I:Arhitectura

Calculatorului
Un calculator, numit și sistem de calcul, computer sau ordinator, este o mașină
de prelucrat date și informații conform unei liste de instrucțiuni numită
program. În zilele noastre calculatoarele se construiesc în mare majoritate din
componente electronice și de aceea cuvântul „calculator” înseamnă de obicei un
calculator electronic. Calculatoarele care sunt programabile liber și pot, cel
puțin în principiu, prelucra orice fel de date sau informații se numesc universale
(engleză general purpose, pentru scopuri generale). Calculatoarele actuale nu
sunt doar mașini de prelucrat informații, ci și dispozitive care facilitează
comunicația între doi sau mai mulți utilizatori, de exemplu sub formă de
numere, text, imagini, sunet sau video sau chiar toate deodată (multimedia).

Componentele de baza:
Monitorul este un periferic de ieșire pentru afișare grafică luminoasă de date și
imagini, folosit uzual în instalații de telecomunicație și în tehnica prelucrării
datelor. Datele sunt reprezentate prin caractere și simboluri. Din punct de
vedere constructiv, monitoarele erau la origine televizoare fără partea de
recepție a semnalelor TV.
Tastatura este o componentă hardware periferică a calculatorului ce permite
utilizatorului să introducă în unitatea centralǎ a acestuia date (litere, cifre și
semne speciale) prin apăsarea unor taste. Cele mai folosite tastaturi pe plan
mondial sunt cele de tip QWERTY. Un alt tip de tastaturi este tipul QWERTZ.
Denumirile vin de la primele șase taste de pe rândul al treilea. Tipul QWERTY se
folosește mai ales în țările anglofone, iar celelalte folosesc mai ales tipul
QWERTZ.

Unitatea centrala in care se gasesc urmatoarele componente:

1) Sursa de alimentare
Sursa de alimentare sau blocul de alimentare este o componentă vitală a
calculatorului, care alimentează cu energie electrică toate celelalte componente
cu cantitatea exactă de curent de care au nevoie și astfel asigură funcționarea
lor.

Sursele obișnuite din calculatoare transformă curentul alternativ de 110V sau

230V în diverse măsuri de curent continuu, de regula 3,3V, 5V și 12V. Principala
sarcina a surselor de putere este de a asigura energia necesară funcționării
componentelor hardware din cadrul unui computer. Puterea absorbita de la o
sursa de energie casnica de mare voltaj (100 - 240V) este convertita în energie
de curent continuu de mic voltaj (3,3 - 12V) cu ajutorul componentelor active și
pasive, prin tehnologia surse de alimentare in comutație, realizându-se totodată
o mare stabilitate a tensiunii la diverse absorții de putere din partea
componentelor hardware. pentru o buna funcționare a surselor este necesara
răcirea cu ajutorul radiatoarelor și ventilatoarelor pentru asigurarea unui flux de
aer din mediu extern.

Există trei tipuri de surse:

AT Power Supply – la PC-uri vechi
ATX Power Supply – cele mai folosite
ATX-2 Power Supply – cele mai noi
Voltajul produs de sursele AT/ATX/ATX-2 este următorul sondaj:
+3.3 Volts DC (ATX/ATX-2)
+5 Volts DC (AT/ATX/ATX-2)
-5 Volts DC (AT/ATX/ATX-2)
+5 Volts DC Standby (ATX/ATX-2)
+12 Volts DC (AT/ATX/ATX-2)
-12 Volts DC (AT/ATX/ATX-2)

2) Placa de baza
Placa de bază (engleză: motherboard) este placa principală a unui calculator, o
componentă hardware complexă pe care sunt montate multe alte componente
hardware ale PC-urilor sau ale altor aparate electronice computerizate. Placa de
bază reprezintă elementul de legatură dintre toate componentele calculatorului.
Într-un laptop, placa de bază este de dimensiuni mai mici și dispune de câteva
diferențe majore. Aceasta poate să nu aibă sloturi de expansiune, și de
asemenea poate oferi majoritatea componentelor direct integrate. În mod
similar, termenul de placă de bază este aplicat dispozitivelor cu o singură placă
și fără extinderi sau capacități suplimentare, cum ar fi sistemele înglobate cu
capacități limitate de expansiune.

Privire de ansamblu:
Placa de bază conține și conectori electrici pentru comunicarea cu celelalte
componente ale sistemului calculator. Pe placa de bază se conectează între ele
unitatea centrală de prelucrare (UCP) și alte subsisteme și dispozitive
electronice: interfețe, memorie, etc.
Un exemplu tipic de computer desktop are microprocesor, memorie RAM și alte
componente esențiale conectate la placa de bază. Pot fi atașate și alte
componente, cum ar fi dispozitive externe de stocare, controlere pentru placa
video, placa de sunet și alte dispozitive periferice, deși calculatoarele moderne
au integrate toate aceste periferice.
O componentă importantă a plăcii de bază este chipset-ul pentru
microprocesor, care are rolul de interfață de conectare între microprocesor,
magistrala lui de date și diferitele componente externe. Acest chipset
determină, într-o măsură, caracteristicile și capacitățile plăcii de bază.
Plăcile de bază moderne includ, cel puțin:

o priză (socket) sau socluri pentru microprocesor în care se pot instala unul sau
mai multe microprocesoare. Există și cazuri în care microprocesorul este lipit
direct la placa de bază, fără mijlocirea unui soclu.
sloturi în care se instalează memoria sistemului (de obicei, în formă de module
DIMM care conțin cipuri de memorie DRAM)
un chipset, care constituie magistrala care face legătura între microprocesor,
memoria RAM și periferice

un chipset pentru memoria non-volatilă (de obicei, memoria Flash pe plăcile de

baza moderne) care conține sistemul de Firmware sau BIOS-ul
un ceas intern (generator de tact), care produce sincronizarea diverselor
componente
sloturi pentru carduri de extindere (interfață pentru magistrala de date
susținută de chipset-uri)
porturi, asigură conectarea perifericelor și transferul de date între acestea și
calculator
conectori electrici de putere, care primesc energie electrică de la sursa de
alimentare și o distribuie la microprocesor, chipset-uri, memorie RAM și la
cardurile de extindere, plăci grafice (de exemplu, GeForce 8 și Radeon R600)
care necesită o putere mai mare decât poate oferi placa de bază - deci sunt
conectori suplimentari pentru a le atașa direct la sursa de alimentare. (Există și
unități de disc conectate la sursa de alimentare prin intermediul unor conectori
speciali.)

