0t   sin mt ) (2.1.12)

Pentru acest semnal frecvenţa unghiulară instantanee este:
(t )  0  m sin mt (2.1.13)
De unde rezultă relaţia pentru deviaţia de frecvenţă :
f1   * f m (2.1.14)
Cu datele din enunţ rezultă:
f1 =1*2=2 kHz
Pentru a obţine deviaţia de frecvenţă impusă ∆f=12 kHz trebuie o multiplicare cu

6; Ca şi în cazul aplicaţiei anterioare acest multiplicator va fi realizat folosind un
dublor şi un triplor de frecvenţă.
3. Pentru a ajunge la valoarea impusă pentru frecvenţa purtătoare vor fi alese

valori convenabile pentru frecvenţa generată de sintetizor (între limitele
specificate) precum şi valaorea frecvenţei semnalului folosit pentru mixer.
Se poate observa că o valoare convenabilă pentru frecvenţa generată de

sintetizor este de 30 MHz.După multiplicarea cu 6 frecvenţa semnalul modulat
va avea frecvenţa purtătoare f2=180 MHz.
Pentru a obţine frecvenţa de 400 MHz se poate folosi o schimbare de frecvenţă

prin însumare caz în care frecvenţa semnalului generat de către cele de al
doilea oscilator pilot (fop2) trebuie să fie:
fop2=f0-f2=400-180=220MHz.
4. Pentru a evalua câştigul de putere în condiţiile specificate se observă că:
La ieşirea SF semnalul are amplitudinea de 2V pe o rezistenţă de sarcină de
2 kΩ, deci puterea sa este:
P1=U2/2R= (4/4)*10-3 = 1mW

10
Aşadar este necesar un amplificator cu amplificarea în putere:
G = 10 log (P0/P1)=10 log(100 * 103 ) =50dB
Acest câştig ar putea fi realizat folosind un etaj preamplificator şi trei etaje

de putere sau două etaje preamplificatoare şi un etaj de putere;
2.2 Principii de funcţionare pentru câteva blocuri specifice RE

În acest subcapitol vom analiza pe scurt principiile pentru realizarea:
 schimbării de frecvenţă,
 modulaţiei în cuadratură (IQ),
 adaptării dintre etajul de putere şi antenă (CA).
2.2.1 Schimbarea de frecvenţă

Soluţia care s-a impus pentru a schimba valoarea frecvenţei unui semnal sinusoidal
modulat sau nemodulat este ilustrată prin schema bloc dată în figura 2.3.1. Se
observă că, principial, soluţia are la bază un operator de produs (OP), un oscilator
auxiliar (OSC) şi un filtru (FTB) acordat pe frecvența pe care trebuie să fie
semnalul final. Trebuie precizat că această soluţie se foloseşte şi în
radioemiţătoare şi în radioreceptoare. În această etapă vom aborda numai aspectele
care sunt interesante pentru radio emiţătoare urmând să revenim în capitolul alocat
radio receptoarelor.
Fig. 2.2.1 Principiul schimbării de frecvenţă
Semnalele în cele trei puncte marcate pe schemă pot fi notate după cum urmează:
11
s1 (t )  U (t ) cos[1t  1 (t )] (2.2.1)
s2 (t )  U 2 cos  2t ,  2 1 (2.2.2)
U 2U (t )
s3 (t )  {cos[( 2   1)t   1]  cos[( 2   1)t   1]} (2.2.3)
2
Reprezentând spectrele de amplitudine ale celor trei semnale se obţine imaginea
dată în figura 2.3.2.
1 2
2 -1 2 2 +1
Figura 2.2.2 Spectrele de amplitudine ale celor trei semnale de la porţie OP
Se observă că la ieşire se obţin două semnale cu frecvenţa diferită de cea a

semnalului de la intrare (f1): unul cu frecvenţa fh - f1 şi unul cu frecvenţa fh+f1. Deci
unul are frecvenţa obţinută prin însumarea celor două frecvenţe de la cele două
intrări iar celălalt prin scăderea acestora. Se spune că avem schimbare de frecvenţă
obţinută prin:
a) însumare;
b) scădere.
În ambele cazuri, observând expresiile de mai sus cât şi reprezentările

spectrale, se poate constata că schimbarea de frecvenţă nu alterează nici modulaţia
de amplitudine (A(t)) nici modulaţia de fază (θ(t)).
În diverse aplicaţii pentru a realiza schimbarea de frecvenţă se alege unul
dintre cei doi termeni. De regulă, RR se alege varianta prin scădere. Pentru RE se
poate folosi oricare dintre ele. Celălalt termen, denumit semnal imagine, trebuie
eliminat. Filtrul trece bandă (FTB) are acest rol. Cerinţele impuse FTB sunt cu atât
12
mai dure cu cât cei doi termeni sunt mai apropiaţi; aici este importantă alegerea
valorilor celor două componente în cadrul planului de alegere a frecvenţelor
folosite de echipamentul considerat.
2.2.2 Reţele (circuite) de adaptare

În acest paragraf vom prezenta câteva elemente referitoare la variantele posibile şi
la considerente legate de proiectarea circuitelor( reţelelor) de adaptare.
Aceste reţele pot fi de mai multe tipuri. Dintre acestea cele mai cunoscute
sunt reţelele bobină-condensator în formă de L și de .
Vom începe cu cel mai simplu caz, reţeaua în L a cărei schemă de principiu
este dată în figura 2.2.3.
Ec L
LRe
Ls zult Cs
L ă
Ro R0=
LRe U2/2
C zult P=3
RS ă RSs

R0 =
U2/2
P=3
a. b.
Figura 2.2.3 Reţea de adaptare în L (a. schema de principiu şi b. schema echivalentă)
Convertind grupul condensator/ rezistență de sarcină de la varianta paralel la

varianta serie rezultă schema echivalentă din figura 2.2.3b.
Într-o primă fază se neglijează pierderile bobinei şi condensatorului. Pentru

a calcula rezistența optimă se pleacă de la valoarea amplitudinii realizabile pentru
semnalul de RF: U=Ec-Vcesat , P=U2/2R0 .
Se obţin succesiv relaţiile:
RSs=RS/(Q2+1); (2.2.4)
Pentru adaptare se impune condiţia:

R0=RSs= RS/(Q2+1) (2.2.5)
13
Deci rezultă:
Q=((RS/R0)-1)1/2 (2.2.6)
La rezonanță: XL=XCs
Q= XL/ R0=Rs/XC (2.2.7)
Combinând relaţiile pentru Q se deduce:

XL =R0 ((RS/R0)-1)1/2 (2.2.8)
XC=RsR0 / XL (2.2.9)
Cu aceste relaţii se pot evalua valorile inductanţei şi capacităţii.

Reţeaua în L are două dezavantaje:
 rezistenţa de sarcină trebuie să fie mai mare decât cea optimă şi

 nu există posibilitatea controlului factorului de calitate;
O reţea mai performantă şi mai des întâlnită în este reţeaua în  (figura 2.2.4);
C1 C2
R1 R2
RI
Figura 2.2.4 Reţea de adaptare în 
Aceasta reţea poate fi interpretată ca fiind formată din două reţele în L cu

inductanţele L1 şi L2 (L1 + L2 =L) care transformă cele două rezistenţe R1 şi R2
într-o rezistenţă imagine comună RI.
Evident, rezistenţa RI trebuie să fie mai mică decât celelalte două dar acestea se
pot afla în orice relaţie. Valoarea aleasă pentru RI permite controlul factorului de
calitate, Q;
Factorul de calitate va fi egal cu cel mai mare dintre factorii de calitate
pentru cele două circuite în L;
Preluând rezultatele de la reţeaua în L se poate scrie;
14
Q1,2=[(R1,2/RI)-1]1/2 (2.2.10)
C1,2=(1/0R1,2)[(R1,2/RI)-1]1/2(2.2.11)
respectiv:
L=(RI/0)[((R1/RI)-1)1/2 + ((R2/RI)-1)1/2 ] (2.2.12)
Pentru a evalua selectivitatea reţelei este necesară reprezentarea variaţiei

atenuării normate funcţie de frecvenţă. Evident în acest fel, la frecvenţa de lucru,
valoarea atenuării o să fie 0 dB.
Graficele pot fi obţinute folosind ca parametri rapoartele dintre rezistenţele
terminale şi respectiv dintre o rezistenţă terminală şi rezistenţa imagine.
În acest paragraf sunt date rezultatele obţinute pentru două cazuri: R2=10R1
(figura 2.2.5) şi R2=R1 (figura 2.2.6).
Fig.2.2.5 Atenuarea normată pentru cazul R2=10R1
15
Fig. 2.2.6 Atenuarea normată pentru cazul R2=R1
În fine, este necesar să se ia în consideraţie şi efectul folosirii unor bobine cu

pierderi. Pentru aceasta este util să se reprezinte variaţia atenuării de inserţie (la
frecvenţa de lucru) funcţie de factorul de calitate al bobinei. Vom exemplifica
prezentând graficele obţinute în aceleaşi situaţii ca în cazul precedent ((figurile
2.2.7 şi 2.2.8).
Fig. 2.2.7 Pierderile de inserţie

funcţie de factorul de calitate al
bobinei pentru R2=10R1
16
Fig. 2.2.8 Pierderile de inserţie funcţie de
factorul de calitate al bobinei pentru R2=R1
Aplicaţie: Să se proiecteze o reţea de adaptare în  pentru a adapta o pereche

de rezistenţe R1=1k şi R2=10k la frecvenţa pentru care 0=2x106 rad/s.
Folosind curbele date mai înainte să se determinea componentele reţelei pentru
ca a două armonică să fie atenuată cu peste 34 dB şi să se evalueze atenuarea de
inserţie dacă bobina în gol are factorul de calitate egal cu 80.
Observând graficul dat în figura 2.2.5 rezultă că o atenuare de ordinul a 34 dB

se obţine pentru R1/RI= 20 deci RI= R1/20=50 
Capacităţile celor doi condensatori şi valoarea inductanţei sunt:
C1=(1/0R1)[(R1/RI)-1]1/2 = 2,2 pF
C2=(1/0R2)[(R2/RI)-1]1/2 = 705 pF
L=(RI/0)[((R1/RI)-1)1/2 + ((R2/RI)-1)1/2 ]=461,5 H
Factorii de calitate pentru cele două secţiuni în L sunt Q1=[(R1/RI)-1]1/2 =4,36,

Q2=[(R2/RI)-1]1/2 =14,1, deci factorul de calitate al reţelei este Q=14,1.
Pentru o bobină cu factorul de calitate QL=80 din curbele date în figura 2.2.7
rezultă o atenuare de inserţie de 0,9 dB valoare care pentru anumite aplicaţii poate
fi considerată mare deci se impune selectarea unei bobine mai bune.
17
2.3.1 Modulaţia în cuadratură
Se consideră un semnal RF modulat care poate fi scris sub forma:
si (t )  S (t )  cos2f ct   (t )
În această expresie: S(t) reprezintă amplitudinea semnalului care poate fi variabilă,

fc - frecvenţa purtătoare iar (t) - faza instantanee;
Semnalul RF poate fi descompus în doi termeni:
s (t )  sI (t )  sQ (t )
unde:
s I (t )  S (t )  cos t  cos2f c t 

sQ (t )  S (t )  sin  t  [ sin 2f c t ]
Se observă că amplitudinile celor două componente sunt variabile chiar dacă

S(t) este constant. Cele două componente sunt semnale MA-PS a căror producere
este foarte simplă.
Pentru a evidenţia modul de prelucrare I/Q al acestor semnale se introduce
noţiunea de anvelopă complexă, u(t), care este un semnal complex în banda de
bază scriind:
s(t )  Se j (t ) e j 2f ct  u(t )e j 2f ct
Este evidentă relaţia:
s(t )  Re{Se j (t )e j 2fct }

Anvelopa complexă sau semnalul echivalent în banda de bază este:
u(t )  S e j (t )  S cos[ (t )]  jS sin[ (t )]
La rândul lor semnalele modulatoare pot fi exprimate sub forma a două
componente. O reprezentare care evidenţiază acest aspect este reprezentarea în
planul complex a semnalelor digitale. În figura 2.3.9 am considerat reprezentarea
corespunzătoare unui semnal QPSK (Quadrature Phase Shift Keying).
18
Figura 2.2.9 Reprezentarea semnalelor QPSK în planul complex (constelaţia)
Deci pentru fiecare simbol se poate defini o valoare pentru partea reală (I) şi
una pentru imaginară (Q) care pot fi folosite pentru a modula cele două cele două
semnale purtătoare sinusoidale (sin şi cos) astfel încât faza semnalului RF să fie
cea corectă (figura 2.2.10).
Figura 2.2.9 Modulator IQ

Modulaţia realizată de către semnalele I şi Q este o modulaţie amplitudine cu
purtătoare suprimată (MA-PS). Ca atare se pot folosi două modulatoare simple (de
ex. modulatoare în inel) pentru a genera semnale destul de complexe cu preţul unei
prelucrări mai ample în banda de bază.
Procedura este reversibilă, deci demodularea acestor semnale se poate realiza
folosind un demodulator I/Q.
19
O problemă importantă pentru performanţele acestor demodulatoare o
reprezintă echilibrarea celor două căi (I şi Q). Dacă există diferenţe între ele din
punctul de vedere al câştigului sau al fazei pot rezulta la ieşire semnale nedorite.
Vom ilustra acest aspect prin aplicaţia următoare.
Se consideră un caz particular în care acest efect este uşor de observat şi
cuantificat. Este vorba despre producerea unei modulaţii cu semnal analogic
sinusoidal care corespunde cu realizarea unui semnal MA - BLU.
Aşadar este vorba despre un modulator IQ care trebuie să realizeze
modulaţia unui semnal RF cu un semnal sinusoidal audio (în această aplicaţie nu
este necesară precizarea valorilor frecvenţelor celor două semnale).
Dacă se presupune că există numai un dezechilibru din punctul de vedere al
câştigului pe calea de prelucrare a semnalului modulator se cere să se evalueze
nivelul dezechilibrului pentru ca atenuarea componentelor nedorite să fie mai mare
de 40 dB.
În situaţia considerată cele două semnale modulatoare pot fi scrise:
I (t ) U mcos mt Q(t ) U msin mt
După sumator, în cazul în care echilibrarea este perfectă, rezultă:
s(t ) U mcos mt cos 0t U msin mt sin 0t U mcos (0  m )t
Se constată că semnalul obţinut la ieşire este un semnal MA – BLU cu banda
laterală inferioară;
Figura. 2.2.11 Spectrul de amplitudini pentru: a) semnalele de la ieşirea ME, b) Semnalul

de la ieşirea modulatorului
20
Rezultatul de mai sus corespunde cazului ideal. Dacă există un dezechilibru
din punctul de vedere al câştigului pe calea de prelucrare a semnalului modulator;
aceasta va face ca semnalul I(t) (de exemplu) să aibă o amplitudine diferită faţă de
Q(t):
I (t ) U m(1   ) cos mt
Evident este valabilă condiţia: α<<1. În aceste condiţii semnalul s(t) devine:
s (t ) U mcos mt cos 0t U msin mt sin 0t 

 
U m (1  ) cos (0  m )t U m cos (0  m )t
2 2
Figura. 2.2.12 Spectrul de amplitudini pentru semnalele de la ieşire în cazul existenţei

unui dezechilibru
Aşa cum se observă din expresia semnalului s(t) ca şi din spectrul de

amplitudini dat în figura 2.2.12 semnalul util (banda laterală inferioară) suferă o
uşoară modificare a amplitudinii. Totodată apare o componentă în banda laterală
superioară.
Atenuarea componentei nedorite faţă de componenta utilă este:

U m (1   / 2)
a  20 log  20 log(1  2 /  )
U m / 2
Pentru valoarea limită impusă de 40 dB se obţine α<0,02.
Rezultate similare se obţin indiferent de locul unde apare dezechilibrul ca şi

de natura acestuia (câştig sau fază). Problema este la fel de importantă şi la
demodulare şi în cazul unor schimbătoare de frecvenţă complexe.
21
2.3 Aspecte specifice definirii unor parametri caracteristici RE
În urma prezentării succinte din paragraful anterior se poate constata că unii dintre
cei mai importanţi parametri care trebuie avuţi în vedere la proiectarea unui
radioemiţător sunt: randamentul, puterea de ieşire şi liniaritatea. Aceşti
parametri influenţează decisiv măsura în care RE respectă cerinţele operaţionale
impuse prin licenţe. Se va observa că blocul care afectează decisiv parametrii
menţionaţi este amplificatorul de putere (AP). Prin asociere cu cerinţele impuse
de diverse tehnologii de comunicaţii acest bloc poate impune opţiunea cu privire la
arhitectura folosită.
Detaliind se poate afirma că:
- Nivelul puterii livrate de emiţător contribuie la stabilirea distanţei pe care
se poate realiza legătura radio;
- Un randament bun este decisiv pentru consumul de energie şi pentru a mări
autonomia echipamentelor portabile din punctul de vedere al bateriei. De
asemenea randamentul este important pentru problemele legate de disiparea
căldurii;
- Comportarea din punctul de vedere al liniarităţii reprezintă un factor
limitativ atât pentru rata de transmisie a datelor cât şi pentru menţinerea
densităţii spectrale de putere în cadrul unei măşti spectrale predefinite deci
pentru limitarea interferenţelor în canalele vecine.
Un alt aspect care trebuie avut în vedere este acela că, pentru sistemele
moderne celulare, din ce în ce mai aglomerate, capacitatea este limitată, în primul
rând, de raportul purtătoare/interferenţă (C/I) la nivel de sistem. Acest raport este,
la rândul lui, influenţat de liniaritatea amplificatoarelor de putere incluse în
echipamentele de abonat.
Pentru ca analiza să devină ceva mai concretă vom preciza, în cele ce urmează,
unele dintre noţiunile şi/sau parametri care au o implicaţie în proiectarea şi
evaluarea radioemiţătoarelor:
- Raportul putere de vârf-putere medie (PAPR);
- Randamentul AP;
- Efecte neliniare în AP;
- Masca spectrală;
- Fenomene tranzitorii în radioemiţătoare;
- Eficienţa spectrală.
22
Se constată că se începe cu un parametru care nu este direct legat de emiţător
ci de semnalele prelucrate. Aceste mod de a proceda este justificat prin efectul
valorii acestui parametru asupra arhitecturii şi performanţelor oricărui emiţător
radio.
2.3.1 Raportul putere de vârf-putere medie (PAPR)

Pentru a defini acest parametru se notează cu Pv valoarea cea mai mare a puterii
instantanee care poate să apară în sistem şi prin Pa valoarea obţinută prin medierea
puterii transmise peste o lungă perioadă de timp. Raportul putere de vârf putere
medie este:
(2.3.1)
şi se exprimă, în mod normal, în dB.
Evoluţia tehnologiilor de comunicaţie a evidenţiat că este necesar să se
transmită o cantitate cât mai mare de date într-o bandă dată cu alte cuvinte de a
mări eficienţa în utilizarea spectrului. Acest obiectiv trebuie atins menţinând,
capacitatea sistemului de comunicaţie de a lucra în medii ostile din punct de vedere
electromagnetic (cum sunt mediile cu propagare multi-cale). Ca atare s-a ajuns la
folosirea unor tehnici de modulaţie sofisticate cu constelaţii dense. Din păcate s-a
constatat că semnalele corespunzătoare au anvelope care sunt caracterizate de
rapoarte putere de vârf-putere medie mari.
Putem considera, ca exemplu, tehnologia WLAN 802.11a, care foloseşte
semnale OFDM (Orthogonal Frequency Division Multiplexing) cu 52 de
purtătoare modulate QAM (Quadrature Amplitude Modulation) la care PAPR este
de 10dB. Chiar şi tehnologia de radiotelefonie TETRA (TErrestrial TRunked
rAdio) de bandă îngustă care foloseşte modulaţie π/4 DQPSK (Differential
Quadrature Phase Shift Keying) este caracterizată de o valoare a PAPR de 2dB.
Având în vedere că puterea pe care o poate livra un etaj dintr-un amplificator de
putere este limitată la nivelul de saturaţie specific acestui etaj rezultă că puterea
medie livrată este cu atât este mai mică cu cât PAPR este mai mare. În consecinţă
se reduce aria de acoperire a sistemului.
2.3.2. Randamentul
Amplificatoarele de putere de RF convertesc putere de CC în putere RF. Pentru a
evalua eficienţa acestui proces se defineşte randamentul, notat cu η. Acest
23
parametru exprimat, de regulă, în procente reprezintă raportul dintre puterea medie
de RF livrată către sarcina AP şi puterea de CC livrată de către sursa de CC.
Considerând un interval finit de timp se poate scrie:
unde respectiv (2.3.2)
În expresia (2.3.2) P(t) reprezintă puterea instantanee livrată pe sarcină, Vcc

este tensiunea de alimentare a AP iar I(t) este curentul instantaneu absorbit de la
sursa de alimentare. Evident curentul absorbit depinde de puterea P(t). Diferenţa
dintre puterea absorbită de la sursă şi puterea de RF livrată spre sarcină este
disipată sub formă de căldură în dispozitivele finale RF ale AP. La rândul lui
nivelul puterii disipate impune dimensiunile dispozitivelor ale căror arii de contact
cu radiatorul (modulul care preia căldura) trebuie să fie cu atât mai mare cu cât este
mai mare puterea disipată. De asemenea dimensiunile acestui modul trebuie să
crească cu puterea disipată. Mai mult generarea de energie care trebuie disipată
vine cu preţul reducerii timpului de lucru pentru echipamentele alimentate cu
baterii.
Din perspectiva modului de funcţionare etajele de amplificare de putere cu
dispozitive semiconductoare se împart în mai multe clase: A, AB, B, C, D etc. S-a
demonstrat că, fără măsuri suplimentare randamentul creşte de la amplificatoarele
clasa A (cca 30%) la clasa C (cca 70%) şi la clasă D (cca 90%). În cazul
sistemelor de comunicaţie analogice au fost găsite soluţii pentru a folosi
amplificatoare clasă C atât pentru comunicaţii cu semnale MF cât şi pentru cele cu
semnale MA; În schimb în cazul tehnologiilor digitale s-a ajuns la concluzia că
performanţe bune se obţin folosind amplificatoare din clasa AB sau din clasa B
asociate cu o serie de metode de liniarizare.
Pentru amplificatoarele din clasele menţionate pot fi făcute următoarele
ipoteze rezonabile:
1. Atâta timp cât se rămâne între limitele unei funcţionări sigure, puterea
livrată de AP spre sarcină creşte odată cu creşterea tensiunii de alimentare.
2. Atâta timp cât tensiunea de alimentare este mai mare decât valoarea necesară
pentru a livra puterea instantanee curentul absorbit de la sursa de CC nu
depinde de Vcc. Această ipoteză este adevărată având în vedere că dacă nu
apare saturaţia cele mai multe dispozitive RF se comportă ca surse de curent.
24
Plecând cu aceste ipoteze se poate arăta, cu argumente mai degrabă intuitive,
că semnale caracterizate de un PAPR mare determină o funcţionare cu randament
redus. Pentru a ajunge la această concluzie se observă, mai întâi, că folosind cele
două ipoteze se poate deduce că dacă două semnale (fie ele S 1 şi S2) au valori mari
ale PAPR cu PAPR1<PAPR2 pentru o funcţionare corectă sursele de alimentare
necesită Vcc1<Vcc2. O valoare mare a PAPR înseamnă că vârfurile de putere apar
numai pentru perioade scurte de timp şi, ca atare, contribuţia lor la consumul total
de curent este neglijabil. Prin ipoteza 2, curentul este independent de V cc1 şi de
Vcc2. Aşadar, presupunând că ambele semnale au aceeaşi valoare medie, ele
consumă aproximativ acelaşi curent mediu de la sursele de alimentare indiferent de
PAPR. Urmează că puterea de CC livrată pentru semnalul S1 este Vcc1Ia iar pentru
S2 este Vcc2Ia . Aşadar pentru semnalul S2 se consumă mai multă energie de la sursa
de alimentare livrând aceeaşi putere medie pe sarcină. Deci semnalul S2 este
prelucrat cu un randament mai redus.
2.3.3 Efecte neliniare în AP

Toate amplificatoarele de putere de RF prezintă o oarecare comportare neliniară
care afectează semnalele modulate de bandă îngustă de forma
din două puncte de vedere:

- Distorsionarea anvelopei A(t) cunoscută prin sintagma conversie MA la
MA;
- Distorsionarea fazei cunoscută prin sintagma conversie MA la MP;
În cazul tehnicilor de modulaţie digitale aceste distorsiuni afectează rata
erorii de simbol şi generează împrăştierea semnalului în afara benzii alocate
conducând la interferenţe în canalele vecine (figura 2.3.1).
Mecanismul prin care are loc modificarea amplitudinii este, relativ, uşor de
înţeles în vreme ce mecanismul prin care este alterată faza este mult mai complex
şi dificil de analizat.
25
Spectru de ieşire
Spectru de intrare
Figura 2.3.1 Modificarea spectrului semnalului modulat
Controlul acestor fenomene se face prin specificarea şi verificarea încadrării

în aşa numita mască spectrală.
2.2.4 Masca Spectrală

Prin masca spectrală sunt definite o serie de limite, de regulă dictate de cerinţe
impuse prin reglementările organismelor interne şi internaţionale, care nu trebuie
depăşite de semnalul emis. O structură tipică pentru forma şi utilizarea unei măşti
spectrale este dată în figura 2.3.2.
Figura 2.3.2 Masca Spectrală
26
Pentru a putea fi utilizată în mod corespunzător masca spectrală trebuie să
fie menţionate condiţiile în care ea a fost definită. Dintre parametrii care definesc
aceste condiţii putem menţiona: banda de integrare, metoda de mediere, secvenţa
de comutare, tehnica de modulaţie etc.,
2.3.5 Fenomenele tranzitorii în emiţătoare

Cele mai multe echipamente moderne de radiocomunicaţii lucrează intermitent,
comutând periodic între emisie şi recepţie. Imediat ce emiţătorul este activat apar o
serie de fenomene tranzitorii. Dintre acestea menţionăm două:
- AP începe să absoarbă un curent mare de la sursa de alimentare. Această
variaţie bruscă de curent prin liniile de alimentare de pe circuitul imprimat
produce tensiuni parazite fie datorită rezistenţelor serie ale conductoarelor
fie prin inducţie electromagnetică. Tensiunile parazite pot apărea în serie cu
componente sensibile la semnale de frecvenţă înaltă cum ar fi diodele
varicap din oscilatoarele controlate în tensiune (OCT , VCO – Voltage
Controled Oscilators); De asemenea ele pot crea efecte în circuitul rezonant
al OCT sau pot să producă o modificare a tensiunii de alimentare a unor
etaje sensibile cum sunt etajele modulatoare. Ca o consecinţă ele pot da
maştere unor modificări scurte de frecvenţă şi amplitudine care se manifestă
prin apariţia unor componente nedorite în spectrul semnalului transmis.
Aceste fenomene apar, de regulă, cu o frecvenţă mică deci sunt greu de
identificat şi observat. Corectarea lor este extrem de dificilă adesea
implicând reproiectarea majoră a circuitelor.
- În cele mai multe arhitecturi sintetizorul comută între o frecvenţă necesară

pentru recepţie şi o frecvenţă necesară pentru emisie. Dacă transmiterea
semnalului începe înainte de stabilizarea adecvată a valorii frecvenţei
atunci sistemul se poate confrunta fie cu degradarea performanţelor
canalului din cauza pierderii unor simboluri fie cu desensibilizarea
receptoarelor vecine din cauză că semnalul transmis va invada canalele
adiacente. Acest fenomen este uşor de observat şi măsurat şi corecţia se
poate realiza adesea prin simple intervenţii soft.
27
2.3.6 Eficienţa spectrală
Prin eficienţa spectrală se înţelege cantitatea de informaţie ce se poate transmite
într-o secundă pe unitatea de bandă. Dacă se discută despre un sistem la care
problema eficienţei spectrale nu este importantă, se pot folosi amplificatoare
neliniare care să prelucreze semnale cu anvelopă constantă din clasa semnalelor cu
modulaţie în frecvenţă. Aşa se întâmplă în cazul tehnologiei GSM care foloseşte o
tehnica de modulaţie în frecvenţă combinată cu o filtrare folosind un filtru gaussian
– GMSK (Gaussian Minimum Shift Keying). Din păcate, în cazul multor sisteme,
această soluţie nu este satisfăcătoare deoarece, în prezent, creşterea eficienţei
spectrale, administrarea reţelelor şi coexistenţa diverselor tehnologii au devenit tot
mai importante. Ca atare, s-a impus folosirea unor tehnici de modulaţie cu
anvelopă variabilă cum ar fi multiplexarea cu diviziune în frecvenţă cu
subpurtătoare ortogonale (OFDM – Orthogonal Frequency Division Mutiplexing )
combinată cu modulaţia de amplitudine în cuadratură (QAM). Asemenea tehnici de
modulaţie, care măresc considerabil eficienţa spectrală, au putut fi utilizate numai
atunci când evoluţia tehnologică a permis realizarea unor sisteme de prelucrare de
mare viteză. Ele asigură o eficienţă spectrală ridicată, chiar şi în condiţiile unor
medii cu propagare multicale, dar implică găsirea unor soluţii pentru liniarizarea
AP, soluţii acre modifică, adesea, întreg lanţul de prelucrare din emiţător.
2.3.7 Concluzii
Cerinţele privind puterea de emisie, liniaritate şi randament sunt contradictorii şi
adesea un compromis convenabil este greu de identificat. De exemplu
amplificatoarele din Clasa A au o liniaritate bună dar, din cauza componentei
continue care este mare şi independentă de semnalul RF, au un randament redus
(cca 30%) mai ales pentru semnale cu PAPR mare. Amplificatoarele din clasa AB
sau C prezintă au randament mai bun dar distorsionează puternic semnalele de
bandă largă. În cazul acestor sisteme se poate obţine un compromis rezonabil
plecând de la amplificatoare din clasa B sau AB cărora li se asociază metode
sofisticate de liniarizare.
28
2.4 Arhitecturi de emiţătoare folosite în tehnologiile moderne de
radiocomunicaţii
Este util să se precizeze că atunci când se analizează arhitectura unui radioemiţător
este recomandabil să se aibă în vedere cazul, foarte des întâlnit în prezent, când un
acesta este grupat cu un receptor pentru a asigura o legătură bilaterală de tip
duplex. În această situaţie este important dacă sistemul lucrează în modul duplex
cu diviziune în frecvenţă (FDD) sau duplex cu diviziune în timp (TDD). Cu alte
cuvinte este important modul în care se constituie canalele pentru cele două sensuri
de comunicaţie:
 FDD - cele două canale folosesc benzi de frecvenţă diferite;
 TDD – cele două canale folosesc o singur bandă de frecvenţă dar lucrează în
segmente de timp diferite.
Dacă se foloseşte tehnica FDD atunci canalele sunt separate folosind un
filtru numit filtru duplexor. Dacă sistemul este de tip TDD atunci, pentru a efectua
o transmisiune duplex se utilizează un comutator RF. În general, sistemele de
putere scăzută, folosite în comunicaţii radio (wireless), folosesc soluţia TDD.
De menţionat şi faptul că puterea medie totală livrată către antenă trebuie să
ţină cont de pierderile datorate acestor blocuri: filtrul duplexor sau comutatorul
RF.
Un alt aspect care trebuie avut în vedere se referă la faptul că amplificarea
de putere măreşte nivelul de zgomot din spectrul semnalului de ieşire. În sistemele
de transmisie care utilizează FDD, existenţă unui zgomot de bandă largă şi de nivel
mare la ieşirea emiţătorului poate provoca desensibilizarea receptorului. Aceasta se
datorează unui transfer finit de semnal între cele două căi (de recepţie şi de emisie)
prin filtrul duplexor. Din această perspectivă, pentru a nu afecta sensibilitatea
receptorului, zgomotul termic al emiţătorului trebuie să fie cât mai scăzut. Acest
aspect nu apare în cazul soluţiei TDD.
Pentru a folosi aceleaşi circuite şi pentru a reduce consumul de curent,
proiectarea celor două echipamente (receptorul şi emiţătorul) se efectuează
simultan. Cu o planificare corectă a frecvenţelor, se poate optimiza acest proces
pentru a reduce dimensiunile întregului echipament şi pentru a atinge
performanţele impuse.
În analiza care urmează se va folosi divizarea arbitrară a emiţătorului în
următoarele trei secţiuni:
29
1. Amplificatorul de putere (AP) care include tot lanţul de amplificare care
are nivelul puterii de intrare mai mare de 10dBm;
2. Excitatorul care include lanţul de amplificare care aduce semnalul la
intrarea amplificatorului de putere;
3. Secţiunea frontală care include toate celelalte circuite.
Dintre arhitecturile moderne de emiţătoare, vor fi abordate câteva dintre cele
mai răspândite:
a. două variante pentru aplicaţii de bandă largă;
1. emiţătorul cu conversie în două trepte (TSCT - Two-Step Conversion
Transmitter);
2. emiţătorul cu modulaţie directă (DLT - Direct Launch Transmitter);
b. câteva variante de arhitecturi de bandă îngustă destinate transmisiunilor
MF;
Cele două arhitecturi de bandă largă sunt utilizate în majoritatea
aplicaţiilor care necesită viteze mari de transmiterea datelor. Se va observa că ele
folosesc modulatoare IQ şi că au aplicaţii atât pentru transmisiuni care folosesc
semnale cu anvelopă constantă cât şi pentru transmisiuni care folosesc semnale cu
anvelopă variabilă. Semnalul RF, s(t), este generat prin aplicarea componentelor
I(t) şi Q(t) ca semnale de intrare pentru modulatorul în cuadratură. Aceste
componente sunt obţinute prin prelucrarea datelor cu ajutorul unui procesor de
semnal care asigură:
 codarea sursei,
 filtrarea,
 generarea simbolurilor,
 întreţeserea etc.
Arhitecturile de bandă îngustă sunt mai simple, destul de des întâlnite şi se
adresează semnalelor cu modulaţie în frecvenţă. Sunt relativ multe astfel de
arhitecturi. Vor fi abordate, pe scurt, două dintre ele.
În acest context este util să se reţină un aspect menţionat în paragrafele
anterioare: unul dintre blocurile care reclamă o atenţie deosebită în proiectare este
amplificatorul de putere (AP). La acesta trebuie realizat un compromis rezonabil
între mai mulţi parametri: randament (eficienţa în utilizarea puterii), liniaritate,
puterea RF de ieşire, nivelul tensiunii de alimentare. Soluţia aleasă pentru AP
poate influenţa destul de mult arhitectura emiţătorului.
30
2.4.1 Emiţătoarele cu modulaţie directă a purtătoarei RF (Direct Launch
Transmitters – DLT)
Arhitectura sistemelor cu modulaţie directă, aşa cum rezultă din schema bloc dată
în figura 2.4.1, are la bază modularea şi conversia la frecvenţe înalte a semnalelor
din banda de bază într-o singură etapă. Schema constă din două mixere RF şi un
sintetizor cu circuit PLL care generează frecvenţa RF finală pe care lucrează
emiţătorul. Semnalul rezultat după însumare:
s(t) = I(t) cos(ωT t) − Q(t) sin(ωT t)
poate fi aplicat direct amplificatorului de putere (AP). Reţeaua de adaptare asociată

