1. ECUAȚII DIFERENȚIALE LINIARE DE ORDIN SUPERIOR (cu coeficienți constanți) 

Forma generală:  x
(n)
(t )  a1 x ( n 1) (t )  ...  an x (t )  b(t )  , coef.  a1 , a2 ,..., an    și  b(t ) continuă. 

1.1. CAZUL OMOGEN ( b(t )  0 ): x ( n ) (t )  a1 x ( n 1) (t )  ...  an 1 x (t )  0  

1) Se atașează ecuația caracteristică (de grad  n  în   ): 
 n  a1 n 1  ...  an  0   
2) Se rezolvă ecuația caracteristică atașată; în funcție de tipul rădăcinilor ei, soluția generală a 
ecuației diferențiale liniare de ordin superior va fi de o anumită formă: 
 Rădăcini reale (simple sau multiple) 

Soluția generală de forma:  e
k t
 P (t )  ek t  c1  c2t  c3t 2  ...  ck t k 1  , unde  : 

P(t )  este polinom de grad  k  1  în  t ,  k   ordinul de multiplicitate al rădăcinii  k . 

 Rădăcini complexe conjugate (simple sau multiple) 

Fie rădăcinile complexe conjugate      i   și      i  , fiecare având ordinul de 

multiplicitate  k . 

Soluția generală de forma:  e
t
cos  t  P(t )  sin  t  Q(t ) , unde  : 
P(t ), Q(t )  sunt polinoame de grad  k  1  în  t ,  k   ordinul de multiplicitate al rădăcinii   . 
 

Observații: 
 Constantele care apar în scrierea soluției generale se determină din condițiile inițiale; 
 În cazul în care ecuația caracteristică are atât rădăcini reale cât și complexe, cu ordine de 
multiplicitate diverse, soluția generală se scrie ca o sumă a formelor corespunzătoare. 
Exemplu:  
Presupunem că avem o ecuație diferențială liniară de ordin 10, deci ecuația caracteristică atașată va 
avea 10 rădăcini: 

‐ Rădăcini simple reale:  1 , 2 ; 

‐ Rădăcini multiple reale:  3  4  5  6 , deci ordin de multiplicitate 4; 

‐ Rădăcini complexe conjugate multiple:  7  8    i   și conjugatele  9  10    i  , 

cu ordinul de multiplicitate 2; 
Soluția generală va avea forma: 

x (t )  c1e1 t  c2 e2 t  e3 t  c3  c4t  c5t 2  c6t 3   e t cos  t   c7  c8t   sin  t   c9  c10t    

 
CAZUL NEOMOGEN ( b(t )  0 ):  x ( n ) (t )  a1 x ( n 1) (t )  ...  an 1 x (t )  b (t )  

1) Se obține mai întâi soluția generală a ecuației omogene asociate (vezi 2.1) de forma: 
xo (t )  c1 x1 (t )  c2 x2 (t )  ...  cn xn (t )  
2) Se determină soluția ecuației neomogene printr‐una din metodele: 
A. METODA VARIAȚIEI CONSTANTELOR: 
După obținerea formei soluției generale a ecuației omogene asociate, se caută soluția generală a 
ecuației neomogene de forma:  
x(t )  c1 (t ) x1 (t )  c2 (t ) x2 (t )  ...  cn (t ) xn (t ) , 

unde funcțiile  c1 (t ), c2 (t ),..., cn (t ) sunt soluții ale sistemului: 

 c  (t ) x (t )  c  (t ) x (t )  ...  c  (t ) x (t )  0
 1 1 2 2 n n

 c1 (t ) x1 (t )  c2 (t ) x2 (t )  ...  cn (t ) xn (t )  0

   
 .....................................................................
 
c1 (t ) x1 (t )  c2 (t ) x2 (t )  ...  cn (t ) xn
( n 1) ( n 1) ( n 1)
(t )  b(t )

Funcțiile  c1 (t ), c2 (t ),..., cn (t )  se obțin prin integrarea unor ecuații de forma:  ck  (t )  g (t ) . 

 
B. METODA COEFICIENȚILOR NEDETERMINAȚI: 

După obținerea formei soluției generale a ecuației omogene asociate,   xo (t )  forma soluíei 

particulare pentru ecuația neomogenă se caută în funcție de forma termenului liber  b(t ) :  

 b(t )  P (t )  ,  P (t )   polinom de grad k,  P   t  . 

