Proiect Fizica

Marin Andrei Robert

Ristea Denis
Antenele Radio
• O antenă este un dispozitiv electric ce transformă curenții electrici
variabili în unde radio și invers. Aceasta este utilizată de obicei
ca emițător, sau receptor radio. În transmisie, un emițător radio
furnizează un curent electric variabil cu o frecvență din domeniul
radio la bornele antenei, iar antena radiază energia curentului electric
sub formă de unde electromagnetice (unde radio). La recepție, antena
captează o parte din energia unei unde electromagnetice, pentru a
produce o mică tensiune la terminalele sale. Aceasta se aplică unui
receptor, pentru a fi amplificată.
• Antenele sunt utilizate la emisia și recepția undelor sau a direcției
undelor recepționate, fiind componente esențiale ale tuturor
echipamentelor care utilizează unde radio. Ele sunt folosite în sisteme
cum ar fi radiodifuziune, televiziune, comunicații radio bi- și
multidirecționale, radar, telefonie mobilă, comunicații prin satelit,
telecomanda radio, microfon fără fir, dispozitive Bluetooth, rețele
wireless pentru calculatoare etc.
• O antenă constă într-un aranjament de conductori metalici,
conectați electric (de multe ori printr-o linie de transmisie) la
receptor sau emițător. Un curent variabil prin antenă va crea un
câmp magnetic variabil în jurul elementelor antenei, în timp ce
sarcina electrică din aceasta, de asemenea variabilă, creează un
câmp electric variabil de-a lungul elementelor. Aceste câmpuri
variabile în timp radiază departe de antena, în spațiu sub forma
unei unde electromagnetice formate dintr-un ansamblu de
câmpuri electrice și magnetice variabile, transversale. În
schimb, în timpul recepției, câmpurile electrice și magnetice ale
unei unde radio exercită forțe asupra electronilor din elementele
antenei, făcându-i sa se miște într-un sens și invers, creând
curenți oscilanți în antenă.
• Primele antene au fost construite în 1888 de
către fizicianul german Heinrich Hertz în
experimentele sale de pionierat pentru a
dovedi existența undelor electromagnetice
prezise de teoria lui James Clerk Maxwell.
Hertz a plasat antene dipol în punctul focal al
unui reflector parabolic, atât pentru emisia cât
și pentru recepția undelor radio. Rezultatele
cercetărilor lui au fost publicate în Annalen der
Physik und Chemie (vol. 36, 1889).
 Terminologie

• Originea cuvântului antenă, relativ la aparatura de transmisie

fără fir este atribuită pionierului italian în domeniul
radio, Guglielmo Marconi. În 1895, în timp ce testa aparatura
radio în Alpii Elvețieni, la Salvan (Elveția), în regiunea Mont
Blanc, Marconi a făcut experimente cu antene sub forma unor
fire conductoare lungi. El a folosit un stâlp vertical, de 2,5 metri,
cu un fir ce lega capătul de sus de emițător, ca un element aerian
de recepție și radiație. În limba italiană un stâlp de cort este
numit l'antenna centrale, de unde, stâlpul cu sârmă a fost numit,
pur și simplu antenă. Până atunci, elementele de transmisie fără
fir erau cunoscute sub denumirea de element aerian de emisie,
sau recepție. Datorită recunoașterii internaționale a lui Marconi,
utilizarea cuvântului antenă (termenul italian pentru stâlp, par)
s-a împrăștiat în rândul celor care aveau preocupări în
domeniul transmisiilor fără fir, iar mai târziu la publicul larg.
 Prezentare generală

