MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL

REPUBLICII MOLDOVA

I.P. CENTRUL DE EXCELENȚĂ ÎN ENERGETICĂ ȘI ELECTRONICĂ

CATEDRA COMUNICAŢII

Lucrarea Practică Nr. 1

Disciplina: Sisteme de dirijare cu microprocesoare

Tema : Structura unui sistem de calcul

A elaborat
elevul grupei TT – 0116 Cebotari Ion

A verificat
profesorul Zinovei Olga

CHIŞINĂU 2020
1.Să se dea exemple de aplicaţii în care se justifică programarea la un nivel scăzut
(ex: nivelul limbajului de asamblare).
Programarea funcțională este o paradigmă de programare care tratează calculul ca
evaluare de funcții matematice și evită starea și datele mutabile. Se pune accent pe
aplicarea de funcții, spre deosebire de programarea imperativă, care folosește în
principal de schimbările de stare.[1]
Modelul matematic al programării funcționale îl reprezintă calculul lambda.
Limbajele funcționale moderne pot fi considerate extensii ale calculului lambda.
[1]
 Noțiunea de bază în această paradigmă este cea de funcțională sau funcție de nivel
înalt, o funcție care poate accepta ca argument sau returna ca valoare o altă funcție.
Deși nu sunt complet funcționale, atât primele versiuni de Lisp cât și APL au fost
importante în dezvoltarea programării funcționale. Versiunile mai recente de Lisp,
cum sunt Scheme și unele variante de APL furnizează suport funcțional complet.
Printre alte limbaje funcționale importante se numără Erlang, Haskell, și ML.
Avantajele evaluării stricte:

 Parametrii sunt de regulă trimiși ca unități atomice simple, și nu ca expresii

complexe. (De exemplu, întregul 5 poate fi trimis pe un registru, pe când expresia
1+4 necesită mai multe locații de memorie). Evaluarea strictă are implementări
directe pe hardware.

 Ordinea evaluării este clară pentru programator: fiecare argument trebuie să fie
evaluat înainte de invocarea corpului funcției.
Avantajele evaluării non-stricte:

 Calculul lambda furnizează o bază teoretică mai puternică pentru limbajele ce

folosesc evaluarea non-strictă.[1]

 Un evaluator non-strict poate recunoaște că o subexpresie nu mai trebuie să fie

evaluată.
2.Să se definească rolul principalelor componente ale unui sistem de calcul.

Din punct de vedere fizic, conform modelului clasic definit de J. Von Neumann, un
calculator se compune din tipuri de 5 componente:
 dispozitive de intrare (ex: tastatură, mouse, interfeţe de proces, etc.)
 memorie (interna şi externă, volatilă şi nevolatilă)
 unitate aritmetico-logică
 unitate de comandă
 dispozitive de ieşire (ex: ecran, imprimantă, etc.)

Un calculator actual, cum ar fi de exemplu un calculator personal are în mod

uzual următoarele tipuri de componente:
 procesor – îndeplineşte funcţia de coordonare a sistemului; realizează citirea
instrucţiunilor şi pe baza lor prelucrează un set de date
 memoria internă - păstrează instrucţiunile şi datele în curs de prelucrare
 controlorul de întreruperi – detectează anumite evenimente interne sau externe
şi alertează procesorul în vederea procesării acestora
 controlorul de "acces direct la memorie" – controlează transferul de mare
viteza al unor date între memorie şi o interfaţă de intrare/ieşire
 interfaţa paralelă – asigură conexiunea calculatorului cu un dispozitiv extern
(ex: imprimanta) prin intermediul unui set de linii de date
 interfaţa serială – asigură conexiunea calculatorului cu un dispozitiv extern
printr-un set limitat de linii (de obicei o linie/direcţie de transfer)
 interfaţa cu dispozitivele externe de memorare (unităţi de disc fix si flexibil, CD,
DVD, etc.)
 interfaţa video – permite afişarea datelor pe un ecran (tub cinescop sau LCD)
 interfaţă de reţea
 interfaţă serială de mare viteză – USB
 sursa de alimentare
Dintre dispozitivele periferice tipice ale unui calculator se pot aminti:
 tastatură
 mouse, touchpad, joystick
 ecran
 disc magnetic rigid şi flexibil, unitate CD, DVD, memory-stick
 imprimantă, plotter
 scaner, cameră Web, cameră digitală
În cadrul lucrării de faţă se vor identifica fizic aceste componente şi se vor
analiza variantele constructive şi parametrii de performanţă (ex: viteză, capacitate,
caracteristici funcţionale, etc.).
3.Să se explice diferenţa dintre un "slot" şi o magistrală

