Sunteți pe pagina 1din 25

I.

Retele de calculatoare-notiuni generale

1.Clasificarea reţelelor de comunicaţii.

1. În principal există două tipuri de tehnologii de transmisie :


• reţele cu difuzare;
• reţele punct-la-punct.
Reţelele cu difuzare au un singur canal de comunicaţii care este partajat de toate
echipamentele din reţea. Fiecare echipament poate trimite mesaje scurte, pachete, care sunt primite de
celelalte echipamente din reţea. Aceste pachete sunt ghidate de un câmp de adresă, care este verificat
la recepţie de către destinatar. Dacă pachetul îi este adresat, echipamentul îl va prelucra, în caz contrar
ignorându-l. Sistemele cu difuzare permit în general şi adresarea de pachete către toate destinaţiile sau
adresarea selectivă către un subset de echipamente, acest lucru realizându-se prin folosirea unui cod
special în câmpul de adresă (transmitere multiplă).
Reţelele punct-la-punct sunt reţele care dispun de numeroase conexiuni între perechi de
echipamente individuale. Pentru a ajunge de la sursă la destinaţie pe o reţea de acest tip, un pachet ar
putea fi nevoit să treacă prin una sau mai multe din aceste echipamente. În cele mai multe cazuri sunt
posibile trasee multiple, de diferite lungimi, şi de aceea algoritmii de dirijare joacă în acest tip de reţele
un rol important.
Ca o regulă generală, deşi există numeroase excepţii, reţelele mai mici, localizate geografic,
tind să utilizeze difuzarea, în timp ce reţelele mai mari sunt de obicei punct-la-punct.

2.Din punct de vedere geografic, se poate realiza o clasificare a reţelelor în reţele locale, reţele
metropolitane şi reţele larg răspândite geografic. Prin conectarea a două sau mai multe reţele
rezultă o inter-reţea. Distanţa este un criteriu de clasificare important deoarece la scări diferite sunt
folosite tehnici diferite.
Reţelele locale-LAN-urile (Local Area Networks)- sunt reţele private, localizate pe o arie de
cel mult câţiva kilometri, implementate în scopul de a partaja resurse şi de a schimba informaţii. Acest
tip de reţea se distinge de alte reţele prin trei caracteristici: mărime, tehnologie de transmisie şi
topologie. LAN-urile au dimensiuni restrânse, ceea ce înseamnă că timpul de transmisie în cazul cel
mai defavorabil este limitat şi cunoscut dinainte. Cunoscând această limită este posibilă utilizarea unor
tehnici de proiectare care în alte cazuri nu ar fi posibile. Totodată se simplifică administrarea reţelei.
LAN-urile tradiţionale funcţionează la viteze cuprinse între 10 şi 100 Mbs, au întârzieri mici (zeci de
microsecunde) şi produc erori foarte puţine. LAN-urile pot fi atât cu difuzare cât şi punct-la-punct.
Reţelele metropolitane-MAN (Metropolitan Area Network)- sunt, în linii mari, versiuni
extinse ale LAN-urilor şi utilizează în mod normal tehnologii similare cu acestea. MAN-urile pot fi
private sau publice, suportând atât transmisii de date cât şi de voce. Motivul principal pentru care
MAN-urile figurează ca o categorie specială de reţele constă în adoptarea unui standard specific, care
este acum implementat. Acesta se numeşte DQDB (Distributed Queue Dual Bus) şi constă în
implementarea a două magistrale unidirecţionale la care sunt conectate toate echipamentele. Fiecare
magistrală are un capăt de distribuţie - un dispozitiv care iniţiază activitatea de transmisie. Traficul este
dirijat pe cele două magistrale, în funcţie de poziţionarea echipamentului faţă de acest „head-end”.
Avantajele unei MAN sunt:
• interconectare la mare viteză;
• securitate ridicată pentru informaţia transportată;
• serviciu de înaltă calitate;
• preţ competitiv;
• capacitatea aproape constantă de funcţionare, datorită căilor redundante;
• înaltă disponibilitate;
• flexibilitate.
1
Reţelele larg răspândite geografic -WAN (Wide Area Network)- acoperă o arie geografică
extinsă şi conţin seturi de echipamente utilizate pentru a executa aplicaţiile utilizatorilor, echipamente
numite gazde. Aceste gazde sunt conectate printr-o subreţea de comunicaţie a cărei sarcină este să
transporte mesajele între gazde. Prin separarea aspectelor de pură comunicaţie ale reţelei de aspectele
referitoare la aplicaţii, proiectarea întregii reţele se simplifică mult. În majoritatea reţelelor larg
răspândite geografic, subreţeaua este formată din două componente distincte: liniile de transmisie şi
elementele de comutare - canalele şi ruterele. Primele au ca scop transmiterea informaţiei iar celelalte
sunt folosite pentru a conecta liniile, pentru a alege traseele de rutare a informaţiei.
Tehnicile de racordare, de transmisie (inclusiv sateliţii), vitezele de lucru, modurile de
funcţionare şi de gestiune diferă mult de cele ale reţelelor LAN. Ele pun în aplicare tehnici de
comutare pentru a stabili legături – fizice sau logice – care conectează între ele două sisteme. Evoluţia
tehnologiei a favorizat apariţia Reţelelor Numerice cu Servicii Integrate (ISDN = Integrated System
Digital Network) al căror obiectiv este de a transmite simultan, pe unul şi acelaşi suport fizic, voce,
text, date, imagini fixe sau animate, în alb-negru sau în culori. Această reţea multimedia va putea fi
folosită de un terminal multifuncţional care să ofere, în acelaşi timp, posibilităţi de dialog cu un
interlocutor (îndepărtat sau nu), de vizualizare a personajelor şi de transmisie simultană de imagini,
texte şi date.
Aproape toate WAN-urile au subreţele care funcţionează după principiul punct-la-punct. Scara la
care operează arhitecturile de reţea mai sus menţionate, din punct de vedere al distanţei, poate fi
redată sugestiv în graficul următor, în funcţie de doi parametri importanţi caracteristici acestor
reţele, şi anume viteza de transfer şi distanţa dintre staţii :