AP are ca obiectiv optimizarea funcţionării etajului final din punctul de vedere al
compromisului dintre puterea de ieşire şi liniaritate şi filtrarea finală a semnalului
RF.
Figura 2.4.1. Emiţător cu modulaţie directă a purtătoarei RF
Între etajele de putere este, adesea, inclus un FTJ care atenuează armonicele
introduse în procesul de amplificare.
Această arhitectură permite un nivel înalt de integrare, deoarece numărul de
filtre este redus la minimum.
Este o arhitectură foarte potrivită pentru a realiza radioemiţătoare de bandă
largă cu performanţe de nivel mediu. De exemplu multe emiţătoare Bluetooth sau
31
WiFi folosesc această arhitectură şi pot fi realizate în tehnologie CMOS integrate
pe un singur chip (SoC);
Arhitectura DLT utilizează mai puţine componente hard în comparaţie cu

varianta TSCT prezentată în paragraful următor, însă necesitatea de a folosi două
mixere care să funcţioneze la frecvenţe RF foarte înalte poate creşte mult consumul
de energie. Alte probleme potenţiale sunt: transferul direct al oscilaţiei de înaltă
frecvenţă provenită de la oscilatorul local şi târârea frecvenţei OCT. Aceste
probleme pot apărea ori de câte ori oscilatorul şi ieşirea au aceeaşi frecvenţă.
Târârea frecvenţei OCT poate duce şi la aşa numita remodulare care face ca
spectrul semnalului final să fie mai extins faţă de cazul în care cele două blocuri ar
lucra pe frecvenţe diferite. Deşi târârea frecvenţei poate fi redusă prin izolarea
corespunzătoare dintre PA şi oscilator, este dificil să se cuantifice nivelul de
izolare înainte de construcţia întregului echipament.
Printre dezavantaje mai trebuie menţionat faptul că modulatorul IQ lucrează
pe frecvenţă variabilă deci el trebuie să acopere întreaga bandă atribuită reţelei de
comunicaţie. Din acest motiv nu se mai poate garanta o echilibrare consistentă a
celor două căi din punctul de vedere al câştigului şi fazei pe întreaga bandă de
lucru.
În concluzie:
 Aşa cum se va observa după paragraful următor arhitectura DLT oferă o
soluţie mult simplificată în comparaţie cu arhitectura TSCT: este necesar un
singur oscilator local, nu mai există secţiunea de frecvenţă intermediară.
 Se pot obţine reduceri substanţiale de dimensiuni şi cost.
 În schimb, sunt mult mai dure cerinţele cu privire la liniaritate, puritate
spectrală şi echilibrare IQ impuse secţiunii frontale.
 Trebuie acordată o atenţie deosebită ecranării sintetizorului (OL) pentru a
evita fenomenul de remodulare datorat radiaţiei de la amplificatorul de
putere.
 DLT este o arhitectură potrivită pentru aplicaţii care folosesc puteri mici de
emisie.
Vom încheia cu un exemplu de utilizare a acestei arhitecturi pentru a realiza
emiţătorul dintr-un transceiver GSM (figura 2.4.2).
32
Figura 2.4.2 Emiţător cu lansare directă folosit într-un transceiver GSM
Se observă folosirea în comun a sintetizorului principal care lucrează în gama

1007MHz ..1032MHz. Folosind o schimbare de frecvenţă, prin scădere, cu OL2
(117 MHz), se obţine semnalul purtător pentru emisie în gama 890..915 MHz.
Semnalul este defazat pentru a se obţine cele două purtătoare în cuadratură apoi
acestea sunt modulate cu componentele corespunzătoare din banda de bază (I şi Q).
Semnalul modulat este aplicat secţiunii de amplificare de putere. Remarcăm
existenţa unui Filtru Trece Jos (LPF - FTJ) pentru eliminarea armonicelor
superioare rezultate în cursul procesului de amplificare.
2.4.2 Emiţătoare cu modulaţie directă care evită fenomenul de târâre a

frecvenţei OCT
Alterarea frecvenţei oscilatorului local poate fi prevenită prin mixarea frecvenţelor
a două oscilatoare locale. În figura 2.4.3 este dată o schemă bloc pentru această
arhitectură. Se observă că semnalul radio este obţinut prin mixarea şi filtrarea a
două frecvenţe mai scăzute.
33
Figura 2.4.3. Emiţător cu modulaţie directă şi modificarea frecvenţei OCT
Această metodă are aceleaşi avantaje ca şi modulaţia directă, cu excepţia faptului

că nu are de suferit în urma efectului de alterare a frecvenţei OL de către semnale
provenite de la amplificatorul de putere. Selectarea incorectă a frecvenţelor celor
două circuite PLL poate avea drept rezultat armonici la ieşire. Selectivitatea
filtrului trece jos plasat după mixerul care produce oscilaţia purtătoare trebuie să
fie bună pentru a evita impactul asupra calităţii semnalului transmis.
2.4.2 Emiţătoare cu conversie în două trepte (TSCT – Two Step Conversion

Transmitter)
Aceasta este o arhitectură mai complexă şi mai performantă. Este adecvată pentru a
realiza radioemiţătoare de bandă largă sau radioemiţătoare de bandă îngustă cu
performanţe de nivel ridicat.
Aşa cum se observă din schema bloc dată în figura 2.4.3 şi această arhitectură
include o secţiune frontală de tip IQ; Componentele semnalului de date din banda
de bază I(t) şi Q(t) generează, la ieşirea modulatorului în cuadratură, un semnal
modulat pe frecvenţa intermediară :
s(t) = I(t) cos(ωIF t) − Q(t) sin(ωIF t)
Rolul filtrului trece bandă BPF1 constă în a atenua semnalele nedorite situate
în afara benzii care este ocupată de semnalul pe frecvenţa intermediară, cum ar fi
armonici ale OL, zgomotul de pe canalul imagine etc.
Realizarea semnalului modulat pe frecvenţa intermediară reprezintă prima
treaptă de prelucrare.
34
Dacă frecvenţa intermediară, fIF, este aleasă în mod corespunzător, următorul
mixer are un rol simplu, acela de a translata semnalul de la frecvenţa intermediară
la frecvenţa de lucru a emiţătorului fT. Acest obiectiv este realizat cu ajutorul
semnalului sinusoidal livrat de al doilea oscilator care poate avea una dintre
valorile: fT+fIF sau fT-fIF , funcţie de tipul de mixare ales: prin însumare sau prin
scădere.
Figura 2.4.3. Schema bloc pentru arhitectura cu conversie în două trepte
Urmărind schema bloc (figura 2.4.3) şi spectrele de amplitudini date în figura

2.4.4 se poate observa evoluţia semnalului mergând spectrul semnalului modulator
(prima diagramă de sus) până la spectrul semnalului RF modulat (diagrama de jos).
Filtrul trece bandă BPF2 atenuează semnalul imagine rezultat după mixarea
din treapta a doua (up-conversion). Ultima secţiune realizează amplificarea de
putere iar filtrul trece jos elimină armonicele care rezultă după acest proces.
Reţeaua de adaptare de la ieşirea amplificatorului de putere este proiectată
pentru a asigura optimizarea performanţelor din punctul de vedere al puterii de
ieşire şi al liniarităţii.
35
Figura 2.4.4. Evoluţia semnalului în domeniul de frecventa pentru emiţătoarele cu conversie în
două trepte
Pentru a îndeplini cerinţele din punctul de vedere al gabaritului impus

spectrului RF, sunt folosite două nivele de filtrare, care asigură o suprimare bună a
semnalelor nedorite şi a zgomotului. Modulaţia indirectă împiedică injectarea
semnalului de la oscilatoarele locale sau târârea frecvenţei acestora.
Deşi această metodă este foarte populară, necesitatea de a folosi unor filtre
trece-bandă, externe, pentru atenuarea adecvată a semnalelor parazite nu permite
realizarea integrării totale. În plus, această metodă necesită două circuite PLL cu
zgomot de fază scăzut. Dacă se încearcă realizarea filtrării pe chip (on-chip) nu se
poate asigura suprimarea adecvată a semnalelor parazite şi deci se impun cerinţe
mai dure pentru liniaritatea amplificatorului de putere. Dificultăţile întâmpinate la
realizarea unui FTJ de ordin mare între etapa IF şi RF poate duce la o suprimarea
36
inadecvată a semnalelor parazite cum ar fi unele armonici ale frecvenţei
intermediare.
În concluzie arhitectura TSCT are o serie de avantaje dintre care trebuie
menţionate:
 Modulatorul IQ lucrează pe frecvenţă fixă, deci se poate asigura o
echilibrare foarte bună a celor două căi din punctul de vedere al câştigului
şi fazei, deci semnalul modulat produs este de nună calitate şi nu se impun
cerinţe dure asupra componentelor din etajele finale;
 Cele două frecvenţe: cea intermediară şi cea RF sunt mult diferite ceea ce
evită fenomenul de târâre a frecvenţei OCT de către semnalul puternic
generat după etajele de putere.
 Din păcate nivelul ridicat al performanţelor este atins prin realizarea unui
echipament complex, cu consum mare, volum mare etc.
 Arhitectura nu este adecvată pentru integrare din cauza existenţei unui
număr mare de componente concentrate externe.
În încheiere, în figura 2.4.5 este dată o schemă bloc propusă pentru a realiza
un emiţător dintr-un transceiver WiFi pentru variantele a,b,g iar în figura 2.4.6 este
evidenţiată evoluţia semnalelor în domeniul frecvenţă [5].
Figura 2.4.5 Schema bloc simplificată a unui emiţător WiFi
37
Figura 2.4.6 Planul de frecvenţe pentru emiţătorul WiFi
În prima fază semnalul digital corespunzător datelor este transformat în

semnal analogic sub forma a două componente: I(t) şi Q(t). Acestea modulează
cele două purtătoare decalate cu 90 de grade produse de către primul oscilator local
(LO1) care lucrează cu frecvenţă variabilă pentru a acoperi toate canalele asociate
tehnologiei WiFi, rezultând semnalul de frecvenţă intermediară. În continuare
semnalul de frecvenţă intermediară este prelucrat cu un filtru trece jos pentru a
îndepărta eventualele armonici generate de către OL1. Se poate arăta că pentru
ambele benzi de lucru alocate reţelelor WiFi (2,4 GHz sau 5 GHz) semnalele pe
frecvenţa intermediară se încadrează în intervalul 1310 MHz – 1510 MHz.
Amintim că fiecărui canal WiFi îi este alocată o bandă de 20 MHz.
În cea de a doua etapă semnalul este convertit la frecvenţă înaltă cu ajutorul
tandemului format de cel de al doilea mixer şi cel de al doilea oscilator local (LO2).
Pentru a transfera canalele din banda de 2,4 GHz şi din banda inferioară din 5GHz
semnalul local are frecvenţa de 3,84 GHz; pentru canalele din banda superioară din
5 GHz această frecvenţă este de 4,32 GHz.
Deoarece după cel de-al doilea mixer rezultă două benzi laterale, un filtru
extern atenuează în mod corespunzător banda laterală nedorită, precum şi unele
semnale parazite suplimentare. Semnalul este apoi amplificat şi transmis.
Această metodă poate fi folosită şi în schemele cu anvelopă constantă, şi în
cele cu anvelopă variabilă (cum sunt cele corespunzătoare tehnologiei WiFi).
Deoarece modulaţia în cuadratură se efectuează la frecvenţa intermediară (IF -
câteva sute de MHz), deşi frecvenţa este variabilă, se poate realiza o echilibrare
rezonabilă între cele două căi (I şi Q) fără un consum mare de energie.
38
2.4.3 Emiţătoare MF directe (Direct FM transmitters - DFMT)
Semnalele MF de bandă îngustă au aplicaţii pentru transmisii de voce şi de date în

multe domenii: armată, siguranţă publică, comunicaţii comerciale etc. De regulă
banda ocupată este de 12,5 sau 25 kHz, excepţie făcând sistemul GSM la care
banda este de 200kHz. Aşa cum se cunoaşte semnalele MF sunt atractive deoarece
fac parte din categoria de semnale cu anvelopă constantă care pot fi prelucrate cu
soluţii tehnice foarte eficiente din punct de vedere energetic. În aceste condiţii se
pot folosi arhitecturi care incorporează amplificatoare de putere neliniare şi
receptoare cu arhitecturi simple care să ducă la produse ieftine, cu consum mic şi
de mici dimensiuni. O schemă bloc simplificată caracteristică acestei arhitecturi
este dată în figura 2.4. 7
AE
Circuit PLL
Semnal FTJ
OCT AP
modulator
Figura 2.4.7 Emiţător MF cu modularea OCT
Semnalul modulat de RF s(t) este obţinut direct prin controlul frecvenţei

OCT cu semnalul din banda de bază. OCT este parte componentă a unui sintetizor
realizat cu un circuit PLL (figura 2.4.8).
fr
OR FTJ OCT
CP
(VCO)
OCT (VCO)
DP
f0/N f0
Figura 2.4.8 Schema bloc simplificată a unui sintetizor cu circuit PLL digital
39
Conform principiilor de funcţionare ale unui astfel de sintetizor prin acţiunea
comparatorului de fază (CP), după un timp (timpul de achiziţie), se ajunge la
sincronism. În continuare bucla tinde să păstreze constantă frecvenţa semnalului
generat de OCT la valoarea:
f0=N x fr
unde fr este frecvenţa semnalului generat de oscilatorul de referinţă (OR) iar N este
factorul de divizare al divizorului programabil (DP).
Ca atare circuitul va respinge tendinţele de variaţie ale frecvenţei OCT.

Acest efect este valabil pentru modificările frecvenţei al căror spectru se află în
interiorul benzii circuitului PLL. Deci dacă se încearcă realizarea modulaţiei cu un
semnal modulator cu componente în interiorul benzii de trecere a funcţiei de
transfer pe buclă închisă (funcţie care este de tip Trece Jos) acţiunea buclei va
respinge modulaţia. Acest efect este cunoscut sub denumirea de respingere a
modulaţiei (modulation track-out). Dacă însă spectrul semnalului modulator este
deasupra benzii de trecere bucla nu va sesiza modificări ale frecvenţei şi modulaţia
este posibilă. În arhitectura DFMT banda circuitului PLL este relativ joasă, sub
300Hz. Ca atare, de exemplu în radiotelefonie unde semnalul are componente între
300Hz şi 3 kHz sau în cazul unor transmisiuni de date de viteză mare, se paote
realiza modulaţia.
Totuşi sunt cazuri când se doreşte transmiterea unor semnale de date de

viteză mică (de ex. semnale de control NRZ) caz în care transmiterea nu va fi
posibilă dacă nu se găseşte o soluţie pentru a evita fenomenul menţionat. Se poate
acţiona în sensul reducerii benzii circuitului PLL. Această soluţie nu poate fi
acceptată decât rareori deoarece banda influenţează timpul de achiziţie (intrare în
sincronism). Reducând banda – bucla devine prea lentă pentru a fi utilizată în
sisteme care cer un timp de comutare cât mai mic.
În concluzie pentru transmisii de date se va apela la soluţia prezentată în
paragraful următor când modulaţia acţionează asupra circuitului PLL pe două căi.
Trebuie să menţionăm că fenomenul de respingere a modulaţiei are şi efecte
pozitive cum ar cel de eliminare a modulaţiei datorată microfoniei (modulaţie pe
frecvenţe joase datorate unor vibraţii mecanice).
Continuând să urmărim evoluţia semnalului se observă că semnalul modulat
este amplificat şi transferat spre antena de emisie printr-un FTJ care elimină
40
armonicele generate de amplificatorul de putere neliniar. Amplificatorul de putere
poate fi realizat folosind etaje în clasă C, ceea ce permite obţinerea unui randament
bun.
În concluzie arhitectura DFMT corespunde unor emiţătoare cu lanţul RF
foarte simplu, care nu includ mixere, modulatoare IQ, bloc de FI. De aici rezultă că
această arhitectură permite realizarea unor echipamente portabile ieftine, cu
autonomie mărită şi cu construcţie compactă (energie disipată mică). Este o
arhitectură adecvată pentru aplicaţii care necesită echipamente de putere mică, preţ
mic, consum mic, dimensiuni mici. Din păcate se poate utiliza numai pentru
semnale cu anvelopă constantă.
2.4.4 Emiţătoare MF directe cu două intrări (Dual-Port Direct FM transmitters

- DDFMT)
Această variantă îşi propune să rezolve problema care apare în cazul semnalelor
modulatoare care au componente la frecvenţe foarte joase, în vecinătatea
componentei CC. Din cele comentate în paragraful precedent, din perspectiva
semnalului modulator răspunsul buclei este de tip trece sus deci astfel de semnale
nu pot modula semnalul generat de către sintetizor.
Problema poate fi rezolvată dacă se observă că modularea frecvenţei se

poate obţine şi prin controlul factorului de divizare al divizorului programabil, N.
aşa cum rezultă din expresia:
fo= N fr
Mai mult se poate demonstra că în acest caz răspunsul este de tip trece jos.
Deci dacă este necesar un modulator de bandă largă este recomandabil să se
realizeze modulaţia controlând atât direct OCT cât şi divizorul programabil.
Se obţine schema bloc dată în figura 2.4.9.
41
Generator
Comparator FTJ1
Semnal
Fază (CP)
Referinţă
PLL FTJ
DP OCT AP
Semnal
modulator Distribuitor Amplificator
Figura 2.4.9 Emiţător MF cu modulaţie la nivelul sintetizorului cu două intrări
Semnalul modulator este aplicat unui distribuitor care trimite componentele

de frecvenţă înaltă spre OCT şi pe cele de frecvenţă joasă spre divizorul
programabil. Prin controlul câştigului unui amplificator se poate regla ponderea
celor două căi astfel încât semnalul modulator să nu fie distorsionat.
2.4.5 Alte arhitecturi pentru emiţătoare MF
În cele ce urmează vor fi prezentate câteva variante de arhitecturi care folosesc

diferite soluţii pentru realizarea modulaţiei folosind circuite PLL:
1. Emiţător cu circuit PLL cu modularea directă a OCT;
2. Emiţătoare cu circuite PLL având semnalul de referinţă modulat;
1. Emiţător cu circuit PLL cu modularea directă a OCT

O cale simplă de a transmite un semnal cu anvelopă constantă este ilustrată în
figura 2.4.10. În această arhitectură, oscilatorul controlat în tensiune (VCO, OCT)
este modulat direct cu datele din banda de bază. Iniţial circuitul PLL este adus la
sincronism pentru a stabili frecvenţa de emisie. Bucla este apoi întreruptă şi datele
din banda de bază sunt aplicate peste tensiunea de control a OCT.
42
Date de transmis FTJ
Generator Comparator
FTJ OCT AP
referinţă (GR) fază (CP)
Divizor
programabil (DP)
Figura 2.4.10 Emiţător cu circuit PLL şi modularea directă a OCT
Această metodă prezintă unele avantaje datorită posibilităţilor înalte de

integrare şi consumului redus de energie. Deoarece OCT efectuează atât translaţia
de frecvenţă, cât şi modulaţia, sunt necesare mai puţine componente hard. Cel mai
mare dezavantaj al acestei metode constă în aceea că atunci când bucla este
întreruptă există tendinţa ca frecvenţa OCT să fugă, având drept rezultat o
modificare a parametrilor frecvenţei semnalului de la ieşire. Această arhitectură
are, de asemenea, de suferit în urma fenomenului de urmărire a semnalelor
provenite de la amplificatorul de putere, ceea ce implică realizarea unui înalt grad
de izolare între OCT şi AP.
2. Emiţătoare cu circuite PLL având semnalul de referinţă modulat
Schema bloc a unui emiţător tipic având la bază un circuit PLL cu semnalul de
referinţă modulat este dată în figura 2.4.11. La fel ca în cazul emiţătorului în două
trepte (TSCT), în prima etapă semnalul din banda de bază modulează un semnal pe
frecvenţa intermediară (FI, IF) folosind un modulator în cuadratură. Conversia de
la frecvenţa intermediară la frecvenţa radio (RF) este realizată cu un circuit PLL.
Se constată că pe această cale se reduc cerinţele cu privire la filtrarea semnalului
această operaţie fiind, în mare parte, realizată de circuitul PLL. Reducerea valorii
frecvenţei aplicate comparatorului de fază este realizată fie cu ajutorul unui divizor
programabil fie prin schimbare de frecvenţă (mixer şi FTJ) fie folosind ambele
soluţii.
43
AE
FTJ
I(t) Mixer AP
Procesor cos ω01t

Date de SUM CP FTJ1 OCT
digital de
transmis sin ω01t
semnal
DP FTJ2 Mixer
Mixer
Q(t)
I(t) Mixer AP
Procesor cos ω01t

digital de
transmis sin ω01t
semnal
cos ω02t
DP FTJ2 Mixer
Mixer
Q(t)
cos ω02t
I(t) Mixer AP
Procesor cos ω01t

digital de
transmis sin ω01t
semnal
DP FTJ2 Mixer
Mixer
Q(t)
cos ω02t
I(t) Mixer AP
Procesor cos ω01t

digital de
transmis sin ω01t
semnal
DP FTJ2 Mixer
Mixer
Q(t)
cos ω02t
Figura 2.4.11. Emiţător cu modularea semnalului de referinţă al sintetizorului
Această arhitectură este simplă, cu consum mic de curent şi potrivită pentru

integrare. Datorită filtrării de bandă îngustă realizată de către circuitul PLL nu sunt
necesare filtre externe de tip trece bandă. În comparaţie cu schema anterioară
aceasta foloseşte mai multe componente, deoarece sunt necesare două oscilatoare.
Modificarea frecvenţei OCT de către semnale puternice provenite de la
amplificatorul de putere rămâne o problemă, necesitând o izolare bună între
circuitul PLL şi AP.
44
3. Echipamente de Radio Recepţie (ERR)
3.1 Funcţiuni şi parametri pentru Echipamentele de Radiorecepţie

Funcţia principală a unui receptor constă în demodularea cu succes a semnalului dorit în
prezenţa interferenţelor şi a zgomotului. Aşa cum s-a discutat şi în capitolul 2 trebuie să
reţinem că puterea semnalului recepţionat depinde de distanţa de la emiţător la receptor şi de
mediul înconjurător. În consecinţă, puterea RF la intrarea unui receptor poate varia în limite
foarte largi mergând de la câţiva femtowaţi până la microwaţi.
Aşadar un RR trebuie să poată recepţiona semnale de nivele foarte diferite sau, cu
alte cuvinte, să aibă o gamă dinamică foarte mare. Dincolo de asigurarea gamei dinamice şi
a calităţii impuse, parametri care depind de performanţele RR din punctul de vedere al
zgomotului, un sistem de recepţie trebuie să minimizeze costul şi consumul de putere.
Compromisul dintre soluţiile tehnice şi soluţiile economice face ca proiectarea unui receptor
performant să reprezinte o problemă foarte complexă.
Analizând rolul receptorului se pot deduce principalele etape de prelucrare de semnal
care trebuie realizate de către un asemenea echipament:
- selecţia semnalului dorit,
- amplificarea semnalului modulat,
- demodularea,
- prelucrarea semnalului demodulat.
Aceste etape pot fi realizate folosind schema bloc foarte generală dată în figura 3.1.1.
ARFS D PSD
Figura 3.1.1 O schemă bloc care pune în evidenţă funcţiunile menţionate
Această schemă bloc poate fi materializată folosind diverse arhitecturi pentru a

răspunde exigenţelor impuse atât de sistemele de comunicaţii analogice cât şi digitale. Aşa
cum se va constata, în acest capitol, pot fi identificate diferenţe între cele două variante atât
la nivelul arhitecturii cât şi la nivelul tehnologiilor folosite pentru realizare.
De asemenea este util de remarcat că variantele digitale sunt din ce în ce mai
răspândite;
Cu privire la schema bloc dată, mai trebuie evidenţiat faptul că blocul ARFS
(Amplificator de RF Selectiv) are, întotdeauna, la intrare, un filtru trece bandă mai mult sau
mai puţin complex. Acesta are rolul de a reduce cât mai mult nivelul semnalelor nedorite
situate la mare distanţă, în domeniul frecvenţă, faţă de banda ocupată de semnalul util.
Pentru a evalua nivelul la care sunt realizate funcţiunile unui RR au fost definiţi o
serie de parametri specifici adică o serie de mărimi ale căror valori pun în evidenţă nivelul la
care este realizată o anumită funcţiune:
▪ sensibilitatea (semnalul minim detectabil – MDS),
▪ selectivitatea,
▪ factorul de zgomot;
▪ gama dinamică;
Pentru RR analogice care se folosesc, încă, destul de mult, cel puţin în
radiodifuziune, se mai pot analiza şi:
▪ fidelitatea,
1
▪ eficacitatea sistemului RAA;
Pentru RR digitale un parametru definitoriu este rata erorii de bit (BER) care, aşa
cum este cunoscut, depinde de RSZ .
În cele ce urmează vom, începe o secţiune dedicată clasificării ERR, apoi una
referitoare la analiza unor blocuri funcţionale specifice radio receptoarelor. Vom continua cu
o prezentare mai detaliată a parametrilor menţionaţi şi a unor procedee de evaluare a
acestora. Ultimele secţiuni vor fi dedicate prezentării succinte a câtorva arhitecturi folosite
pentru ERR. În ambele cazuri vom avea în vedere atât varianta analogică cât şi digitală a
sistemelor de comunicaţii.
3.2 Clasificarea RR
a) după destinaţie:
- comerciale <Radio Receptoare de Larg Consum>
 RD şi
 RTV
- profesionale:
- radiotelefoane
- radiorelee
- radiolocaţie
- telecomandă
- telemetrie
- sisteme TV pentru transmisiuni de tipărituri
- de trafic.
b) după semnalul modulat recepţionat
- MA cu P,
- MF,
- MA-BLU,
- MA-MF,
- MA (cu P, PS, BLU),
- Semnale digitale cu anvelopă variabilă;
- Semnale digitale cu anvelopă constantă.
c) după structura amplificatorului selectiv de RF:

- amplificare directă,
- cu reacţie,
- cu superreacţie,
- cu detecţie sincronă directă (sincrodină) (cu conversie directă),
- cu o schimbare de frecvenţă (SF),
- cu două sau mai multe SF.
d) după gama de frecvenţă prelucrată; RR de radiodifuziune pot fi:
- UL
- UM
- US
- UUS
- UM+UUS
- UL+UM+UUS.
e) după modul de exploatare:
2
- staţionare,
- mobile,
- portabile;
f) după gradul de amplificare a semnalului demodulat:
- tuner (cu amplificator de putere exterior);
- cu amplificator de putere încorporat.
g) după alimentare:
- de la acumulatori / baterii,
- de la reţea,
- mixtă.
3.3. Blocuri funcţionale specifice RR

În cele ce urmează vom aborda două dintre aceste blocuri funcţionale:
1. Schimbătorul de frecvenţă,
2. Demodulatorul în cuadratură.
3.3.1 Schimbătorul de frecvenţă; aspecte specifice folosirii în RR
Pentru a comenta aceste aspecte reluăm schema bloc dată în figura 2.2.1, relaţiile asociate
(2.2.1-2.2.3) şi reprezentarea spectrelor de amplitudini pentru cele trei semnale (figura 2.2.2).
Figura 3.3.1 Principiul schimbării de frecvenţă
s1 (t )  U (t ) cos[1t  1 (t )] (3.3.1)
s2 (t )  U 2 cos  2 t ,  2   1 (3.3.2)
U 2U (t )
s3 (t )  {cos[( 2   1)t   1]  cos[( 2   1)t   1]} (3.3.3)
2
3
1 2
2 -1 2 2 +1
Figura 3.3.2 Spectrele de amplitudine pentru semnalele marcate pe schema din figura 3.3.1
În cursul analizei efectuate în paragraful 2.2.1 am ajuns la următoarele concluzii:

- Semnalul de la ieşire , s3(t) , are două componente: una cu frecvenţa unghiulară
ω2- ω1 şi una cu frecvenţa unghiulară ω2+ ω1 ;
- Ambele componente pot fi utilizate pentru a realiza o schimbare de frecvenţă:
✓ prima – schimbare de frecvenţă prin scădere
✓ a doua – schimbare de frecvenţă prin însumare,
- În ambele cazuri modulaţia nu este afectată;
- Se poate arăta că la schimbarea de frecvenţă prin scădere, sunt necesare unele
restricţii cu privire la relaţia dintre valorile frecvenţelor (figura 3.4.3);
2
1
2 -1 2 2 +1
Figura 3.3.3 Distorsiuni la schimbarea de frecvenţă
Din graficul prezentat se constată că pot rezulta distorsiuni dacă f2-f1<B/2, unde B este banda
ocupată de semnalul modulat.
- S-a mai menţionat că în cazul radioemiţătoarelor se pot folosi ambele variante de

schimbare de frecvenţă dar că, mai des, este folosită varianta prin însumare; în
cazul radioreceptoarelor se foloseşte varianta prin scădere.
Continuăm cu analiza schimbării de frecvenţă prin diferenţă. În cazul RR semnalul

s1(t) este semnalul recepţionat, modulat. Semnalul s2(t) este un semnal sinusoidal generat
local. În multe cazuri se foloseşte indicele h în loc de 2 aşa cum s-a impus în primele
variante de RR care au folosit schimbarea de frecvenţă. (h venea de la heterodină un termen
mai vechi folosit pentru oscilator).
4
Filtrul trece bandă este acordat pe o frecvenţa fixă numită frecvenţă intermediară şi
pe care o vom nota de acum cu fi.. Valoarea acestei frecvenţe este aleasă pe baza unor criterii
pe care le vom evidenţia mai departe
Pentru ca un semnal util cu frecvenţa centrală, fs1, să poată fi recepţionat este necesar
să fie îndeplinită una dintre următoarele condiţii:
fs3 =fh-fs1=fi
Bi  Bos
sau
fs3 =fs1-fh=fi
Bi  Bos
De asemenea se poate observa că, dacă se precizează valoarea frecvenţei centrale a

filtrului trece bandă, fi, prin modificarea valorii frecvenţei semnalului generat local, fh, se
poate asigura trecerea prin FTB a unor semnale RF având, teoretic, orice frecvenţă
purtătoare. În acest fel se pot realiza radioreceptoare cu acord variabil fără a modifica
parametrii unor filtre.
Observând schema de principiu a schimbătorului de frecvenţă, se constată că blocurile
funcţionale au funcţii specifice. În consecinţă au fost introduşi o serie de termeni asociaţi
RR care folosesc schimbarea de frecvenţă:
 oscilator local (OL),
 frecvenţă intermediară (fi),
 amplificator de frecvenţă intermediară (AFI),
 schimbător de frecvenţă (mixer).
Revenind la relaţiile menţionate pentru recepţia unui semnal RF oarecare acestea
evidenţiază două variante de realizare a schimbării de frecvenţă prin diferenţă:
➢ Schimbare de frecvenţă superheterodină (fh>fs1);
➢ Schimbare de frecvenţă de tip infraheterodină (fh<fs1).
Există şi un caz limită, schimbarea de frecvenţă de tip sincrodină: fh=fs1; Această
soluţie poate fi considerată ca reprezentând fie un RR cu demodulare directă folosind un
detector de produs sau ca un RR cu frecvenţă intermediară egală cu zero. Abordarea ca RR
cu frecvenţa intermediară zero reprezintă o soluţie constructivă care a revenit în actualitate
odată cu trecerea la comunicaţiile digitale.
În continuarea acestui paragraf vom evidenţia câteva aspecte care influenţează

conceperea şi proiectarea unor radio receptoare cu schimbare de frecvenţă. Vom urmări
două aspecte:
➢ care au fost criteriile pentru alegerea valorii frecvenţei intermediare;
➢ care variantă de SF este optimă pentru RR destinate emisiunilor de radiodifuziune
MA (schimbarea de frecvenţă superheterodină);
Unul dintre cele mai importante aspecte se referă la existenţa unei perturbaţii specifice
cunoscută sub denumirea de perturbaţie pe frecvenţa imagine. Acest tip de perturbaţie
există la ambele variante de SF folosite în RR chiar dacă mixerul este ideal.
Pentru a defini perturbaţia pe frecvenţa imagine vom considera situaţia reprezentată
prin spectrul de amplitudini dat în figura 3.3.4.
5
fi fi
fs1 fh fs2
Figura 3.3.4 Perturbaţia pe frecvenţa imagine
Se constată că există două semnale ale căror frecvenţe purtătoare sunt la un ecart egal
cu fi de frecvenţa generată de OL, fh . Dacă ajung la intrarea Operatorului de Produs acesta va
prelucra cele două semnale în acelaşi mod indiferent de varianta aleasă pentru schimbarea de
frecvenţă. În urma acestei operaţiuni ambele semnale vor avea frecvenţa centrală egală cu fi
şi se vor suprapune. Semnalul util va fi perturbat de către celălalt.
Funcţie de tipul de Schimbare de Frecvenţă folosit cele două semnale pot să
reprezinte fie semnalul util fie semnalul perturbator. De exemplu pentru SF de tip
superheterodină semnalul pe frecvenţa fs1 este semnalul util iar semnalul pe frecvenţa fs2
este semnal perturbator.
Deci la ieşirea OP se obţin două semnale diferite centrate pe frecvenţa fi : un semnal
util şi unul perturbator. În blocurile următoare semnalul perturbator nu mai poate fi separat.
Acest semnal reprezintă perturbaţia pe frecvenţa imagine; frecvenţa sa (frecvenţa imagine
este:
f s 2  fim  f s1  2 fi
Singura soluţie pentru a evita această perturbaţie este ca semnalul perturbator să fie eliminat
de către un filtru trece bandă plasat înainte de SF.
fi fi
fs1 fh fs2
Figura 3.3.5 Eliminarea perturbaţiei de pe frecvenţa imagine
Analizând diagrama dată se observă un aspect bine cunoscut: atenuarea introducă de