In plus, aproape toate plăcile de bază includ facilități (circuite) de program și

conectori pentru a sprijini dispozitivele utilizate pentru intrare de comenzi și
date, cum ar fi doi conectori PS pentru mouse și tastatură.
Având în vedere puterea mare de calcul a microprocesoarelor de mare viteză și
a componentelor aferente, care necesită - relativ -, mare consum de energie
electrică, plăcile de bază moderne includ aproape întotdeauna radiatoare de
răcire și puncte de montare ventilatoare pentru a disipa excesul de căldură.

3) Microprocesorul
Un microprocesor este un procesor ale cărui componente au fost suficient de
miniaturizate pentru a fi grupate într-un singur circuit integrat. Un
microprocesor este o implementare cu un singur chip a unui procesor și care
încorporează toate sau majoritatea funcțiilor unei unități centrale de procesare
(UCP). În prezent, aproape toate procesoarele de uz general sunt
microprocesoare, ceea ce face ca cei doi termeni să fie practic sinonimi.
Microprocesorul este realizat adesea pe o singură plăcuță de siliciu sau alt
material semiconductor (chip), care poate avea peste un milion de tranzistoare.
Microprocesorul efectuează operațiile esențiale de prelucrare și controlează
celelalte elemente ale sistemului de calcul. Microprocesorul constituie „creierul
calculatorului”.

4) Memoria RAM
Memoria cu acces aleator sau memoria RAM (engleză: Random Access Memory,
abreviat RAM) este denumirea generică pentru orice tip de memorie de
calculator care:
poate fi accesată aleator, oferind acces direct la orice locație sau adresă a ei, în
orice ordine, chiar și la întâmplare,
se implementează de obicei pe cipuri (circuite integrate) electronice rapide și
fără părți în mișcare (și nu pe dispozitive magnetice sau optice precum discurile
dure sau CD-urile).
Memoria RAM se mai numește și memorie vie.
Timpul de acces la datele din astfel de memorii este de obicei întotdeauna
același, nedepinzând de poziția adresei de memorie accesate (deci nu ca la
benzile sau discurile magnetice, care necesită un timp variabil). Fiecare locație
de memorare dintr-o memorie cu acces aleator are un mecanism separat de
adresare și poate fi accesată independent de celelalte locații. Deci, fiecare
locație poate fi selectată aleator și accesată direct. Memoriile principale
semiconductoare sunt în general de acest tip.
Memoria RAM este o memorie volatilă a calculatorului pentru că datele stocate
sunt pierdute în momentul opririi calculatorului. Datele sînt scrise, șterse și
iarăși scrise, rezultând un ciclu de scriere-ștergere determinat de necesitățile
programelor care rulează într-un anumit moment. Există și memorii RAM
nevolatile, ca de exemplu ROM și flash. Avantajul memoriei RAM față de alte
medii de stocare a datelor constă în viteza de acces extrem de mare, fiind de mii
de ori mai mare decât de exemplu cea a unui un disc dur. Dar și prețul pe
gigabyte este de circa 200 ori mai mare.

Caracteristici:
Memoriile RAM diferă între ele prin mai multe caracteristici:

Capacitatea - sunt produse într-o serie tipică de valori: 256 MB, 512 MB, 1 GB, 2
GB, 4 GB, 8GB, 16 GB, indiferent de tipul sau modelul constructiv.
Numărul de pini - cele mai vechi module de memorie RAM, SRAM, aveau 168
pini, iar modelele DDR au: 184 pini (DDR1), 240 pini (DDR2, DDR3), 288 pini
(DDR4, DDR5).
Frecvența și tensiunea de alimentare - memoria RAM este măsurată în câte
cicluri pe secundă poate efectua, fiecare citire și scriere se face pe un ciclu. Cu
cât sunt mai multe cicluri pe secundă, cu atât mai multe date pot fi stocate și
citite: DDR3 (800-2666,6 MHz și 1,5 V), DDR4 (1600-3200 MHz și 1,2 V), DDR5
(4800-6400 MHz și 1,1 V).
Rata de transfer și lărgimea de bandă - rata de transfer este cantitatea maximă
de informații care poate fi transferată în sau din memorie în unitatea de timp și
este măsurata în biți pe secundă sau cuvinte pe secundă. Lărgimea de bandă
este dată în megatransfer (MT/s) sau gigatransfer (GT/s).
Latența - timpii de latență ("latency timings"), au un impact major asupra
performanței. Se scriu ca o înșiruire de 4 valori (de ex. 3-4-4-8 , 4-4-4-12 , 5-5-5-
15, etc.). Aceste valori semnifică în ordine :

CAS Latency (Latență CAS) – este timpul scurs între momentul când controlerul
memoriei solicită informațiile stocate pe o coloană a unui rând și momentul
când acestea sunt disponibile la pinii modulului; cu cât această latență este mai
mică, cu atât datele sunt disponibile mai repede.
Ras-to-CAS Delay (întârzierea RAS la CAS) – timpul dintre activarea unui rând, cu
ajutorul semnalului RAS (Row Address Strobe) și activarea coloanei, cu ajutorul
semnalului CAS, la intersecția cărora se găsește informația solicitată.
RAS Precharge (timpul de preîncărcare RAS) – timpul necesar pentru terminarea
accesului la un rând și începerea accesării altui rând.