Clasificarea reţelelor în funcţie de distanţă

Alte criterii de clasificare şi catalogare a reţelelor de comunicaţii, în afara celor generale


menţionate mai sus, şi care pot fi considerate drept proprietăţi ale acestor reţele, sunt:
• mediul de transmisie, care poate fi:
- ghidat: cablu coaxial gros sau subţire, perechi de fire torsadate ecranate sau neecranate, fibră
optică;
- neghidat: atmosfera, spaţiul cosmic.
• topologia reţelei: stea (Star), inel (Ring), magistrală (Bus), arbore (Tree), etc.;
• similaritatea sau nesimilaritatea nodurilor: reţele omogene sau eterogene;
• numărul de noduri din cadrul reţelei respective;

2
Topologia unei reţele

Prin topologia unei reţele se înţelege modul de interconectare a terminalelor în reţea, definind
astfel structura reţelei. Există două părţi ale noţiunii de topologie:
 partea fizică;
 partea logică – care defineşte modul în care este accesat mediul de comunicaţii de către gazde.
Folosirea unei anumite topologii are o mare influenţă asupra vitezei de transmitere a datelor, a
costului de interconectare şi a fiabilităţii reţelei.
Topologiile fizice cele mai folosite sunt: magistrală (Bus), inel (Ring), stea (Star), lanţul de
stele (Extended Star), ierarhică (Hierarchical) şi ochi (Mesh) (figura 1.3):
Figura 1.6. – Topologii fizice de reţea