FTB este cu atât mai mare cu cât diferenţa dintre frecvenţele celor două semnale (aici 2fi)
este mai mare; Deci pentru a nu rezulta cerinţe prea dificile pentru FTB se impune alegerea
unei valori cât mai mari pentru fi (condiţia 1).
Eliminarea perturbaţiei pe frecvenţa imagine a fost unul dintre aspectele care au impus
SF superheterodină pentru RR MA. Schimbarea de frecvenţă de tip superheterodină permite
alegerea unei valori convenabile pentru frecvenţa intermediară ceea ce nu se întâmpla în
cazul schimbării de frecvenţă de tip infraheterodină.
O altă perturbaţie care poate afecta funcţionarea RR cu SF este cunoscută sub
denumirea de perturbaţie pe frecvenţa intermediară. Pentru a explica apariţia acestui tip de
perturbaţie vom considera cazul unui mixer real (nu OP ideal); În acest caz schimbarea de
6
frecvenţă este realizată în jurul unor dispozitive semiconductoare (tranzistoare bipolare,
tranzistoare cu efect de câmp, perechi diferenţiale, structuri cu diode etc.).
În această situaţie la ieşirea schimbătorului, în afara termenului dorit, produsul s1s2
(fhfs) apar şi combinaţii de tipul s1ks2j, k, j=0..., deci componente având frecvenţele
kfsjfh . Astfel pot apărea componente cu frecvenţele: fs, fh, nfh, 2fh- fs, fh- 2fs etc. Deci,
dacă la intrare apare un semnal cu frecvenţa fi, acesta poate fi transferat direct la ieşire în
vreme ce semnalul util este transferat prin schimbare de frecvenţă. Cele două semnale se
suprapun iar semnalul util este perturbat de semnalul nedorit cu frecvenţa centrală egală cu fi
. Ca şi în cazul perturbaţiei pe frecvenţa imagine semnalul nedorit trebuie eliminat de filtre
care să fie plasate înainte de SF; Uneori este necesar un filtru de rejecţie cu frecvenţă fixă
centrat pe fi ;
Din acest raţionament a rezultat concluzia că valoarea frecvenţei intermediare nu
trebuie aleasă în benzi în care se află semnale utile altfel semnalele din apropierea acestei
frecvenţe nu vor putea fi recepţionate (condiţia 2);
În fine este util de menţionat că un amplificator de frecvenţă intermediară (AFI)
performant se poate realiza cu atât mai uşor cu cât valoarea frecvenţei intermediare este mai
mică; Afirmaţia este valabilă cel puţin la nivele tehnologice din perioadele în care aceste RR
au evoluat şi când această valoare a fost stabilită; Ca atare a rezultat o nouă cerinţă care
impune alegerea unei valori relativ mici pentru frecvenţa intermediară (condiţia 3);
Sintetizând, atunci când au fost alese valorile pentru frecvenţa intermediară au trebuit
respectate cele trei cerinţe evidenţiate în acest paragraf:
1. Să aibă valoare mare pentru ca ARF să poată atenua convenabil semnalele din
jurul valorii fim ;
2. Să nu fie în benzile în care se află semnale utile;
3. Să aibă o valoare mică pentru a putea realiza un AFI performant.
S-a demonstrat că în cazul Radioreceptoarelor destinate radiodifuziunii MA SF de tip
superheterodină conduce la condiţii mai puţin restrictive cu privire la alegerea valorii fi
decât varianta infraheterodină.
Cu aceste considerente au rezultat următoarele valori:
- RR-MA fi=450...470 kHz deci fi=455 kHz
- RR-MF fi=10.7MHz
- RR-TV fi=38MHz
În încheiere considerăm că trebuie reţinută terminologia care s-a impus:
- schimbător de frecvenţă (mixer) (SF, M);
- oscilator local (OL);
- filtru/amplificator de frecvenţă intermediară (AFI) etc.
3.3.2 Demodulatoare în cuadratură (IQ)

În cazul RR analogice demodularea se realizează folosind soluţiile specifice diverselor tipuri
de semnale modulate: MA, MF. Aceste soluţii au fost analizate pe larg la Comunicaţii
Analogice şi Digitale (CAD);
Chiar şi pentru unele tehnologii de comunicaţii de bandă îngustă se folosesc
demodulatoare derivate din cele concepute pentru semnalele analogice;
Pentru transmisiuni analogice sau digitale de tip MA-BLU ca şi pentru noile
tehnologii de comunicaţii digitale, începând cu GSM sau pentru tehnologiile de bandă largă
se folosesc demodulatoare în cuadratură. În acest caz se realizează o prelucrare prin care,
folosind două detectoare de produs, se extrag semnalele modulatoare transportate de cele
două componente: componenta în fază şi cea în cuadratură.
7
În cursul trecerii prin canalul de comunicaţie semnalul RF poate fi distorsionat şi
afectat de zgomot. Presupunând că nu există zgomot semnalul RF recepţionat poate fi scris:
s(t )  sIr (t ) cos ct  sQr (t ) sin ct
Demodularea se poate realiza acţionând asupra acestui semnal folosind schema bloc
din figura 3.3.5.
Figura 3.3.5 Demodulator IQ
Calcule simple arată că la cele două ieşiri rezultă variante alterate de zgomot şi de
transmisia prin canal ale semnalelor modulatoare: Ir şi Qr.
Într-adevăr, pe calea I, se obţine:
s I (t )  s (t )U 1 cos c t  s Ir (t ) cos c t cos c t  sQr (t ) sin c t cos c t 

 1 / 2 s Ir (t )  1 / 2 s Ir (t ) cos 2c t  sQr (t ) sin 2c t
După filtrul trece jos rămâne:
s I (t )  1 / 2s Ir (t )
Similar pe calea Q rezultă:
sQ (t )  1 / 2sQr (t )
Problema principală în realizarea acestui proces se referă la sincronizarea purtătoarei
locale cu cea recepţionată. În unele cazuri cum ar fi, de exemplu, transmiterea unor semnale
cu modulaţie de fază sau cu modulaţie de amplitudine se poate folosi o prelucrare adecvată a
semnalului recepţionat pentru a extrage informaţia care va fi folosită pentru realizarea
sincronizării.
Alte tehnologii de comunicaţii folosesc transmiterea, periodică, pentru intervale scurte
a purtătoarei nemodulate în vreme ce altele folosesc transmiterea, tot periodică, a unor
secvenţe de date speciale (secvenţe de antrenare) cunoscute la recepţie. În cel de al doilea
caz se modifică parametrii semnalului RF generat local până când se recuperează o replică
corectă a secvenţei transmise. În ambele variante se are în vedere faptul că odată realizată
sincronizarea ea se păstrează pentru un interval de timp oarecare. Perioada după care se reia
transmiterea semnalului auxiliar care permite realizarea sincronizării se determină evaluând
intervalul menţionat.
8
3.4 Definirea şi măsurarea parametrilor specifici RR
În acest subcapitol vom defini, comenta şi, în unele cazuri, vom prezenta şi metode de
măsură pentru următorii parametri:
▪ Sensibilitatea,
▪ Selectivitatea,
▪ Gama dinamică,
▪ Eficacitatea sistemului RAA.
În unele cazuri ne vom referi la modul de abordare specific RR analogice, în altele
vom avea în vedere receptoare digitale, în altele vom avea în vedere ambele situaţii;
3.4.1 Noţiuni şi mărimi folosite în definirea parametrilor ERR

Cele mai multe dintre mărimile şi noţiunile prezentate mai departe se referă la RR analogice
cel mai des întâlnite, cele de radiodifuziune. Unele dintre ele sunt valabile şi în alte situaţii.
1. Semnal de RF modulat normal: f0, fm=1000Hz; m=0,3mmax

MA: m =0,3
MF: f=22,5kHz (fmax=75kHz)
2. Antena artificială, circuit care se intercalează între generator şi radioreceptor pentru a
simula cât mai bine comportarea antenei reale. In cazul RR care folosesc antenă cu ferită
antena artificială este o antenă cadru:
a) Antena cadru:
d=0,6m
D=25cm RR
Rg
Eg
Figura 3.4.1 Antena artificială „cadru”

Se poate deduce expresia:
30 S n E g
E0  [mV / m] mV/m]
d 2 ( Rg  Ra )
Unde S reprezintă suprafaţa buclei, n numărul de spire iar Ra rezistenţa de intrare a antenei.
b) Antena artificială pentru gamele de UL/UM cu antenă exterioară
R1 C1
R2 C2
~
Figura 3.4.2 Antena artificială pentru RR cu antenă exterioară
9
c) Antena artificială pentru gamele de UUS
Rg L L
Ea=2Eg
Rr=4Rg
Eg
~
L L
Figura 3.4.3 Circuit de adaptare (antenă artificială) pentru gama de UUS
3. Nivelul semnalului de intrare se evaluează în două moduri funcţie de tipul antenei de

recepţie:
a) RR cu antenă exterioară (deci care vor folosi antena artificială) :
 valoarea efectivă a t.e.m. a generatorului echivalent antenei artificiale la care s-a
conectat un generator de semnal standard.
 Nivelul se exprimă în V sau dB=20logEa/Ear. Ear=1V.
b) RR care folosesc antenă cu ferită:

 valoarea efectivă a componentei electrice a undei plane echivalente generată de către
antena cadru la intrarea căreia s-a conectat un generator de semnal standard.
 Se exprimă în V/m sau dBV/m (Er=1 V/m).
4. Frecvenţe de măsură standardizate:
- măsurătorile nu se fac la întâmplare; se aleg o serie de valori care depind de
numărul de puncte în care se fac măsurătorile:
250 1000 69 94 108
160 200 250 540 1600 ..........
3. Puterea de ieşire maximă, utilizabilă; la o frecvenţă dată, aceasta este puterea la care
factorul de distorsiuni este sub o anumită valoare limită. Această limită nu poate fi mai
mare de 10%.
4. Puterea de ieşire nominală:fm=1000Hz, d  10% (sau altă valoare dată de fabricant).
5. Puterea de ieşire standard este o putere de măsură care depinde de puterea nominală
(dar nu foarte strâns):
1mW; 5mW; 50mW;500mW
Valoarea puterii standard pentru un RR dat este stabilită de fabricant.
6. Reglaj de ton în poziţie normală (egalizor); un reglaj care asigură banda maximă cu
neuniformităţi minime.
7. Sarcina artificială: rezistenţă de valoare egală cu modulul impedanţei sistemului acustic
al amplificatorului de joasă frecvenţă la fm=1000Hz.
8. Acordul radioreceptorului reprezintă reglarea comenzilor manuale ale RR pentru a

obţine puterea de ieşire maximă sau alegerea manuală a valorii frecvenţei purtătoarei
semnalului pe care dorim să-l recepţionăm. Se foloseşte semnal de intrare suficient de
mic pentru a nu se intra în zona neliniară: Uin= 10 - 20 V.
10
3.4.2 Sensibilitatea RR
Acesta este unul dintre cazurile la care pentru a putea evidenţia diferenţele de abordare vom
prezenta definiţia şi modul de măsură pentru RR folosite atât în sisteme de radio-comunicaţii
analogice cât şi în sisteme digitale.
3.4.2.1 Sensibilitatea RR analogice

Este un parametru care se exprimă prin nivelul minim al semnalului de intrare care poate fi
prelucrat corespunzător. Presupune existenţa unui criteriu. Acesta poate fi:
a) puterea de ieşire
b) raportul semnal-zgomot.
a) Sensibilitatea limitată de amplificare, Sa.

Definiţie: Sa reprezintă nivelul minim al semnalului de intrare, modulat normal, care în
condiţiile în care RR este acordat pe frecvenţa de măsură, cu reglajul de ton în poziţie
normală şi cu volumul la maxim permite obţinerea la ieşire a puterii standard.
Acest parametru caracterizează câştigul global fără o legătură cu calitatea.
b) Sensibilitatea limitată de zgomot Sz. Definiţie: Sz reprezintă nivelul minim al semnalului

de intrare, modulat normal, care în condiţiile în care RR este acordat pe frecvenţa de
măsură, cu reglajul de ton în poziţie normală şi cu volumul la maxim permite obţinerea la
ieşire a unui semnal caracterizat printr-un raport semnal/zgomot standard.
În cazul RR de radiodifuziune RSZ poate avea două valori:
RR-MA - RSZ0=20dB
RR- MF - RSZ0=26dB.
Existând două valori pentru sensibilitate trebuie aleasă una care să fie cea care
caracterizează RR. Aceasta se numeşte sensibilitatea utilizabilă. Valoric ea este:
Su=max (Sa,Sz)
Pentru măsurătoare se foloseşte schema bloc din figura 3.4.4.
fc=fm0
FTB
1
GSS AAS RR R0
2
FTJ
ftfmM
Fig. 3.4.4 Schema bloc a setului de măsură a unor parametri pentru RR analogice
RSZ=Ps/Pz
De menţionat că la măsurarea unei sensibilităţi se recomandă şi măsurarea parametrului

complementar - puterea de ieşire, Pm , în cazul sensibilităţii limitate de zgomot (Sz ) şi RSZ
în cazul sensibilităţii limitate de amplificare (Sa).
11
3.4.2.2 Sensibilitatea RR digitale
În acest caz sensibilitatea, notată cu Sa, reprezintă cea mai mică putere a semnalului radio la
intrarea de antenă, pe frecvenţa de lucru (frecvenţa centrală, on-channel, center-frequency),
care produce la intrarea detectorului un semnal utilizabil atunci când nu există alte semnale
interferente.
Prin semnal utilizabil se înţelege un semnal care asigură un raport semnal zgomot
predefinit, notat cu RSZd , la detector. Pentru a obţine o primă încadrare a acestui parametru
se presupune că de la antenă la detector, se realizează un câştig pe frecvenţa centrală, G. Se
notează cu Nd - puterea de zgomot adică rezultatul integrării zgomotului termic generat de
toate circuitele care preced detectorul, peste banda de trecere a receptorului văzută la intrarea
detectorului; În aceste condiţii sensibilitatea RR corespunde la cea mai mică putere de
semnal care satisface relaţia:
(Sa · G)/Nd = RSZd
S-a constatat că o valoare de 10 dB pentru RSZ reprezintă o valoare magică, valoare

care corespunde, cu aproximaţie, nivelului de la care semnalul obţinut la ieşirea detectorului
începe să devină utilizabil în cele mai multe dintre aplicaţii.
Ca atare, în cele ce urmează se va considera că sensibilitatea unui receptor reprezintă
nivelul semnalului RF la intrarea de antenă, pe frecvenţa de lucru, pentru care se obţine
RSZd =10 dB.
Evident acestui raport semnal zgomot îi corespunde un raport semnal/zgomot la
intrare RSZi.
Măsurarea sensibilităţii pentru RR digitale se poate realiza folosind schema bloc dată
în figura 3.4.5. în care echipamentul central este analizorul de rată a erorii de bit (BER
analyzer);
3.4.5 Schema bloc a setului de măsură a unor parametri pentru RR digitale
Echipamentul central în schema bloc din figura 3.4.5 este analizorul de rată a erorii
de bit (BER analyzer). Acesta generează un flux de date cu care modulează purtătoarea de
RF. Tot el primeşte fluxul de date recepţionat şi prin compararea datelor transmise cu cele
recepţionate determină şi afişează rata erorii de bit.
Pentru a efectua măsurătoarea se începe prin reglarea generatorului RF astfel încât să
livreze un semnal cu nivelul mic şi cu frecvenţa egală cu frecvenţa centrală a canalului pe
care este acordat receptorul. Se conectează generatorul la intrarea de antenă a RR şi se
măreşte nivelul până când BER atinge o valoare impusă de aplicaţie (de ex. 10-2).
12
Se poate folosi şi un set care să măsoare raportul semnal/zgomot plus distorsiuni
(SINAD) sau RSZd dacă intrarea detectorului este accesibilă caz în care metoda se apropie de
cea de la RR analogice;
În alte împrejurări se poate recomanda măsurarea ratei de eroare a pachetelor (PER);
Dacă PER are valori mici se poate deduce BER acceptând ipoteza că la fiecare pachet există
un singur bit eronat; Evident, pentru a nu comite o eroare prea mare se recomandă folosirea
lungimii minime a pachetelor transmise.
3.4.3 Selectivitatea RR
Şi în acest caz vom prezenta definiţia şi metoda de măsură în ambele cazuri: RR pentru
radiocomunicaţii analogice respectiv digitale.
În cazul RR analogice electivitatea poate fi definită în două situaţii:
a) semnalele aplicate la intrare au nivele mici,
b) semnalele aplicate la intrare au nivele mari.
3.4.3.1 Selectivitatea RR analogice definită pentru semnale de intrare mici

Semnalele de intrare fiind mici este valabil principiul suprapunerii efectelor. Aşadar
nu are importanţă dacă este prezent un semnal sau mai multe; în consecinţă se poate realiza
evaluarea fără a aplica simultan semnalul şi perturbaţia.
Selectivitatea la semnale mici poate fi descrisă prin mai mulţi parametri:
 selectivitatea la canalele adiacente;
 selectivitatea la pentru unele perturbaţii specifice RR cu schimbare de frecvenţă:
- la frecvenţa intermediară;
- la frecvenţa imagine.
Selectivitatea la canalele adiacente evaluează atenuarea introdusă de amplificatorul
selectiv la o frecvenţă egală cu frecvenţa purtătoare a canalului vecin, fa, (fu – frecvenţa
purtătoare a canalului util):
fa=fu+f; fp=fa
f=9kHz (MA), 200kHz(MF)
Se defineşte ca fiind raportul exprimat în dB între nivelul semnalului de intrare pentru

perturbaţie şi pentru semnalul util, semnale aplicate în aceleaşi condiţii ca la măsurarea
sensibilităţii, limitată de zgomot.
Evident există două canale vecine; dacă se obţin (şi de regulă se obţin) valori diferite la
cele două canale
a  a
aa 
2
• Metoda de măsură:
1. direct;
2. din curba de selectivitate.
In ambele cazuri se foloseşte schema dată în figura 3.4.4. Se evaluează sensibilitatea

limitată de zgomot, Sz - Uio.
1. Pentru metoda directă reglajele RR rămân nemodificate după măsurarea sensibilităţii; Se
realizează un dezacord al RR prin modificarea frecvenţei purtătoare a semnalului
modulat produs de generator cu f; Se măreşte, apoi, nivelul semnalului pentru a obţine
aceeaşi putere de ieşire (şi acelaşi RSZ) ca în cazul evaluării sensibilităţii şi rezultă Up.
13
Up
a a  20 l og [dB ]
Ui o
Se constată că pentru o măsurătoare corectă se conservă nivelul tensiunii de ieşire
(Uout) variind corespunzător tensiunea de intrare. In acest mod se evită acţiunea reglajului
automat (RAA) care ar falsifica rezultatul tinzând să se opună scăderii semnalului de ieşire.
2. Pentru a folosi măsurarea din curba de selectivitate trebuie, nai întâi, ca aceasta să
existe. Se trasează curba de selectivitate efectuând măsurătoarea de mai sus în mai multe
puncte la f > fs şi f < fs. Se obţine diagrama din figura 3.4.7.
|Ui/Uio|
a+
a-
Fig. 3.4.7 Curba de selectivitate a unui
radio receptor
-f fs +f f[kHz]
Folosind această caracteristică se poate evalua atât atenuarea introdusă la cele două
canale vecine cât şi banda de trecere a receptorului; aceasta permite şi unele observaţii cu
privire la un alt parametru: fidelitatea.
* * * *
Pentru perturbaţiile pe frecvenţa intermediară şi imagine selectivitatea se defineşte şi
se măsoară similar: diferă frecvenţa semnalului perturbator:
Raportul exprimat în dB între nivelul semnalului de intrare pentru perturbaţie (pe fi
sau pe fim) şi nivelul pentru semnalul util care produc la ieşire semnale cu acelaşi
RSZ;
3.4.3.2 Selectivitatea definită pentru semnale de intrare de nivel mare

În acest caz se manifestă fenomene neliniare. Prelucrarea unui semnal (cel util) poate fi
influenţată de nivelul semnalelor perturbatoare.
Se definesc trei parametri care permit evaluarea selectivităţii la nivel mare:
1. înecarea semnalului util,
2. transmodulaţia.
3. atenuarea semnalelor perturbatoare pe frecvenţa imagine şi intermediară (ca şi
în cazul anterior acest parametru va fi analizat după descrierea radio receptoarelor
cu o schimbare de frecvenţă).
Măsurarea acestor parametrii se face folosind o metodă care are la bază aplicarea la
intrarea radioreceptorului, simultan, a două sau mai multe semnale. Schema bloc folosită
este dată în fig. 3.4.8.
14
ft =fmM
GSS1
FTJ
1
AA2 RR Rs
2
FTB
GSS2
fc=fm
Fig. 3.4.8 Setul de măsură pentru metoda cu două semnale
1. Înecarea semnalului util

Presupunem că RR este acordat pe semnalul util. Dacă se aplică, simultan un semnal
perturbator, al cărui nivel este variabil se va constata că nivelul şi alte caracteristici ale
semnalului util depind de semnalul perturbator.
De regulă nivelul semnalului util începe să scadă atunci când semnalul perturbator
depăşeşte un nivel dat.
În consecinţă înecarea semnalului util parametru care evaluează acest fenomen, se
defineşte ca fiind nivelul semnalului perturbator nemodulat, aplicat la intrare care reduce cu
3dB nivelul semnalului audio care era stabilit iniţial la puterea standard.
S-a constatat că parametrul menţionat depinde de nivelul semnalului util (efectul scade
când acest nivel creşte) şi de distanţa în frecvenţă între cele două semnale (fp=fp-fu) .
Efectul creşte atunci când fp scade.
Aceste aspecte sunt puse în evidenţă prin reprezentarea grafică dată în figura 3.4.9.
pentru Ni=f (f) cu diverse valori pentru nivelul semnalului util, Uio
Ni[dB]
80
dB 60
dB
120
40
dB
100
80
-30 -10 0 +10 +20 +30 f [kHz]

Fig. 3.4.9 Înecarea semnalului util pentru semnale MA
15
2. Transmodulaţia
Dacă semnalele perturbatoare sunt mari se constată că deşi RR este acordat pe semnalul util
şi se taie modulaţiei acestuia rămâne un semnal audio la ieşire care provine de la semnalele
perturbatoare. Cu alte cuvinte datorită neliniarităţilor se transferă un semnal modulator de la
perturbaţie la semnalul util.
Parametrul denumit transmodulaţie evaluează efectele acestui proces.
El se defineşte ca fiind nivelul semnalului perturbator modulat normal care aplicat
simultan cu semnalul util nemodulat (pe care RR este acordat) produce un semnal de audio
frecvenţă cu 20dB sub nivelul obţinut pentru semnalul util (dacă acesta ar fi modulat
normal).
Măsurătorile făcute aşa cum s-a descrie în paragraful anterior conduc la concluzii şi la
reprezentări grafice cu alură asemănătoare cu cele obţinute în cazul înecării semnalului util
(figura 3.4.10).
Nt [dB]
120
80
60
-30 -10 0 +10 +20 +30 f [kHz]

Fig. 3.4.10 Transmodulaţie pentru RR MA
In cazul în care transmodulaţia se evaluează pentru canalul adiacent se spune că se
măsoară selectivitatea relativă faţă de acesta.
2. Atenuarea semnalelor perturbatoare de pe frecvenţa imagine şi de pe frecvenţa

intermediară
Pentru a defini aceşti parametri se consideră că de la cele două generatoare se aplică două
semnale nemodulate. Unul dintre semnale are frecvenţa centrală a canalului util iar celălalt,
este un semnal perturbator cu frecvenţa fs= fim/i+f, unde f=1kHz.
Primul semnal se obţine prin tăierea modulaţiei semnalului util stabilit la măsurarea
sensibilităţii limitate de zgomot. În acest mod după SF prin receptor circulă un semnal
sinusoidal cu frecvenţa fi şi unul cu frecvenţa fi+f . După demodulare (care este un proces
neliniar) se obţine şi un semnal având frecvenţa egală cu diferenţa frecvenţelor celor două
(f ) care va fi prelucrat de ultima secţiune (AJF).
Rezultă definiţia celor doi parametri:
Raportul, exprimat în dB, dintre nivelul semnalului perturbator nemodulat, având
fs=fim/i+f, unde f=1kHz, care în prezenţa semnalului util având nivelul corespunzător
sensibilităţii limitate de zgomot, semnal pentru care s-a tăiat modulaţia, produce la ieşire
16
puterea corespunzătoare sensibilităţii limitate de zgomot şi nivelul semnalului util
corespunzător sensibilităţii limitate de zgomot.
U i / im
ai / im  20 log
Sz
3.4.3.3 Selectivitatea RR folosite în comunicaţii digitale
În acest caz există mai mulţi parametri utilizaţi pentru a specifica selectivitatea dar, pentru
moment, ne vom limita la prezentarea definiţiei şi a metodei de măsură pentru trei dintre
aceştia:
1. Rejecţia co-canal;
2. Selectivitatea la canalul vecin;
3. Înecarea (blocarea) semnalului util.
1. Definirea şi măsurarea rejecţiei co-canal (CCRR)

Rejecţia co-canal oferă o măsură a capacităţii RR de a recepţiona un semnal modulat dorit, în
prezenţa unui semnal modulat nedorit, ambele semnale fiind pe frecvenţa nominală a RR.
Pentru evaluarea raportului de rejecţie co-canal se notează cu Si puterea unui semnal care are
puterea egală cu 2Sa. (unde Sa reprezintă sensibilitatea RR).
Pentru a defini acest parametru se consideră că se aplică la intrarea receptorului un
semnal cu puterea Si . A fost crescut nivelul semnalului livrat de generator deci va scădea
BER faţă de valoarea de la măsurarea sensibilităţii;
Se aplică un semnal interferent cu aceeaşi frecvenţă cu cea a semnalului util, împreună
cu semnalul util; Se notează cu Scc cea mai mare putere a semnalului interferent care face
ca BER să revină la valoarea obţinută pentru cazul când era aplicat numai semnalul util cu
nivelul Sa.
Raportul de rejecţie co canal (CCRR) este dat de expresia:
CCRR=10log (Scc / Sa)
Pentru a măsura acest parametru se foloseşte schema bloc dată în figura 3.4.11.
Figura 3.4.11 Măsurarea rejecţiei co-canal
17
Se observă că este o metodă cu două semnale şi că la RR digitale se mai discută
numai despre varianta cu semnale de intrare de nivel mare. La început generatorul interferent
este oprit şi se reglează generatorul principal pentru a evalua sensibilitatea – se reţine
valoarea BER; Fiind folosită o reţea de însumare se va obţine o valoare ceva mai mare pentru
sensibilitate. Se dublează nivelul semnalului util (creşte cu 3dB), deci se observă o scădere a
BER.
Semnalul interferent modulat cu un flux de date, este aplicat la intrarea sumatorului şi i
se măreşte nivelul până când se readuce valoarea BER la cea obţinută în prima etapă. CCRR
reprezintă raportul dintre nivelul semnalului interferent în această fază şi nivelul semnalului
util de la pragul de sensibilitate;
Trebuie avut în vedere ca semnalele modulatoare să fie alese în aşa fel încât să nu
poată fi confundate iar modulaţia semnalului interferent să nu conducă la ocuparea unei
benzi mai largi decât banda de trecere a receptorului.
2. Definirea şi măsurarea selectivităţii faţă de canalul vecin

În cazul RR digitale selectivitatea se defineşte ca: abilitatea receptorului de a extrage în
mod satisfăcător semnalul dorit în prezenţa unor semnale vecine, interferente, puternice şi a
unor eventuale bruiaje.
Se constată că spre deosebire de definiţia dată în cazul RR analogice, care sunt
destinate, de regulă, unor comunicaţii clasice punct la punct, punct-multipunct sau
difuziune, aici se accentuează prezenţa multor semnale perturbatoare de nivel ridicat fiind
vorba de reţele de radiocomunicaţii.
Ca şi în cazul rejecţiei co-canal (CCRR) se consideră ca punct de plecare un receptor
la a cărui intrare se aplică un semnal cu puterea Si = 2Sa. Se notează cu fr frecvenţa centrală a
canalului analizat şi cu f distanţa până la canalul vecin;
În fine se notează cu Sad cel mai mic nivel al puterii unui semnal cu frecvenţa fr ± f
care aplicat la intrarea de antenă odată cu semnalul util având puterea Si = 2Sa face ca
performanţele RR să se deprecieze ajungând la nivelul realizat atunci când semnalul util era
aplicat singur şi avea puterea Si = Sa;
Selectivitatea RR, exprimată în dB, şi notată cu Sel reprezintă raportul:
Sel=10 log(Sad / Sa) [dB]
Pentru a măsura selectivitatea faţă de canalul vecin se va folosi schema bloc dată în cazul
rejecţiei co-canal (figura 3.4.11). Procedura de măsură fiind asemănătoare: se măsoară
sensibilitatea, Sa, se măreşte nivelul semnalului util la Si = 2Sa . Se porneşte generatorul
pentru semnalul interferent stabilind valoarea frecvenţei la fr ± f şi se măreşte nivelul
acestuia până când rata erorilor revine la cea stabilită în prima etapă. Deci procedura este
asemănătoare cu aceea folosită la măsurarea CCRR; diferă numai valoarea frecvenţei
semnalului perturbator;
3. Blocarea (înecarea) recepţiei

Înecarea recepţiei canalului util (blocarea) poate să apară atunci când la intrarea de antenă
ajung, simultan cu semnalul util, unul sau mai multe semnale interferente puternice aflate în
banda de trecere a filtrelor din secţiunea frontală a RR;
Acesta este unul dintre cele mai periculoase fenomene în condiţiile sistemelor de
comunicaţii celulare sau cu o densitate mare de utilizatori. Fenomenul poate fi cauzat şi de
sisteme necunoscute care lucrează în vecinătatea sistemului analizat;
În multe cazuri fenomenul este impredictibil şi poate paraliza o reţea de comunicaţii.
18
Nu există o altă măsură de protecţie împotriva blocării recepţiei în afară de folosirea unor
sintetizoare cu zgomot cât mai mic şi care nu produc semnale parazite nedorite;
Pentru a evalua blocarea se consideră, şi în acest caz, că se analizează un RR care are
câştigul G la frecvenţa centrală a canalului, fR, semnalul util are nivelul Si = 2Sa şi la intrarea
sa ajunge un semnal perturbator având frecvenţa fB (setul de măsură din figura 3.4.11).
Valoarea frecvenţei semnalului perturbator este:
fB = fR + nf
În această expresie f este distanţa dintre două canale succesive în spectru iar n este o
mărime întreagă pentru care valoarea fB corespunde unui semnal care cade în banda de trecere
a filtrelor trece bandă (FTB) de la intrarea receptorului;
Pentru ca măsurătorile să fie concludente se recomandă ca n să fie suficient de mare
(n>10) dar fără a ajunge la frecvenţe pentru care începe să se manifeste atenuarea FTB;
Se reglează nivelul semnalului perturbator la valoarea minimă pentru care parametrii
semnalului de ieşire se deteriorează ajungând la nivelul de la măsurarea sensibilităţii şi se
notează puterea corespunzătoare cu SB.
În aceste condiţii factorul de înecare a receptorului (blocare), notat cu Block, este:
Block=10 log(SB / Sa) [dB]
3.4.5 Gama dinamică

Aşa cum este de aşteptat circuitele RF nu pot lucra cu semnale oricât de mari; Mărind
nivelul semnalului performanţele devin mai bune: rata erorii de bit scade. Atunci când
semnalul util devine foarte mare performanţele încep să se deterioreze; La un anumit nivel
ele pot ajunge din nou la nivelul realizat la măsurarea sensibilităţii.
Specificând gama dinamică, se precizează capacitatea receptorului de a detecta
semnale slabe deasupra pragului de zgomot şi de a prelucra semnale mari fără distorsiuni.
Gama dinamică reprezintă raportul dintre nivelul maxim şi nivelul minim al
semnalelor de la intrarea receptorului care pot fi prelucrate în condiţii corespunzătoare.
Se pot defini game dinamice diferite pentru acelaşi receptor. În vreme ce limita
inferioară este dată de nivelul semnalului minim detectabil (Smin), limita superioară este
dependentă de arhitectură. Mai des întâlnite sunt două definiţii: gama dinamică limitată de
apariţia unor semnale parazite (spurious free dynamic range - SFDR) şi gama dinamica
limitată de blocare (BDR).
SFDR se determină ca raportul dintre nivelul maxim al semnalului de intrare pentru
care produsele intermodulaţie de ordin trei sunt, încă, sub pragul de zgomot şi nivelul minim
al semnalului de intrare (corespunzător sensibilităţii) Smin.
BDR se defineşte ca raportul dintre nivelul maxim al semnalului de intrare care
corespunde la punctul de compresie la 1 dB (P1dB) şi nivelul Smin.
Aceste definiţii sunt utile pentru a evalua valoarea gamei dinamice. Relaţiile de calcul
pentru gama dinamică se poate găsi în [1].
O variantă simplă pentru a defini şi măsura gama dinamică pleacă de la comportarea

ratei erorilor funcţie de nivelul semnalului de intrare menţionată în primul paragraf: rata
erorilor scade atunci când nivelul semnalului creşte peste valoarea de la măsurarea
19
sensibilităţii. Apoi peste un prag rata începe să crească datorită efectului fenomenelor
neliniare.
Se defineşte limita maximă ca fiind dată de nivelul la care rata erorilor ajunge la
aceeaşi valoare ca atunci când s-a măsurat sensibilitatea.
În consecinţă se poate măsura gama dinamică folosind setul de echipamente folosit
pentru măsurarea sensibilităţii (figura 3.4.6).
3.4.6 Mixarea reciprocă