• Antenele sunt necesare oricărui receptor, sau emițător radio,

pentru a cupla conexiunea sa electrică la câmpul
electromagnetic. Undele radio sunt unde electromagnetice, care
transportă semnale prin aer (sau alte medii), cu viteza luminii.
Emițătoarele și receptoarele radio sunt folosite pentru a
transmite semnale (informații), inclusiv în sistemele de
radiodifuziune, televiziune, telefonie mobilă, Wi-Fi (WLAN),
rețele de date, comunicații punct-la-punct (telefon, rețele de
date), legături prin satelit, dispozitive controlate de la distanță și
multe altele. Undele radio sunt, de asemenea, utilizate direct
pentru măsurători în tehnologii, inclusiv radar, GPS, și
radioastronomie. În fiecare caz, emițătoarele și receptoarele sunt
uneori ascunse (cum ar fi antena interioară a unui receptor
radio, sau dispozitivul interior al unui laptop dotat cu Wi-Fi).
• În funcție de aplicațiile lor și de tehnologia disponibilă, antenele
se încadrează, în general, într-una din cele două categorii:
• 1)Antene omnidirecționale, sau doar slab direcționale, care
recepționează, sau radiază unde electromagnetice (mai mult sau
mai puțin) uniform din/în toate direcțiile. Acestea sunt utilizate
în cazul în care poziția relativă a celeilalte stații este
necunoscută, sau arbitrară. Ele sunt folosite, de asemenea, la
frecvențe joase, unde o antenă direcțională ar fi prea mare, sau
costurile ar fi prea mari, sau pentru reducerea costurilor în
cazul în care nu este necesară o antenă direcțională.
• 2)Antene direcționale, sau antene cu fascicul, care sunt destinate
să emită, sau să recepționeze unde electromagnetice preferențial,
într-o anumită direcție, ori configurație direcțională.
• În utilizarea comună, "omnidirecțional" se referă de obicei la toate direcțiile
orizontale, tipic cu performanțe reduse pe direcția spre cer, sau cea spre
pământ (un radiator izotropic real nu este posibil). O antenă direcțională este
destinată, de obicei, pentru maximizarea cuplajului său la câmpul
electromagnetic în direcția celeilalte stații, sau uneori să acopere un anumit
sector, cum ar fi o configurație orizontală cu deschidereaa de 120°, în cazul
unei antene panel, de la stația unei celule de telefonie mobilă.
• Un exemplu de antenă omnidirecțională este cel foarte comun, de antenă
verticală, sau antenă vergea (whip antenna), constând dintr-o bară metalică
(adesea, dar nu întotdeauna, cu lungimea egală cu un sfert de lungime de
undă). O antenă dipol este similară, dar constă din doi astfel de conductori
orientați pe aceeați direcție, în sensuri contrare, cu o lungime totală care este
adesea, dar nu întotdeauna, egală cu o jumătate de lungime de undă. Dipolii
sunt de obicei orientați orizontal, caz în care sunt slab direcționali: semnalele
sunt destul de bine radiate sau recpționate din toate direcțiile, cu excepția
direcției de-a lungul conductorului însuși; această regiune este numită conul
orb al antenei, sau nul.
 Reciprocitate

• Aceasta este o proprietate fundamentală a antenelor, prin care

caracteristicile electrice ale acestora, descrise în secțiunea
următoare, cum ar fi câștigul, diagrama de
directivitate (diagrama de radiație), impedanța, lărgimea de
bandă, frecvența de rezonanță și polarizarea sunt același,
indiferent dacă antena transmite sau primește semnale. De
exemplu, "diagrama de recepție" (sensibilitatea în funcție de
direcție) a unei antene atunci când ea este utilizată pentru
recepție este identică cu diagrama de radiație a antenei, atunci
când ea este funcționează ca un emițător. Aceasta este o
consecință a teoremei reciprocității, din electromagnetism. Prin
urmare, în discuțiile despre proprietățile antenei nu se face de
obicei distincție între terminologia de recepție, sau emisie, iar
antena poate fi privită fie ca emițător, fie ca receptor, după cum
una, sau ala dintre situații este mai convenabilă.
• O condiție necesară pentru proprietatea de reciprocitate
menționată mai sus este faptul că materialele din antenă
și mediul de propagare sunt liniare și reciproce.
Reciproc (sau bilateral), înseamnă că materialul are
același răspuns la un curent electric, sau câmp magnetic
într-un sens, va și în sensul opus. Majoritatea
materialelor folosite în antene îndeplinesc aceste
condiții, dar unele antene de microunde utilează
componente de înaltă tehnologie, cum ar fi izolatori
și circulatoare, realizate din materiale non-reciproce,
cum ar fi ferita sau granatul. Acestea pot fi folosite
pentru a conferi antenei un comportament diferit la
recepție față de cel de la emisie, fapt ce poate fi util în
aplicații cum ar fi radarul.
 Antene rezonante