Active to Precharge Delay (întârziere de la Activare la Preîncărcare) – reprezintă

timpul minim cât rămâne activat semnalul RAS, adică timpul de la inițierea
activării rândului și sfârșitul accesării rândului (RAS Precharge). Este valoarea
cea mai mare, întrucât este mai mare decât suma timpului de accesare a
rândului și a coloanei (RAS to CAS + CAS Latency).
Cu cât valorile latențelor sunt mai mici, cu atât modulul de memorie este mai
performant (de ex. un modul 3-4-4-8 este mai rapid decât unul 4-4-4-12).
La acești timpi de latență se mai adaugă uneori valoarea 1T sau 2T, numita
"Command Rate" (Rată de Comandă) și măsurată în cicli de tact (1 sau 2 cicli). În
mod similar un modul cu o valoare 1T este mai bun decât unul cu valoarea 2T.
Fiabilitatea - este măsurată prin timpul mediu între defecte (MTBF – Mean Time
Between Failures). În general, memoriile fără părți în mișcare au o fiabilitate
mult mai ridicată decât memoriile care implică o deplasare mecanică, precum
discurile magnetice. Chiar și la memoriile fără părți în mișcare apar probleme de
fiabilitate, în particular atunci când se utilizează densități de memorare sau rate
de transfer foarte ridicate. Codurile detectoare și corectoare de erori pot crește
fiabilitatea memoriei.
Error correcting code (ECC) - această facilitate presupune circuite suplimentare
implementate în modulul de memorie și permite detectarea și corectarea
erorilor ce pot apărea pe parcursul utilizării. În general, atât timp cât memoria
nu este supusă unor situații anormale de funcționare (frecvență, tensiune de
alimentare sau temperatură în afara specificațiilor), ea oferă o stabilitate
(siguranță) extrem de apropiată de perfecțiune, arhisuficientă pentru un
calculator obișnuit.
Registered (Buffered) - un buffer este o zonă de memorie intermediară
(memorie tampon) suplimentară care depozitează informația înainte să fie
transmisă controlerului, permițând verificarea riguroasă a acesteia. Memoriile
de tip sunt mai lente și extrem de scumpe, folosirea lor fiind justificată doar în
cazurile speciale când corectitudinea informațiilor prelucrate și stabilitatea
sistemului este esențială, de exemplu în cazul serverelor.

Organizarea interna a memoriei RAM:

Memoria RAM este constituită fizic din elemente care prezintă două stări
stabile, reprezentate convențional prin simbolurile 0 și 1 denumite biți sau cifre
binare. Aceste elemente sunt constituite din milioane de perechi de tranzistori
și condensatori. Rolul condensatorilor este de a reține sarcina electrică, iar al
tranzistorului acela de a încărca cu sarcină electrică condensatorul. Aceste
perechi de condensatori și tranzistori sunt dispuse sub formă de coloane și
rânduri formând o matrice. Prin construcție, accesul la memorie se realizează la
nivelul unui grup de biți denumit celulă sau locație de memorie. Celulele de
memorie sunt grupate în locații de 1, 2, 4, 8, 16, 32, 64 de biți. Fiecărei locații de
memorie îi este asociată o adresă, care identifică în mod unic aceea locație. La
un moment dat o singură locație poate fi activă și conectată la magistrala de
date și anume cea corespunzătoare adresei ce se află în acel moment pe
magistrala de adrese. Numărul de biți care se poate memora într-o locație de
memorie reprezintă lungimea cuvântului de memorie. Numărul total de locații
de memorie reprezintă capacitatea memoriei și se exprimă în octeți.
Din punct de vedere logic, în memoria RAM există mai multe tipuri de zone de
memorie:
Memoria convențională - este formată din primii 640 Kb ai memoriei
calculatorului, fiind zona în care se execută toate programele care rulează sub
sistemul de operare MS-DOS.
Memoria superioară - este formată din următorii 384 Kb, rămași disponibili
până la 1Mb. Această zonă de memorie este împărțită în felul următor: primii
128 Kb sunt rezervați pentru a fi utilizați de adaptoarele video pentru
memorarea informației afișate pe ecran, următorii 128 Kb sunt pentru a fi
folosiți de diferite adaptoare ce se pot conecta la sistem cum ar fi placa video,
placa de rețea, etc, și ultimii 128 Kb sunt rezervați pentru a fi utilizați de
componenta BIOS a sistemului.
Memoria extinsă - este cuprinsă între 1 Mb și 4 Gb, aceasta poate fi accesată
doar dacă procesorul lucrează în mod protejat.