Unul dintre mecanismele care limitează gama dinamică definită în condiţii reale a unui
receptor constă în mixarea reciprocă.
Mixarea reciprocă apare datorită existenţei zgomotului de fază al oscilatorul local
(LO). Se poate arăta că acesta transferă interferenţe nedorite în banda ocupată de semnal.
Figura 3.4.12 Mixarea reciprocă
Mixarea reciprocă duce la degradarea RSZ la ieşirea receptorului. Din acest motiv un
oscilator trebuie proiectat cu un zgomot de fază cât mai mic astfel încât în cea mai proastă
situaţie din punctul de vedere al semnalelor interferente care pot bloca recepţia (semnale cu
puterea Pb1) să producă o densitate spectrală de zgomot sub palierul de zgomot al
receptorului.
Cu aceste considerente s-a ajuns la concluzia că valoarea limită a densităţii spectrale
pentru zgomotul de fază caracteristic oscilatorului local este dată de expresia:
PN(Δf) [dBc/Hz] = Smin – Pb1(Δf) – CCRR – 10 log(B) (11)
3.4.7 Caracteristicile sistemului RAA pentru RR analogice

Aşa cum se va vedea mai departe sistemul RAA are rolul de a menţine puterea de ieşire
relativ constantă în cazul că apar variaţii ale nivelului semnalului de intrare. Decizia se
bazează prin observarea unei componente lent variabile proporţională cu purtătoarea care
rezultă la ieşirea unor demodulatoare (la o primă aproximare este vorba, de exemplu, de
componenta continuă) sau care este extrasă cu un detector separat.
20
Acţiunea acestui sistem, poate fi pusă în evidenţă prin ridicarea aşa numitei
caracteristici RAA care reprezintă tensiunea (sau puterea) de la ieşirea RR funcţie de nivelul
semnalului de la intrare, Uout=f(Uin) )(figura 3.4.12) sau Pout=f(Pin).
Uout(V)
U01
U02
Uin2 Uin1 U in (V)
Fig.3.4.12 Caracteristica RAA
Pentru informarea utilizatorilor, în documentaţiile tehnice ale unor radio receptoare, se

menţionează un parametru mai simplu: eficacitatea sistemului RAA. Acesta reprezintă
variaţia nivelului semnalului de intrare pentru care nivelul semnalului de ieşire se modifică
cu o valoare standard (10dB).
Acest parametru se poate măsura din diagrama prezentată mai sus sau direct.
În cel de al doilea caz, după acord, care se realizează folosind un nivel al semnalului de
intrare relativ mic, se reglează nivelul semnalului de intrare (Uin1) la o valoare suficient de
mare, pentru a realiza puterea de ieșire nominală (corespunzător unei tensiuni U02); Apoi,
folosind potenţiometrul de volum se reduce nivelul semnalului de la ieşire pentru a obţine
puterea de ieşire Pout=PN/2 (jumătate din puterea nominală, pentru a se evita eventaule
distorsiun neliniare introduse de către amplificatorul de audio frecvenţă) .
În final, se reduce nivelul semnalului de intrare (Uin) până când puterea semnalului
livrat la ieşire, Pout , scade cu 10dB . Noua valoare este notată cu Uin2.
Eficacitatea sistemului RAA se calculează folosind expresia:
U
  20 log in1
U in 2
21
3.5 Echipamente de RR – arhitecturi folosite pentru realizarea RR
3.5.1 Introducere
În ultimele decenii se remarcă trecerea continuă spre soluţii numerice de prelucrare şi

transmitere a semnalelor. De asemenea se remarcă o tendinţă accentuată spre realizarea
unor echipamente de telecomunicaţii miniaturizate şi cu preţuri tot mai mici.
Cu alte cuvinte se urmăreşte: realizarea performanţelor impuse de diversele
aplicaţii în corelaţie cu scăderea puterii consumate, a dimensiunilor şi a costului de
producţie. Una dintre căile care poate asigura succesul în atingerea acestor obiective
constă în creşterea nivelului de integrare (integrare componente, integrare blocuri
funcţionale).
Creşterea nivelului de integrare pentru circuitele dintre antenă şi ieşirea RR se
dovedeşte mult mai dificilă decât înlocuirea componentelor externe unui circuit integrat
(CI) cu componente pe Circuitul Integrat (on-chip). Ca atare se impune mai întâi
optimizarea subsistemelor componente.
De aici a rezultat o schimbare generală a concepţiei de proiectare. Au fost propuse şi
studiate noi arhitecturi radio care să implice tot mai puţine componente în afara circuitului
integrat.
În acest context s-a ajuns la concluzia că, la fel ca la echipamentele de radioemisie,
este utilă o divizare a echipamentului de radiorecepţie în trei secţiuni:
• prima, de regulă secţiunea care urmează imediat după antenă, secţiunea frontală,
(front-end), secţiune care va implică în continuare prelucrare analogică,
• o a doua, secţiunea de FI (când există) care treptat a trecut la prelucrare
numerică;
• secţiunea finală (back end) care foloseşte, în tot mai multe cazuri, prelucrarea
numerică.
Orice secţiune digitală poate fi realizată sub formă integrată (unul sau mai multe
CI). Astfel de secţiuni pot avea la bază DSP ultra-rapide şi se extind tot mai mult spre
secţiunea frontală. Ele preiau tot mai multe dintre funcţionalităţile echipamentului şi
asigură performanţe stabile şi reproductibile. Simultan se pot îngloba funcţii tot mai
complexe şi se pot alege tehnici de modulaţie tot mai eficiente spectral. Mai mult, se vor
putea realiza echipamente multi-standard, reconfigurabile şi/sau adaptive.
Evident, în aceste condiţii proiectarea/implementarea va putea folosi tot mai puţin
componente standard, din comerţ. Acestea, fiind de uz general, nu pot corespunde într-o
măsură adecvată obiectivului menţionat. Dacă totuşi sunt folosite astfel de componente,
pentru a evita efecte negative într-un stadiu ulterior al realizării echipamentului, se
impune o evaluare atentă a exemplarelor selectate (dincolo de datele de catalog care pot fi
incomplete sau inadecvate acestor aplicaţii);
Ca atare se impune, cel puţin pentru echipamentele de serie mare, realizarea unor
circuite integrate dedicate (ASIC - Application-Specific Integrated Circuit). În acelaşi
timp nu putem să nu remarcăm evoluţia tehnologiei cunoscută sub denumirea de
Echipamente Radio Definite prin Software (SDR) sau a soluţiei intermediare:
Echipamente Radio controlate prin software. Aceste tehnologii au permis aapriţia şi o
evoluţie remarcabilă pentru o alta cunoscută sub denumirea de radio cognitiv. Aceasta
permite realizarea de echipamente radio capabile să se adapteze la schimbările mediului
radio şi să folosească, în mod optim, resursele.
În concluzie, secţiunea finală şi chiar secţiunea FI se pot realiza, în perspectivă, pe
un singur chip (SoC) în schimb secţiunea frontală este foarte dependentă de aplicaţie şi
foarte diversă încât, multă vreme de acum în colo, va trebui să fie proiectată ad-hoc.
1
În cele ce urmează vom face o trecere în revistă a unor soluţii în ceea ce priveşte
arhitectura receptoarelor atât pentru transmisiuni analogice cât şi digitale şi vom discuta,
succint, unele cerinţe la nivel de sistem care pot impune alegerea unei anumite variante
pentru arhitectura folosită.
3.5.2 Radio receptoare pentru sisteme de comunicaţii analogice

Deşi tot mai puţine tehnologii folosesc asemenea RR ele sunt încă destul de răspândite
având în vedere utilizarea lor în radiodifuziune. S-a constatat că deşi există tehnologii
digitale pentru radiodifuziune (DAB) nu au fost făcute suficiente eforturi pentru a înlocui
transmiterea analogică cu cea numerică. Cel puţin nu la fel de multe ca în cazul
radioteleviziunii (DVB). Evident, explicaţia se poate regăsi în avantajele economice, din
punctul de vedere al eliberării unor benzi de frecvenţă, rezultate în urma trecerii la
transmiterea numerică. Comparând cele două tehnologii se constată că în cazul
radioteleviziunii aceste avantaje sunt net superioare;
Un alt argument în favoarea prezentării arhitecturilor pentru RR analogice se
referă la accesibilitatea superioară a aspectelor teoretice asociate.
În consecinţă în acest subcapitol vom analiza succint:
• Radio Receptoare cu amplificare directă (simple, cu reacţie sau cu
superreacţie)
• RR cu una sau mai multe schimbări de frecvenţă;
In fiecare caz se va da schema bloc se va urmări funcţionarea plecând de la rolul
blocurilor funcţionale până la precizarea performanţelor care se pot obţine.
3.5.2.1 Radio Receptoare cu amplificare directă
Schema bloc pentru acest tip de Radio Receptor este dată în figura 3.5.2.1.
AR
CI ARF D AAF
RAA
Fig.3.5.2.1 O schemă bloc pentru RR cu amplificare directă
Rolul blocurilor funcţionale:

• CI - circuit de intrare; acest bloc are rolul de a conecta antena la primul etaj activ din
RR. Pentru a nu atenua şi mai mult puterea semnalului recepţionat el trebui conceput
astfel încât să realizeze pierderi cât mai mici; Ca atare el va fi realizat pornind de la
circuite LC; De aici rezultă că el poate avea, şi are, şi funcţiuni selective.
De aceea el a mai fost denumit şi circuit de preselecţie.
• ARF - amplificator de radio frecvenţă –
 Despre acest bloc funcţional se poate spune că el realizează funcţiile de selecţie şi
amplificare. Semnalul prelucrat este mic deci, dacă se impune realizarea unui RR
cu sensibilitate mare, este necesar să se realizeze un amplificator cu zgomot mic.
 De regulă acest bloc constă din mai multe etaje de amplificare având ca sarcină
circuite selective LC (figura 3.5.2.2).
2
Fig. 3.5.2.2 O schemă de
principiu pentru un etaj
~ selectiv de amplificare RF
• Demodulatorul (D) realizează demodularea semnalului recepţionat, extrăgând

mesajul purtat de către acesta iar amplificatorul de audio frecvenţă ((AAF) realizează
prelucrarea finală a semnalului de joasă frecvenţă rezultat după demodulare care în
cazul radiodifuziunii este un semnal de audiofrecvenţă. Aceste blocuri nu fac obiectul
acestei prezentări. Ele sunt abordate la alte discipline (Comunicaţii Analogice şi
Digitale, Circuite Integrate liniare).
• Reglajul automat al amplificării RAA

Adesea nivelul semnalului recepţionat este variabil. Orice utilizator ar dori ca nivelul
semnalului obţinut la ieşire să fie cât mai constant; Pentru a atinge acest obiectiv, din
semnalul recepţionat se extrage un semnal care urmăreşte nivelul semnalului recepţionat.
Folosind acest semnal se comandă în mod corespunzător câştigul ARF. Trebuie să
remarcăm că la Radio Receptoarele destinate transmisiunilor MA cu purtătoare o
asemenea informaţie se găseşte în semnalul demodulat; este vorba de componenta de c.c.
In aceste cazuri, de multe ori, blocul RAA este un simplu FTJ având frecvenţa de tăiere
ftfminim. Alteori se poate adăuga un amplificator de curent continuu. Dacă semnalul
recepţionat nu are componentă pe frecvenţa purtătoare şi se foloseşte detecţia de produs,
componenta de c.c. nu mai este proporţională cu nivelul semnalului recepţionat. Este
necesar un detector special pentru a obţine semnalul de comandă RAA.
Analiza performanţelor acestei soluţii constructive:

1. Sensibilitatea. Se poate arăta că RR care folosesc această schemă bloc au o
sensibilitate relativ mică şi, dacă avem în vedere RR cu acord variabil, sensibilitatea
este variabilă cu frecvenţa;
Pentru a argumenta această afirmaţie se observă că dacă RR este cu acord variabil,
atunci unul dintre elementele reactive care formează circuitul rezonant din figura 3.5.2.2
trebuie să fie variabil; de regulă acesta este condensatorul. Daca se folosesc mai multe
etaje sunt necesare condensatoare cu mai multe secţiuni. Condensatoarele cu multe
secţiuni erau, şi sunt, greu de realizat; în mod curent se folosesc 2-3 secţiuni, deci rezultă
două – trei etaje de amplificare. În prezent se pot folosi pe post de condensator variabil
diode varicap. Chiar şi în acest caz nu se pot folosi multe etaje de amplificare pe aceeaşi
frecvenţă din motive de stabilitate. De aici concluzia că amplificarea globală este limitată,
deci şi sensibilitatea RR este redusă.
Folosind cunoştinţele de la cursurile de Dispozitive şi Circuite Electronice se poate
arăta ca relaţiile cu care se poate evalua câştigul, G, al unui etaj de amplificare cu schema
dată în figura 3.5.2.2, sunt:
G  g m Z dr Z do  Qr L
3
Deoarece, într-o bandă de radiodifuziune (UL, UM, US1, US2 etc.) factorul de
calitate este aproximativ constant, rezultă dependenţa de frecvenţă a câştigului:
Q  ct.
G  k  fr
Aşadar se confirmă afirmaţia de mai sus cum că atât câştigul cât şi sensibilitatea,
care este determinată de câştig, sunt variabile cu frecvenţa.
2. Selectivitatea – Se poate arăta că selectivitatea este, la rândul ei, redusă şi variabilă

cu frecvenţa.
Intr-adevăr, folosind relaţiile specifice circuitelor RLC se poate scrie expresia care
permite calculul atenuării, a, care este introdusă de către un etaj selectiv asupra unui
semnal cu frecvenţa centrală decalată cu Δf faţă de frecvenţa centrală:
fr
B  ;
Q
2 fQ 2
a  10 log[ 1  ( ) ]
fr
Dacă se folosesc n etaje acordate pe aceeaşi frecvenţă atenuarea, notată cu an,
poate fi calculată folosind expresia:
an  10n l og[1  x 2 ]
Este uşor de remarcat că dacă se folosesc mai puţine etaje - scade selectivitatea.
Numărul de etaje este limitat datorită acordului variabil sau stabilităţii deci selectivitatea
este redusă. Dacă se pune problema de a realiza RR pe frecvenţe tot mai mari (chiar dacă
acordul este fix) şi se ţine cont că valorile pentru factorul de calitate nu depăşesc 100:
fr
B  ; Q<100
Q
se va constata că la frecvenţe mari nu se mai pot elimina canalele adiacente.
Exemplu:
fr=10MHz; Q=100
B=10000/100=100kHz.
Deci un filtru cu un etaj, cu această bandă de trecere lasă să treacă cel puţin zece
canale.
In concluzie aceste RR realizează performanţe acceptabile dacă lucrează pe

frecvenţă fixă şi nu prea mare (max.2MHz).
4
3.5.2.2 Radio Receptoare cu amplificare directă şi reacţie
Schema bloc pentru acest tip de RR este dată în figura 3.5.2.3.
CI ARF D AAF
CR
Fig. 3.5.2.3 O schemă bloc pentru RR cu reacţie
Principiul de funcţionare: dacă un amplificator cu reacţie în buclă deschisă are

câştigul A0 şi bandă B0 iar circuitul de reacţie (CR) are factorul de transfer independent de
frecvenţă şi egal cu , amplificarea respectiv banda pe buclă închisă sunt:
A0
Ar  Br  (1   A0 )
1   A0
 alegând reacţie pozitivă (semnul -) A0 tinde la 1 Ar Br0, deci efectul
este benefic, crescând sensibilitatea şi selectivitatea.
 Dezavantajul principal al acestor RR constă în aceea că există un pericol
permanent de intrare în oscilaţie, deci funcţionarea este instabilă.
3.5.2.3 R.R. cu superreacţie (RR-MA)
Principiul de funcţionare: Un amplificator cu reacţie pozitivă intră în regim de

funcţionare stabilă dacă lucrează ca oscilator. Dacă se poate găsi o soluţie pentru a
transfera informaţia de la intrare la ieşire s-ar putea beneficia de avantajele reacţiei în
condiţii de stabilitate. Soluţia folosibilă pentru a atinge acest obiectiv, în cazul RR pentru
semnale MA, a rezultat din observaţia că există un transfer de informaţie intrare-ieşire în
faza de amorsare a oscilaţiilor (figura 3.5.2.4):
Fig.3.5.2.4 Evoluţia semnalului la amorsarea oscilaţiilor pentru un oscillator cu şi fără condiţii

iniţiale
Se observă că timpul de stabilire a regimului permanent depinde de condiţiile iniţiale.

Aceste condiţii sunt dependente de oscilaţia pe frecvenţă f0 existentă la intrare. Stabilirea
regimului permanent are loc mai repede dacă semnalul de intrare este mai mare.
5
Pentru a transmite o informaţie cu privire la nivelul semnalului (sau altfel spus, la
gradul lui de modulaţie) se va forţa oscilatorul să repete faza de amorsare a oscilaţiilor.
Pentru aceasta se introduce în schema bloc, un bloc suplimentar faţă de schema
precedentă, oscilatorul de blocare (OB):
CR
AAF
CI SUM ARF D TJ
OB
Fig.3.5.2.5 O schemă bloc pentru radioreceptoarele cu superreacţie
OB va forţa oscilatorul rezulta din amplificatorul cu reacţie să reia faza de amorsar

periodic cu frecvenţa, fB. Alegând corespunzător valoarea acestei frecvenţe se va realiza o
eşantionare a semnalului recepţionat şi informaţia din momentele de eşantionare este
transferată la ieşire. Valoarea frecvenţei fB se stabileşte astfel încât să se respecte teorema
eşantionării pentru semnalul modulator. Deci în cazul radiodifuziunii va fi o frecvenţă din
spectrul ultrasonor. Funcţie de raportul existent între perioada de repetiţie a impulsurilor
de blocare şi timpul de creştere a oscilaţiilor generate de către ARF cu reacţie pozitivă se
disting două regimuri de lucru pentru RR cu superreacţie: liniar (perioada este mică în
raport cu timpul de creştere realizat la condiţii iniţiale nule) şi logaritmic (perioada este
mare în raport cu timpul de creştere cu condiţii iniţiale nule).
De asemenea se mai distinge un regim de lucru special dacă oscilatorul de blocare
este realizat cu acelaşi element activ ca oscilatorul principal: regimul cu autoblocare.
Pentru a ilustra funcţionarea acestui tip de RR care poate fi utilizat, aşa cum am
mai precizat, numai pentru semnale MA, se va analiza cazul unui receptor care lucrează în
regim liniar (figura 3.5.2.6). Se observă că la ieşirea oscilatorului se obţine o succesiune
de impulsuri RF cu amplitudine dependentă de semnalul de la intrare. După demodulare
rezultă o succesiune de Impulsuri cu Modulaţie de Amplitudine - MIA.
Se poate demonstra că o succesiune MIA cum este cea din figura 3.5.2.6 conţine
printre componentele sale spectrale o componentă de joasă frecvenţă care include
semnalul modulator; ca atare se poate separa acest semnal folosind un FTJ.
6
Fig.3.5.2.6 Evoluţia semnalului pentru un RR cu superreacţie având
regim de funcţionare liniar
Ceea ce diferenţiază celelalte două variante constă numai în tipul de modulaţie

care caracterizează succesiunea de impulsuri RF: modulaţie în durată (MID) pentru RR
care lucrează în regim logaritmic şi modulaţie de frecvenţă (MIF) pentru RR cu
autoblocare.
3.5.2.4 Radio Receptoare cu o schimbare de frecvenţă
Conform concluziei obţinute la finalul analizei RR cu amplificare directă acestea au

performanţe bune dacă lucrează pe frecvenţă fixă şi nu prea mare.
S-a pus problema dacă un asemenea radioreceptor nu poate fi utilizat ca o parte
dintr-un RR mai complex în care el să fie precedat de un bloc care să permită ca
semnalele modulate care au alte frecvenţe purtătoare decât cea pentru care este realizat
RR cu amplificare directă să fie aduse în banda sa de lucru printr-un procedeu oarecare.
Răspunsul este afirmativ, iar blocul care precede RR cu amplificare directă, este
schimbătorul de frecvenţă prezentat în secţiunea 3.3. Schema bloc a radioreceptorului cu o
schimbare de frecvenţă este dată în figura 3.5.2.7.
RAA
CI ARF SF AFI D AAF

fi,BFI
OL
Fig. 3.5.2.7 O schemă bloc pentru RR cu o schimbare de

frecvenţă
7
In continuare, pe baza acestei scheme bloc, vor fi prezentate funcţiunile şi câteva
considerente privind soluţiile constructive pentru blocurile funcţionale ca şi impactul
performanţelor acestor blocuri asupra performanţelor globale ale radio receptorului. Am
optat pentru abordarea blocurilor de la ieşire spre intrare.
• Reglajul automat al Amplificării RAA

Are aceleaşi funcţiuni şi mod de lucru ca în cazul RR cu amplificare directă; în
comparaţie cu RR cu amplificare directă reglajul poate fi mai eficient deoarece el poate
acţiona asupra unui număr mai mare de etaje: (2-3) etaje din AFI, (1-2) etaje din ARF.
• AFI - amplificatorul de frecvenţă intermediară

Are un rol decisiv pentru performanţele globale ale RR:
 realizează selectivitatea la canalul vecin;
 realizează cea mai mare parte din câştigul global.
Din această cauză AFI trebuie proiectat şi realizat cu multă grijă. Soluţia constructivă
folosită pentru AFI depinde în mare măsură de nivelul tehnologic la care a fost
conceput radioreceptorul.
Dintre soluţiile folosite în decursul timpului pot fi menţionate următoarele:
a) Soluţia folosită în RR moderne este cunoscută sub denumirea de amplificatoare cu

selectivitate concentrată. O schemă bloc pentru acest tip de AFI este dată în figura
3.5.2.8.
CA1 FTB CA2 ABL
Fig.3.5.2.8 AFI realizat cu filtre piezoceramice
În acest caz se constată că funcţia de amplificare este separată de funcţia de

selectivitate:
Se foloseşte un amplificator de bandă largă la care se adaugă un filtru trece bandă
(FTB) realizat într-o tehnologie oarecare, care permite atingerea performanţelor dorite.
Filtrul este, de regulă, încadrat de circuite de adaptare (CA1 şi CA2). Cel mai adesea
filtrul este de tip piezoceramic acordat pe frecvenţa 455 kHz (RR-MA) sau 10,7 MHz –
(RR-MF).
În alte cazuri, mai ales la radio receptoare cu mai multe SF, au fost folosite şi
filtre cu cuarţ sau mai rar, filtre magnetostrictive, mecano-electrice etc.
În cursul evoluţiei RR cu o schimbare de frecvenţa au mai fost folosite şi alte soluţii

cum ar fi:
b) Amplificatoare selective cu un număr oarecare de etaje de amplificare având ca
sarcină Circuite Rezonate Derivaţie (CRD):
Fig.3.5.2.9 AFI realizat cu circuite selective RLC

8
Această soluţie nu s-a dovedit foarte performantă dacă circuitele rezonante sunt
acordate pe aceeaşi frecvenţă. Lucrând pe frecvenţe diferite, corespunzător alese (filtre
Butterworth, sau Cebâşev) se ameliorează caracteristica de selectivitate dar creşte
dificultatea de a realiza reglajul şi deci costul echipamentului realizat.
Varianta cu acord pe aceeaşi frecvenţă a fost utilizată cu performanţe acceptabile
pentru RR-MA folosind (2-3 etaje). Pentru RR-MF nu a dat satisfacţie datorită modului în
care variază caracteristica de fază care nu este suficient de liniară.
Trebuie menţionat şi faptul că asemenea amplificatoare au o serie de probleme
din punctul de vedere al stabilităţii care pot influenţa decisiv performanţele atţt din
punctul de vedere al amplificării cât şi al selectivităţii.
c) Amplificatoare cu un număr oarecare de etaje de amplificare având ca sarcină

circuite cuplate de ordinul II.
Fig.3.5.2.10 AFI realizat cu circuite RLC cuplate de ordinul 2

În acest caz au putut fi realizate amplificatoare cu caracteristici de selectivitate mai
performante. De asemenea stabilitatea în funcţionare a fost mai bună (datorită unei
separări mai bune între elementele active).
Soluţia a putut fi utilizată atât pentru a realiza RR-MA (2-3 etaje) şi RR-MF (3-4
etaje).
În cazul RR pentru semnale MF a fost exploatat faptul că parametrii caracteristicii
de fază depind şi de indicele de cuplaj g=kQ şi se poate realiza o optimizare.
Această variantă constructivă s-a răspândit odată cu punerea la punct a tehnologiei
care a permis producerea unor bobine cu ferită care au dimensiuni mici şi factori de
calitate mari.
d) Amplificatoare selective folosind soluţii mixte (circuite cuplate şi circuite

rezonante simple); de multe ori ultimul etaj este realizat cu CRD iar celelalte cu
circuite cuplate.
În loc de concluzie este util de precizat că performanţele AFI, din punctul de

vedere al selectivităţii pot fi specificate prin:
- banda de 3 dB şi atenuarea la canalul adiacent;
sau
- coeficientul de dreptunghiularitate, adică raportul dintre banda de trecere realizată
la o atenuare de 20 dB şi banda de trecere la o atenuare de 3dB:
B20 dB
Ks 
B3dB
9
Evident, un amplificator asigură o selectivitate cu atât mai bună cu cât factorul de
dreptunghiularitate Ks este mai aproape de unu. Din păcate pentru aceasta trebuie
acceptate costuri tot mai mari.
SF - schimbătorul de frecvenţă
Are rolul de a mixa semnalul recepţionat având frecvenţa purtătoare fs şi semnalul generat
local având frecvenţa fh şi de a livra la ieşire un semnal având frevenţa centrală fi.
De aici rezultă că în soluţiile reale, în cele mai multe cazuri SF a fost un bloc
(esenţial) neliniar; Un astfel de bloc trebui dimensionat cu multă atenţie pentru a nu
introduce distorsiuni asupra semnalului modulator;
Practica a evidenţiat că SF poate fi realizat folosind oricare dintre schemele de
modulator propuse pentru semnale MA cu mici modificări (aşa cum a fost evidenţiat la
disciplina Comunicaţii Analogice şi Digitale aceste scheme pot fi utilizate şi ca
demodulator de produs).
Nivelul semnalului care trebuie realizat de către oscilatorul local depinde de
varianta aleasă pentru a realiza de schimbătorul de frecvenţă.
OL - oscilatorul local - trebuie să genereze o oscilaţie locală, cu un conţinut

corespunzător de armonici (atunci când este vorba de semnal sinusoidal - armonicile
trebuie să fie cât mai mici).
Valoarea frecvenţei semnalului local trebuie să fie cea care permite ca semnalul
dorit să aibă după SF frecvenţa purtătoarei egală cu frecvenţa intermediară. De cele mai
multe ori OL este un oscilator LC: Colpits sau Hartley. Modificarea frecvenţei
semnalului generat se poate realiza fie cu ajutorul unui condensator cu capacitate variabilă
fie cu ajutorul unei bobine cu inductanţă variabilă. Uzual se foloseşte un condensator
variabil care în receptoarele moderne este realizat cu ajutorul diodelor varicap.
Amplificatorul de radiofrecvenţă, ARF: ARF Realizează amplificarea semnalului în

banda originară. Pe această cale contribuie la mărirea câştigului global al RR deci a
sensibilităţii limitate de amplificare.
Având în vedere nivelul redus al semnalului amplificat, atunci când se doreşte
realizarea unui receptor cu sensibilitate limitată de zgomot bună se va proiecta acest
amplificator astfel încât să fie caracterizat de zgomot mic. Unele radioreceptoare
economice nu au amplificator de radio frecvenţă. Evident sensibilitatea lor limitată de
zgomot va fi mult mai redusă în comparaţie cu celelalte. Aceasta se explică prin faptul că
un etaj schimbător de frecvenţă este optimizat din alte puncte de vedere decât cel referitor
la zgomot. În schimb pentru un etaj amplificator de radio frecvenţă acesta poate fi impus
drept criteriul principal de optimizare. Mai mult chiar fără măsuri speciale zgomotul
produs de un etaj ARF poate fi mai mic decât al schimbătorului de frecvenţă.
Deci, totdeauna, existenţa unui ARF permite mărirea sensibilităţii limitate de
zgomot.
Blocul ARF precede schimbătorul de frecvenţă deci este recomandabil ca el să fie
selectiv şi să preia sarcina de a atenua perturbaţiile din jurul frecvenţelor intermediară şi
imagine (fi şi fim) – figura 3.5.2.11.
f 10 fn
fi s0 f im
Fig. 3.5.2.11 Selectivitatea ARF

Deci un receptor care are include un bloc amplificator de radio frecvenţă va avea
şi o selectivitate mai bună.
Dacă RR este cu acord variabil, ARF trebuie acordat pe frecvenţa purtătoare a
semnalului util. Aceasta impune o realizare a sa cu o structură simplă: unul sau două etaje
de amplificare, având ca sarcină, circuite LRC rezonante simple sau cuplate.
Evident, frecvenţa de acord a ARF trebuie să fie egală cu frecvenţa centrală a
semnalului util. Ca şi în cazul OL acordul se realizează prin modificarea valorii capacităţii
condensatorului sau a inductanţei bobinei. Reamintim că practica a impus folosirea
condensatoarelor variabile.
În aceste condiţii rezultă că pentru a recepţiona un semnal cu frecvenţa purtătoare
fs trebuie ca simultan să se acorde ARF pe frecvenţa fs şi Oscilatorul Local să genereze un
semnal cu frecvenţa, fh , necesară transferului semnalului de pe frecvenţa fs pe frecvenţa
fi .
Din motive de confort pentru utilizator nu se poate accepta reglarea separată a
celor două blocuri. Ele se reglează simultan iar operaţia corespunzătoare a fost denumită
monoreglaj.
Implicaţiile folosirii monoreglajului vor fi analizate în anexa 3.5.2.4 din care

nu este obligatorie partea colorată în albastru.
Să reţinem ideea că în unele RR comerciale ARF poate să lipsească sau să aibă un

singur etaj. Această opţiune poate fi argumentată de faptul că fiecare etaj necesită o
secţiune de condensator variabil iar un condensator variabil cu multe secţiuni este
costisitor şi voluminos. În consecinţă un ARF complex ar contribui la creşterea volumului
şi a preţului de cost pentru întregul receptor. Acest aspect nu mai este atât de important în
prezent când pentru acord se folosesc diode varicap.
Câştigul realizat de un ARF realizat cu un singur etaj este de (10...30) dB şi aşa
cum se va arăta într-un alt capitol se alege în aşa fel încât să nu conteze zgomotul etajului
următor.
În fine o altă contribuţie a ARF se referă la izolarea blocurilor Schimbător de
Frecvenţă plus Oscilator Local faţă de antenă. Aceasta funcţie este necesară pentru a
reduce atât radiaţia nedorită a semnalului local (aspect important din perspectiva
compatibilităţii electromagnetice) cât şi influenţa antenei asupra frecvenţei semnalului
generat local.
Circuitul de intrare CI – ca şi în cazul RR cu amplificare directă are rolul de a realiza

conexiunea optimă între antenă şi primul etaj activ din RR; Prin ideea de optim se poate
înţelege realizarea unei adaptări şi introducerea de pierderi cât mai mici; Ca urmare, şi
în acest caz, Circuitul de Intrare va fi realizat cu ajutorul unui circuit rezonant LC serie
sau derivaţie;
Acest circuit va fi acordat pe frecvenţa de lucru. Dacă RR are acord variabil unul din
elemente va fi reglabil. Ca şi în cazul ARF s-a ales să fie variabilă capacitatea
condensatorului. Se observă o serie de paralelisme între cele două blocuri. Cea mai
importantă consecinţă se referă la contribuţia cu privire la selectivitate. Ca şi ARF el este
acordat pe frecvenţa semnalului util şi trebuie să atenueze semnalele din apropierea celor
două frecvenţe perturbatoare: intermediară şi imagine. Aşadar sarcina realizării
selectivităţii la perturbaţiile de pe frecvenţele intermediară şi imagine se împarte între
ARF şi CI. Cele două blocuri nu intervin (iar la frecvenţe mai înalte nici nu pot interveni)
la selectivitatea faţă de canalul adiacent;
11
În cazul RR care nu au Amplificator de Radio Frecvenţă circuitul de intrare este
singurul bloc care realizează selectivitatea faţă de perturbaţiile de pe frecvenţele
intermediară şi imagine;
Reluând elementele comune pentru cele două blocuri CI cu ARF:

 sunt acordate pe fs;
 contribuie la atenuarea perturbaţiilor pe frecvenţa intermediară şi imagine;
 nu contribuie la atenuarea canalului adiacent;
 etc.
s-a ajuns la ideea că de fapt ele reprezintă un sigur bloc funcţional mai complex şi acesta a
fost denumit bloc de radiofrecvenţă sau bloc de semnal.
Anexa 3.5.2.4 Monoreglajul şi alinierea
In conformitate cu observaţiile de la analiza principiului de realizare a schimbării de

frecvenţă de tip superheterodină, pentru a acorda RR trebuie îndeplinite simultan
condiţiile:
f rs  f s
(1)
fh  f s  fi
Pentru comoditatea utilizatorului cele două blocuri se reglează simultan; se
foloseşte un bloc de condensatoare (sau inductanţe) variabile care sunt acţionate cu un
singur dispozitiv.
Practica a demonstrat că, din considerente economice şi pentru ca în
radioreceptoarele RR cu mai multe game să se poată folosi un singur bloc de elemente
variabile, secţiunile condensatorului (sau inductanţei) sunt identice.
Analizând o asemenea situaţie s-a constatat că, dacă nu se ia nici o măsură,
condiţiile (1) se pot îndeplini într-un singur punct din gama explorată.
Intr-adevăr, fie circuitele din figura 3.5.2.12.
Cv Ls
Cv Lh
Fig.3.5.2.12 Circuite selective acordabile din blocul de semnal şi din

Oscilatorul Local
În figura 3.5.5.13 grupul (Cv Ls) corespunde unuia dintre circuitele blocului de RF
iar (Cv, Lh) corespunde circuitului rezonant care controlează frecvenţa OL; se poate scrie:
1 1
f rs  ; fh  (2)
2 Cv Ls 2 Cv Lh
1  Lh 
f d  f h  f rs    1   f rs a
2 Cv Ls  Ls 

12
Pentru o funcţionare corectă ar trebui ca fd=fi indiferent de valoarea frecvenţei
semnalului recepţionat fs. Presupunem că se modifică valoarea condensatorului şi că se
reprezintă grafic fd = f(fs); se obţine graficul din figura 3.5.5.13.
fd
Fig.3.5.2.13 Variaţia
diferenţei fd funcţie de
fi frecvenţa de acord a
blocului RF
fso fs
Se constată că fd variază liniar cu frs, deci cu fs, iar condiţia fd=fi se îndeplineşte
numai la o frecvenţă pe care am notat-o cu fso.
Se poate defini dezacordul
 f  f d  f i  afrs  f i
Se poate afirma că semnalul având frecvenţa purtătoare fso este recepţionat corect,
circuitele de semnal şi AFI fiind corect aliniate.
Toate celelalte semnale sunt prelucrate cu o eroare de aliniere f.
Ce efect are eroarea de aliniere?