Magistrala se defineşte ca un mediu de comunicaţie între componentele unui

calculator. O magistrală se compune dintr-un set de semnale prin care se transmit
date şi comenzi. Transferul de date pe magistrală se face pe baza unui set de reguli.
Aceste reguli stabilesc cine, când si cum comunică pe magistrală; stabilesc secvenţa
de apariţie a semnalelor, intercondiţionările existente între semnale şi relaţiile de timp
între semnale.
Într-un calculator personal actual se întâlnesc următoarele tipuri de magistrale:
 ISA – cea mai veche şi mai puţin performantă magistrală; în multe cazuri se
păstrează doar pentru a asigura compatibilitatea cu interfeţele mai vechi;
lucrează la o frecvenţă de 8MHz, iar datele se transmit pe 16 biţi (32 la
varianta extinsă)
 PCI – o magistrală mai performantă; utilizează 32 de linii de date (64 la
varianta extinsă); frecvenţa de lucru este de 133MHz (255 la varianta mai
performantă); magistrala are suport pentru auto-configurarea noilor plăci
conectate în sistem (funcţia PnP – plug and play) şi pentru controlul consumului
 AGP – o magistrală special dezvoltată pentru plăcile video de mare
performanţă; asigură un flux ridicat de date, necesar pentru reîmprospătarea
rapidă a informaţiilor video
 USB – nu este o magistrală în adevăratul sens al cuvântului, însă poate
îndeplini acest rol; este o interfaţă serială de mare viteză care permite
conectarea unor dispozitive externe (ex: imprimantă, scanner, memory-stick,
etc.) în timpul funcţionării sistemului; are suport pentru plug-and play
 Principalele funcţii ale plăcii de bază sunt integrate în câteva circuite integrate
(eng. chipset), special proiectate pentru o anumită variantă de procesor. Aceste
circuite soluţionează transferul ultrarapid între procesor şi memoria internă a
calculatorului şi asigură conexiunea cu principalele tipuri de interfeţe. În figura
3.3 s-a reprezentat schema de principiu a unei plăci de bază, în care s-au folosit
2 astfel de circuite.
Într-o configuraţie uzuală, procesorul, memoria internă şi o parte din interfeţele
de intrare/ieşire se situează pe o placă comună denumită "placă de bază" (eng.
mother board). Restul interfeţelor se montează în locaţiile libere (eng. slots)
aflate pe placa de bază. La variantele actuale majoritatea interfeţelor uzuale
sunt integrate pe placa de bază: interfaţa video, interfaţa de disc rigid şi
flexibil, interfaţa de reţea, interfaţa de tastatură, interfaţa serială şi interfaţa
paralelă. Pentru extinderea sistemului sau pentru înlocuirea unor interfeţe cu
altele mai performante se adaugă plăci, care se conectează pe una din
magistralele sistemului.
4. Să se identifice limitările unui calculator de tip PC actual. Să se analizeze care
sunt limitări tehnologice şi care sunt limitări impuse de proiectant, prin structura
calculatorului.
Un calculator actual, cum ar fi de exemplu un calculator personal are în mod uzual
următoarele tipuri de componente:
 procesor – îndeplineşte funcţia de coordonare a sistemului; realizează citirea
instrucţiunilor şi pe baza lor prelucrează un set de date
 memoria internă - păstrează instrucţiunile şi datele în curs de prelucrare
 controlorul de întreruperi – detectează anumite evenimente interne sau externe
şi alertează procesorul în vederea procesării acestora
 controlorul de "acces direct la memorie" – controlează transferul de mare
viteza al unor date între memorie şi o interfaţă de intrare/ieşire
 interfaţa paralelă – asigură conexiunea calculatorului cu un dispozitiv extern
(ex: imprimanta) prin intermediul unui set de linii de date
 interfaţa serială – asigură conexiunea calculatorului cu un dispozitiv extern
printr-un set limitat de linii (de obicei o linie/direcţie de transfer)
 interfaţa cu dispozitivele externe de memorare (unităţi de disc fix si flexibil, CD,
DVD, etc.)
 interfaţa video – permite afişarea datelor pe un ecran (tub cinescop sau LCD)