Memoria expandată - aceasta nu poate fi accesată direct de către procesor, ci

prin intermediul unei ferestre de 64 Kb stabilită în zona de memorie superioară.
Acest tip de memorie este împarțit din punct de vedere logic în segmente de 64
Kb care sunt comutate în această fereastră.
5) Hard-disk
Discul dur este un dispozitiv electronic-mecanic pentru stocarea sau memorarea
nevolatilă a datelor. Utilizatorul normal nu poate sau nu are voie să despartă
discul de circuitele de comandă corespunzătoare, vezi imaginea alăturată;
împreună ele formează așa-numita „unitate fixă”, „unitate de disc fix” sau,
prescurtat, HDD.
Stocarea datelor se face pe o suprafață magnetică dispusă pe platane rotunde
metalice rigide (dure). În general discurile dure sunt utilizate ca suport de
stocare extern principal pentru servere și calculatoare personale, dar și pentru
anumite aparate electronice (playere și recordere DVD, playere MP3). Dacă la
începuturi capacitatea unui disc dur nu depășea 20 megaocteți (MO) = 20
megabait (MB), astăzi (2019) un disc dur obișnuit poate depăși 6 teraocteți (TO)
= 6 terabaiți (TB).
Începând din 2009 sistemul de operare Windows 7 al companiei Microsoft a pus
la dispoziție și așa numite discuri dure virtuale, în engleză "Virtual Hard Disk"
(VHD). Acestea se bazează pe fișiere reale (de pe un disc dur real) de mărime
arbitrară, dar de tip special, cu extensia .vhd. Pentru a le accesa în Windows se
folosește mai întâi programul utilitar DiskPart, cu ajutorul căruia discul dur
virtual trebuie "selectat" și apoi "atașat" ("montat"). Abia după aceasta se
poate initializa și utiliza ca și când ar fi un disc dur real. Aceasta include și
posibilitatea de a instala și un alt sistem de operare pe același disc dur (real),
identic cu, sau chiar diferit de primul sistem de operare, sau chiar și mai multe
sisteme de operare, dacă se definesc VHD-uri multiple pe discul sau discurile
dure reale conectate.
Prin contrast, discurile așa-numite „optice”, ca de exemplu cele de tip CD, DVD
și Blu-ray, folosesc pentru memorare procedee optice (nemagnetice), care
asigură capacități de ordinul a până la 50 GB (gigabait) pe disc. Uneori însă se
mai utilizează și dischete având un singur platan magnetic flexibil, numite în
engleză floppy disk; unitatea de scriere/citire corespunzătoare se numește
Floppy Disk Drive (FDD). O astfel de dischetă stochează numai cel mult 2,88 MB.
Disc dur de tip Samsung HD753LJ, cu interfață de tip SATA
O alternativă la folosirea discurilor în mișcare pentru memorarea datelor au
devenit memoriile pur electronice de tip Solid-state drive (SSD), care neavând
piese în mișcare sunt mult mai rapide, dar și mai scumpe. Ele simulează
caracteristicile discurilor dure, reacționând identic la comenzi și utilizând uneori
chiar aceleași interfețe, nemodificate (semnale electrice, conectoare, cabluri,
etc.). Una din formele de implementare sunt cardurile de memorie de ex. de tip
CF, MD, MMC, SD, SDHC, microSDHC, SM, USB stick și altele. Capacitatea de
memorare mare și gradul avansat de miniaturizare le fac foarte promițătoare
pentru aparatele moderne de tip smartphone (telefon inteligent) ș.a. Prin
comparație, pentru întregul Windows 7 sunt suficienți doar circa 15 GB.

Istoric:
Discurile dure au fost introduse pentru prima oară ca unități de stocare a
datelor ȋn 1956, pentru calculatoarele IBM. Primul hard disk IBM avea o
capacitate de 5 MB și se numea 305 RAMAC (Random Access Method of
Accounting and Control). Erau grele și aveau dimensiuni mari, cât o roată de
motoretă sau chiar și mai mari. Inițial au fost dezvoltate pentru a fi utilizate ca
medii de stocare pentru calculatoare de uz general.

În anii 1990 necesitatea unui dispozitiv de stocare de mare capacitate dar și

încredere, independent de un dispozitiv special, a condus la introducerea
sistemelor integrate, cum ar fi sistemele RAID, sisteme Network Attached
Storage (NAS) – sisteme atașabile de stocare pentru rețea - precum și Storage
Area Network (SAN) – siteme de stocare pentru rețea, sisteme care asigură
eficiență, precum și un acces fiabil la volume mari de date. Ținând cont de
cererile de consum, ȋn secolul al XXI-lea utilizarea HDD-urilor s-a extins și ȋn
dispozitive cum ar fi camere video, telefoane mobile (de exemplu Nokia N91),
playere („aparate redătoare”) audio digitale, playere video digitale, video-
înregistratoare digitale, Personal Digital Assistants (PDA-uri) și console de jocuri
video. [1]
Construcție:
Discul dur este format de obicei din:
o placă electronică de control logic,
un număr de platane cu suprafață magnetizabilă (de obicei 2 sau 3), împărțite în
piste și sectoare,
capete magnetice de citire/scriere (engl. read/write heads, R/W heads), de o
parte și de alta a platanelor, legate printr-un braț metalic comandat
electromagnetic numit în general actuator,
un sistem electromecanic de frânare și blocare a capetelor pe pista de stop
(engl. landing zone), atunci când discul e oprit,
un motor electric trifazic extraplat, care asigură rotirea cu viteză constantă a
platanelor.

6) Unitati Optice
Este unitatea de citire sau scriere a datelor de tip fișier de pe un suport fizic de
forma unui disc (CD, DVD sau Blue Ray Disk) cu ajutorul unui dispozitiv optic
LASER. Unitatea optică se conectează la placa de baz printr-un cablu de date
(ATA sau S-ATA) și este recunoscută de majoritatea sistemelor BIOS, astfel încât
poate fi folosită la instalarea inițială a unui sistem de operare (Windows, Linux
etc.)
Componente periferice:
Imprimanta :
Imprimanta face parte din categoria perifericelor de ieșire, aceasta fiind utilizată
pentru transpunerea informației din calculator pe hârtie (un document, o poză
sau orice altfel de fișier grafic, un e-mail, un articol etc.).
Imprimantele se clasează după mai multe criterii, de exemplu în funcție de scop
(imprimare/tipărire) și de rapiditate, de procedeu, de dimensiunile maxime ale
hârtiei pe care se imprimă și altele.
Tipuri de imprimante:
imprimantă matricială (sau „cu ace”), oferă o calitate (rezoluție) scăzută. Este
folosită pentru foi de calitate scăzută, facturi fiscale etc. (în general documente
tip), fiind singurul tip de imprimantă care permite imprimarea simultană a 2 sau
3 exemplare, folosind hârtie autocopiativă.
imprimantă cu jet de cerneală, oferă o calitate medie înspre ridicată, la o viteză
medie. Este folosită pentru documente, fotografii sau fișiere grafice.
imprimantă laser, oferă o calitate ridicată la viteză înaltă. Folosește un toner
special.
imprimantă cu imprimare termică. Folosește o hârtie specială. Este utilizată
pentru legitimații, carduri etc.
Imprimantele pot imprima pe hârtie de dimensiuni diferite, de la A0 - numai
plottere (imprimante de dimensiuni mai mari folosite în general de firme pentru
scheme CAD, afișe etc) și până la plicuri, fotografii etc.
Caracteristici tehnice:
Rezoluția;
Viteza de tipărire;
Dimensiunea maximă a hârtiei;
Memoria proprie;
Posibilitățile de extindere;
Numărul de culori.