Eroarea de aliniere se manifestă ca dezacord la AFI şi la ARF. Funcţie de parametri
circuitelor distribuţia erorii între cele două blocuri diferă mult de la un receptor la altul.
Sunt situaţii în care cea mai mare parte se manifestă prin dezacord al AFI, dezacord al
ARF sau ca dezacorduri comparabile între cele două. Principalii parametrii care intervin
în această distribuţie sunt benzile la 3dB ale celor două amplificatoare. Un dezacord mai
mare revine amplificatorului cu banda mai largă. Dacă diferenţa este foarte mare atunci se
poate neglija dezacordul amplificatorului de bandă îngustă (de regulă acesta este
amplificatorul de frecvenţă intermediară. Cu alte cuvinte în urma monoreglajului
semnalul recepţionat va fi amplificat de unul sau de către amândouă dintre cele două
amplificatoare cu un dezacord.
Să presupunem că dezacordul revine integral ARF. La un dezacord nul, f=0,

semnalele trec prin centrul curbei. La f0 trec lateral deci sunt atenuate; de aici rezultă o
reducere a sensibilităţii şi o creştere a ponderii zgomotului (acesta nu este afectat de
dezacord).
Se poate demonstra că pe lângă acest efect apar şi distorsiuni neliniare din cauza
nesimetriei curbei de selectivitate faţă de cele două benzi laterale.
In concluzie este de dorit ca eroarea f să fie nulă iar dacă nu este posibil acest
lucru, să fie cât mai mică.
Pentru atingerea acestui obiectiv au fost propuse diverse soluţii.

O primă variantă a constat în folosirea unor condensatoare cu secţiuni având legi
de variaţie diferite. S-a constatat că aceste condensatoare sunt costisitoare şi utilizabile
numai pentru o anumită gamă de frecvenţe şi la o valoare precisă a frecvenţei
intermediare, fi. In concluzie această soluţie nu a devenit de interes practic.
O adoua variantă, care de altfel s-a şi impus în timp, constă în introducerea unor
componente auxiliare în cele două circuite: prin alegerea valorilor acestor componente se
13
pot crea puncte suplimentare de recepţie corectă (aliniere exactă) şi se poate reduce
eroarea de aliniere.
De exemplu, pentru a introduce un al doilea punct de aliniere exactă se pot folosi
circuitele date în figura 3.5.2.14, adică se introduc două condensatoare semireglabile: CTs,
şi CTh.
Cv
CTs Ls
Cv
Lh CTh
Fig.3.5.2.14 Circuite de acord care permit realizarea a două puncte de aliniere exactă
Relaţiile (2) devin:

1 1
f rs  ; f rh  (3)
2 Ls (C v  CTs ) 2 Lh (C v  CTh )
Pentru a determina valorile Ls, Lh Cts şi Cth se vor pune condiţiile de realizare a
recepţiei (acordul pe semnalele dorite) în întreaga bandă impusă prin tema de proiectare
şi pentru a realiza recepţie corectă în două puncte din interiorul benzii respective după
cum urmează:
1. Condiţia de acoperire a gamei se scrie:

1
f rs min  f s min 
2 Ls (C vM  CTs )
(4)
1
f rs max  f s max 
2 Ls (C vm  CTs )
 Este vorba despre două ecuaţii cu două necunoscute din care se
determină:
CvM  k 2Cvm f
CTs  ; k  s max
k 1
2
f s min
(5)
1
Ls 
4 2 f 2 sm (CvM  CTs )
2. Au mai rămas nedeterminate Lh şi CTh şi pentru aceasta se scrie relaţia:

1 1
fd    f i (6)
2 Lh (C vn  CTh ) 2 Ls (C vn  CTs )
14
 Se aleg două valori ale frecvenţei semnalului recepţionat care trebuie
recepţionate fără eroare de aliniere, frs. Criteriile pentru alegerea lor vor fi
menţionate mai departe. Cunoscând aceste frecvenţe se determină valorile
condensatoarelor de acord din circuitele de semnal (Cv1, Cv2).
Condensatoarele de acord fiind identice vom folosi aceleaşi valori şi în
circuitul selectiv de control al frecvenţei oscilaţiei locale. Din relaţia (6)i
rezultă două ecuaţii care permit determinarea valorilor Lh şi Cth.
Reprezentând grafic variaţia erorii de aliniere în aceste condiţii se obţine curba nr. 2 din
figura 3.5.2.15.
f 3 2 1
fsm fs0 fsM fs
Fig.3.5.2.15 Variaţia erorii de aliniere

pentru diverse structuri ale circutelor
rezonante
Observând graficul rezultat se constată că dacă se conservă ceilalţi parametrii (fsm,
fsM) varianta 2 asigură eroare de aliniere mai mică decât varianta 1.
Se poate continua creşterea complexităţii circuitelor de acord cu încă un element
introdus în circuitul de control al frecvenţei Oscilatorului Local şi se vor obţine 3 puncte
de aliniere exactă;
Se poate demonstra că nu pot fi obţinute mai mult de 3 puncte de aliniere exactă.
Problema alinierii constituie o a doua limitare pentru RR cu o schimbare de
frecvenţă (după compromisul de la alegerea valorii fi: valoare mică sau mare funcţie de
performanţele AFI şi de rejecţia frecvenţei imagine).
Pentru RR comerciale şi pentru game nu prea extinse (k=fmax/fmin1) problema
alinierii nu este deosebit de importantă.
In multe game se poate lucra cu două puncte de aliniere exactă (UUS, US) în
altele (UL, UM) sunt necesare trei puncte. Oricum, dacă gama poate fi aleasă
corespunzător, eroarea poate fi redusă la valori care să nu afecteze performanţele globale
ale radio receptoarelor.
3.5.2.5 Concluzii: performanţe
RR cu o schimbare de frecvenţă pot realiza performanţe foarte bune cel puţin pentru
categoria de RR comerciale.
• Sensibilitate ridicată (până la limita dată de zgomotul propriu Sz>Sa) (valorile se referă
la unele RR comercializate în prezent):
 UUS: 1-2 V
 UM: 2-10 V
 US: 5-20 V
 UL: 2-10 V
• Selectivitate la canalul adiacent mai bună de 30dB, şi independentă de gama de lucru;
15
• Selectivitatea faţă de frecvenţa intermediară, definită la nivele mici ale semnalelor de
intrare:
U
ai  20 log i (8)
Sz
 Selectivitatea faţă de frecvenţa intermediară poate avea valori mai mari decât
35dB.
 Dacă CI nu poate asigura valoarea cerută prin tema de proiectare ea poate fi
asigurată cu un circuit de rejecţie acordat pe frecvenţa intermediară.
• Selectivitatea faţă de canalul pe frecvenţa imagine, este dependentă de frecvenţa de

lucru; acest parametru depinde de frecvenţa de lucru la fel cum depinde selectivitatea
RR cu AD faţă de canalul adiacent;
 Pentru gamele UL şi UM şi UUS, fim /fs fiind, relativ, mare, atenuarea
obţinută este rezonabilă (>30dB)
 Pentru gama de US atenuarea realizată este modestă (10...16dB).
• Eficacitatea sistemului de RAA (20-100dB) funcţie de numărul etajelor controlate şi

de soluţia constructivă aleasă, la RR din clasa I: este mai bună de 50dB.
Aşadar pentru RR de uz comun RR cu o schimbare de frecvenţa realizează

performanţe rezonabile la costuri avantajoase.
Ele au două dezavantaje majore care le limitează performanţele:
1. Compromisul care trebuie realizat în alegerea valorii frecvenţei intermediare între
valoarea mică cerută de realizarea unui AFI economic şi performant şi cerinţa de a
alege o valoare mare pentru a atenua în mod adecvat perturbaţiile pe frecvenţa
imagine.
2. Necesitatea realizării reglajului cunoscut sub denumirea de aliniere pentru a
reduce erorile unor eventuale dezacorduri care apar în urma monoreglajului.
Ca atare, în cazul RR profesionale, la care se impun performanţe net superioare s-a
folosesc arhitecturi de RR cu două sau mai multe schimbări de frecvenţă.
16
3.5.3. Arhitecturi pentru
Radioreceptoare folosite în
comunicaţii radio numerice
Prof.dr.ing. Ion Marghescu
09:57:02 SISTEME ŞI Echipamente pentru Comunicaţii Radio 1

➢ Dintre variantele de arhitecturi de RR folosite ]n
comunicaţiile digitale ne vom opri, succint, asupra
următoarelor:
▪ Receptoarele superheterodină;
▪ Receptoare cu frecvenţă intermediară zero, sau
cu conversie directă (zero –IF);
▪ Receptoarele cu frecvenţă intermediară de
valoare foarte mică (Very Low-IF - VLIF);
▪ Receptoare cu dublă schimbare de frecvenţă de
bandă largă;

➢ Vom avea în vedere, de fiecare dată, structura pe 3
secţiuni dată în subcapitolul anterior: secţiune
frontală (front end), secţiune FI, secţiune finală
(back-end).

➢ Ne vom concentra atenţia asupra factorilor care
influenţează RSZ la intrarea detectorului sau a
blocului care realizează conversia analog/digitală;
➢ Acest parametru cumulează efectele tuturor
perturbaţiilor: zgomot, interferenţe din bandă sau din
afara benzii precum şi efectele adverse ale prelucrării
din RR: distorsiuni, zgomot termic, zgomot de fază al
oscilatoarelor etc.
➢ Evident, din perspectiva comunicaţiilor numerice, în
final demodulatorul va converti RSZ în rata erorii de
bit (BER).

➢ De asemenea vom urmări comportarea RR din
punctul de vedere al altor parametri cum ar fi:
selectivitatea, deriva de curent continuu, gama
dinamică, efectul unor semnale care pot bloca (îneca)
RR etc.
➢ Aşa cum se va observa, în cazul transmisiunilor
digitale, ultima secţiune foloseşte un demodulator în
cuadratură.

3.5.3.1 Receptoarele superheterodină
• Această soluţie se pretează a fi utilizată pentru RR de

calitate deosebită la care se impun performanţe, din
p.d.v. al câştigului, de peste 75 dB.
• În diapozitivul următor este prezentată schema bloc a
unui receptor superheterodină cu dublă SF;
• Este o arhitectură care a fost folosită în mai multe
echipamente: unele au fost folosite în GSM, unele au
lucrat în banda ISM de 2.4GHz, altele, în banda de
860MHz, pentru comunicaţii în caz de dezastre.

4
M2 FTJ I
2 3
1 90o OL2
M1 FI1 A1
FRF LNA FRI
M3 FTJ
OL1 5
cos01t
Circuit
extern
• Un filtru RF, care precede amplificatorul de zgomot

mic (LNA) atenuează atât frecvenţa imagine cât şi
alte semnale perturbatoare din afara benzii (out-of-
band signals).

4
M2 FTJ I
2 3
1 90o OL2
FRI M1 FI1 A1
FRF LNA
M3 FTJ
OL1 5
cos01t
• LNA asigură un câştig de ordinul a 10-15 dB şi un

factor de zgomot de cca 2 dB;
• Frecvenţa imagine este atenuată suplimentar folosind

un filtru de rejecţie a imaginii înainte de primul
mixer. (la a doua aplicaţie acesta este un filtru trece
bandă similar cu cel de intrare).
fi fi

4
M2 FTJ I
2 3
1 90o OL2
M1 FI1 A1
FRF LNA FRI
M3 FTJ
OL1 5
cos01t
• Intreg spectrul suferă apoi o operaţie de SF spre

frecvenţe joase (down-conversion) la o frecvenţă
intermediară fixă (FI1) folosind un oscilator cu
frecvenţă reglabilă (OL1).
• Selecţia canalului este realizată folosind filtrul FI1;

fi fi
fi
fi

• În acest fel, perturbaţiile scad substanţial şi se reduce
gama dinamică necesară pentru blocurile următoare.
• Selectivitatea şi sensibilitatea acestui receptor sunt în

mod decisiv determinate prin alegerea valorii
frecvenţei intermediare;

4
M2 FTJ I
2 3
1 90o OL2
M1 FI1 A1
FRF LNA FRI
M3 FTJ
OL1 5
cos01t
• A doua schimbare de frecvenţă este realizată cu un

mixer în cuadratură (de fapt un demodulator sincron)
pentru a permite prelucrarea digitală a semnalelor I şi
Q.
• Prelucrând semnalele I şi Q prin intermediul unui

DSP se obţine semnalul final care va fi o estimare a
semnalului transmis.
4
M2 FTJ I
2 3
1 90o OL2
M1 FI1 A1
FRF LNA FRI
M3 FTJ
OL1 5
cos01t
➢ Se remarcă folosirea conversiei I/Q care este

necesară deoarece tehnologiile digitale de
comunicaţii folosesc semnale modulate complexe (de
regulă în amplitudine şi în fază) care nu pot fi
demodulate în mod eficient, folosind o singură cale
de prelucrare;
➢ În diapozitivul următor sunt concentaţi o serie de
parametri specifici acestui tip de RR cu referinţă la
RR folosit pentru intervenţii în caz de dezastre;

➢ Pentru a evidenţia cerinţele care se impun la
proiectare să reamintim că prin demodularea IQ
semnalul recepţionat de bandă B este despărţit în
două semnale de bandă cel mult egală cu B/2 fiecare;
➢ În acest mod cele două canale lucrează la o viteză de

prelucrare de două ori mai mică (evident banda
globală văzută de secţiunea terminală înainte de
separarea I/Q este B).

Exemple de RR superheterodină

➢ Vom începe cu o schemă folosită în echipamentele
GSM.
➢ Este o soluţie care a fost folosită la începutul

evoluţiei tehnologiei GSM;
➢ Vom comenta varianta folosită la staţia mobilă;

VCO2
VCO3
➢ Prima conversie se realizează de la 935..960 MHz

la o FI de 71 MHz.
➢ Urmează a doua SF, (demodularea în cuadratură)

care transferă semnalul în banda de bază pregătind
componentele I şi Q pentru secţiunea de prelucrare
numerică (back end).
VCO2
VCO3
Gama de lucru RR staţie mobilă: 935 - 960 MHz

OL1 (VCO1) : 1006-1031 MHz

➢ Urmează o altă variantă la care demodularea se
realizează după conversia A/D;
➢ Este arhitectura cea mai populară pentru

comunicaţiile ne-celulare;

Sintetizând, se poate afirma că arhitecturile de tip
SH au următoarele caracteristici:
• Pot fi considerate, şi în prezent, drept cele mai

performante topologii de receptoare prin prisma
sensibilităţii şi selectivităţii.
• O contribuţie importantă din acest p.d.v. o au

filtrele externe trece-bandă cu factor de calitate
mare necesare pentru rejecţia frecvenţei imagine şi
selectarea canalului;

• Din moment ce selectarea canalului se face la prima
FI, prima SF trebuie sa aibă la bază un oscilator cu
frecvenţă variabilă cu zgomot de fază cât mai mic.
• La această arhitectură nu există probleme din cauza

derivei de CC şi din cauza scurgerii (leakage)
semnalelor produse de OL, deoarece se folosesc mai
multe frecvenţe.

• Având în vedere că secţiunea finală include filtre
pasive, iar conversia în cuadratură are loc la o
frecvenţă fixă, aici, se pot obţine performanţe
excelente şi reproductibile fără a impune restricţii
deosebite asupra componentelor active din această
secţiune;
• Realizarea unor performanţe foarte bune, implică, în

schimb, complexitate, cost, număr de componente,
dimensiuni, consum de energie - mari.

• De asemenea este dificilă integrarea unui echipament
de emisie/recepţie pe unul sau chiar pe mai multe
chip-uri tocmai din cauza filtrelor performante
menţionate.
• Au fost căutate soluţii pentru a renunţa la unele filtre

sau a reduce cerinţele impuse acestora;

Aplicaţie: Rejecţia frecvenţei
imagine prin folosirea unor mixere
complexe

1. Să se demonstreze că schema bloc dată pe
diapozitivul următor permite rejecţia
frecvenţei imagine.

2 21
Mixer FTJ ½
sin ht= Sum

=cos(ht -½ )
Acosst
+Bcos imt 1 11
Mixer FTJ
cosht

s(t)=Acosst +Bcos imt uh(t)= cosht
s<h<im
fi fi
fs fh fim

s1 (t)  ( Acosst  Bcosi t ) * cos h t 
A
 [cos(h  s )t  cos(h  s )t ] 
2
B
 [cos(im  h )t  cos(im  h )t ]
2

s2(t) = [A cos ωst + B cos ωimt] * sin ωht =
= A/2 {cos [(ωh - ωs )t – π/2] + cos [(ωh + ωs )t – π/2]} +
+ B/2 {cos [(ωim - ωh )t + π/2] + cos [(ωim + ωh )t – π/2]}

După filtrare şi defazare:
A B
s11 (t)  [cos(h  s )t ]  [cos(im  h )t ]
2 2
A B
s 21 (t)  cos[(h  s )t ]  cos[(im  h )t   ]
2 2
s 3 (t)  Acos[(h  s )t ]

3.5.3.2 Receptoare cu frecvenţă intermediară
zero, sau cu conversie directă (zero –IF)
• Studierea şi dezvoltarea acestei arhitecturi a fost

impusă de dorinţa de a elimina componentele din
afara CI (off-chip).
• O schemă bloc este dată pe diapozitivul care
urmează.

OL1
• Această schemă corespunde unor sisteme de

comunicaţie realizate în benzi nelicenţiate;

OL1
• Spectrul RF, filtrat cu un filtru trece bandă (FRF) şi

amplificat de LNA este supus unei schimbări de
frecvenţă în jos (down-conversion) către o valoare a
frecvenţei intermediare egală cu zero.
• FRF are rolul de a elimina semnalele perturbatoare
care, în domeniul frecvenţă, se află departe de
semnalele utile;
OL
1
• Pentru selecţia canalului se folosesc filtre trece jos

care trebuie să prezinte pantă mare de creştere a
atenuării (FTJ-LPF).
• Se constată că nu mai apar problemele legate de
rejecţia frecvenţei imagine deci se evită folosirea
unor filtrelor externe în raport cu Circuitele Integrate
şi care să aibă factor de calitate mare.
OL1
• Schimbarea de frecvenţă este realizată cu un mixer în

cuadratură (I/Q) în caz contrar, în multe situaţii,
semnalul modulator nu poate fi recuperat.

• Arhitectura zero-FI permite realizarea unor
receptoare cu performanţe de nivel mediu;
• Un set de valori tipice este dat în tabelul de pe
diapozitivul următor.
• Aceste valori se referă la RR destinate reţelelor
WiFi b/g care lucrează cu gama e 2,4 GHz cu benzi
de câte 16 MHz şi cu interval între canalele
succesive de 20 MHz.

• Aşadar au fost eliminate multe dintre componentele
din afara CI ceea ce face ca această arhitectură să fie
adecvată pentru integrare;
• În schimb performanţele realizate sunt afectate de:

• variaţia în timp a componentei de curent
continuu,
• scurgerile de semnal de la oscilatorul local
(oscilatorul local are aceeaşi frecvenţă cu
semnalul recepţionat);
• zgomotul de fluctuaţii;

▪ Aceste aspecte pot afecta procesul de detecţie a
semnalului şi implică cerinţe mai dure, decât în
cazul variantei anterioare, pentru secţiunea de ieşire.
• De asemenea nu se poate realiza o filtrare RF foarte

serioasă înainte de SF deci pentru a evita distorsiunile
care ar putea să apară trebuie folosite mixere cu
liniaritate ridicată.

➢ Arhitectura este sensibilă la intermodulaţii de ordin
doi (IM2) prin efectul asupra derivei CC (a se
remarca IIP2).
➢ Efectele derivei de CC pot fi reduse folosind un DSP
adecvat sau implementând o funcţii cu aducere
automată la zero;
➢ O comparaţie între performanţele impuse pentru

arhitectura SH şi CD, va evidenţia faptul că în ultimul
caz, trebuie satisfăcute cerinţe mult mai dure pentru
secţiunea de ieşire;
➢ Se poate remarca acest aspect referitor la IIP3 şi IIP2.

Concluzii cu privire la arhitectura RCD:
➢ Arhitectura RCD este mult simplificată comparativ
cu RSH: este necesar un singur OL, nu există
secţiune de FI; deci se pot implementa soluţii ieftine
şi de mici dimensiuni;
➢ În schimb, cerinţele cu privire la liniaritate, puritate

spectrală şi echilibrare I/Q pentru secţiunea de ieşire
sunt mult mai dure la RCD în comparaţie cu RSH.

➢ Frecvenţele din banda de bază din apropiere de zero
sunt expuse la multe tipuri de perturbaţii cum ar fi:
zgomot de tip 1/f, deriva de CC, auto mixarea şi
interferenţe de tip Doppler generate de scurgeri de
semnal de la OL ;
➢ Deci filtrele din banda de bază trebuie concepute

pentru a bloca frecvenţele foarte joase;
➢ Acest procedeu nu este critic pentru transmisiunile de

bandă largă având în vedere că pierderea reprezintă o
mică fracţiune din semnalul util dar pot afecta grav
transmisiunile de bandă îngustă;
➢ Tot ca un avantaj: o serie de funcţii care erau
realizate, până nu demult, prin structuri hard pot fi
implementate soft deci devine posibilă adaptarea
dinamică la banda canalului şi realizarea unor
echipamente multi-mod.

➢ Arhitectura RCD a fost folosită cu succes în sisteme
de comunicaţie de apel selectiv (paging) realizate în
tehnologia FSK şi care implică un consum redus de
energie;
➢ Este folosită, de asemenea, în receptoarele din

terminalele WCDMA precum şi în modem-uri de
nivel mediu pentru tehnologia WiFi (standardul
IEEE 802.11);
➢ În încheiere, pe diapozitivul următor este dată
schema bloc a unui RR destinat comunicaţiilor de tip
WCDMA;

➢ Se observă că OL lucrează pe o frecvenţă dublă faţă
de cea nominală pentru a evita târârea frecvenţei de
către emiţător;
➢ Performanţe realizate: NF= 6.5 dB (mediat pe 10 kHz
la 1.92 MHz) consum 45 mW de la o sursă de 1.5 V
IIP3 = –8 dBm, câştig variabil între 16.5 and 87.5
dB; tehnologie CMOS.
3.5.3.3 Receptoarele cu frecvenţă intermediară de
valoare foarte mică (Very Low-IF - VLIF)
➢ Această arhitectură îşi propune să îmbine avantajele
celor două arhitecturi prezentate anterior: SH şi CD
dar, evident are şi ea dezavantaje specifice;
➢ Se foloseşte un AFI pe o frecvenţă, fi, care are

valoarea cuprinsă între ½ f şi nf (f este distanţa
dintre două canale iar n are valori mici - câteva
unităţi);
➢ În acest mod filtrul de selectare a canalului poate

lucra cu un factor de calitate mic (low-Q).
➢ Această topologie a devenit tot mai interesantă odată
cu punerea la punct a unor soluţii de realizare a
filtrelor trece bandă încorporate în Circuite Integrate
(on-chip).
➢ De asemenea arhitectura a devenit interesantă în

comunicaţiile moderne de tip celular unde se bazează
pe nivelul redus al canalului vecin.
➢ Această arhitectura a fost implementată în foarte

multe variante.
➢ Vom folosi ca bază de discuţie arhitectura folosită

pentru a realiza o serie de receptoare GSM.
CAD I
M1 Filtru I
OL1 Filtru DSP

0 cosht
OL1 complex
FRF LNA 90o polifază
Q
M1 Filtru Q CAD
➢ Pentru discuţia care urmează se au în vedere acele

receptoare la care fi este egal cu f /2 ;
➢ Se obţin diagramele spectrale date pe diapozitivul

următor;

0

➢După o filtrare în RF şi amplificarea cu zgomot mic
semnalul recepţionat suferă o mixare în cuadratură cu
un semnal local fh = fR - fi pentru a se obţine semnalul
pe frecvenţa intermediară;
➢După mixare semnalele interferente cele mai

periculoase (unul dintre canalele vecine şi canalul
imagine) sunt transpuse în domenii de frecvenţă în
care un filtru trece jos nu le poate elimina (canalul
vecin este plasat aici între -f şi 0).
➢ Se va observa că această filtrare nu poate fi realizată

cu filtre trece jos plasate pe căile I şi Q aşa cum se
întâmpla în cazul variantei CD.
0

➢ Totuşi, se poate demonstra că filtrarea se poate realiza
prin interacţiune între cele două căi de prelucrare: I şi
Q;
➢ Aceasta echivalează cu folosirea unui filtru polifază

complex;
➢ Se poate arăta că filtrele polifază realizează filtrarea

trece bandă, aşa cum era ilustrată în reprezentarea
grafică prezentată mai înainte, plecând de la filtre
trece jos reale.
➢Demonstraţia care urmează are la bază analiza

semnalelor în domeniul complex folosind
amplitudinile complexe ale semnalelor RF.
➢ O scurtă prezentare (reluare) a
principiului de lucru pentru un
filtru polifază:

➢ Se folosesc notaţiile:
ωR = 2πfR şi ωi=2πfi =ω/2 = πf,
(pentru frecvenţa semnalului recepţionat şi pentru
frecvenţa intermediară)
➢ se scrie expresia complexă a semnalului recepţionat:
j R t
S c (t )  [s r (t )  js i (t )]e
➢După modificarea (scăderea) valorii frecvenţei
purtătoare prin mixare cu un semnal local infra-
heterodină fh = fR − fi se obţine un semnal de joasă
frecvenţă a cărui expresie complexă este notată cu x(t);
03.12.2018 09:57
SISTEME ŞI ECHIPAMENTE DE EMISIE /RECEPŢIE 70
➢ Deci x(t) este definit folosind expresia
-j h t j i t
x(t )  S c (t )e  [s Ir (t )  js Qr (t )]e 
 [s Ir (t ) cos i t  s Qr (t ) sin i t] 
 j[s Ir (t ) sin i t  s Qr (t ) cos i t] 
 x I (t )  jx Q (t )
Deci semnalul x(t) conţine informaţiile cu privire la
semnalul util (sIr şi sQr);
Dacă el poate fi filtrat, va fi apoi livrat spre secţiunea

digitală unde va fi demodulat tot cu un demodulator
în cuadratură;
03.12.2018 09:57 SISTEME ŞI ECHIPAMENTE DE EMISIE /RECEPŢIE 71
➢ Trebuie amintit că semnalul sr(t) + jsi(t) este de bandă
limitată la ± ωM , iar ωM ≤ ωi ;
➢ De asemenea trebuie reamintit faptul că semnalul

complex x(t) este un semnal cu frecvenţa centrală fi ,
cu o singură bandă laterală, adică un semnal care are
componente numai la frecvenţe pozitive.
fi

➢ Deci el poate fi filtrat numai cu un filtru trece
bandă, cu banda de trecere 2fM cu frecvenţa centrală
fi, având tot o singură bandă laterală;
➢ Pentru a identifica o soluţie considerăm un filtru
trece jos cu frecvenţa de tăiere fM şi funcţia de
transfer HTJ(ω) caracterizată prin
HTJ(-ω) =H*TJ(ω);
➢ Se notează:
H(ω) =HTJ(ω- ωi)
unde H(ω) reprezintă un filtru trece bandă, cu
parametrii ceruţi (o singură bandă laterală, banda de
trecere 2fM, frecvenţa centrală fi).
0 ω 0 ωi ω
03.12.2018 09:57 SISTEME ŞI ECHIPAMENTE DE EMISIE /RECEPŢIE 74

➢ Pentru a analiza răspunsul filtrului se poate calcula
transformata Fourier a semnalului complex x(t):
X(ω) = XI(ω)+jXQ(ω)
➢ Filtrarea semnalului x(t) cu filtrul trece bandă

conduce la:
Y(ω) = X(ω) H(ω)
undeY(ω), la rândul lui, poate fi scris,
Y(ω) =YI(ω)+jYQ(ω)

➢ Trebuie remarcat că XI(ω), XQ(ω),YI(ω), YQ(ω) sunt
funcţii complexe fiind transformate Fourier ale unor
semnale reale;
➢ Se pune problema de a găsi o soluţie pentru
filtrarea semnalelor reale de pe căile I şi Q cu un
filtru caracterizat de H(ω);
➢ Se va ilustra principiul folosit considerând cazul
unor filtre cu un singur pol complex;
➢ Filtre mai complexe se pot obţine conectând în
cascadă mai multe astfel de filtre;

➢ Funcţia de transfer a unui FTJ cu un singur pol,
având frecvenţa la 3 dB egală cu fM este:
1
H TJ ( ) 

1 j
M

➢ Aplicând deplasarea de frecvenţă cu ωi rezultă:
1
H ( )  H TJ (  i )  
  i
1 j
M
1

 i
1 j j
M M

➢ Se înlocuieşte H(ω) în expresia semnalului Y(ω) şi,
cu prelucrări simple, se poate scrie:
Y ( )  H ( ) X ( )
i M
Y ( )  [ X ( )  (j - 1)Y ( )]
M j
➢ Presupunând că nu există componente de CC,

ipoteză valabilă în cazul arhitecturii analizate, se
determină transformata Fourier inversă;

➢ Cu o serie de prelucrări care au la bază
proprietăţile tranformatei Fouriet se ajunge la :
i
YI ( )  [ X I ( )  YQ ( )]H TJ ( )
M
i
YQ ( )  [ X Q ( )  YI ( )]H TJ ( )
M

➢ Implementarea acestor expresii este uşor de
imaginat şi conduce la schema bloc următoare:
X I (ω) Y I (ω)
- HTJ (ω)
ωi /ωM
ωi / ωM
X Q (ω) Y Q (ω)
+ HTJ (ω)

CAD I
M1 Filtru I
OL1 Filtru DSP

0 cosht
OL1 complex
FRF LNA 90o polifază
Q
M1 Filtru Q CAD

➢ Performanţele acestor filtre sunt limitate de
eventuale asimetrii existente între cele două căi de
prelucrare;
➢ Au fost realizate analize care au arătat că dacă

există o asimetrie între cele două ramuri din pdv al
câştigului de 0.1 dB şi din pdv al fazei de 0.7 grade
atenuarea introdusă de filtrul compozit, în banda de
oprire faţă de banda de trecere, nu poate depăşi 38
dB.

Revenim la receptorul cu frecvenţă intermediară
joasă;
➢ S-a constatat că filtrul polifază poate fi

implementat integral şi după conversia AD folosind
prelucrare numerică pe DSP;
➢ În acest caz RR poate avea aceeaşi arhitectură ca la
receptoarele cu CD cu o singură modificare: cea a
valorii frecvenţei OL.
➢ Se pot întâlni mai multe CI care implementează pe
acelaşi modul (chip) şi arhitecturi RCD şi VLIF.

➢ Se poate exemplifica arhitectura VLIF prin
schemele unor receptoare folosite în tehnologia
Bluetooth (gama de 2.4 GHz).
➢ O variantă realizată sub formă integrată în urma
studiilor realizate în laboratoarele universităţii
Texas este dată pe diapozitivul următor.

• Canalele au benzi de câte 1 MHz,
• Modulaţie GFSK;
• Frecvenţa intermediară: 2MHz;
• Performanţe măsurate: sensibilitate: -82dBm
(pentru BER de 10-3 ), factor de zgomot: 15dB,
IIP3: -10dBm.
Concluzii cu privire la RR bazate pe
arhitectura cu FI de valoare mică:
➢ Spre deosebire de arhitectura CD (zero-IF)
arhitectura VLIF nu este sensibilă la deriva de CC,
scurgeri de semnal de la OL şi la intermodulaţii de
ordinul 2.
➢ Receptoarele rezultate se pot integra la acelaşi nivel
precum arhitectura CD;
➢ Cerinţele pentru secţiunea de ieşire sunt mai reduse
ca la CD;

➢ Din punctul de vedere al performanţelor impuse
secţiunilor funcţionale valorile sunt comparabile cu
cele de la CD cu mici modificări la atenuarea
secţiunii de ieşire;

2.2.4 Receptoare cu dublă SF de bandă largă
➢ Pentru comunicaţiile de bandă largă a fost propusă o

soluţie care combină arhitectura SH cu arhitectura CD
şi care permite o optimizare a consumului şi
performanţelor.
➢ Seva remarca faptul că este o soluţie asemănătoare cu

cea superheterodină dar prima FI este de valoare
foarte mare (sute de MHz).

2 3 4 5
1
A1 MC FTJ CAD
FRF LNA M1 FTJ
OL1
OL1
cos 01t
e j02t
Circuit
extern

➢ După o filtrare în RF are loc prima SF cu un mixer
real spre frecvenţe mai mici;
➢ Cum frecvenţa intermediară este foarte mare filtrul
RF poate elimina canalele imagine;
➢ De asemenea semnalele perturbatoare (inclusiv cel
de la OL) se află la frecvenţe relativ depărtate spre
frecvenţe înalte astfel selecţia benzii dorite se poate
realiza cu un FTJ;

fi fi fi fi
fi

➢ Mai mult, primul OL are frecvenţa fixă deci el
poate fi realizat cu performanţe bune fără efort chiar
dacă frecvenţa de lucru este mare,
➢ Urmează o nouă conversie spre banda de bază
folosind un mixer complex şi un OL cu frecvenţă
variabilă, care realizează acordul pe canalul dorit.
➢ Selecţia canalului se realizează cu un alt FTJ care
poate avea un consum mai mic decât un FTB.