Soluția particulară de forma:  x p (t )  t  Q(t )  , unde  

m

grP  grQ   
m   ordinul de multiplicitate pentru    0  în ecuația caracteristică (dacă    0 nu e  
rădăcină a ecuației caracteristice, atunci  m  0 ). 

 b(t )  e t  P(t ) ,  P (t )   polinom de grad k,  P   t  . 

t
Soluția particulară de forma:  x p (t )  t  e  Q(t )  , unde  
m

grP  grQ   
m   ordinul de multiplicitate pentru    în ecuația caracteristică (dacă    nu e soluție a 
ecuației caracteristice, atunci  m  0 ). 
 

 b(t )  a1 cos  t  a2 sin  t   

 Soluția particulară de forma:  x p (t )  t   c1 cos  t  c2 sin  t   , unde  
m

grP  grQ   
m   ordinul de multiplicitate pentru    i   în ecuația caracteristică (dacă    i  nu e 
rădăcină a ecuației caracteristice, atunci  m  0 ). 

 b(t )  e t  P1 (t )  cos  t  P2 (t )  sin  t   ,  P1 (t ), P2 (t )   polinoame de grad k. 

Soluția particulară de forma:  x p (t )  t  e  Q1 (t ) cos  t  Q2 (t ) sin  t   , unde  

m t

grQ1  grQ2  max( grP1 , grP2 )   

m   ordinul de multiplicitate pentru      i   în ecuația caracteristică (dacă      i 
nu e rădăcină a ecuației caracteristice, atunci  m  0 ). 
 
În final, soluția generală a ecuației diferențiale este suma soluțiilor (omogenă + particulară): 
x (t )  xo (t )  x p (t )  

 
Observație: 
 Constantele care apar în scrierea soluției generale (indiferent de metoda adoptată pentru 
partea neomogenă) se determină din condițiile inițiale. 
 Constantele care apar în forma soluției particulare neomogene se pot determina prin 
înlocuirea acestei soluții în ecuația inițială; Dacă nu sunt date și condițiile inițiale, constantele 
care apar în partea omogenă rămân nedeterminate. 
 Dacă termenul liber  b(t ) nu are una dintre formele precizate anterior, atunci soluția se 

obține prin metoda variației constantelor. 
 
   
 2. SISTEME DE ECUAȚII DIFERENȚIALE LINIARE, DE ORDINUL I (cu coeficienți constanți) 

n ____
Forma generală:   xi (t )   aij  x j bi (t )  ,  i  1, n  ; 
j 1

Rezolvarea sistemului: 
 Se scrie matricea coeficienților  A  ( aij ) ; 

 Se calculează valorile proprii, care pot fi reale sau complexe conjugate, cu diferite grade 
de multiplicitate algebrică; 
 Se rezolvă sistemul omogen asociat (se găsește forma soluției generale). Dacă sistemul 
inițial este neomogen, soluția sistemului este suma dintre soluția omogenă și cea 
neomogenă:  xi (t )  xo (t )  x p (t ) . 

2.1.  SISTEME OMOGENE 
n ____
Forma generală:   xi (t )  a
j 1
ij  x j  ,  i  1, n  ; 

În funcție de tipul matricei A  ( aij ) , se pot aplica mai multe tehnici de rezolvare: 

1) Pentru matricea  A  diagonală  sau diagonalizabilă (se verifică dacă multiplicitatea algebrică 
coincide cu cea geometrică ( ma  mg ), pentru fiecare valoare proprie determinată): 

Soluția generală a sistemului este o combinație liniară de forma: 

xi (t )   v1   e1t  c1   v2   e2t  c2  ...   vn   ent  cn  

unde   v1 , v2 ,..., vn  vectorii proprii corespunzători valorilor proprii  1 , 2 ,..., n . 

Constantele reale  c1 , c2 ,..., cn  se află cu ajutorul condițiilor inițiale (altfel rămân nedeterminate). 

 
2) METODA COEFICIENȚILOR NEDETERMINAȚI 
Dacă matricea NU este diagonalizabilă sau nu se dorește calcularea vectorilor proprii, se 
calculeză doar valorile proprii și se notează ordinul de multiplicitate algebrică pentru fiecare; 
Putem avea următoarele situații: 
 Valori proprii reale (simple sau multiple):  
k t
Soluția generală de forma:  e  P(t ) , unde  : 

P(t )  este polinom de grad  k  1  în  t ,  k   ordinul de multiplicitate al rădăcinii  k . 