Mouse:
Mausul sau mouse,[1] este unul dintre cele mai importante dispozitive
periferice de introdus comenzi ale computerului (calculatorului electronic)
modern. A devenit aproape un "element" hardware standard al oricărui
computer. De obicei mausul este un obiect mic echipat cu una sau mai multe
taste, modelat astfel încât să poată fi apucat și mânuit ușor cu mâna. Principiul
lui de funcționare se bazează pe recunoașterea de către computer a mișcării sale
relativă la suprafața plană pe care este așezat și deplasat.
Mișcarea mausului este detectată de un senzor situat în partea sa inferioară,
preluată, digitalizată și apoi printr-o interfață adecvată transmisă computerului
la care e atașat. Informația de mișcare a mausului în spațiul bidimensional (2D)
este convertită tot în mișcare bidimensională (2D) a unui cursor identificator-
indicator grafic pe ecranul unui monitor. Altfel spus, mișcarea mausului
provoacă o mișcare corespunzătoare a cursorului pe suprafața ecranului
monitorului, atașat și el calculatorului. Datorită acestei funcțiuni utilizatorul
mausului poate decide (alege) și indica pe ecranul monitorului orice poziție
dorită, ceea ce de obicei este interpretat de către computer drept o introducere
de comandă, un element major al interfeței grafice cu calculatorul (Graphic User
Interface, GUI). De la începutul anilor 1990 mausul împreună cu tastatura și
monitorul au devenit pe plan mondial una din cele mai obișnuite interfață om-
mașină, prezentă aproape la orice computer.
Cuvântul „maus” provine de la cuvântul englez mouse, care înseamnă șoarece.
Această denumire a fost aleasă deoarece dispozitivul are forma și mărimea unui
șoarece, iar cablul de legătură cu calculatorul, inițial orientat în partea opusă
(spre utilizator), accentua această asemănare.
Până acum s-au inventat multe tipuri de dispozitive periferice de
indicat/comandat, pentru diverse domenii de aplicație, care pot avea cu totul
alte forme și principii de funcționare decât mausul tradițional, ca de exemplu:
trackball, touch pad, touch screen, joy stick, graphics tablet, Nintendo Wii
Remote și mai recent (în toamna 2009), Apple Magic Mouse.
În ultimii ani au apărut calculatoare și alte dispozitive moderne (de ex. telefoane
mobile de tip smartphone), la care funcțiile mausului (sau și ale tastelor sau
tastaturii) sunt complet înlocuite prin proprietățile tactile ale ecranului
(monitorului) atașat. În acest caz, în loc de a mânui mausul sau a apăsa pe taste,
utilizatorul atinge ecranul cu unul sau mai multe degete, executând anumite
mișcări pentru a declanșa diverse acțiuni.
Scanner:
În domeniul computerelor, un scaner (scris și „scanner” sau rareori și „schenăr”;
pronunție AFR: [ske-năr] ; din engleză de la scanner) este un aparat care
scanează optic ( = sondează, explorează prin baleiaj, linie cu linie și punct cu
punct) imagini analogice, texte tipărite sau chiar și obiecte reale, și produce ca
rezultat o imagine digitală în 2D. Se folosește pe scară largă în birouri, cel mai
des sub forma unui aparat de pus pe masa de lucru, plat, cu "pat" de sticlă pe
care se plasează documentul sau obiectul de scanat (vezi imaginea din dreapta).
Pentru scanări în masă (teancuri de foi separate) se folosesc dispozitive
ajutătoare care trag singure foile la scanare, una după alta.
Uneori, în locul unui scaner se poate folosi și un simplu aparat de fotografiat
(digital); acesta produce și el o imagine digitală, deși nu prin baleiere.
Procedee și aplicații:
Pe lângă scanerele clasice există și scanere de mână, precum și scanere
volumetrice (pentru obiecte reale). De asemenea, scanere speciale pentru cărți
sau diapozitive foto.
La munca de birou scanerele se mai folosesc de exemplu pentru: design
industrial, inginerie inversă (reverse engineering), teste și măsurători, jocuri,
ajustări ș.a. Scanerele moderne folosesc drept cititor de imagine de obicei un
senzor de tip CCD (Charged Coupled Device) sau un senzor cu contact de tip CIS
(Contact Image Sensor), în timp ce fabricatele mai vechi foloseau un tub
fotomultiplicator.
O altă categorie de scanere o constituie chiar aparatele fotografice digitale
actuale, normale sau și speciale („reprografice”). Acestea fac deja concurență
masivă scanerelor clasice, din cauza rezoluției lor mari și a eliminării
neclarităților din trecut cauzate de tremurat (prin procedee stabilizatoare anti-
shake). Alte avantaje ale aparatelor de fotografiat digitale: sunt rapide,
portabile, potrivite și pentru cărți cu cotor gros, alte documente foarte groase și
chiar pentru obiecte reale, în volum. Dezavantajele lor, uneori greu de evitat,
sunt distorsiuni nelineare, reflexii ale luminii sau umbre și un contrast mai
scăzut. Cele mai moderne tehnologii de scanare sunt în stare să creeze (în
calculator) modele în 3D foarte fidele ("fotorealiste"), după obiecte reale
colorate.
Tot "scanere" sunt numite și aparatele de detecție a micromatricilor de ADN din
domeniul cercetărilor biomedicale. Acestea au o rezoluție înaltă, de până la 1
µm/pixel, asemănătoare cu rezoluția microscoapelor. Detecția propriu-zisă are
loc cu ajutorul unui CCD sau a unui tub fotomultiplicator de tip PMT
(photomultiplier tube).
Boxe:
O boxă este un echipament care se poate conecta la dispozitive care pot reda
conținut audio, cum ar fi calculatorul personal, CD-Playere sau telefoanele
mobile. Ea poate fi activă (nu au nevoie de amplificator și pot fi conectate la
orice dispozitiv care are ieșire pentru căști) sau pasivă. Boxele se găsesc în
comerț în sisteme de 2.0,2.1, 4.1, 5.1 și 7.1. Au diferite dimensiuni, unele dintre
ele fiind portabile.