2 3 4 5
1
A1 MC FTJ CAD
FRF LNA M1 FTJ
OL1
OL1
cos 01t
e j02t
Circuit
extern

fi fi fi fi
fi

➢ Problema scurgerilor de semnal de la OL1 nu este
foarte gravă, rămâne însă (în mai mică măsură)
sensibilitatea la deriva de CC ca şi la
intermodulaţiile de ordin 2.
➢ Performanţele pot fi afectate de o diafonie care poate
să apară între secţiunile de RF şi de FI.

➢ Conform unor măsurători pentru această arhitectură
se poate realiza o rejecţie a canalelor imagine de
peste 55 dB ;
➢ Aceasta se obţine nu numai prin filtrare ci şi prin
folosirea unui număr mare de mixere care trebuie să
aibă o liniaritate bună pentru a asigura gama
dinamică.
➢ Pentru a reduce consumul, cel puţin, unele mixere
trebuie realizate cu soluţii pasive.

2.2.5 Receptoare cu sub-esantionare
➢ O dată cu dezvoltarea tehnologiei CMOS de viteză

nare, au fost concepute şi implementate mai multe
arhitecturi cu sub-eşantionare;
➢ Acestea au la bază teorema eşantionării trece bandă;
➢ Eşantionarea se realizează chiar la nivelul RF aşa
cum se va vedea în diapozitivul următor.

3 4
Eş. FTJ CAD
FRF LNA e= R/k

1 2
Eş. FTJ CAD

➢ Eşantionarea se realizează cu o frecvenţă egală cu cea
care ar fi folosită în banda de bază.
➢ După eşantionarea trece bandă se obţin imagini
spectrale la locaţii date de următoarea expresie:

ω i = k ωe ± ωR (12)
• Aici:
• k este o constantă întreagă;
• ωi corespunde frecvenţei centrale a imaginii
spectrale (ωi = 0 corespunde arhitecturii cu
subeşnationare şi frecvenţă intermediară egală
cu zero);
• ωe şi ωR corespund frecvenţei de eşantionare
respectiv frecvenţei purtătoare.

0

3 4
Ceş. FTJ CAD
FRF LNA
e= R/k
1 2
Ceş. FTJ CAD

➢ În concluzie arhitectura cu sub-eşantionare este
potrivită pentru integrare, în special în tehnologia
CMOS, deoarece procesul complex de conversie spre
frecvenţe joase este redus la o operaţie de eşantionare.
➢ Operaţia de eşantionare la frecvenţe înalte necesită
comutatoare de viteză mare.
➢ Din moment ce frecvenţa necesară pentru eşantionare
este mult mai joasă decât frecvenţa purtătoare,
cerinţele impuse pentru oscilatorul de tact nu sunt
prea grele şi poate fi realizat cu consum redus.

➢ Una dintre principalele probleme ale acestei
arhitecturi constă în fenomenul de aliere a
zgomotului.
➢ Puterea zgomotului este mărită cu un factor egal cu
2*k, deci este bine să se limiteze cât mai mult banda
zgomotului înainte de eşantionare;
➢Pentru aceasta trebuie folosit un filtru extern trece
bandă performant.
➢ Fluctuaţia tactului de eşantionare este mărită cu un
factor egal cu k2, ceea ce poate introduce interferenţe
în canalul dorit.

Anexa 4.3.1:
Efectul unor diferenţe de câştig sau fază

între cele două ramuri la demodularea I/Q

➢ Vom începe analiza cu o expresie foarte generală a
unui semnal cu modulaţie mixtă având anvelopa A(t)
şi faza  (t) cu condiţia −π/2 ≤ ϕ(t) < π/2:
s(t) = A(t) cos(ωt + ϕ(t)) = Re[A(t)ej(ωt+ϕ(t))]
➢ Se constată că se poate scrie:

s(t) = Re[Sc(t)] = sr(t) cos(ωt) − si(t) sin(ωt)
Sc(t) = [A(t)ejϕ(t)]ejωt = [sr (t) + jsi (t)]ejωt
sr (t) = A(t) cos(ϕ(t )), si (t) = A(t) sin(ϕ(t))
Reamintim că expresia:A(t)ejϕ(t) = sr(t) + jsi(t)

reprezintă anvelopa complexă sau semnalul în
banda de bază;
➢Invers, dacă se cunosc sr (t) şi si (t) atunci
A(t) şi ϕ(t) se deduc imediat folosind
expresiile cunoscute:
A(t) = [sr(t) + jsi(t)]1/2· sign[sr (t)] )
ϕ(t) = tan−1[si (t)/sr(t)] ∈ [−π/2, , π/2)

➢ Se mixează semnalul RF, s(t), cu două semnale
locale având exact aceeaşi amplitudine şi
frecvenţă,
➢ Unul dintre ele (calea I) în fază cu frecvenţa

purtătoare şi altul (calea Q) defazat cu 90 de
grade faţă de aceasta,
➢ Se poate arăta că se recuperează o replică a

semnalului sr(t) la ieşirea căii I şi o replică a lui
si(t) la ieşirea căii Q.

➢ Folosind ecuaţiile pentru semnalul s(t), şi
considerând că OL produce un semnal local cu
frecvenţa ω, cele două ieşiri ale mixerului în
cuadratură pot fi deduse din expresiile:
I(t) + jQ(t) = {s(t)[cos(ωt) − j sin(ωt)]}|TJ
= {(Re[Sc(t)])e−jωt }|TJ =
={½ [Sc(t) + S∗c (t)] e−jωt }|TJ

= {½ [sr (t) + jsi (t)] + ½ [sr(t) − jsi(t)]e−j2ωt }|TJ
= ½ [sr(t) + j si (t)] (1)

➢ Se observă că dacă frecvenţele sunt perfect
sincronizate cele două căi sunt perfect izolate;
➢ Dacă nu există sincronizare perfectă (între oscilaţia

locală şi oscilaţia purtătoare recepţionată) apare un
cuplaj reciproc între cele două căi; adică se obţine o
componentă dependentă de sr(t) pe calea Q alături de
componenta datorată lui si(t) şi invers.

➢ Un efect similar va apărea şi dacă cele două oscilaţii
locale care atacă mixerul nu sunt defazate cu exact 90
sau dacă câştigul în amplitudine al celor două căi nu
este identic
➢ Pentru a exemplifica vom considera cazul simplu, dar

foarte frecvent, când oscilatorul local generează un
semnal cu o mică diferenţă de fază, φ, faţă de semnalul
purtător recepţionat, s(t).

➢ Deoarece defazajul φ este mic cu un calcul similar cu
cel din relaţia (1) şi dezvoltând în serie Taylor
semnalul de ieşire alterat se poate scrie:
~ ~ 1
I  jQ  Sc (t)e - j(t  ) 
2
1 1
 [ s r (t)  j s i (t)](1 - j ) 
2 2
 
 [I(t)  s i (t)]  j [Q(t) - s r (t)]
2 2

➢ Se observă că apare un cuplaj între canale dependent
de φ datorită rotirii axelor (reală şi imaginară) cu φ;
➢ Acest efect poate fi compensat prin rotirea inversă a

axelor, a posteriori, sau printr-un defazaj introdus la
OL pe baza analizei unui semnal de învăţare (traning)
cunoscut.

➢ În cazul general când semnalele locale, în fază şi
cuadratură, au deviaţii de fază arbitrare θ şi φ, iar
canalele I şi Q au abateri arbitrare ale câştigului în
amplitudine, ε şi δ faţă de valorile nominale, semnalul
de ieşire alterat poate fi scris:
~ ~ 1
I  jQ  { [Sc (t)  Sc (t)] 
2
 [(1   ) cos(t   ) - j (1   ) sin(t   )]} |TJ

➢ Realizând o dezvoltare în serie Taylor de ordinul unu
se obţine:
~ ~
I  jQ  I (t )  jQ (t )  e(t )
1 1
e(t )  [ sr (t)   si (t)]  j [ si (t)   sr (t)]
2 2

➢ Fără a intra în detalii, din ecuaţia precedentă este
evident că orice deviaţie de la valorile ideale şi
echilibrate introduce un semnal eroare dependent de
un parametru λ= max{|ε|, |δ|, |θ|, |φ|}, deci generază
un zgomot dependent de λ2 .

4. Sinteza de frecvenţă
17:12:08 Sisteme şi Echipamente pentru Comunicaţii Radio 1

4.1 Noţiuni generale
Sintetizoarele de frecvenţă - sisteme complexe ––
cu ajutorul cărora se pot genera semnale sinusoidale
cu frecvenţa necesară unei anumite aplicaţii pornind
de la unul sau mai multe Oscilatoare de Referinţă
(OR).
 Iniţial un sintetizor se realiza prin:
- alegerea ieşirii unui OR dintre câteva;
- schimbarea cristalului de cuarţ care controla
frecvenţa unui oscilator.

 Au fost concepute scheme tot mai complexe urmărind:
• generarea cât mai multor valori ale frecvenţei

plecând de la un număr cât mai mic de
oscilatoare de referinţă;
• semnalul generat să fie cât mai pur din punct de
vedere spectral;
• parametrii semnalului generat să se stabilizeze
cât mai repede după pornire sau după o
eventuală comutare.

 Observând aspectele menţionate rezultă şi cei mai
importanţi parametri prin care se pot preciza
performanţele unui sintetizor:
• gama de frecvenţă;
• pasul (sau distanţa între două valori succesive
ale frecvenţei semnalului sinusoidal generat);
• puritatea spectrală;
• timpul de comutare.

 O primă clasificare a sintetizoarelor de frecvenţă se
poate face ţinând cont de procedeul folosit pentru
prelucrarea semnalului de referinţă;
 Se disting sintetizoare care folosesc:
a) procedee directe de prelucrare;

b) procedee indirecte de prelucrare.

a) Procedee directe
Folosesc combinaţii între semnale sinusoidale generate
de mai multe Oscilatoare de Referinţă sau între
armonice ale acestora prin multiplicări, mixări,
divizări, filtrări;
 La rândul lor aceste sintetizoare pot fi:
• analogice
• digitale

 Sintetizoarele analogice – care sunt tot mai rar
întâlnite - au de făcut faţă unui compromis între:
• puritate spectrală mare – filtre trece bandă cât mai
selective
• timp de comutare redus – filtre cât mai puţin
selective.
 Sintetizoarele digitale vor fi prezentate în acest capitol
ele reprezentând o soluţie modernă şi foarte eficientă
dacă frecvenţa generată nu are o valoare foarte mare.

b) Procedee indirecte
 Au la bază circuite PLL:
• analogice
• digitale
 Semnalul generat este semnalul produs de
oscilatorul din buclă iar modificarea frecvenţei
sale se face prin controlul frecvenţei OCT, deci se
elimină problema produselor de intermodulaţie.
 Există şi acum cerinţe contradictorii deci
necesitatea realizării unui compromis;

 Două dintre cerinţele contradictorii sunt:
• pasul de explorare a gamei;
• timpul de stabilizare asociat valorilor finale
ale parametrilor semnalului produs;
 Acestea depind de banda de trecere a FTJ din buclă;

4.2 Sinteza digitală directă
 Sintetizoarele analogice pot conţine:

multiplicatoare, filtre care necesită acord, circuite
PLL, OCT, circuite de compensare a derivei cu
temperatura, componente selectate prin
măsurători etc.
 Sintetizoarele digitale necesită numai circuite
logice şi un oscilator de tact.

 Principalele avantaje care fac ca această metodă de
sinteză să fie foarte tentantă sunt:
• repetabilitatea
• fiabilitatea
• absenţa circuitelor de acord
• absenţa circuitelor care să reducă deriva frecvenţei
cu temperatura sau în timp.
 Sintetizoarele digitale au totuşi unele limite din

punctul de vedere al frecvenţei maxime pe care o pot
genera.

• Principiul de funcţionare
Osc. Controlat Numeric (OCN)
Tabel
Acumulator FTJ
(memorie) CDA
de faza
Gen. Acord
Tact

7
2
1 4
3
5 6

Acumulator Tabel
de faza (memorie) CDA FTJ
Gen. Acord
Tact
 Se observă că schema bloc cuprinde trei blocuri

importante:
• Oscilatorul Controlat Numeric ( OCN)
• Convertorul Digital-Analog (CNA)
• Filtrul de ieşire (acesta este util pentru a reface
semnalul analogic din cel eşantionat şi cuantizat).

Acumulator Tabel
Gen. Acord
Tact
 Dintre parametrii de intrare se remarcă:

• frecvenţa de referinţă (tactul) care
incrementează acumulatorul de fază
(numărătorul) şi introduce noua informaţie în
CDA;
• datele de control pentru a determina valoarea
frecvenţei şi pentru a realiza modulaţia.

Acumulator Tabel
Gen. Acord
Tact
 În continuare vom detalia unele aspecte cu privire la

blocurile funcţionale;

4.2.2. Oscilatorul controlat numeric
B1
B2 d Acum. Mod.
(NUM) faza ROM
 Oscilatorul controlat numeric conţine:

• logica de interfaţare;
• acumulatorul de fază, care este, de fapt, un numărător;
• un tabel (ROM) în care sunt înscrise eşantioanele pentru
forma de undă care va fi generată.
B1
B2 d Acum. Mod.
(NUM faza ROM
)
 Buferul B2 permite inserarea unui cuvânt care

controlează valoarea frecvenţei.
 Fiecare impuls de tact incrementează numărătorul cu o
valoare dată de cuvântul menţionat (pas) notat cu d;
 Se realizează o creştere liniară a fazei, deci aceasta
poate corespunde unui semnal sinusoidal.

B1
B2 d Acum. Mod.
(NUM faza ROM
)
 Este uşor de constatat că frecvenţa reprezentată de

faza liniar crescătoare depinde de:
 Frecvenţa tactului aplicat acumulatorului de fază;

 Valoarea pasului cu care se incrementează faza;
 Capacitatea numărătorului (numărul de biţi);

f t  d
f out 
2m
 Aici m reprezintă numărul de biţi pentru numărător

(acumulatorul de fază)
 Deci valoarea frecvenţei se poate modifica prin

controlul lui d;
 Liniaritatea variaţiei fazei, deci puritatea spectrală a

semnalului generat, depinde în primul rând de
puritatea spectrală a semnalului de tact.

Acest sintetizor este de fapt un divizor de frecvenţă,
deci zgomotul de fază al semnalului generat va fi mai
mic decât zgomotul oscilatorului de tact.
Reluând expresia:
f t  d
f out 
2m
 Este evident că ft şi m sunt constante pentru un
sintetizor.
 Ele sunt alese funcţie de gama care trebuie
acoperită (fmax) şi de pasul ( f ) cu care trebuie
explorată această gamă.

 Se poate evidenţia că:
ft
f max  0,4f t f  m
2
 Prima limită rezultă din teorema eşantionării
(semnalul de ieşire trebuie eşantionat cel puţin cu
frecvenţă dublă).
 Din a doua relaţie este evident că este posibil să se

realizeze paşi foarte mici de explorare a gamei dacă
acumulatorul de fază asigură o rezoluţie suficientă.

B1
B2 d Acum. Mod.
(NUM faza ROM
)
 În fine modul de lucru al acumulatorului evidenţiază

că, din momentul în care acesta este încărcat cu un
nou pas, faza începe să varieze cu noua valoare;
 Deci se pot genera cu uşurinţă semnale modulate în

frecvenţă modificând pe d.
 Procesul de modulaţie este cu fază continuă.

4.2.3. Memoria
 Conversia fazei în amplitudine se face citind valoarea

înscrisă la adresa corespunzătoare din memorie
(ROM).
 Orice semnal periodic cu faza liniar crescătoare are

o corespondenţă biunivocă între amplitudine şi fază
 El poate fi generat citind la momentul determinat de

semnalul de tact valoarea eşantionului dintr-o
memorie;

 Aspecte specifice semnalelor sinusoidale permit
reducerea dimensiunii memoriei necesare;
111111
00000 Adresa
 De remarcat că 0000 11111
numărătorul poate
avea până la 48 biţi.
 Celelalte blocuri vor folosi numai cei mai
semnificativi (10-12) biţi, rezoluţia fiind suficientă.

Concluzii privind puritatea spectrală
 Zgomotul de fază nu reprezintă o problemă;
 Apar în schimb componente parazite datorate

zgomotului de cuantizare şi imperfecţiunii
convertoarelor;
 Locul, în spectru, unde apar aceste componente

este predictibil dar nu şi amplitudinea acestora;

4.2.4. Concluzii
 Sintetizând se pot remarca următoarele aspecte specifice
pentru sintetizoarele DDS:
• Au timp de stabilizare a regimului de lucru mic (sub 1s)

• au rezoluţie fină sau foarte fină (< 1 Hz)
• pot lucra peste mai multe octave
• modificarea frecvenţei este realizată cu fază continuă
• pot realiza modulaţie analogică sau de date cu o liniariate
foarte bună (tipic 16 biţi)
• Pot genera semnale în cuadratură peste mai multe octave.

4.2.5. Aplicaţii
• Echipamente radio cu spectru împrăştiat (DS sau FH);
• Radare Doppler;
• Producerea semnalelor cu modulaţie numerică de
frecvenţă (FSK) sau de fază (PSK) de viteză mare sau cu
rezoluţie fină;
• Echipamente de radiodifuziune sau radioteleviziune
(DAB, DVB, HDTV);
• Echipamente de laborator;
• Echipamente pentru vizualizare prin rezonanţă magnetică;

4.2.5. Exemple de sintetizoare DDS
1. S-a cerut proiectarea unui sintetizor în gama de
150..152 MHz, rezoluţie de 1 Hz, timp de stabilizare
1 microsecundă, componente nedorite sub -65 dBc;
OR
145 MHz
29 MHz DIV
1:5
DDS 5..7 MHz 90o SUM FTB

Q

2. Fie un sintetizor în gama de 14..14.5 MHz, rezoluţie
10 Hz, timp de stabilizare 10 microsecunde,
componente nedorite -80 dBc, zgomot de fază
-100dBc, 4 componente defazate la 90 grade cu
abateri mai mici de 1o ;
Div1:5 OR
200
Div 1:4
MHz
40 MHz
50 MHz 14..14.5 MHz
6..8 MHz 0o
FTB
90 o
56-58 AMP. DIV
DDS 180 o
LIM. 1:4
MHz 270 o

4.4 Sinteza de frecvenţă realizată cu circuite PLL
digitale (DPLL)
4.4.1 Aspecte specifice DPLL
 Schema bloc PLL şi DPLL
CP OCT CP DP OCT
FTJ FTJ
a) b)

 Diferenţe între cele două variante:
a) de natură constructivă;
b) de natură funcţională;
c) din punctul de vedere al performanţelor.
a) Diferenţe de natură constructivă:
- semnalele prelucrate sunt semnale logice

- pentru a realiza DP, OCT, CP se pot folosi circuite
digitale cu avantajele cunoscute.

 Det. de fază
• clasic la PLL analogice se foloseşte OP cu

caracteristică sinusoidală.
ue (t )  k sin  2  1   k sin e (t )
 realizarea unor
DP cu
performanţe
diferite este uşor
de realizat în
tehnică digitală;

 Divizorul programabil
 folosirea unui divizor de frecvenţă (programabil)

în buclă, pe calea de reacţie extinde aria de
aplicabilitate a DPLL ;
a) Diferenţe în ceeace priveşte funcţionarea
 Sunt consecinţe ale diferenţelor menţionate

anterioare
 De exemplu efectul detectorului de fază, al
divizorului programabil - FTJ;

si(t) i(t) +
CP OCT
Sumator K1cosro K2F(s)
-
r(t)
FTJ
K3/s
a)
Comp. faza
si(t) K1 K2F(s) K3/s

CP DP OCT
+ -
Sumator 1/N
FTJ i(t) r(t)
b)

4.4.2 Comparatoare de fază folosite la realizarea
circuitelor DPLL
 Echivalentul OP de la PLL analogice – un circuit
sau exclusiv (sumator modulo 2) – dezavantaje;
 Vom comenta două variante:

 Comparator de fază digital;
 Comparator de fază de tip SAMPLE &
HOLD;
 Semnalele aplicate comparatorului de fază sunt

notate cu: sr(t) şi sv(t);

 Un comparator de fază digital:
VDD
R
Sv UC
S Q S
C
R
R
Q Q
R
R Q R Q
R
Sr S Q R

 Comparatorul de fază de tip SAMPLE & HOLD

K2 K1

4.4.3 Sintetizoare de frecvenţă realizate cu circuite
DPLL
 Cea mai simplă variantă
fr f0
fv f0
OR DPA
fr0 Nr CP DP1 OCT
FTJ
f0  N p fr

Divizoare programabile:
 CMOS – 5 MHz
 TTL (20-40) MHz.
Divizor de Divizor
prescalare Programabil

f0 f0
f
fr0 fr N2 N2
fv
OR DPA
DP1 Div
fr0 N1 CP Mixer
N N2
f f0
f0
FTJ OCT
1 fo
f v= ( - f); f o = (N f r + f) N 2
N N2

 Pentru a evita creşterea nedorită a pasului se pot
folosi divizoare de prescalare care sunt controlabile
(fracţionare) (nu programabile) ;
f0 Divizor Divizor fv
prescalare principal
N1/N2 NP
Divizor
auxiliar
NA
 Vom analiza cazul unui divizor 10/11

N1/N2 NP
M
NP =  Am 10 M - m ; NA  9 Divizor
m=1 auxiliar
NA
Am {0,1,..,9}
 Dacă, luăm în considerare un divizor de prescalare cu

coeficient fix şi egal cu 10 rezultă:
M
f o = N f r  NP f r N 2 = f r  Am 10 M - m+1
m=1

N1/N2 NP
M
NP =  Am 10 M - m ; NA < 9 Divizor
m=1 auxiliar
NA
Am , {0,1,..,9}
 În cazul divizorului controlabil analizat se deduce:
M
f 0  Nf r = {11 NA + 10[  Am 10 M - m - NA]} f r =
m=1
M
 { Am 10 M - m+1 + NA} f r  NP *10  (11  10) NA
m=1
 Sintetizoarele obţinute se numesc sintetizoare N

fracţionare.
 Un alt aspect: reducerea modulaţiei parazite de fază
realizată cu componente armonice ale semnalului cu
frecvenţa fr .
 Combinarea a două comparatoare de fază

 În fine semnalele pot fi modulate în fază, cum?

Exemple de sintetizoare cu circuite PLL
• Un sintetizor în gama de 300..600 MHz, rezoluţie de

100 kHz, timp de stabilizare 100 microsecunde,
componente nedorite -80 dBc, zgomot de fază -80
dBc;
• Se dispune de un cristal de cuarţ cu frecvenţa de 1
MHz. Se va realiza un sintetizor de tip N fracţionar.
• Care sunt coeficienţii de divizare pentru
f =456,4MHz;

DPA fr fv f0 f0
OR DP P
fr0 Nr CP NP N2 OCT
FTJ
f o= N f r N  N 21 N P  ( N 22  N 21 ) N A
fr0 =1MHz; Nr=10; fr=100 kHz; f0=300..600 MHz

N2=10/11 N22=11, N21=10; NP=300..600;
f=456,4 MHz N=4564; NP=456; NA=4
• Se impune realizarea unui sintetizor în gama de
100MHz..1000MHz, rezoluţie de 1 Hz, timp de stabilizare 10
microsecunde, componente nedorite -70 dBc, zgomot de
fază -80 dBc;

OR
20 MHz 100 MHz 1000 MHz
DIV MULT
1:5 10
I
FTB
DDS 4..5 MHz 90o SUM 95-96M
Q
1195-2096 MHz
DIV FTB
PLL 1095-1096
1:20
FTJ
100...1000MHz

ZGOMOTUL ŞI DISTORSIUNILE
NELINIARE ÎN
COMUNICAŢIILE RADIO
Prof.dr.ing. Ion Marghescu
15:22:51 Sisteme şi Echipamente pentru Comunicații Radio 1

3.1 Introducere
• Parametrii care pun în evidenţă calitatea semnalului
obţinut la ieşirea unui radioreceptor sunt:
• Raportul semnal-zgomot; (atât pentru RR

analogice cât şi digitale)
• Fidelitatea (pentru RR analogice - în definirea
acestui parametru un loc important revine
factorului de distorsiuni neliniare ).
• Probabilitatea de eroare de bit sau rata erorii de
bit (BER) pentru RR digitale;

• Raportul semnal-zgomot, definit la intrare, scoate în
evidenţă faptul că la intrarea radioreceptorului
semnalul util este însoţit de o seamă de perturbaţii:
- semnale nedorite
- zgomot.
 Cea mai mare parte a acestor perturbaţii sunt

eliminate datorită selectivităţii.
Cele care rămân vor influenţa calitatea semnalului
livrat la ieşire.

 In cursul prelucrării semnalului se adaugă zgomotul
intern al receptorului.
 Totodată semnalul poate fi prelucrat neliniar astfel

încât apar noi componente - distorsiunile neliniare.
 Zgomotul intern reprezintă un factor care limitează

mărirea sensibilităţii oricărui radioreceptor.

 Aşa cum se va arăta, la RR analogice, el intervine în
definirea sensibilităţii limitate de zgomot.
 În procesul de măsurare a distorsiunilor neliniare

sau a zgomotului cele două componente se pot
separa cu dificultate.
Din acest motiv un coeficient mai potrivit pentru a

aprecia performanţele unui RR analogic ar fi
raportul semnal +zgomot +distorsiuni/zgomot plus
distorsiuni: SINAD.
De precizat că distorsiunile neliniare pot apărea atât
la emisie cât şi la recepţie.
De precizat că distorsiunile neliniare pot apărea atât
la emisie cât şi la recepţie.
 In radiodifuziune, unde există un număr mic de

radioemiţătoare (faţă de numărul de
radioreceptoare) se poate acţiona în aşa fel încât
contribuţia secţiunii de emisie să fie neglijabilă.
 In alte cazuri distorsiunile datorate receptorului pot
avea o pondere mai mare.

 In cele ce urmează se va începe cu o analiză a
zgomotului analiză care se va finaliza prin deducerea
relaţiei care există între sensibilitatea RR şi factorul
de zgomot;
 In a doua parte se vor analiza câteva dintre cauzele
care duc la apariţia distorsiunilor neliniare.

3.2 Zgomotul la recepţia semnalelor radio
 Aşa cum s-a remarcat mai sus, după locul unde sunt
generate perturbaţiile care afectează semnalul livrat
la ieşirea RR, se disting:
- perturbaţii externe.
- perturbaţii interne
 După structură perturbaţiile externe care însoţesc
semnalul util la intrarea unui radioreceptor pot fi:
- zgomot de impulsuri;
- zgomot de fluctuaţii;
- semnale radio.
 Dacă avem în vedere sursa perturbaţiilor externe
acestea pot fi:
- perturbaţii industriale (procese);
- perturbaţii atmosferice (fenomene);
- perturbaţii cosmice (fenomene);
- perturbaţii datorate agitaţiei termice a unor
particule încărcate;
- perturbaţii provenite de la alte sisteme de
radiocomunicaţii.
 Ponderea diverselor perturbaţii depinde de frecvenţa
de lucru;
 O altă clasificare importantă ţine seama de domeniul
de frecvenţă în care se găsesc perturbaţiile:
 perturbaţii situate în banda ocupată de semnalul

util prelucrat de RR;
 perturbaţii situate în afara acestei benzi.

 Perturbaţiile din afara benzii sunt, în cea mai mare
măsură, eliminate prin procesul de filtrare.
 Funcţia de filtrare este, de regulă, distribuită pe mai
multe etaje;
 Unele dintre aceste perturbaţii pot ajunge la etaje care
lucrează în regim neliniar rezultând componente
nedorite în banda semnalului util (transmodulaţia,
interferenţe etc.)
 În consecinţă este important să se evalueze
selectivitatea care trebuie realizată de primele etaje
pentru a obţine performanţele dorite în condiţii reale
de lucru.
 In această secţiune, vom aminti câteva aspecte
legate de zgomotul intern şi efectul pe care acesta îl
are acesta asupra sensibilităţii radioreceptorului;
 Se va încheia subcapitolul cu o analiza succintă a

zgomotului de la intrarea de antenă.

3.2.2 Zgomotul intern al radioreceptorului
3.2.2.1 Factorul de zgomot
 Fiecare bloc al unui RR se comportă şi ca o sursă de
zgomot;
 Semnalul şi zgomotul aplicat la intrare sunt
amplificate în egală măsură; zgomotul propriu se
adaugă la zgomotul de intrare;
 Deci zgomotul creşte de la intrare spre ieşire:
raportul semnal/zgomot la ieşire va fi mai mic.
 Pentru a evalua acest efect se defineşte factorul de
zgomot pentru un bloc oarecare:

RSZ i PSI Pz o
F     1
RSZ o PSO Pz i
 Evident, pentru orice bloc funcţional, F este mai

mare ca 1. Excepţie fac demodulatoarele când se
poate ca F<1.
 De aceea este convenabil să se definească factorul
de zgomot până la intrarea demodulatorului.

 Factorul de zgomot se poate exprima si în dB;
 În unele lucrări se foloseşte denumirea de factor de
zgomot pentru exprimarea ca un număr raţional şi
denumirea de cifră de zgomot pentru exprimarea în
dB.
 In continuare vom da o expresie alternativă pentru
factorul de zgomot (utilă pentru unele aplicaţii).

 Se porneşte de la relaţia:
Pso  Ap Psi
unde Ap = amplificarea de putere.
 Se deduce:
Pzo  Pzi  Ap  Pzp
Pzp
Pzi 
Ap Pzi  Pzpi Pzit Pzpi
F    1
Pzi Pzi Pzi Pzi
unde Pzpi=Pzp/Ap reprezintă zgomotul propriu

reflectat la intrarea blocului analizat.
3.2.2.2 Surse de zgomot în RR
 Ca pentru orice echipament electronic zgomotul

intern provine de la:
- rezistenţe
- circuite selective
- diode
- tranzistori.

1. Rezistenţele
 Orice rezistenţă este o sursă de zgomot.
 La bornele oricărei rezistenţe se poate observa o

tensiune care ia valori aleatoare atât pozitive ca şi
negative.
 Originea acestei tensiuni: agitaţia termică a

electronilor în corpul rezistenţei – zgomot termic.

 Se poate folosi reprezentarea următoare:
Uzr
~
Izr
R ~ R
 Cu alte cuvinte o rezistenţă reală este echivalentă cu

o sursă de zgomot asociată cu o rezistenţă de aceeaşi
valoare nezgomotoasă;

 Sunt cunoscute relaţiile:
U zr2  4kTBR;
4kTB
I 
2
z
R
k  1,38 10  23W / Hz  K
 Reamintim că în aceste relaţii T este temperatura de

lucru în K iar k este constanta lui Boltzman.

 Zgomotul generat este un semnal aleator, deci nu
poate fi caracterizat prin expresia în timp sau prin
transformata Fourier.
 S-a demonstrat că în locul acestor funcţii se pot

folosi: funcţia de autocorelaţie şi densitatea spectrală
de putere, (distribuţia puterii totale pe axa
frecvenţelor).

 Se disting două situaţii:
 zgomote albe – zgomote la care densitatea

spectrală este constantă cu frecvenţa şi are
valoarea, să zicem, N0 pentru frecvenţe
pozitive;
 zgomote colorate – zgomote la care
densitatea spectrală depinde de frecvenţă.
 Zgomotul termic este zgomot alb cu densitatea

spectrală No=4kT dacă măsurătoarea se face în
gol şi No=kT pe o rezistenţă adaptată.

 Pentru a determina tensiunea de zgomot (sau
curentul) trebuie precizată funcţia de transfer - H() -
şi banda – B - pentru echipamentul în care lucrează
rezistenţa..
 Pornind de la teorema Wiener-Hincin se arată că

pentru un diport cu funcţia de transfer H()
densitatea spectrală a semnalului aleator rezultat la
ieşire se determină cu ajutorul relaţiei:
W z 2 ( ) | H ( ) | 2 W z1 ( )

 Dacă este cunoscută densitatea spectrală puterea
semnalului într-o bandă dată este:
f2 2
1
Pz   Wz ( f )df   Wz ( )d
f1
2 1
unde f1, f2 (1 şi 2) reprezintă limitele benzii

de lucru (se ia în considerare numai domeniul
frecvenţelor pozitive).

Să luăm ca exemplu un filtru trece bandă ideal:
Wz2(f)
H (f) NoHo2
B
Ho=1
B
f1 f2 f
f1 f2 f

 Puterea zgomotului la ieşire este:
Pz  N 0 B  4kTH o2 B  4kTB
 Ţinând cont de relaţia:

U2
P   RI 2
R
rezultă:
4 kTB
U 2
z  4 kTBR; I 2
z 
R
(relaţiile lui Nyquist).

 Dacă filtrul (circuitul) nu este ideal locul benzii B este
luat de banda de zgomot Bz .
 Aceasta se defineşte ca banda unui filtru ideal are

realizează la ieşire aceeaşi putere de zgomot cu filtrul
real şi care are câştigul egal cu câştigul filtrului real pe
frecvența centrală Ho=H(fo).
 
1
Pz  H o2 N o B z   | H ( f ) | 2 N 0 df  Bz   | H ( f ) | 2
df
o Ho o

 De exemplu pentru un amplificator cu CRD se
obţine:
Bz  1,57B3dB  B3dB
cele două benzi se apropie pe măsură ce

kD=B20dB/B3dB1.

 In finalul acestei scurte prezentări se mai poate
preciza:
 zgomotul mai multor rezistenţe conectate într-o

structură oarecare este egal cu zgomotul
rezistenţei echivalente structurii;
 zgomotul unei rezistenţe este cu atât mai

important cu cât aceasta este plasată mai aproape
de intrare (de altfel aceasta este valabil pentru
orice componentă) deoarece se suprapune peste
un semnal mai mic.