 interfaţă de reţea
 interfaţă serială de mare viteză – USB
 sursa de alimentare
Dintre dispozitivele periferice tipice ale unui calculator se pot aminti:
 tastatură
 mouse, touchpad, joystick
 ecran
 disc magnetic rigid şi flexibil, unitate CD, DVD, memory-stick
 imprimantă, plotter
 scaner, cameră Web, cameră digitală
În cadrul lucrării de faţă se vor identifica fizic aceste componente şi se vor
analiza variantele constructive şi parametrii de performanţă
Pentru extinderea sistemului sau pentru înlocuirea unor interfeţe cu altele mai
performante se adaugă plăci, care se conectează pe una din magistralele
sistemului.
5. Să se analizeze în ce măsură un calculator este un sistem uniprocesor sau
multiprocesor (ţinând cont de faptul că unele dispozitive periferice sau chiar
interfeţe au în construcţie câte un microptocesor.
Un sistem uniprocesor este definit ca un sistem informatic care are o singură unitate
centrală de procesare care este utilizat pentru a executa sarcini de calculator. Întrucât
software-ul din ce în ce mai modern este capabil să utilizeze arhitecturi de
multiprocesare, cum ar fi SMP și MPP, termenul uniprocesor este, prin urmare,
utilizat pentru a distinge clasa de calculatoare unde toate sarcinile de procesare au un
singur procesor. Majoritatea computerelor desktop sunt acum livrate cu arhitecturi
multiprocesare. Ca atare, acest tip de sistem folosește un tip de arhitectură care se
bazează pe o singură unitate de calcul. Toate operațiunile (completări, înmulțiri etc.)
se fac astfel secvențial pe unitate.
Multiprocesarea simetrică (SMP) implică o arhitectură hardware și software
multiprocesor în care două sau mai multe procesoare identice sunt conectate la o
singură memorie principală partajată, au acces complet la toate dispozitivele de
intrare și ieșire și sunt controlate de o singură instanță a sistemului de operare care
tratează toate procesoarele în mod egal, rezervându-l pe niciunul în scopuri speciale.
Majoritatea sistemelor multiprocesoare folosesc astăzi o arhitectură SMP. În cazul
procesoarelor multi-core, arhitectura SMP se aplică nucleelor, tratându-le ca
procesoare separate.
Chip multiprocessor (CMP) (multicore, multiprocesor) reprezintă o arhitectură
modernă de microprocesor, bazată pe existența unui grup de uniprocesoare integrate
la nivelul unui singur chip, interconectate între ele pentru asigurarea unui
comportament (funcționalitate, interfațare, procesare) identic cu cel prezent la
arhitecturile convenționale single-processor. Implementarea unui sistem de tip chip
multiprocessor implică un efort de proiectare relativ modest (din punct de vedere
ingineresc), rezumându-se la multiplicarea unei generații de procesoare, care vor
constitui familia de core-uri ale multiprocesorului, și interconectarea logică a
acestora (adaptarea la cerintele de bandă și de latență). Totodată, spre deosebire de
multiprocesoarele convenționale cu un singur core per chip, arhitectura CMP necesită
modificări minore de la generație la generație întrucât nu implică reproiectarea unui
modul core ci doar creșterea numărului de module core per chip. Diferența majoră
constă în capacitățile de memorie și de bandă ale perifericelor I/O, care sunt de cele
mai multe ori destul de ridicate în cazul CMP.
6. Să se definească o configuraţie medie şi una de vârf pentru un calculator
personal, la data la care se execută lucrarea de laborator. Se va lua în calcul
raportul performanţă/utilitate.

Configuraţie medie:

1. Intel i5 8400

2. GIGABYTE B365M DS3H

3. 16 Gb RAM

4. GameMax 300

5. Corsair 600 W

6. GPU GTX 1650 Ti

7. SSD 240 Gb Kingston

8. HDD 1 TB Toshiba

Configuraţie de vîrf:

1. Intel i9 9900K

2. GIGABYTE AORUS Z390 PRO

3. 64 Gb RAM 4200 MHz

4. Corsair H80

5. ThermalTake 1000 W Gold Certifical

6. GPU RTX 2080 Ti

7. SSD Samsung 1 TB

8. HDD Kingston 10 TB