Componente secundare:

Placa de sunet:
O placă de sunet (de asemenea cunoscut ca o placă audio) este un dispozitiv
hardware intern care facilitează intrarea și ieșirea semnalelor audio de la un
computer prin intermediul aplicațiilor specializate din programul acestuia. Placa
de sunet poate fi și o interfață audio externă (folosită de alte echipamente
electronice) care utilizează software pentru a genera un sunet. Aceste
dispozitive bazate pe software sunt mai bine cunoscute sub numele de interfețe
audio.

Utilizările tipice ale plăcilor de sunet includ furnizarea de componente audio

pentru aplicații multimedia, cum ar fi compoziția de muzică, editare video sau
prezentări audio, educație și divertisment (jocuri) și proiecție video. Majoritatea
computerelor au placa de sunet incorporată în placa de bază, în timp ce altele
(cele din primele generații) necesită plăci audio atașate la placa de bază.
Caracteristici generale:

Vedere de aproape a unei plăci de sunet, arătând condensatori electrolitici,

circuite integrate, rezistoare, etc.
Plăcile de sunet convertesc la ieșire semnalele digitale înregistrate sau generate
în semnale format analogic. Semnalul de ieșire este conectat la un amplificator,
la căști sau la un dispozitiv standard extern utilizând interconectarea, prin
conectori TRS sau RCA. Unele plăci audio avansate includ mai mult de un chip
pentru sunet pentru a asigura rate de date mai mari și funcționalități multiple
simultan (sintetizatoare) pentru generarea în timp real de muzică și efecte
sonore.

Placa de retea:
Placa de rețea numită și „adaptor de rețea” sau „placă cu interfață de rețea”,
este un circuit imprimat ce permite comunicarea între calculator și rețea
(Internet, LAN). Termenul corespunzător în engleză este Network Interface
Card, abreviat NIC. I se spune placă, deoarece are aspectul unei plăci cu cablaj
imprimat pe care sunt montate componentele electronice necesare conectării și
comunicării cu rețeaua. Se montează, de obicei, într-un slot de pe placa de bază
a calculatorului.
Prima placă de rețea a apărut odată cu standardul Ethernet în 1979, creat de
DEC, Intel și Xerox.
Caracteristici:
Placa de rețea comunică cu rețeaua printr-o conexiune serială (biții se transmit
unul câte unul), iar cu calculatorul printr-o conexiune paralelă (mai mulți biți
simultan).
Fiecare placă de rețea are un număr de identificare hexadecimal unic pe 48 de
biți atribuit de către producătorii de hardware numit adresă MAC, de asemenea
cunoscut ca o adresă fizică, care este independentă de protocolul de rețea care
este utilizat.
O placă de rețea poate utiliza una sau mai multe tehnici pentru a indica
disponibilitatea pachetelor care urmează să fie transferate:
asignarea unei cereri de întrerupere (IRQ), prin intermediul căruia un periferic
poate informa UCP de apariția unui eveniment.
asignarea unei adrese de intrare/ieșire - o locație de memorie folosită pentru
transferul de informație spre/dinspre placa de rețea.
Fiecare placă de rețea poartă un identificator unic propriu, care îi permite să fie
adresată și regăsită chiar și în rețelele cele mai mari, de întindere globală.
Placă de rețea încorporată în placa de bază
Tipuri:

Din punct de vedere al modului de instalare în calculator, plăcile de rețea pot fi :

încorporate în placa de bază
dedicate, care se montează în slot-urile ISA, PCI, PCIe, ale plăcii de bază. Acestea
sunt în general mai performante decât plăcile de rețea integrate.
plăci de rețea care se conectează extern prin USB, Bluetooth, FireWire, etc.
Pentru laptop-uri, se folosește și slotul PCMCIA, la care se atașează plăci de
rețea de dimensiunea unor cărți de credit.
Placă de rețea cu conexiune RJ-45
Viteza de transfer:
O caracteristică importantă a unei plăci de rețea, este viteza de transfer a
datelor (cantitatea maximă de date pe care o poate transfera în unitatea de
timp) și se măsoară în Mbit/s (megabit pe secundă).
10 Mbit/s – viteză mică, plăci de rețea mai vechi
100 Mbit/s – viteză obișnuită, plăcile de rețea folosite cel mai des
1000 Mbit/s – viteză mai mare de transfer, sunt placile de rețea mai noi
> 1000 Mbit/s – plăcile de rețea profesionale.
Placă de rețea PCI pentru rețeaua fără fir Wi-Fi
Conectare[modificare | modificare sursă]
Plăcile de rețea permit utilizatorilor să creeze conexiuni în principal pe două căi:
cablu fizic: în mod obișnuit, plăcile de rețea se conectează la rețea prin
intermediul unui cablu cu fire din cupru și mufă RJ-45, care se inserează într-un
conector aflat pe partea superioarǎ a plǎcii, pentru a asigura conectarea fizică.

tehnologie fără fir: placa de rețea este dotată cu antenă Wi-Fi. De regulă,
laptop-urile folosesc o placă de rețea wireless, care are avantajul de a se
conecta la internet prin Wi-Fi, în orice loc unde există un router sau un dispozitiv
de rețea.
Pentru controlul prin software, este necesar instalarea unui driver, fie cel dat de
firma producătoare, fie unul compatibil cu sistemul de operare utilizat.
Placa video:
O placă video, adaptor video sau placă grafică este un card de expansiune a
cărui funcție este de a genera imagini către un monitor. Multe plăci video au
funcții adăugate, precum redarea accelerată de scene 3D și grafică 2D, adaptor
TV tuner, decodare MPEG-2/MPEG-4 sau capacitatea de a utiliza mai multe
monitoare (multi-monitor). Alte plăci video moderne sunt utilizate pentru
scopuri mai exigente, precum jocurile PC.