2. Circuitele selective
 Multe etaje dintr-un RR folosesc ca sarcină circuite

selective:
L
L
Rc Rc
rL IzRC
C C
rL
~ UzrL

 Zgomotul acestor circuite selective provine de la
rezistenţele de pierderi.
Introducând aceste pierderi în schemă (rL – UzrL în

serie şi Rc - IzRC în derivaţie) şi trecând la schema
derivaţie se poate demonstra că zgomotul total este
echivalent cu zgomotul generat de rezistenţa derivaţie
Rd:
1 1 1
Rd  Q0 L;   ; U z ( )  4kTBz Rd
2
Q Qc QL

3. Diodele semiconductoare
 Pot fi utilizate în diverse blocuri din schema RR.
 Din punctul de vedere al efectului asupra zgomotului

RR cele mai importante sunt diodele varicap folosite
pentru acordul circuitelor de semnal;
 Pentru a identifica sursele de zgomot observaţi

schema echivalentă pentru o diodă:

Cd
Rp Cd Rp Uzp
~ Rd
Rd
Izf
 Sursele de zgomot date în schemele de mai sus sunt
caracterizate prin:
U 2
zp  4kTBz R p
I  2q (i  2is ) Bz
2
zf
unde i – reprezintă curentul prin diodă, is - curentul

invers, iar q – sarcina electronului.
 Este vorba de zgomot alb.

3.2.3 Evaluarea zgomotului recepţionat
prin intermediul antenei
 Antena de recepţie este echivalentă cu un generator
de tensiune, Ea, cu impedanţa internă Za=Ra+jXa.
 Contribuţia antenei, din punctul de vedere al
zgomotului, are două componente:
- zgomotul provenit din exterior notat în

continuare cu Uzr ;
- zgomotul propriu al antenei notat cu Uzpa ;

 Acesta din urmă poate fi considerat ca fiind
zgomot de natură termică asociat rezistenţei Ra:
U 2 zpa  4kTo Bz Ra
 Cele două surse de zgomot sunt independente deci
se însumează puterile:
2
U za  U zr
2
 U zpa
2
 Prin Uza s-a notat tensiunea totală de zgomot de la

intrarea RR care va afecta semnalul util la ieşire.

 Urmărind să se obţină o exprimare compactă pentru
această mărime se consideră că tot zgomotul
provenit de la antenă este zgomot de fluctuaţie de
natură termică provenind de la rezistenţa antenei;
 Evident această rezistenţă trebuie să lucreze la o altă
temperatură decât cea reală, Tr:
U za2  4k (To  Tr ) Bz Ra  4kTa Bz Ra  4kTota Bz Ra
Ta  To  Tr

• Temperatura:
Ta  To  Tr  t a To
este denumită temperatura de zgomot a antenei iar

ta=Ta/To, temperatura relativă de zgomot a antenei.
• Temperatura de zgomot relativă a fost studiată mult
având în vedere că ea este un instrument convenabil
în analiza sensibilităţii reale a radioreceptorului.
• S-a constatat că ea depinde de frecvenţa de lucru şi

de orientarea antenei (dacă aceasta este directivă).

 De exemplu:
- pentru gama (30...120)MHz ea poate fi
determinată cu expresia empirică:
1,8  10 6
ta 
f3
(unde frecvenţa este exprimată în MHz).
- pentru frecvenţe mai mici (unde scurte) ea variază

mult ajungând la valori de ordinul zecilor.
- pentru valori mai mari de 120 MHz ta1.

Considerând că valoarea efectivă a t.e.m. a
generatorului echivalent antenei este Ea se
calculează:
PSI E a2
RSZ i   2
PZI U za

3.2.4 Evaluarea sensibilităţii limitate de
zgomot funcție de factorul de zgomot
• Se pleacă de la definiţia factorului de zgomot, pe

baza următoarei scheme bloc:
Rg Uzg Uzpi
~ ~
Eg Rs
~ AIF D AJF
2
Pzpi U zpi
F  1  1  U zpi
2
 U 2 zg ( F  1)
Pzg U zg2

Considerând această relație cunoscută se trece la o
schemă care este utilizată pentru a evalua
sensibilitatea limitată de zgomot.
Ra Uza Uzpi
~ ~
Ea Rs
~ AIF D AJF
 Se cunoaşte RSZo la sarcină;
Se presupune că nivelul semnalului după demodulator

este suficient de mare pentru a nu fi afectat sensibil de
zgomotul amplificatorului de joasă frecvenţă care,
astfel, poate fi neglijat;
 Se obţine succesiv:
RSZod  RSZo
RSZid= RSZo -  [dB]
unde  reprezintă ameliorarea RSZ realizată

în urma demodulării.
 Zomotul AIF a fost reflectat la intrare, deci
RSZi = RSZid = Psi/Pzi.
 Calculul se poate face folosind fie tensiunile de
intrare fie tensiunile electromotoare (componenta de
semnal şi cea de zgomot sunt prelucrate similar dacă
impedanţele pot fi considerate rezistive):
Ea2
RSZ i  2  RSZ id
U za  U zpi
2
S a  Ea  4kTo B( F  1  t a ) Ra  RSZ id
 Se observă să factorul de zgomot influenţează

direct sensibilitatea limitată de zgomot.
 Cum se poate acţiona asupra sa pentru a controla
sensibilitatea RR?
 Pentru a evidenţia acest aspect se consideră un
amplificator cu mai multe etaje (sau un sistem
oarecare);
fiecare etaj este caracterizat de amplificarea sa în
putere, Apk , și de factorul său de zgomot, Fk.
Rg
E1 E2 En
Eg
AP1, F1 AP2, F2 APn, Fn
 se poate demonstra că factorul de zgomot global

este:
F2  1 F3  1
F  F1   . . .
A p1 A p1 A p 2
 Justificarea acestei expresii se face plecând de la

definiţia:
Pz pi
F  1
Pz g

 Etajele 1, 2 şi 3 sunt caracterizate prin:
Pz1i  ( F1  1) Pzg
Pz 2  ( F2  1) Pzg
Pz 3  ( F3  1) Pzg
 Pentru a transfera la intrare toate contribuţiile, din

punctul de vedere al zgomotului, se evaluează:

Pz 2 ( F2  1) Pz g
Pz 2i  
A p1 Ap 2
Pz 3 ( F3  1) Pz g
Pz 3i   et c.
A p1 A p 2 A p1 A p 2

n ( F2  1) Pzg ( F3  1) Pzg
Pzpi   Pzki  Pz1i    ...
1 Ap 2 Ap 2 Ap1
( F2  1) Pz g ( F3  1) Pz g
( F1  1) Pz g   . . .
A p1 A p1 A p 2
F  1 
Pz g
( F2  1) ( F3  1)
 F1    ...
Ap1 Ap1 Ap 2

 Concluzie: efectul cel mai puternic îl are factorul
de zgomot al primelor etaje;
 în cazul radioreceptoarelor acestea aparțin
amplificatorului de radiofrecvenţă.
 Pentru a conta numai factorul de zgomot al acestui
amplificator este necesar ca el să realizeze un
câştig suficient de mare (10-15 dB).
 Atunci se poate aproxima: FF1

3.2.5 Evaluarea sensibilităţii RR folosite în
transmisiunile digitale
• Pentru sistemele cu modulaţie digitală, valoarea
minimă a RSZout (exprimat ca raportul Eb/No)
necesară pentru o reconstituire adecvată a semnalului
dorit este determinată de rata minimă a erorii de bit
(BER) impusă de aplicaţie.
• În prezent există simulatoare, de nivel înalt, care
pentru o arhitectură dată, permit evaluarea BER
funcţie de zgomot şi interferenţe ţinând cont şi de
efectele asociate propagării undelor radio: fadingul şi
atenuarea de propagare.
• Se are în vedere nivelul maxim al zgomotului cu care
poate contribui receptorul și care poate fi evaluat
pornind de la factorul de zgomot;
• Se poate deduce o relaţie între acest factor, raportul

semnal zgomot de ieşire (Eb/No) obţinut prin simulare,
sensibilitatea impusă prin tema de proiectare, Smin,
precum şi lărgimea de bandă a canalului, B.
• Se pleacă de la definiţia factorului de zgomot:

F = RSZin / RSZout

 Se cunoaşte valoarea pentru RSZout = Eb/No, necesară
pentru o detecţie corectă;
 Aceasta corespunde la Sint = Smin (sensibilitatea în
dBm) şi Nin = kTB (palierul de zgomot termic);
 Astfel, din relaţia factorului de zgomot, exprimată în
decibeli, rezultă:
NF = 10 log(F) = Smin (dBm) – 10 log (kTB) –
- Eb/No (dB) (2)
Smin (dBm) =NF + 10 log (kTB) +Eb/No (dB)

3.2.5 Concluzii cu privire la acţiunile ce pot fi
avute în vedere pentru reducerea
efectului zgomotelor
In determinarea sensibilităţii limitate de zgomot
intervin:
- zgomotul propriu al RR;
- zgomotul propriu al antenei;
- zgomotul recepţionat.
De remarcat că ultima componentă intervine în
determinarea sensibilităţii de lucru reale, pe când
primele două intervin şi în definirea sensibilităţii
limitate de zgomot măsurată în laborator.

 Cum se poate acţiona pentru a ameliora sensibilitatea:
- zgomotul propriu:
• se vor folosi componente de zgomot mic;

• se vor identifica sursele interne de zgomot
• se va acţiona asupra celor mai importante
dintre ele;

- zgomotul propriu al antenei:
• în condiţii de laborator acesta este zgomotul

generatorului echivalent şi este fix;
• în condiţii reale se poate acţiona, prin
reducerea temperaturii de lucru - (măsură
aplicabilă numai în radiocomunicaţiile
speciale fiind costisitoare);
• se poate încerca reducerea Ra dar măsura nu
este eficientă deoarece scade şi semnalul util.

- zgomotul captat:
 folosirea de antene directive;
 plasarea adecvată a antenei (zgomotul

industrial scade cu înălţimea).
 folosirea unor antene sensibile la componenta

magnetică a undei electromagnetice care este
mai puţin perturbată.

3.3. Distorsiunile neliniare în sistemele de
radiocomunicaţii
Vor fi analizate distorsiunile care au următoarele

surse:

1. caracteristica de amplitudine a circuitelor
selective (filtrelor);
2. caracteristica neliniară, intrare-ieşire, a
elementelor active;
3. interferenţa cu un semnal RF;
4. interferenţa cu un semnal de joasă frecvenţă
De remarcat că:
• primele două tipuri pot fi introduse atât în
emiţătoare ca şi în receptoare;
• ultimele două sunt specifice radioreceptoarelor.

3.3.2 Distorsiuni neliniare datorate
nesimetriei caracteristicii de selectivitate
 In cele ce urmează se va arăta că dacă semnalul
modulat este prelucrat cu o caracteristică de
selectivitate:
- simetrică în raport cu frecvenţa purtătoare se

introduc numai distorsiuni liniare;
- nesimetrică în raport cu frecvenţa purtătoare
pe lângă distorsiunile liniare se introduc şi
distorisiuni neliniare.

ω0 - ωm ω0 ω0 + ωm
 Analiza se va referi la semnale MA dar trebuie

menţionat faptul că efectul este similar pentru
semnale MF.
• Se consideră un bloc funcţional având funcţia de
transfer:
j ( )
H ( )  H ( )e
• Într-o primă aproximaţie se poate neglija

efectul caracteristicii de fază
() = 0 sau  ()=k(-o).
H ( )  H ( )

• semnalul aplicat la intrare este:
s (t )  U o [1  m cos  m t ] cos  o t 
j o t m j ( o  m )t m j ( o  m )t
 Re {U o [e  e  e ]}
2 2
• Se va calcula răspunsul filtrului la semnalul

complex iar semnalul de ieşire se obţine reţinând
partea reală a acestuia.
• Pentru simplificarea scrierii se introduc notaţiile:
H o  H ( o ) ; H   H ( o   m )
H   H ( o   m )

ω0 - ωm ω0 ω0 + ωm

• şi
H H
h  ; h 
Ho Ho
• conform metodei armonice de calcul a răspunsului

unui circuit la un semnal cu mai multe componente
se poate scrie:
  jot m h j (o m ) t m h j (o m )t  

s2 (t )  Re  H oU o e  e  e  
  2 2 

• Semnalul analizat este un semnal MA deci suntem
interesaţi în calculul amplitudinii semnalului
rezultant:
s2 (t )  S 2 (t ) cos(o t )
2
 m  m2
S 2 (t )  H oU o 1 
 2 ( h  h ) cos  t
m   h  h 2
 sin 2
mt
  4
• Se particularizează rezultatul pentru cele două variante

care ne interesează:

a) Caracteristică de selectivitate simetrică:
h  h  h  S2 (t )  H oU o 1  m h cosmt 
m2  m h
- gradul de modulaţie la ieşire depinde de

frecvenţa modulatoare, deci prelucrarea a
introdus distorsiuni liniare.

b) Caracteristică de selectivitate nesimetrică h +  h -
- pentru a evidenţia structura semnalului de la ieşire
se va apela la o dezvoltare în serie:
x x2
1 x  1   ...
2 8
 f ( 0) f "
( 0) f '' '
( 0) 
 f ( x)  f (0)  x x 
2
x  ... 
3
 1! 2! 3! 
 
- Acest procedeu se poate aplica dacă este valabilă

ipoteza că termenul variabil este mult mai mic
decât 1, deci m<<1.

2
 m  m
2
S 2 (t )  H oU o 1 
 2 ( h  h ) cos  t
m   h  h 2
 sin 2
mt
  4
- se poate scrie:
m2
S 2 (t )  H 0U 0 [1  m h  h  cos mt  h  h 2 cos 2 mt 
4
m2
 h  h 2 sin 2 mt ]1/ 2
4
- se obţine:
 m m2 
S 2 (t )  H 0U 0 1  h  h cos  mt  h  h  sin  mt 
2 2
 2 8 

• Din dezvoltare se reţin numai termenii care conduc
la distorsiuni de ordinul 2 (sin2, cos2).
• Particularizând h+= h-= h se revine la cazul anterior.
• pentru noua situaţie se obţine:
 h  h 
m
m2
m 2

m2
m2  h  h  `
2
2 m 16
• Semnalele demodulate vor avea amplitudini

proporţionale cu gradele de modulaţie; deci
coeficientul de distorsiuni neliniare este:
m2
2 m m h  h 
2
d2  
8 h  h
m2
m

3.3.3 Distorsiuni datorate caracteristicii
neliniare a elementelor active
• In general caracteristica de intrare-ieşire a etajelor

de amplificare poate fi scrisă:
u0  a0  a1ui  a2ui2  a3ui3  ...
• Dacă semnalul de intrare nu depăşeşte anumite

limite se poate aproxima:
u0  a0  a1ui

• Se presupune că nu aceasta este situaţia şi că semnalul
aplicat la intrare este un semnal MA cu purtătoare cu
semnal modulator sinusoidal (pentru a putea evidenţia
distorsiunile neliniare):
ui (t )  Uio 1  m cosmt cos0t
• Pentru a simplifica rapid expresia semnalului obţinut la

ieşire se va ţine cont că se analizează un amplificator
selectiv având caracteristica de selectivitate centrată pe
frecvenţa purtătoare f0.

0 f0 2f0
• In aceste condiţii nu trebuie luate în consideraţie

componentele pe frecvenţele 2f0, 3f0... sau componenta
continuă.

• Cu aceste observaţii se poate scrie:
u 0'  a1U io 1  m cos  m t  cos  0 t  a3U io3 1  m cos  m t 3 cos 3  0 t
- componenta de ordinul 2 generează numai tensiuni

de joasă frecvenţă sau în jurul lui 2f0.
1 1
cos 0 t   cos 20 t
2
2 2

• componenta de ordinul 3 va genera tensiuni în jurul
frecvenţelor 3f0 şi f0:
3 cos 0t  cos 30t

cos 0t 
3
4
• Rezultă:
u0'  a1U io cos 0t  a1U io m cos mt cos 0t 
 a3U
33
io
4

1  3m 2 cos 2 mt  3m cos mt  m 3 cos3 mt cos 0t ` 

• Pentru a evalua amplitudinea componentelor
semnalului ce va fi demodulat se ține cont de faptul
că pentru un semnale MA se poate scrie:
u x (t )  U x 1  m cos mt cos 0t  U x cos 0t  U x m cos mt cos 0t
U d  mU x
deci amplitudinea Ud este proporţională cu

amplitudinea produsului cosmt cos0t numit produs
de modulaţie.

• In consecinţă dacă apar mai multe componente se pune
în evidenţă purtătoarea şi produsele de modulaţie;
amplitudinea acestora din urmă permite calculul
amplitudinilor componentelor semnalului demodulat.
• Pentru cazul analizat, dacă se neglijează termenii mici,
se poate scrie:
uo'  a1U io cos 0t  a1U io m cos mt cos 0t 

9
 a3U io3 m 2 cos 2mt cos 0t 
8
3
 a3U io m cos 3mt cos 0t
3 3
16

• De aici rezultă:
U D   K D a1U io m
m
9
UD 2 m
 K D a3U 3io m 2
8
3
U D 3  K D a3U 3io m3
m
16

UD 9 a3 2 U D 3 3 a3 2 2
d2 
2 m
 U io m d3  m
 U io m
UD  8 a1 UD  16 a1
m m
• Se constată că ambii coeficienţi depind de

raportul a3/a1 şi că pot să se anuleze dacă a3=0.
• Aşadar dacă semnalele sunt mari şi nu s-a

realizat a3=0 apar distorsiuni neliniare ale
modulaţiei.
• Procesul poate avea loc atât la emisie cât şi la
recepţie.

3.3.4 Distorsiuni datorate interferenţei cu un
semnal de radiofrecvenţă
• Fie un etaj la amplificare la care trebuie luaţi în

considerare termenii neliniari până la ordinul 3.
u0 (t )  a0  a1ui  a2ui2  a3ui3
• Semnalul aplicat la intrare este:


ui (t )  U io cos0t  U p 1  m p cosm pt cos pt

• Deci semnalul util este nemodulat iar semnalul
perturbator, considerat relativ puternic, este
modulat.
• Se va arăta că are loc un proces de transfer al

modulaţiei pe frecvenţa purtătoare a semnalului util.
• Se ţine cont de toate observaţiile din capitolul

precedent: totodată p este mult diferit de 0 astfel
încât semnalul corespunzător este eliminat de
filtrele care urmează.

• Reţinând doar termenii din jurul frecvenţei f0 se
poate scrie:
u0' (t )
3

 a1 U io cos 0t  a3U ioU p2 (cos 0t ) 1  m p cos mp t
2

2
• Aşadar au apărut produse de modulaţie de

forma: (cosmpt)(cos0t) (cos2mpt)(cos0t)
deci s-a transferat modulaţia de la semnalul
perturbator la cel util.

• Gradele de modulaţie sunt:
2
3a3U p2U io m p a3 2
mop   3 U pmp
m p a1U io a1
• Aşadar aceste efecte depind de raportul a3/a1 şi

de nivelul perturbaţiei;
10
• Deoarece raportul a3/a1 a fost luat în consideraţie în
cazul anterior aici se poate apela numai la reducerea
nivelului componentei perturbatoare.
3
a3U p2U io 2m p
4 3 a3 2
mop   U pmp
2 m p a1U io 4 a1
• Acest nivel poate fi redus de către circuitele

selective care preced primul etaj activ (CI).
10
3.3.5 Distorsiuni datorate interferenţei cu un
semnal de joasă frecvenţă
• In aceleaşi condiţii ca în paragraful precedent se

consideră că semnalul de intrare este:
ui (t )  U 0 cos 0t  U b cos bt cu fb  f m max
• Se va arăta că dacă etajul lucrează în zona neliniară

la ieşire semnalul va fi modulat în amplitudine cu
semnalul de frecvenţă joasă.
10
• Reţinând termenii din banda de trecere a filtrului de
ieşire se poate scrie:
u0' (t )  a1U 0 cos 0t  2a2U 0U b cos bt cos 0t 

3
 a3U 0U b2 cos 2b t cos 0t
2
• Au rezultat produse de modulaţie date de semnalul

Ubcosbt şi de armonica a doua a acestuia.
10
• Se constată că în acest caz contribuie şi termenul de
ordinul 2;
• Gradele de modulaţie sunt:
a 2U b 3a3U b2
mb p
2 mb 2 p

a1 2a1
10
• În acest caz singura soluţie pentru a reduce termenii
nedoriţi constă în reducerea amplitudinii semnalului
de frecvenţă joasă.
• Care este sursa acestor perturbaţii?
•Zgomotul provenit de la sursa de alimentare, mai ales

dacă este vorba de un redresor. Ele pot să mai provină
prin reacţie pe sursa de alimentare de la amplificatorul
de joasă frecvenţă.
10
• Soluţia: o bună filtrare, care să fie cu atât mai bună
cu cât se merge spre etajele de intrare.
• Eventual se folosesc surse de alimentare separate
pentru secţiunea de radiofrecvenţă şi secţiunea de
joasă frecvenţă.
• Se poate folosi posibilitatea ca la tranzistorii
bipolari să se lucreze la punctul static de
funcţionare la care a3=0;
• Se mai poate folosi o reacţie negativă etc.
10
5. ZGOMOTE ŞI DISTORSIUNI NELINIARE ÎN SISTEMELE DE
RADIOCOMUNICAŢII
5.1 Introducere
• Parametrii care pun în evidenţă calitatea semnalului obţinut la ieşirea unui
radioreceptor sunt:
- raportul semnal-zgomot;
- fidelitatea; în definirea acestui parametru un loc important revine factorului
de distorsiuni neliniare.
• Raportul semnal-zgomot, definit la intrare, scoate în evidenţă faptul că la intrarea
radioreceptorului semnalul util este însoţit de o seamă de perturbaţii:
- semnale nedorite
- zgomote.
• Cea mai mare parte a acestor perturbaţii sunt eliminate datorită selectivităţii.
Rămâne o mică parte care va influenţa calitatea semnalului livrat la ieşire.
• In cursul prelucrării semnalului se adaugă alte zgomote provenite din procesul de
funcţionare al radioreceptorului: zgomotele interne.
• Totodată semnalul poate fi prelucrat neliniar astfel încât apar noi componente -
distorsiunile neliniare.
• Perturbaţiile interne reprezintă un factor care constituie o limită în mărirea
sensibilităţii radioreceptorului.
• Ele intervin în definirea sensibilităţii limitate de zgomot.
• La măsurarea distorsiunilor neliniare nu se poate elimina zgomotul ce însoţeşte
semnalul. Acesta va altera într-o oarecare măsură rezultatele.
• Din acest motiv un coeficient mai potrivit pentru a aprecia fidelitatea este raportul
semnal/zgomot plus distorsiunile neliniare: SINAD.
• De precizat că distorsiunile neliniare pot apărea atât la emisie ca şi la recepţie.
• In radiodifuziune, unde există un număr mic de radioemiţătoare (faţă de numărul
de radioreceptoare) se poate acţiona în aşa fel încât contribuţia secţiunii de emisie
să fie neglijabilă. In alte cazuri distorsiunile datorate acestui echipament pot avea
o pondere mai mare.
• In cele ce urmează se va începe cu o analiză a zgomotului finalizând-o prin
evidenţierea relaţiei care există între sensibilitatea limitată de zgomot şi factorul
de zgomot al radioreceptoarelor. In a doua parte se vor analiza câteva dintre
cauzele care duc la apariţia distorsiunilor neliniare.
1
5.2 Zgomotul şi recepţia semnalelor radio
• Aşa cum s-a remarcat mai sus, după locul unde sunt generate perturbaţiile care
afectează semnalul livrat la ieşire, se disting:
- perturbaţii externe.
- perturbaţii interne.
• După structură perturbaţiile externe care însoţesc semnalul util la intrarea unui
radioreceptor pot fi:
- perturbaţii de impulsuri;
- zgomot de fluctuaţii;
- semnale radio.
• Dacă se are în vedere sursa perturbaţiilor externe acestea pot fi:
- perturbaţii industriale (procese);
- perturbaţii atmosferice (fenomene);
- perturbaţii cosmice (fenomene);
- perturbaţii datorate agitaţiei termice a unor particule încărcate;
- perturbaţii provenite de la alte sisteme de radiocomunicaţii.
• Ponderea diverselor perturbaţii depinde de frecvenţa de lucru;
• O ultimă clasificare importantă ţine seama de domeniul de frecvenţă în care
acţionează perturbaţiile:
- perturbaţii situate în banda de lucru a radioreceptorului;
- perturbaţii situate în afara benzii.
• Perturbaţiile din afara benzii sunt, în cea mai mare măsură, eliminate prin
procesul de filtrare. Cum filtrul este, de regulă, distribuit pe mai multe etaje, este
posibil ca unele dintre perturbaţiile menţionate să ajungă la etaje active care
lucrează în regim neliniar şi să producă efecte nedorite în banda semnalului util
(intermodulaţii, interferenţe etc).
• În consecinţă este important să se evalueze selectivitatea care trebuie realizată de
primele etaje pentru a obţine performanţele dorite în condiţii reale de lucru.
• Trebuie remarcat că efectele menţionate deşi au origine externă sunt generate în
interiorul echipamentului de recepţie. Acestea ar putea fi încadrate, mai degrabă,
la distorsiuni neliniare.
• In cele ce urmează, se vor aminti câteva aspecte legate de zgomotul intern şi
efectul pe care acesta îl are asupra sensibilităţii radioreceptorului şi se va încheia
subcapitolul cu analiza succintă a zgomotului provenit de la antenă.
2
5.2.2 Zgomotul intern al radioreceptorului
5.2.2.1 Factorul de zgomot
• Fiecare bloc al unui RR se comportă şi ca o sursă de zgomot; Semnalul şi
zgomotul aplicat la intrare sunt amplificate în egală măsură; zgomotul propriu se
adaugă la zgomotul de intrare; deci zgomotul creşte de la intrare spre ieşire:
raportul semnal/zgomot la ieşire va fi mai mic.
• Pentru a evalua acest efect se defineşte factorul de zgomot, F, respectiv cifra de
zgomot, NF pentru un bloc oarecare:
RSZ i PSI Pzo
F  •  1,
RSZ o PSO Pzi
NF  10 log( F )  RSZ i (dB)  RSZ o (dB )
• Evident, pentru orice bloc F este mai mare ca 1. Excepţie fac demodulatoarele
când se poate ca F<1.De aceea este convenabil să se definească factorul de
zgomot până la demodulator.
• In finalul acestei introduceri se va da o expresie alternativă pentru factorul de
zgomot (convenabilă pentru calcule).
• Se porneşte de la relaţia:
Pso  Ap Psi
unde Ap= amplificarea de putere.
• Totodată:
Pz p
Pz i 
Ap Pz i  Pz pi Pz pi
Pz o  Pz i • Ap  Pz p  F    1
Rz i Pz i Pz i
unde Pzpi=Pzpi/Pzi reprezintă zgomotul propriu reflectat la intrarea blocului
analizat.
5.2.2.2 Surse de zgomot în radioreceptoare

• Ca pentru orice echipament electronic zgomotul intern provine de la:
- rezistenţe
- circuite selective
- diode
- tranzistori.
3
1. Rezistenţele
• Orice rezistenţă este o sursă de zgomot. Dacă la bornele ei se conectează un
voltmetru suficient de sensibil acesta va detecta o tensiune cu toate că prin
rezistenţă nu circulă curent controlat de vreun generator extern.
• Tensiunea ia valori aleatoare atât pozitive ca şi negative.
• Originea acestei tensiuni: agitaţia termică a electronilor în corpul rezistenţei.
• Se poate folosi reprezentarea dată în figura 1:
~ Uzr ~ R
R
R Izr
Fig.5.1
2
U zr  4kTBR; k  1,38  10 23 W / Hz  K
4kTB
I z2 
R
• Cu alte cuvinte o rezistenţă reală este echivalentă cu o sursă de zgomot asociată cu
o rezistenţă de aceeaşi valoare nezgomotoasă;
• Zgomotul generat este un semnal aleator, deci nu poate fi caracterizat prin
expresia în timp sau prin transformata Fourier.
• S-a constatat că în locul acestor funcţii se pot folosi: funcţia de autocorelaţie şi
densitatea spectrală de putere, (repartiţia puterii totale pe axa frecvenţelor).
• Din punctul de vedere al comportării densităţii spectrale de putere funcţie de
frecvenţă se disting două situaţii:
- zgomote albe la care densitatea spectrală este constantă cu frecvenţa şi are
valoarea să zicem No pentru frecvenţe pozitive;
- zgomote colorate la care densitatea spectrală depinde de frecvenţă.
• Zgomotul termic este zgomot alb cu densitatea spectrală No=4kT dacă
măsurătoarea face în gol şi No=kT pe o rezistenţă adaptată. Aici T este
temperatura de lucru în K iar k este constanta lui Boltzman.
• Pentru a determina tensiunea de zgomot (sau curentul) trebuie precizată banda şi
funcţia de transfer pentru echipamentul în care lucrează rezistenţa: H() respectiv
Bt.
4
• Plecând de la teorema Wiener-Hincin rezultă că pentru un diport cu funcţia de
transfer H() densitatea spectrală a semnalului aleator rezultat la ieşire se
determină cu ajutorul relaţiei:
W z 2 ( ) | H ( ) | 2 W z1 ( )
• Dacă este cunoscută densitatea spectrală, puterea semnalului într-o bandă dată
este:
f2 
1 2
Pz   Wz ( f )df   Wz ( )d
f1
2 1
unde f1, f2 (1 şi 2) reprezintă limitele benzii de lucru (se face calculul
definind densitatea spectrală în aşa fel încât să se poată lua în considerare
numai domeniul frecvenţelor pozitive).
• Se ia ca exemplu un filtru trece bandă ideal cu caracteristica din fig. 2.
H (f) Wz2(f)
Ho=1 NoHo2
B B
f1 f2 f f1 f2 f
Figura 5.2 Răspunsul unui filtru trece bandă ideal la zgomot alb
• Puterea zgomotului la ieşire este:
Pz  N 0 B  4kTBH o2  4kTB
• Ţinând cont de relaţia:
U2
P   RI 2
R
rezultă:
4 kTB
U z2  4 kTBR; I z2 
R
(relaţiile lui Nyquist).
• Dacă filtrul (circuitul) nu este ideal în locul benzii B se foloseşte un alt parametru
cunoscut sub denumirea de bandă de zgomot Bz.
• Aceasta se defineşte ca banda unui filtru ideal care realizează la ieşire aceeaşi
putere de zgomot cu filtrul real şi care are câştigul egal cu câştigul maxim al
filtrului real Ho=H(fo). Pe baza acestei definiţii rezultă relaţiile:
5

1 
Pz  H o2 N o B z   | H ( f ) | N 0 df  Bz 
2
 | H ( f ) |2 df
o Ho o
• De exemplu pentru un amplificator cu CRD se obţine:
Bz  1,57B3dB  B3dB ; cele două benzi se apropie pe măsură ce kD=B20dB/B3dB1.
• In finalul acestei scurte prezentări se mai poate preciza:

- zgomotul mai multor rezistenţe conectate într-o structură oarecare este egal
cu zgomotul rezistenţei echivalente structurii;
- zgomotul unei rezistenţe este cu atât mai important cu cât aceasta este
plasată mai aproape de intrare (de altfel aceasta este valabil pentru orice
componentă) deoarece se suprapune peste un semnal mai mic.
2 Zgomotul circuitelor selective

Multe etaje dintr-un RR folosesc ca sarcină circuite selective. Zgomotul acestora
provine de la rezistenţele de pierderi.
L
L
Rc Rc
rL IzRC
C C
rL
~ UzrL
Fig. 5.3 Schemele echivalente ale unui circuit rezonant
Introducând pierderile şi generatoarele de zgomot asociate în schemă (rL, UzrL - în

serie şi Rc - IzRC în derivaţie) şi trecând la schema derivaţie se poate demonstra că
zgomotul total este echivalent cu zgomotul generat de rezistenţa derivaţie Rd:
1 1 1
Rd  Q 0 L;   ; U z2 ( )  4kTBz Rd
Q Qc Q L
3 Diodele semiconductoare
Diodele pot fi utilizate în diverse blocuri din schema RR. Din punctul de vedere al
zgomotului cele mai importante sunt diodele varicap folosite pentru acordul
circuitelor de semnal;
Schema echivalentă pentru o diodă este dată în figura 5.4.
6
Cd
Rp Cd Rp Uzp
Rd ~ Rd
Izf
Fig. 5.4 Schema echivalentă a unei diode
Sursele de zgomot date în schema din figura 4 sunt caracterizate prin:
U zp2  4kTB z R p
I ef2  2q (i  2i s ) B z
unde i – reprezintă circuitul prin diodă, is - curentul invers, iar q – sarcina
electronului.
S-a demonstrat că este vorba de zgomot alb.
4. Zgomotul tranzistoarelor bipolare

Studiul TB a evidenţiat că principalele surse de zgomot sunt:
a) agitaţia termică a electronilor în rezistenţele distribuite;
b) natura discretă a curentului electric;
c) captarea purtătorilor de sarcină la suprafaţa cristalului.
a) Dintre rezistenţele distribuite, cea mai importantă este Rbb’. Celelalte pot fi
neglijate în comparaţie cu aceasta. Contribuţia ei se poate reprezenta ca un
generator de tensiune în serie cu baza:
U z21  4kTBz Rbb '
b) zgomotul datorat naturii discrete a curenţilor (zgomotul de alice) poate fi
aproximat ca fiind zgomot alb.
S-a constatat că există două componente care nu pot fi neglijate:
- natura discretă a curentului de colector;
- natura discretă a curentului de bază.
• Zgomotul datorat curentului de colector poate fi reprezentat ca un generator de
tensiune în serie cu baza:
2qBz I co
U z22 
g m2
7
Acest zgomot poate fi echivalat cu cel generat de o rezistenţă de zgomot
echivalentă:
2qBz I co 1
U z22  4kTBz Rz1   R 
gm2 z1
2 gm
• Zgomotul provenit de la curentul de bază poate fi reprezentat ca un generator
de curent de zgomot în paralel cu intrarea:
I z23  2qI bo Bz
Si în acest caz se poate face echivalarea cu zgomotul generat de o rezistenţă
paralel echivalentă:
4kTBz 2 F
2
I zp   R zp 
R zp gm
Se obţine schema echivalentă dată în figura 5.5 în care:
1
2
U zs  4kTBz R zs ; R zs  Rbb ' 
2gm
iar tranzistorul este nezgomotos.
~
Uzs
Izp ~
Fig.5.5 schema echivalentă a unui tranzistor
c) Procesul de captare a purtătorilor la suprafaţă este puternic dependent de

calitatea prelucrării cristalului în vecinătatea joncţiunii.
In urma acestui proces rezultă un zgomot devenit “zgomot de pâlpâire” sau
“anormal” (zgomot 1/f) care variază invers proporţional cu frecvenţa. La
frecvenţe înalte această componentă nu contează.
Plecând de la schema echivalentă de mai sus se poate arăta că, din punctul de
vedere al comportării în prezenţa zgomotului, există o rezistenţă optimă pentru
generator. Schema pe baza căreia se defineşte factorul de zgomot al tranzistorului
este dată în figura 6.
8
2
Pzit U zit
F  2
Pzg U zg
U2zg=4kTBzRg.
Rg Uzg Uzs
~ ~
Fig. 6 Schema folosită
pentru analiza zgomotului
~ Eg Izp
Pentru a evalua tensiunea U2zit, generatorul de curent se echivalează cu un

generator de tensiune pe baza teoremei lui Thevenin:
4kTBz
U z23  R g2 I zp
2
 • R g2
R zp
Se obţine:
2
U zit  U zg
2
 U zs
2
 U zp
2