• În timp ce există și modele de bandă largă pentru antene, marea

majoritate a antenelor se bazează pe dipolul semiundă, care are
o frecvență de rezonanță specifică. La frecvența de
rezonanță, lungimea de undă (dată de raportul dintre viteza
luminii și frecvența de rezonanță) este puțin peste dublul
lungimii dipolului semiundă (de unde și numele). Antena
verticală în sfert de undă constă dintr-un braț de dipol
semiundă, celălalt braț fiind înlocuit de o conexiune la masă sau
un plan echivalent de masă (sau contragreutate). O rețea Yagi-
Uda constă dintr-un număr de elemente rezonante dipol, dintre
care numai unul este conectat direct la linia de transmisie.
Elementele sfert de undă ale unui dipol, sau antena verticală
imită un element electric rezonator serie, deoarece, atunci când
sunt excitate la frecvența de rezonanță, este creată o undă
staționară cu un maxim de curent la punctul de alimentare și un
maxim de tensiune la capăt.
• O concepție greșită comună este că abilitatea unei antene rezonante de a emite
(sau recepționa) dispare la frecvențe depărtate de frecvența de rezonanță.
Motivul pentru care o antenă dipol trebuie să fie utilizată la frecvența de
rezonanță este legat de adaptarea impedanței antenei cu cea a emițătorului sau
receptorului (și linia de transmisie). De exemplu, un dipol utilizând un
conductor suficient de subțire are o impedanță pur rezistivă în punctul de
alimentare de aproximativ 63 ohmi la frecvența la care este proiectată.
Alimentând o astfel de antenă cu un curent de 1 amper necesită o tensiune de
radiofrecvență (RF) de 63 de volți si antena vor radia cu o putere de 63 wați de
RF (ignorând pierderile). Dacă antena este alimentată cu un curent de 1 amper
la o frecvență cu 20% mai mare, aceasta va mai radia la fel de eficient, dar este
necesară o tensiune de aproximativ 200 de volți, ca urmare a modificării
impedanței antenei, care este acum în mare măsură reactivă (tensiune defazată
față de curent). Un emițător tipic nu ar găsi această impedanță acceptabilă și
ar furniza mult mai puțin decât 63 wați antenei; linia de transmisie ar
funcționa la un nivel ridicat (slab) al raportului de unde staționare. Dar
folosind o rețea de adaptare corespunzătoare, această impedanță reactivă mare
ar putea fi transformată într-o impedanță rezistivă satisfăcând cerințele
emițătorului și antena primește puterea disponibilă a emițătorului.
• Acest principiu este folosit pentru a construi antene verticale substanțial mai
scurte decât 1/4 din lungimea de undă la care antena este rezonantă. Prin
adăugarea unei inductanțe în serie cu antena verticală (o așa-numită bobină de
încărcare) reactanța capacitativă a acestei antene poate fi anulată, lăsând o
rezistență pură, care poate fi apoi adaptată la linia de transmisie. Uneori,
frecvența de rezonanță rezultantă a unui astfel de sistem (antena plus de rețea
de adaptare) este descrisă folosind construcția "lungime electrică" și utilizarea
unei antene mai scurte la o frecvență mai mică decât frecvența de rezonanță
este numită "alungire electrică". De exemplu, la 30 MHz (lungimea de undă =
10 metri), un monopol rezonant real ar avea aproape 2,5 metri (1/4 lungime de
undă) lungime și folosirea unei antene de numai 1,5 metri înălțime ar necesita
adaugarea unei bobine de încărcare. Atunci se poate spune că bobina a
"lungit" antena pentru a obține o "lungime electrică" ​de 2,5 metri, adică un
sfert de lungime de undă la 30 MHz, la care sistemul combinat rezonează
acum. Cu toate acestea, impedanța rezistivă rezultantă obținută va fi un pic
mai mică decât impedanța unui monopol rezonant, necesitând probabil o
adaptare de impedanță ulterioară.
 Parametri
• 1)Lărgimea de bandă:De obicei antenele nu sunt
construite pentru o singură frecvență, ci pentru o gamă
de frecvențe, numită bandă de lucru.
• 2) dBi - câștigul "G“: exprimat în unități dBi
reprezintă raportul dintre puterea radiată de antena
în cauză și cea a unei antene ideale (radiator
izotrop) într-un punct situat pe direcția principală
de radiație, în care se obține aceeași intensitate de
câmp electromagnetic, atunci când ambele antene
sunt alimentate de surse identice.
•
• Pentru a calcula câștigul unei antene raportat la cel al antenei izotrope:
G(dBi) = 10log(G)
• G(dBi) - câștigul în decibeli al antenei izotrope
(G) - de câte ori mai puternic o antenă transmite (recepționează) față de o
antenă izotropă (pe o scară liniară)
• Formula practica:

• E.I.R.P. (Effective Isotropic Radiated Power) -

este puterea radiată de o antenă ideală, fără
pierderi, astfel încât nivelul de semnal este
identic cu cel al unei antene date, măsurat pe
direcția lobului principal.
• E.I.R.P. = puterea transmițătorului (dBm) + câștigul
antenei (dBi) – atenuarea cablului (dB) - atenuarea
conectorilor(dB)
• Suprafaţa efectivă (apertura) Ae reprezintă aria echivalentă de
radiaţie a unei antene. Aceasta este un parametru de bază al
antenei, ce influenţează şi ceilalţi parametri. Între câştigul
antenei şi suprafaţa efectivă există următoarea relaţie:

• λ = lungimea de undă
Ae = suprafaţa efectivă
A = suprafaţa geometrică a antenei
Ka = randamentul suprafeţei antenei
 Caracteristica de directivitate

• Majoritatea antenelor radiază mai multă energie într-o anumită

direcţie decât în celelalte. O astfel de antenă poartă numele de
radiator anizotrop. Măsurând cantitatea de energie radiată în diverse
puncte din jurul unei antene se poate stabili diagrama de radiaţie a
acesteia şi se pot face comparaţii între diferite antene.
• Energia radiată de o antenă formează un câmp electromagnetic ce are
o anumită distribuţie în spaţiu. Această distribuţie a energiei radiate în
spaţiu poartă numele de caracteristică (diagramă) de directivitate.
Caracteristica de directivitate este de fapt o reprezentare grafică în
spaţiu a energiei radiate de către o antenă. Pentru a determina
caracteristica de directivitate, energia radiată este măsurată în puncte
aflate la aceeaşi distanţă dar pe direcţii diferite faţă de antenă. Forma
caracteristicii de directivitate depinde de tipul de antenă utilizat.
• Pentru reprezentarea caracteristicii de directivitate sunt utilizate două
tipuri de grafice, unul în coordonate polare, celălalt în coordonate
rectangulare. Graficul în coordonate polare s-a dovedit foarte util în
studiul caracteristicilor de directivitate. Diagrama este reprezentată
circular, exact cum apare în realitate. Cercurile reprezintă niveluri de
intensitate a energiei radiate. Un exemplu de astfel de grafic este
reprezentat în Figura 1.
Impedanța mutuală și interacțiunea dintre
antene
 Polarizare
• Polarizare:
• O caracteristică esențială a antenei este
polarizarea câmpului radiant; la o distanță
suficient de mare unda emisă poate fi
considerată o undă plană ce se propagă după
direcția vectorului depoziție

• r - distanța față de antenă;

• D - lungimea antenei;
• λ - lungime de undă radiată.
 Efectul pământului

• E01:este câmpul electric radiat de antenă dacă nu există

pământ;
• K=2 π/ λ :este numărul de undă;
• λ :este lungimea de undă.
• d: este distanța dintre antenă și imaginea sa (de două ori
înălțimea de la centrul antenei).
Antena Yagi
Antenă rotativă direcţională multi-band, pentru
utilizarea în domeniul de radioamatori.
Reţea de antene log-periodice
rotativă pentru VHF şi UHF.
Antene pentru staţii de bază celulare
în telefonia mobilă
Antenă parabolică a televiziunii
Himalaya Nepal