Plăcile video pot fi integrate in placa de bază la PC-urile mai vechi. Acest cip
grafic are de obicei o cantitate mică de memorie și preia o parte din memoria
RAM a sistemului principal, reducând astfel memoria RAM totală disponibilă.
Aceasta se mai numește grafică integrată care are un nivel scăzut de
performanță și este nedorită de cei ce își doresc să ruleze aplicații 3D. Aproape
toate plăcile de bază permit dezactivarea graficii integrate prin intemediul BIOS-
ului. Pentru acest lucru este necesar ca placa de bază să fie prevăzută cu suport
AGP, PCI sau PCI-Express, pentru atașarea unei plăci video. Plăcile de bază de
top permit adăugarea mai multor plăci video, acestea putând fi conectate între
ele prin interfața SLI pentru plăcile video produse de NVIDIA, și CrossFire pentru
cele produse de ATI.
 II:Sistemul de operare

Un sistem de operare, prescurtat SO (engleză operating system, prescurtat OS),

este un ansamblu de programe care are rolul de a gestiona și de a facilita
utilizatorului accesul la resursele sistemului de calcul. Metaforic, se poate spune
că un sistem de operare joacă rol de dirijor, orchestrând doleanțele utilizatorilor
prin atibuirea de partituri adecvate către diversele resurse ale calculatorului și
veghind la interpretarea armonizată a respectivelor partituri, astfel încât
scopurile pentru care s-a apelat la calculator să fie atinse. Pentru aceasta,
nucleul sistemului de operare este primul program încărcat în memoria
calculatorului si rămâne activ pe toată durata funcționării acestuia. Sistemul
computerizat poate fi un computer, o stație de lucru (workstation), un server,
un PC, un notebook, un netbook, un smartphone, un aparat de navigație rutieră,
un e-book reader sau unele aparate de uz casnic, precum și playerele
multimedia. Sistemul de operare joacă și rolul de gazdă pentru aplicațiile care
rulează pe echipamentul (hardwareul) respectiv.