2 2
U zs U zp
 U zg
2
[1  2
 2
]
U zg U zg
R zs R g
 U zg
2
[1   ]
R g R zg
R zs R g
F  1 
R g R zp
Optimizarea propusă conduce la minimul tensiunii totale de zgomot sau a
factorului de zgomot. Determinând minimul lui F funcţie de R g rezultă:
Rzo  Rzs Rzp
1  2 g m rbb '
Fmin  1 
F
Din păcate s-a constatat că valoarea Rzo diferă mult de valoarea corespunzătoare
transferului maxim de putere.
De exemplu la o conexiune EC:
9
Rg(transfer maxim)=Rb’e
1 F
R go  2
(1  2 R bb ' g m )  F  2 R i  2 Rbb ' Rb 'e  Rb 'e
bb
gm gm
Tinând cont că zgomotul depinde şi de g m deci de Ico se poate face o optimizare şi
funcţie de Ico.
Aceasta conduce la valori ale curentului de colector de ordinul zecilor de
microamperi.
4. Zgomotul tranzistorilor cu efect de câmp

Studiul tranzistoarelor JFET a evidenţiat următoarele surse principale de zgomot:
- fenomenele termice din canal;
- agitaţia termică a electronilor în rezistenţele parazite existente în serie cu
canalul;
- natura discretă a curentului de grilă;
- fenomenul de combinare - recombinare care are loc în regiunea de sarcină
spaţială adiacentă canalului (zgomot în exces de joasă frecvenţă).
Dintre acestea la frecvenţe înalte se iau în consideraţie:
- zgomotul de natură termică datorat canalului; acesta poate fi reprezentat ca
un generator de tensiune conectat în serie cu poarta. Rezistenţa de zgomot
echivalentă asociată este:
2
Rz s 
3g m
- zgomotul de “alice” caracteristic curentului de grilă; acesta se reprezintă ca
un generator de curent paralel. Această componentă contează numai dacă
generatorul are o rezistenţă internă mare (sute de k)
- pentru tranzistoarele MOSFET – este important numai de zgomotul datorat
agitaţiei termice a electronilor în canal.
10
5.2.3 Evaluarea zgomotului care apare prin intermediul antenei
Antena de recepţie este echivalentă cu un generator de tensiune (Ea) cu impedanţa
internă Za=Ra+jXa.
Contribuţia antenei, din punctul de vedere al zgomotului, are două
componente:
- zgomotul provenit din exterior notat în continuare cu U zr.
- zgomotul propriu al antenei notat cu Uzpa
Acesta din urmă poate fi considerat ca fiind zgomot de natură termică asociat
rezistenţei Ra:
U 2 zpa  4kTo Bz Ra
unde parametrii implicaţi au semnificaţiile cunoscute.
Cele două surse de zgomot sunt independente deci se însumează puterile:
2
U za  U zr2  U zpa
2
Prin Uza s-a notat tensiunea totală de zgomot de la intrarea RR care va afecta
semnalul util la ieşire.
Urmărind să se obţină o exprimare compactă pentru această tensiune de
zgomot se consideră că ea reprezintă zgomot de fluctuaţii de natură termică
provenind de la rezistenţa antenei; evident aceasta va lucra la o altă temperatură decât
cea reală:
Ta  To  Tr
U z2a  4 k (To  Tr ) Bz Ra  4 kTo t a Bz Ra
Temperatura:
Ta  To  Tr  t a To
este denumită temperatura de zgomot a antenei iar ta=Ta/To, temperatura relativă
de zgomot a antenei.
Temperatura relativă a fost studiată mult având în vedere că ea are un impact
direct asupra sensibilităţii reale a radioreceptorului.
S-a constatat că ea depinde de frecvenţa de lucru şi de orientarea antenei (dacă
aceasta este directivă).
De exemplu:
- pentru gama (30...120)MHz ea poate fi determinată cu expresia empirică:
1,8 • 10 6
ta 
f3
(unde frecvenţa se dă în MHz).
11
- pentru frecvenţe mai mici (unde scurte) ta variază mult ajungând la valori de
ordinul zecilor.
- pentru valori mai mari de 120 MHz ta1.
Considerând că valoarea efectivă a t.e.m. a generatorului echivalent antenei

este Ea se calculează:
PSI E a2
RSZ i   2
PZI U za
5.2.4 Influenţa factorului de zgomot asupra sensibilităţii limitate de zgomot

Se pleacă de la definiţia factorului de zgomot, pe baza schemei bloc din figura 5.8
în care antena este înlocuită cu un generator având rezistenţa internă R g. Se
deduce:
2
Pzpi U zpi
F 1  1  2  U zpi2
 U zg ( F  1)
Pzp U zg
Cu această valoare pe baza aceleiaşi scheme se va evalua sensibilitatea limitată
de zgomot.
- Se cunoaşte RSZo la sarcină;
- Se presupune că nivelul semnalului după demodulator este suficient de
mare pentru a nu a fi afectat sensibil de zgomotul amplificatorului de joasă
frecvenţă care, astfel, poate fi neglijat;
Ra Uza Uzpi
~ ~
AIF D AJF Rs
~ Ea
Fig. 5.8 Schema echivalentă a unui RR pentru a evalua sensibilitatea limitată

de zgomot
Se obţine:
RSZod=RSZo
RSZid=RSZo -  [dB]
unde  reprezintă ameliorarea RSZ realizată în urma procesului de demodulare.
Deoarece zgomotul AIF a fost reflectat la intrare RSZi = RSZid = Psi/Pzi.
12
Calculul se poate face folosind fie tensiunile de intrare fie tensiunile
electromotoare (componenta de semnal şi cea de zgomot sunt prelucrate similar dacă
impedanţele pot fi considerate rezistive):
Ea2
RSZ i  2  RSZ id
U za  U zpi
2
Ea  4kTo B( F  1  t a ) Ra • RSZ id
Se observă să factorul de zgomot influenţează direct sensibilitatea limitată de zgomot.

Dacă se înlocuieşte ta=1 se obţine expresia sensibilităţii limitate de zgomot care se
măsoară în laborator pentru receptoarele cu antenă exterioară.
Cum se poate acţiona asupra sa?

Pentru a evidenţia acest aspect se consideră un amplificator cu mai multe etaje (sau
un sistem oarecare); Fiecare etaj este caracterizat de amplificarea sa în putere şi de
factorul de zgomot (Apk, Fk).
Se poate demonstra că factorul de zgomot global este:
F2  1 F3  1
F  F1   . . .
A p1 A p1 A p 2
Justificarea acestei expresii se face plecând de la definiţia:
Pz pi
F  1
Pz g
Etajele 2 şi 3 sunt caracterizate prin:
Pz 2  ( F2  1) Pzg
Pz 3  ( F3  1) Pzg
Pentru a transfera la intrare toate contribuţiile, din punctul de vedere al
zgomotului, se evaluează:
Pz1i  ( F1  1) Pzg
Pz 2 ( F2  1) Pz g
Pz 2i  
A p1 Ap 2
Pz 3 ( F3  1) Pz g
Pz 3i   et c.
A p1 A p 2 A p1 A p 2
13
n ( F2  1) Pz g ( F3  1) Pz g
Pz pi  P
2
z ki 
Ap2

A p 2 A p1
. . .
( F2  1) Pz g ( F3  1) Pz g
( F1  1) Pz g   . . .
A p1 A p1 A p 2
F  1 
Pz g
( F2  1) ( F3  1)
 F1   . . .
A p1 A p1 A p 2
Concluzie: efectul cel mai mare îl are factorul de zgomot al primelor etaje; în
cazul radioreceptoarelor acesta este amplificatorul de radiofrecvenţă. Pentru a conta
numai factorul de zgomot al acestui amplificator este necesar să realizeze un câştig
suficient de mare (10-16 dB).
Atunci se poate aproxima: FF1
5.2.5 Concluzii cu privire la acţiunile ce pot fi avute în vedere pentru reducerea

efectului zgomotului
In determinarea sensibilităţii limitate de zgomot intervin:
- zgomotul propriu al RR;
- zgomotul propriu al antenei;
- zgomotul recepţionat.
De remarcat că ultima componentă intervine în determinarea sensibilităţii de lucru
reale, pe când primele două intervin şi în definirea sensibilităţii limitate de zgomot
de laborator.
Cum se poate acţiona pentru a ameliora sensibilitatea:
- zgomotul propriu: se vor folosi componente de zgomot mic; se vor
identifica sursele interne de zgomot şi se va acţiona asupra lor;
- zgomotul propriu al antenei: în condiţii de laborator este zgomotul
generatorului echivalent şi este fix; în condiţii reale se poate acţiona, prin
reducerea temperaturii de lucru - (măsură aplicabilă în radiocomunicaţiile
speciale fiind costisitoare); se poate încerca reducerea R a dar măsura nu este
eficientă deoarece scade şi tensiunea utilă.
- zgomotul captat:
➢ antenă directivă;
➢ plasarea adecvată a antenei (zgomotul industrial scade cu înălţimea).
➢ folosirea unor antene sensibile la componenta magnetică a undei
electromagnetice care este mai puţin perturbată.
14
5.3. Distorsiuni neliniare în sistemele de radiocomunicaţii
Vor fi analizate distorsiunile care au următoarele surse:
1. caracteristica de amplitudine a circuitelor selective (filtrelor);
2. caracteristica neliniară, intrare-ieşire, a elementelor active;
3. interferenţa cu un semnal RF;
4. interferenţa cu un semnal de joasă frecvenţă.
Dacă primele două tipuri pot exista atât în emiţătoare ca şi în receptoare ultimele
două sunt specifice radioreceptoarelor.
5.3.2 Distorsiuni neliniare datorate nesimetriei caracteristicii de selectivitate
În cele ce urmează se va arăta că dacă semnalul modulat este prelucrat cu o
caracteristică de selectivitate:
- simetrică în raport cu frecvenţa purtătoare se introduc numai distorsiuni
liniare;
- nesimetrică în raport cu frecvenţa purtătoare pe lângă distorsiunile liniare
se introduc şi distorisiuni neliniare.
Calculele vor fi efectuate pentru semnale MA dar se poate menţiona faptul că
efectul este similar pentru semnale MF.
Se consideră un bloc funcţional având funcţia de transfer:
H ( )  H ( )e j ( )
Intr-o primă aproximaţie se poate neglija efectul caracteristicii de fază: () = 0
sau  ()=k•(-o).
H ( )  H ( )
semnalul aplicat la intrare este:
s (t )  U o [1  m cos  m t ] cos  o t 
m j ( o  m )t m j ( o  m )t
 Re {U o [e j ot  e  e ]}
2 2
Se va calcula răspunsul filtrului la semnalul complex iar semnalul de ieşire se
obţine reţinând partea reală a acestuia.
Pentru simplificarea scrierii se introduc notaţiile:
H o  H ( o ) ; H   H ( o   m )
H   H ( o   m )
şi
H H
h  ; h 
Ho Ho
15
Conform metodei armonice de calcul a răspunsului unui circuit la un semnal cu
mai multe componente se poate scrie:
  m h j (o  m )t m h j (o  m )t  
s 2 (t )  Re  H oU o 1  e  e 
  2 2 
Semnalul analizat este un semnal MA deci suntem interesaţi în calculul
amplitudinii semnalului rezultant:
s 2 (t )  S 2 (t ) cos( o t )
2
 m  m2
S 2 (t )  H oU o 1  2 (h  h ) cos  m t   4 h  h   sin  m t
2 2
 
Se particularizează rezultatul pentru cele două variante care interesează:
a) Caracteristică de selectivitate simetrică:
h  h  h  S 2 (t )  H oU o 1  m h cos mt 
m2  m h
- gradul de modulaţie la ieşire depinde de frecvenţa modulatoare, deci
prelucrarea a introdus distorsiuni liniare.
b) Caracteristică de selectivitate nesimetrică h+  h-.
- pentru a evidenţia structura semnalului de la ieşire se va apela la o
dezvoltare în serie:
x x2
1 x  1   ...
2 8
 " '' ' 
 f ( x)  f (0)  f (0) x  f (0) x 2  f (0) x3  ... 
 1! 2! 3! 
 
- Acest procedeu se poate aplica dacă este valabilă ipoteza că termenul
variabil este mult mai mic decât 1, deci m<<1.
- se poate scrie:
m2 m2
S 2 (t )  H 0U 0 1  m h  h  cos  m t  h  h  cos  m t  h  h 2 sin 2  m t
2 2
4 4
- se obţine:
 m m2 
S2 (t )  H 0U 0 1  h  h cos  mt  h  h 2 sin 2  mt 
 2 8 
Se reţin din dezvoltare numai termenii care conduc la distorsiuni de ordinul 2
(sin2, cos2).
Particularizând h+= h_= h se revine la cazul anterior. Pentru noua situaţie se
obţine:
16
m2 
m
h  h 
m 2
(relaţie folosită la laboratorul de SCS)
m2
m2  h  h 2
2 m 16
Semnalele demodulate vor avea amplitudini proporţionale cu gradele de
modulaţie; deci coeficientul de distorsiuni neliniare este:
m2
2 m m h  h 
2
d2  
8 h  h
m2
m
5.3.3 Distorsiuni datorate caracteristicii neliniare a elementelor active

In general caracteristica de intrare-ieşire a etajelor de amplificare poate fi scrisă:
u0  a0  a1ui  a2ui2  a3ui3  ...
Dacă semnalul de intrare nu depăşeşte anumite limite se poate aproxima:

u0  a0  a1ui
Presupunem că nu suntem în această situaţie şi că semnalul aplicat la intrare
este un semnal MA cu purtătoare cu semnal modulator sinusoidal (pentru a putea
evidenţia distorsiunile neliniare):
ui (t )  Uio 1  m cosmt cos0t
Pentru a simplifica expresia semnalului obţinut la ieşire se va ţine cont că se
analizează un amplificator selectiv având caracteristica de selectivitate centrată pe
frecvenţa purtătoare f0.
In acest mod nu trebuie luate în consideraţie componentele pe frecvenţele 2f 0,
3f0... sau componenta continuă.
Cu aceste observaţii se poate scrie:
u 0'  a1U io 1  m cos  m t  cos  0 t  a3U io3 1  m cos  m t 3 cos 3  0 t
- componenta de ordinul 2 generează numai tensiuni de joasă frecvenţă sau în
jurul lui 2f0.
1 1
cos2  0 t   cos 2 0 t
2 2
- componenta de ordinul 3 va genera tensiuni în jurul frecvenţelor 3f 0 şi f0:
17
3 cos  0 t  cos 3 0 t
cos3  0 t 
4
Rezultă:
u 0'  a1U io cos  0 t  a1U io m cos  m t cos  0 t 
 a3U io3
3
4

1  3m 2 cos 2  m t  3m cos  m t  m 3 cos 3  m t cos  0 t 
Pentru a evalua amplitudinea componentelor semnalului ce va fi demodulat se
constată că pentru:
u x (t )  U x 1  m cos  m t  cos  0 t  U x cos  0 t  U x m cos  m t cos  0 t
U d  mU x
deci amplitudinea Ud este proporţională cu amplitudinea produsului
cosmtcos0t numit produs de modulaţie.
In consecinţă dacă apar mai multe componente se pune în evidenţă purtătoarea şi
produsele de modulaţie; amplitudinea acestora din urmă permite calculul
amplitudinilor componentelor semnalului demodulat.
Pentru cazul analizat, dacă se neglijează termenii mici, se poate scrie:
9
u o'  a1U io cos  0 t  a1U io m cos  m t cos  0 t  a 3U io3 m 2 cos 2 m t cos  0 t 
8
3
 a 3U io3 m 3 cos 3 m t cos  0 t
16
De aici rezultă:
Uo m
 K D a1U io m
9
Uo 2 m
 KD a3U 3 io m 2
8
3
Uo 3 m
 KD a3U 3 io m 3
16
Uo 2 m 9 a3 2
d2   U io m
Uo m
8 a1
U o 3 3 a3 2 2
d3  m
 U io m
Uo  16 a1
m
Se constată că aceşti coeficienţi depind de raportul a 3/a1 şi că pot să se anuleze

dacă a3=0.
18
Aşadar dacă semnalele sunt prea mari şi nu s-a realizat a3=0 apar distorsiuni
neliniare ale modulaţiei. Procesul poate avea loc atât la emisie cât şi la recepţie.
3.4 Distorsiuni datorate interferenţei cu un semnal de radiofrecvenţă

Fie un etaj la amplificare la care trebuie luaţi în considerare termenii neliniari
până la ordinul 3.
Semnalul aplicat la intrare este:
u0 (t )  a0  a1ui  a2ui2  a3ui3
Deci semnalul util este nemodulat iar semnalul perturbator, considerat relativ

ui (t )  Uio cos0t  U p 1  m p cosmpt cos pt 
puternic, este modulat.
Se va arăta că are loc un proces de transfer al modulaţiei pe frecvenţa
purtătoare a semnalului util.
Se ţine cont de toate observaţiile din capitolul precedent: totodată p este mult
diferit de 0 astfel încât semnalul corespunzător este eliminat de filtrele care
urmează.
Reţinând doar termenii din jurul frecvenţei f0 se poate scrie:
Aşadar au apărut produse de modulaţie de forma: (cosmpt)(cos0t)
u 0' (t )  a1 U io cos  0 t 
3
2

a3U ioU 2p (cos  0 t ) 1  m p cos  mpt 2
(cos2mpt)(cos0t) deci modulaţia s-a transferat.
Gradele de modulaţie sunt:
3a 3U 2pU io m p 2 a3 2 a
mop  3 U p m p  3 3 U 2p m p
m p a1U io a1 a1
Aşadar aceste efecte depind de raportul a3/a1 şi de nivelul perturbaţiei;
Deoarece raportul a3/a1 a fost luat în consideraţie în cazul anterior aici se poate
apela la reducerea nivelului acestei componente.
3
a 3U 2pU io 2m p
3 a3 2 3 a3 2 2
mop  4  U pmp  U pmp
2 m p a1U io 4 a1 4 a1
Acest nivel poate fi redus de către circuitele selective care preced primul etaj activ
(CI).
19
5.3.5 Distorsiuni datorate interferenţei cu un semnal de joasă frecvenţă
In aceleaşi condiţii ca în paragraful precedent se consideră că semnalul de intrare
este:
ui (t )  U 0 cos 0t  U b cos b t cu f b  f m max

Se va arăta că dacă etajul lucrează în zona neliniară la ieşire semnalul va fi
modulat în amplitudine cu semnalul de frecvenţă joasă.
Reţinând termenii din banda de trecere a filtrului de ieşire se poate scrie:
3
u 0' (t )  a1U 0 cos  0 t  2a 2U 0U b cos  b t cos  0 t  a 3U 0U b2 cos 2 b t cos  0 t
2
Au rezultat produse de modulaţie date de semnalul Ubcosmt şi de armonica a

doua a acestuia.
De data aceasta contribuie şi termenul de ordinul 2;Gradele de modulaţie sunt:
a2U b 3a3U b2
mb   2 mb 2 
p a1 p 2a1
Se constată că singura soluţie pentru a reduce aceşti termeni este reducerea
amplitudinii semnalului de frecvenţă joasă.
Care este sursa acestor perturbaţii? Zgomotul provenit de la sursa de
alimentare, mai ales dacă este vorba de un redresor. Ele pot să mai provină prin
reacţie pe sursa de alimentare de la amplificatorul de joasă frecvenţă.
Soluţia: o bună filtrare, cu atât mai bună cu cât ne apropiem de etajele de

intrare. Eventual surse de alimentare separate pentru secţiunea de radiofrecvenţă şi
secţiunea de joasă frecvenţă.
Pentru a reduce ultimele tipuri de distorsiuni trebuie studiate dispozitivele
active pentru a verifica dacă există soluţii prin care să se micşoreze termenii de ordin
mai mare ca 1.
Se poate arăta că la tranzistorii bipolari există un punct de funcţionare la care
a3=0.
Se mai poate folosi o reacţie negativă etc.
20
Aplicaţie OCT_DPLL
Sisteme şi Echipamente pentru

1 Comunicaţii Radio 22.01.2019 14:33
Se consideră un OCT/DPLL folosit într-un sintetizor care
generează un semnal în banda de 10 MHz având valoarea
efectivă de 1V. Frecvenţa de referinţă poate fi 16kHz, 4kHz
sau 1 kHz. Oscilatorul are o pantă de conversie
KOCT=1kHz/mV, iar nivelul semnalului pe frecvenţa de
referinţă rezultat la ieşirea unui FTJ proiectat adecvat este de
cca 1mV.
1. Se cere să se compare cele trei soluţii cu privire la
nivelele componentelor nedorite şi la timpii de comutare.
Se va evalua raportul dintre puterea componentei pe
frecvenţa centrală şi puterea componentelor nedorite din
spectrul semnalului produs de către OCT care depăşesc
1% din puterea totală;
2. Care ar trebui să fie nivelul semnalului nedorit menţionat
dacă se doreşte o puritate spectrală de peste 60 dB pentru
frecvenţa de referinţă de 4 kHz;
Rezolvare:
Δf = KOCT * Um = 1kHz
Indicele de modulaţie care determină componentele

spectrale este:
β = Δf/fm
se obţine:
β1 = 0,06, β2 = 0,25 şi β3=1

β=0,3 β=0,5
β=1
Spectrele semnalelor MF pentru trei valori ale indicelui de

modulaţie β
• Nivelul componentelor spectrale este dat de relaţia:
An=U0*Jn(β)
• (valorile fucţiilor Bessel de ordin n indice β sunt date în
tabelul de pe diapozitivul următor.)
• Se calculează amplitudinea şi apoi puterea asociată fiecărei
componente semificative;
Se obţine succesiv:
Pc1= 1*0,992 = 0,98 W
Pn1=1*0,032 = 0,0009 W
R1= 10 log (0,98 / 0,0009)= 40 dB
Pc2= 1*0,982 = 0,96 W

Pn2=1*0,122 = 0,0144 W
R2= 10 log (0,96 / 0,0144)= 18,2 dB

Sideband
Modul
ation Carrie
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16
index r
0.00 1.00
0.25 0.98 0.12
0.5 0.94 0.24 0.03
1.0 0.77 0.44 0.11 0.02
1.5 0.51 0.56 0.23 0.06 0.01
2.0 0.22 0.58 0.35 0.13 0.03
2.41 0 0.52 0.43 0.20 0.06 0.02
2.5 −0.05 0.50 0.45 0.22 0.07 0.02 0.01
3.0 −0.26 0.34 0.49 0.31 0.13 0.04 0.01
4.0 −0.40 −0.07 0.36 0.43 0.28 0.13 0.05 0.02
5.0 −0.18 −0.33 0.05 0.36 0.39 0.26 0.13 0.05 0.02
5.53 0 −0.34 −0.13 0.25 0.40 0.32 0.19 0.09 0.03 0.01
6.0 0.15 −0.28 −0.24 0.11 0.36 0.36 0.25 0.13 0.06 0.02
7.0 0.30 0.00 −0.30 −0.17 0.16 0.35 0.34 0.23 0.13 0.06 0.02
8.0 0.17 0.23 −0.11 −0.29 −0.10 0.19 0.34 0.32 0.22 0.13 0.06 0.03
8.65 0 0.27 0.06 −0.24 −0.23 0.03 0.26 0.34 0.28 0.18 0.10 0.05 0.02
9.0 −0.09 0.25 0.14 −0.18 −0.27 −0.06 0.20 0.33 0.31 0.21 0.12 0.06 0.03 0.01
10.0 −0.25 0.04 0.25 0.06 −0.22 −0.23 −0.01 0.22 0.32 0.29 0.21 0.12 0.06 0.03 0.01
12.0 0.05 −0.22 −0.08 0.20 0.18 −0.07 −0.24 −0.17 0.05 0.23 0.30 0.27 0.20 0.12 0.07 0.03 0.01
Tabel cu valorile funcţiilor Bessel funcţie de indicele de modulaţie

Pc3= 1*0,772 = 0,593 W
Pn3=1*0,442 +1*0,112= 0,2057 W
R3= 10 log (0,593/ 0,2057)= 4,5 dB

Pentru a obţine puritatea spectrală impusă :
Notăm: r0= Pn/P0 ; U0ef=1V
R0=60 dB= 10 log (1/ r0); r0 = 10-6 = Pn
Pn=2*Pn1=2*Un12 ; Un1=(Pn/2)1/2 ;
Un1= U0*β/2 =0,707*10-3;
β=2 * Un1=1,41*10-3
β = Δf/fm =KOCT Um / fm
deci se obţine:
Um < β fm / KOCT= =1,41 * 10-3 * 4 /1=5,64* 10-3 mV

Distorsiuni neliniare în
radioreceptoare
9 22.01.2019 14:31
1. Se consideră un amplificator selectiv acordat pe
frecvența de 200kHz, cu factorul de calitate de 20
şi cu un câştig la frecvenţa centrală egal cu 10.
Se aplică un semnal modulat în amplitudine:
u(t ) = [1 + 0,3 cos(2f mt )] cos(2f r t )
Unde fr=202,5kHz, iar fm=2,5kHz;
Să se determine gradul de modulaţie şi coeficientul

de distorsiune de ordinul 2 pentru semnalul obţinut
la ieşire.
10 22.01.2019 14:31
Se calculează modulele pentru factorii de transfer
pentru fr=202,5kHz, fr+fm =205kHz şi fr-fm =200kHz
folosind relaţia cunoscută:
H(x)=Ho/(1+x2)1/2
Hr=8,9; H+=7,07; H-=10;
Respectiv valorile normate: h±=H±/Hr:

h+=0,79; h-=1,12
Cu aceste valori se pot calcula parametrii ceruţi

folosind relaţiile deduse în cursul prelegerii:
11 22.01.2019 14:31
Se folosesc relaţiile deduse la curs:
m2
2 m m (h+ − h− )
2
= (h+ + h− )
m
m2 d2 = =
m 2 8 h+ + h−
m2
m
Rezultă:
mout=0,3/2(0,79+1,12)=0,2865;
d2=0,3/8(1,12-0,79)2/(1,12+0,79)=0,002→0,2%
12 22.01.2019 14:31
2. Se consideră un etaj de amplificare RF echipat
cu un circuit rezonant derivaţie. La intrarea
etajului se aplică semnalul:
uin (t) = U0 ( 1 + m cos ωm t ) cos ω0 t ,
U0 = 1mV, fm =1kHz, f0 =1MHz, m = 80 %.
Se lucrează în condiţiile în care se neglijează
nesimetria caracteristicii de transfer a
circuitului rezonant derivaţie şi distorsiunile
introduse de celelalte blocuri funcţionale ale
radioreceptorului.
13 22.01.2019 14:31
Să se calculeze valorile distorsiunilor şi
modificarea gradului de modulaţie cauzate de
neliniaritatea caracteristicii dispozitivului activ, în
condiţiile în care acesta este:
a) tranzistor bipolar;
b) tranzistor cu efect de câmp;
14 22.01.2019 14:31
1. Pentru tranzistorul bipolar ecuaţia de funcţionare
se scrie:
u BE U BE + uin (t )
ic (t ) = I ES [exp( ) − 1]  I ES [exp ]=
Vt Vt
U BE u (t )
= I ES [exp exp in ] =
Vt Vt
uin (t ) uin (t ) uin2 (t ) uin3 (t )
= I c exp = I c [1 + + 2
+ 3
+ .....]
Vt Vt 2Vt 6Vt
de unde rezultă următoarele expresii:

1
a 0= I C , a 1 = I C
, a 2= I C2 , a 3= I C3 , a 3 = 2
.
V T 2V T 6V T a1 6V T
15 22.01.2019 14:31
Ca urmare, valorile distorsiunilor pe armonicile a II-a şi a
III-a sunt
9 a 3
U 02
8 a 1
 2= m  0,022 %
9 a 3 m 2
1+ U 02 ( 1 + )
4 a 1 4
m
 3= 2  0,0029 % ,
6
iar gradul de modulaţie al semnalului de la ieşire este
2
9 a 3 2 m
1+ U 0 ( 1+ )
4 a1 4
m OUT = m 2
= 80,0225 % .
3 3
1 + a 3 U 02 ( 1 + m )
4 a1 2
16 22.01.2019 14:31
• Ecuaţia de funcţionare a tranzistorului de câmp se
scrie:
vGS 2
iDS = I DSS (1 − )
VT
• de unde, prin înlocuirea valorii vGS cu

v GS = UP + u in (t) , se obţine:
2
Up Up u (t ) u in (t )
i D = I DSS (1 + ) + 2 I DSS (1 +
2
) in
+
| VT | | VT | | VT | VT2
• De aici se obţin valorile coeficienţilor an :
17 22.01.2019 14:31
Up
a0 = I DSS (1 + )2 a1 = 2 I DSS (1 +
Up
)
| VT | | VT |
I DSS
a2 = 2 a3 = 0
VT
şi, respectiv,
m OUT = m , δ 2 = 0 , δ3 = 0 .
18 22.01.2019 14:31

Curs SECR Probl Dist Nelin PLL

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs SECR Probl Dist Nelin PLL

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SISTEME ŞI ECHIPAMENTE PENTRU COMUNICAŢII RADIO

1.1 Ce este specific sistemelor de Radio Comunicaţii?

Transmiterea informaţiei se realizează folosind propagarea UEM din gama RF,

Fig. 1.1 Cel mai simplu Sistem de Radiocomunicaţii

Observând schema bloc dată în figura 1.1 se pot remarca principalele

Cele bilaterale, la rândul lor, pot fi:

1.2 Canale de radiocomunicaţii

(vânturi), prezenţa vaporilor de apă (norii) şi o diminuare a

Fig. 1.2. Straturile ionizate ale atmosferei terestre.

1.3 Dezvoltarea Radio Comunicaţiilor - scurt istoric

Dezvoltarea RC a fost condiţionată de apariţia şi evoluţia electronicii şi de

Evoluţia Radiocomunicaţiilor în România:

 1948 - din câteva ateliere Phillips = Electronica.

1.3 Undele radio

1.3.1 Aspecte generale

Prin Unde Radio se desemnează un subdomeniu al Undelor Electro-Magnetice

Domeniul care interesează: undele Hertziene ( 3  10 . . .3  10 )Hz;

Dintre acestea numai o mică parte, undele radio ( 3  10  4  10 ) Hz, este

folosită în mod curent pentru comunicaţii.

Încă de la debutul radiocomunicaţiilor, împărţirea undelor în benzi şi

game, şi atribuirea lor diverselor servicii şi utilizatori, face obiectul unor

1 Mm 100 km 10 km 1 km 100 m 10 m 1m 10 cm 1 cm 1 mm 100 m 10 m 1 m

Figura 1.3.1. Subdomenii de frecvenţe stabilite de IFRB

Tabelul 1.3.1 Benzile de frecvenţă aparţinând undelor hertziene.

De remarcat că această împărţire implică o legătură şi cu caracteristicile de

În procesul de atribuire a canalelor RF se disting mai multe nivele:

Alocarea şi utilizarea frecvenţelor se face sub controlul organismelor

In fiecare regiune diverselor servicii li se alocă banda de frecvenţă cea mai

Exemple de repartizare a unor domenii de frecvenţă pentru Regiunea 1:

 Domeniul de frecvenţă 130÷285 kHz Serviciul

130-150 - Mobil maritim

285-315 - Rdionavigaţie maritimă (Radiofaruri)

Aceste repartizări se găsesc prezentate în normele şi standardele CCIR.

Serviciile menţionate în aceste exemple au următoarele semnificaţii:

Tabelul 1.4.1 Game de frecvenţe folosite în radiodifuziunea audio

Gama de frecvenţă Denumirea gamei Tipul transmisiunii

87,5 ÷ 108 MHz UUS MF

Undele ultrascurte (USS)

1.5 Antene de emisie şi de recepţie

În acest paragraf vom menţiona câteva aspecte caracteristice antenelor având în

îndeplineşte condiţiile pentru a se propaga sub formă de undă electromagnetică.

Antena izotropă nu poate fi realizată practic. Ea poate fi considerată doar

a fiind raportul dintre densitatea de putere pe direcţia aleasă şi densitatea de

Suprafaţa imaginară din spaţiu definită prin reprezentarea lui g funcţie

În practică, diagrama de radiaţie, este descrisă prin două diagrame

Fig. 1.5.1 Antena dipol şi diagrama de radiaţie a acesteia.

perpendicular antena radiază uniform în toate direcţiile. În planul care

Fig. 1.5.2 Diagrama de radiaţie a unei antene cu simetrie axială.

Se defineşte câştigul antenei este valoarea maximă a lui g :

Se demonstrează că aria efectivă a unei antene izotrope este:

Dacă antena de recepţie este directivă atunci suprafaţa efectivă depinde

maximă a unei antene directive este dată de câştigul antenei

Tabelul 1.5.1 Exemple de antene filare.

1.6 Bilanţul de puteri pentru un sistem de radiocomunicaţii şi parametrii de

Dacă ambele antene sunt izotrope atunci,

şi atenuarea, denumită în acest caz atenuarea spaţiului liber, este

Valoarea determinată cu această relaţie este o valoare minimă

Dacă antenele sunt aliniate corect (cazul radioreleelor) şi se ţine seama

Pentru evaluarea pierderilor se cunosc:

Pe lângă atenuarea evidenţiată mai sus, transmisiunea este afectată şi de

modulare-demodulare pe de altă parte. Ca atare mesajul refăcut la recepţie diferă

- eroarea pătratică medie,

 pentru Sisteme de Comunicaţie Numerice (SCN) se foloseşte

 f - toleranţa de frecvenţă (Hz,ppm).