 Valori proprii complexe conjugate (simple sau multiple): 
Fie      i  valoare proprie complexă cu ordinul de multiplicitate  k  (deci avem și 

valoarea proprie conjugată      i  , cu același ordin de multiplicitate) 
 Soluția generală de forma:  x(t )  e
t
 P1 (t ) cos  t  P2 (t ) sin  t   , unde: 
P1 (t ), P2 (t )  sunt polinoame de grad  k  1  în  t ,  k   ordinul de multiplicitate al rădăcinii   . 
Observații: 
 Constantele care apar în scrierea soluției generale se determină din condițiile inițiale și din 
rezolvarea sistemului inițial, în care se înlocuiește forma soluției generale; 
 În cazul în care se determină valori proprii și reale  și complexe, cu ordine de multiplicitate 
diverse, soluția generală se scrie ca o sumă a formelor corespunzătoare. 
 
3) METODA SUBSTITUȚIEI (ELIMINĂRII) 
Este o metodă relative rapidă, care nu necesită calcularea valorilor proprii, deci nu contează tipul 
matricei coeficienților (diagonalizabilă sau nu); 
Dacă sistemul liniar inițial are  n  ecuații diferențiale, se derivează una dintre ecuații de  n  1  ori, apoi 
se efectuează substituții convenabile până se obține o ecuație diferențială de ordin superior; Se află 
soluția acestei ecuații, apoi se află și celelalte funcții necunoscute ale sistemului inițial. 
 
2.2. SISTEME NEOMOGENE 
n ____
Forma generală:   xi (t )  a
j 1
ij  x j bi (t )  ,  i  1, n  ; 

Rezolvarea sistemului: 
Se rezolvă sistemul omogen asociat (se găsește forma soluției generale – primele 2 metoe prezentate 
anterior). Soluția sistemului este suma dintre soluția omogenă și cea neomogenă: 
xi (t )  xo (t )  x p (t ) . 

Pentru determinarea soluției sistemului neomogen există mai multe metode: 
 
1) METODA VARIAȚIEI CONSTANTELOR: 
Este aplicabilă, în general, dacă matricea sistemului omogen asociat este diagonalizabilă (sau se 
poate scrie forma exponențială a soluției omogene); În acest caz: 

A  T  D  T 1 , unde  D  este matricea diagonal a valorilor proprii și  T este matricea vectorilor 

proprii corespunzători;  

Se calculează:  e At  T  e Dt  T 1   și soluția generală a sistemului neomogen se obține din: 
t
xi (t )  e At   v0    e A(t  s )b( s ) ds  
0

unde  v0  este vectorul condițiilor inițiale iar  b ( s )  este vectorul termenilor liberi. 

 2) METODA COEFICIENȚILOR NEDETERMINAȚI 
Dacă matricea NU este diagonalizabilă sau nu se dorește calcularea vectorilor proprii pentru 
soluția omogenă (deși matricea este diagonalizabilă), se poate determina forma soluției 
omogene tot cu ajutorul metodei coeficienților nedeterminati (vezi cazul sistemului omogen) iar 
apoi se determină forma soluției particulare, neomogene, în funcție de forma termenilor liberi: 

 b(t )  P (t )  ,  P (t )   polinom de grad k,  P   t  . 

Soluția particulară de forma:  x p (t )  t  Q(t )  , unde  

m

grP  grQ   
m   ordinul de multiplicitate al valorii proprii   0  (dacă    0 nu e  rădăcină a polinomului 
caracteristic, atunci  m  0 ). 

 b(t )  e t  P(t ) ,  P (t )   polinom de grad k,  P   t  . 

t
Soluția particulară de forma:  x p (t )  t  e  Q(t )  , unde  
m

grP  grQ   
m   ordinul de multiplicitate al valorii proprii    (dacă    nu e rădăcină a polinomului 
caracteristic, atunci  m  0 ). 
 

 b(t )  e t  P1 (t )  cos  t  P2 (t )  sin  t   ,  P1 (t ), P2 (t )   polinoame de grad k. 

Soluția particulară de forma:  x p (t )  t  e  Q1 (t ) cos  t  Q2 (t ) sin  t   , unde  

m t

grQ1  grQ2  max( grP1 , grP2 )   

m   ordinul de multiplicitate valoarea proprie     i   (dacă      i  nu e rădăcină a 
polinomului caracteristic, atunci  m  0 ). 
În final, soluția generală a sistemului este suma soluțiilor (omogenă + particulară): 
x (t )  xo (t )  x p (t )  

Observații: 
 Constantele care apar în scrierea soluției generale se determină din condițiile inițiale și din 
rezolvarea sistemului inițial, în care se înlocuiește forma soluției generale; 
 
3) METODA SUBSTITUȚIEI (ELIMINĂRII) 
Este o metodă potrivită în special în cazul în care matricea sistemului omogen asociat NU este 
diagonalizabilă (deși nu contează tipul matricei coeficienților pentru aplicarea acestei metode). Se 
procedează analog cu cazul sistemului omogen.