Istoric:
Până în anii ‘50, se dezvoltă prima generație de calculatoare, având la bază
tehnologia tuburilor vidate. O inovație majoră este introducerea cartelelor
perforate, ca modalitate de stocare a informației. În această perioadă nu existau
limbaje de programare iar echipamentele electronice nu aveau sisteme de
operare, fiind capabile să ruleze doar un singur program, utilizatorul fiind
responsabil pentru interacțiunea directă cu hardware-ul.
Dezvoltatorul ideii de sistem de operare care să sintetizeze operațiile unui
computer, și rularea simultană a mai multor funcții ale unui program, a fost Alan
Turing, a cărui Turing machine este considerat precursorul tuturor
computerelor.
Anii 1950:
În 1950, Laboratorul de Cercetare General Motors a realizat primul sistem de
operare pentru calculatorul lor, IBM 701. Acesta rula un sistem de procesare în
serii, deoarece programele și datele erau introduse pe rând.
Sistemul de operare SHARE Operating Sistem creat de IBM în 1959, deservea
computerele de tip mainframe IBM 704, IBM 709 și IBM 7090. Apoi, este
dezvoltată o nouă versiune, mult mai complexă, IBSYS (IBM’s Operating
System).
Anii 1960:
În anii ‘60, diferite companii producătoare de mașini de calcul au dezvoltat mai
multe sisteme de operare: Control Data Corporation, Borroughs Corporation,
IBM, UNIVAC, General Electric, Digital Equipment Corporation. Acestea au
revoluționat conceptul de sistem de operare, introducând fiecare noțiuni și
caracteristici noi. Sistemele de operare au evoluat în multiprogramare, în care
mai multe programe puteau rula în memorie, capacitatea de a comunica în
rețea sau de a distribui mai multor utilizatori accesul la un program sau chiar
nivele inelare de securitate.
În 1961 Burroughs Corp. a introdus seria de calculatoare B5000, cu sistemul de
operare MCP (Master Control Program), primul sistem de operare care a fost
scris exclusiv ȋn ESPOL, un limbaj de nivel înalt, dialect al limbajului ALGOL. MCP
a introdus de asemenea și prima implementare comercială de memorie virtuală.
Sistemul de operare MCP este încă în utilizare și astăzi în linia de calculatoare
Unisys ClearPath/MCP.
Atlas Supervisor care a funcționat pe calculatorul Atlas, construit la
Universitatea Manchester în 1962, a fost sistemul de operare care a reușit să
aloce resursele de procesare ale calculatorului astfel încât acesta să poată
acționa simultan pe mai multe sarcini și programe de utilizator. Diferitele sale
funcții includ administrarea memoriei virtuale a computerului Atlas. Este
considerat ca fiind primul sistem de operare modern recunoscut.
UNIVAC, primul producător comercial de computere, a produs în 1962 sistemul
de operare EXEC, pentru seria de calculatoare UNIVAC 1100/2200. Acesta a fost
un sistem orientat pe loturi care putea opera cu discuri, cititoare de carduri și
linii de imprimante.
General Electric și MIT au dezvoltat GECOS (General Electric
ComprehensiveOperating System), care a introdus conceptul de nivele de
privilegii securizate pe inele. După achiziționarea acesteia de către Honeywell, a
fost redenumit ȋn General Comprehensive Operating System (GCOS).
Control Data Corporation (CDC), introduce sistemul de operare SCOPE pentru
seria de calculatoare CDC 3000, CDC 6000, și CDC 7600.
Digital Equipment Corporation a dezvoltat mai multe sisteme de operare de
partajare pe timpi pentru liniile sale de calculatoare PDP-10 pe 36 biți, inclusiv
TOPS-10 și TOPS-20, lansate în 1962 și 1969. TOPS-10 a fost un sistem deosebit
de popular în universități și în comunitățile ARPANET.
În 1964 IBM a dezvoltat System/360, o familie de computere disponibile pe
scară largă, cu diferite capacități. Pentru acestea a fost dezvoltat OS/360, primul
sistem de operare capabil să lucreze la nivelul mai multor echipamente,
centralizând astfel comanda unei întregi linii de procesare. OS/360 a deservit de
asemenea computerele NASA în misiunea Apollo 11. Principalele sisteme de
operare folosite astăzi de IBM sunt descendente ale OS/360.
În România, primul sistem de operare a fost elaborat în 1968, pentru
calculatorul electronic DACICC-200, construit la Institutul de Calcul „Tiberiu
Popoviciu” (Academia Română).
Articol principal: Istoria informaticii în România.
Anii 1970:
În anii 1970, microprocesoarele, cipurile și celelalte componente hardware, au
devenit suficient de mici pentru a încăpea într-un calculator de birou, așa-
numitul desktop. Cele mai folosite sisteme de operare erau Microsoft MS-DOS,
ce putea fi instalat pe IBM PC și pe calculatoarele cu procesorul Intel 8088, și
UNIX care putea rula pe procesoarele Motorola 6899.
Ȋn cooperare cu Universitatea din Minnesota, pe parcursul anilor 1970, Control
Data Corporation a dezvoltat sistemele de operare CDC Kronos și apoi NOS
(Network Operating System), care suportau prelucrări simultane pe loturi și
partajarea pe timp. Ca multe sisteme de operare comerciale ce foloseau
partajarea pe timp, interfețele acestor sisteme de operare erau o extindere a
sistemelor de operare Dartmouth BASIC. La sfârșitul anilor 1970, CDC și
Universitatea din Illinois, a dezvoltat sistemul de operare PLATO ce folosea
monitoare cu plasmă și partajarea pe timp în rețelele de distanță lungă. Multe
concepte moderne în computerele multi-utilizator au fost inițial dezvoltate pe
PLATO, incluzând forumuri, panouri de mesaje, e-mail, mesagerie instantanee,
partajare de ecran de la distanță și jocuri video multiplayer.
La mijlocul anilor 1970, sistemul de operare MVS (Multiple Virtual Storage)
folosit pe calculatoarele IBM, System/370 și System/390, oferea prima punere
în aplicare a folosirii RAM-ului ca o memorie cache transparentă pentru date.
CP/M (Control Program/Monitor apoi redenumit Control Program for
Microcomputers), un sistem de operare creat de Digital Research în 1974,
pentru microcomputerele Intel 8080. Sistemul de operare CP/M a fost un sistem
de operare compatibil cu foarte multe echipamente microcomputer, care a stat
la baza Microsoft MS-DOS, și IBM PC DOS.
Spre sfârșitul anilor 1970, Apple a lansat sistemul de operare Apple DOS pentru
seria de computere Apple II. Apple DOS a avut trei versiuni importante: DOS 3.1,
DOS 3.2 și DOS 3.3.
Sistemele de operare moderne:
Una dintre cel mai notabile inovații aduse în domeniul sistemelor de operare a
fost introducerea de către Apple în 1984 a Interfeței grafice, conceptul de
cartografiere a pixelilor ecranului și convertirea acestor date în informații
digitale capabile să comunice direct cu tastatura și cu mouse-ul.
În aceeași perioadă, Microsoft a introdus noțiunea de ferestre (Windows), iar
Linus Torvalds aduce kernelul, care a oferit posibilitatea dezvoltării de tip sursă
deschisă a ceea ce acum poartă numele de distribuții Linux.
În 1996 Palm, Inc. a lansat primul sistem de operare pentru dispozitivele mobile,
numit Palm OS. Tot în același, an Windows prezintă platforma Windows Mobile,
disponibilă pe majoritatea dispozitivelor de tip PDA din acea vreme.
Nokia prezintă în 1999 primul sistem de operare Symbian S40, pe un Nokia
7110. Un an mai tarziu, Symbian OS a devenit cel mai popular sistem de operare
mobil, instalat pe majoritatea dispozitivelor Nokia, cât și pe telefoanele
Ericsson.
Începând cu anul 2007 lumea dispozitivelor mobile s-a schimbat radical odată cu
apariția iOS și iPhone. Acum utilizatorii telefoanelor mobile puteau naviga ușor
printr-un meniu prietenos pe ecranul primului iPhone.
La 5 noiembrie 2007 a fost înființată OHA (Open Handset Alliance) o alianță
comercială de 84 de companii condusă de Google dedicată dezvoltării
standardelor deschise pentru dispozitive mobile. În 2008, această alianță a
lansat Android, care peste câțiva ani va deveni cel mai răspândit sistem de
operare mobil.
În prezent, Windows a reușit să ajungă cel mai popular sistem de operare.
Studiile recente arată că 91% dintre posesorii de calculatoare dețin un sistem de
operare de la Microsoft, pe când 5% un sistem de la Apple (Mac), iar mai puțin
de 2%, mai exact 1,74% folosesc Linux.

Functiile sistemului de operare :

- sa controleze executia programelor – incarcare in memoria interna,
lansare in executie, incheierea executiei
- sa planifice si sa controleze fluxul aplicatiilor
- asigura comunicatia intre aplicatiile ce se executa in paralel pe calculator
si sa sincronizeze comunicatiile
- sa administreze spatiul de memorare din memoria interna/ externa,
timpul de lucru al procesorului si operatiile i/o
- sa efectueze operatiile de intrare – iesire la nivel fizic si logic
- sa gestioneze sistemul de fisiere
- sa se protejeze fata de utilizatori si sa asigure protectia programelor de
aplicatie
- sa detecteze si sa corecteze erorile ce apar in procesul de prelucrare
- sa sesizeze evenimentele deosebite ce apar in timpul executiei si sa le
trateze
- sa asigure interfata cu utilizatorul care sa-I permita acestuia accesul ptr.
controlul programului, interventia in executia unor programe si examinarea
starii sistemului