 Topologia magistrală: este cea mai folosită atunci când se realizează reţele locale de mici
dimensiuni, iar performanţele nu trebuie să fie spectaculoase. Acest model topologic se mai numeşte şi
magistrală liniară, deoarece există un singur cablu care leagă toate terminalele din reţea. Topologia
liniară reprezintă o conexiune multipunct, informaţiile emise de un sistem fiind recepţionate de toate
celelalte sisteme, dar aceste informaţii sunt copiate şi transmise către un nivel superior numai de
sistemele care recunosc în adresa destinaţiei propria lor adresă. Avantajul este atât acela al costului mai
scăzut (se foloseşte mai puţin cablu), dar şi acela că, în cazul ruperii unui cablu sau defectării unui
terminal, nu se ajunge la oprirea întregii reţele.
 Topologia în inel: conectează fiecare terminal cu alte două, imaginea fiind aceea a unor
terminale aşezate în cerc. Fiecare sistem recepţionează semnalul transmis pe buclă şi-l retransmite mai
departe, copiind mesajul dacă îi este destinat. Mesajul emis de un sistem (sursă) va fi retras din buclă
de către acelaşi sistem atunci când îi va reveni după parcurgerea buclei. Performanţele unei reţele inel
sunt ceva mai mari decât ale unei reţele magistrală.
 Topologia stea: foloseşte un punct central la care se conectează toate celelalte terminale prin
cabluri directe, deci orice comunicaţie între două sisteme trece prin nodul central. Dacă în punctul
respectiv se foloseşte un terminal (calculator) central de mare putere, atunci reţeaua va avea
performanţe ridicate, însă defectarea acestuia duce la oprirea reţelei. Transferul informaţiei se face
punct-la-punct, dar, cu ultimele tipuri de comutatoare, este posibil şi un transfer în legătură multipunct.
Această topologie are şi câteva dezavantaje, dintre care pot fi menţionate:
- fiabilitatea reţelei depinde foarte mult de nodul central, o defectare a acestuia conducând la
defectarea reţelei;
- este necesar un suport fizic de comunicaţie individual pentru fiecare sistem;
- existenţa reţelei este limitată la capacitatea nodului central.
 Topologia lanţ de stele: este o topologie combinată din mai multe topologii de tip stea.
 Topologia ierarhică: reprezintă o topologie creată în mod similar cu “lanţul de stele”, numai
că sistemul este legat la un terminal care controlează traficul topologiei.
3
 Topologia ochi: este folosită atunci când nu trebuie să existe absolut nici o întrerupere a
comunicaţiei. După cum se poate observa în figura care descrie tipurile de topologii, fiecare gazdă are
propria conectare la toate celelalte gazde

Interconectarea şi extinderea reţeleor

Pe măsură ce o companie se dezvoltă, reţeaua acesteia se extinde, ajungând până la urmă să nu mai
facă faţă sarcinilor, acest lucru se întâmplă din pricina faptului că fiecare topologie şi arhitectură de
reţea are propriile sale limite.
Atunci când operaţiile de tipărire necesită un timp îndelungat de aşteptare (imprimantă partajată), sau
aplicaţiile care generează un trafic intens răspund din ce în ce mai greu, devine evident faptul că
trebuie făcut ceva pentru îmbunătăţirea performanţelor.
Există anumite componente pe care un administrator de reţea le poate instala cu scopul de a extinde o
reţea, a reuni două sau mai multe reţele LAN separate sau a segmenta o reţea LAN existentă astfel
încât fiecare segment să devină o reţea LAN separată. Aceste componente sunt:
• Repetoare + huburi
• Bridge-uri + switch-uri
• Routere
• Porţi de interconectare

Nivelul Transport fragmetează datele în unităţi mai uşor de manipulat numite segmente. De
asemenea numerotează segmentele pentru ca acele calculatoare destinaţie să poată recompune datele
iniţiale. Apoi nivelul Reţea încapsulează fiecare segment luând naştere pachetele, la care va adăuga
adresele IP a maşinii suesă şi a celei destinaţie. Mai departe nivelul Legătură de date încapsulează
pachetele rezultând astfel aşanumitle frame-uri la care va adăuga adresa MAC (fizică unică) a maşinii
sursă şi a celei destinaţie. Apoi aceste frame-uri vor fi transmise bit cu bit către nivelul Fizic.
Primele trei niveluri (cele mai de jos) a modelului OSI sunt cele care se ocupă de mişcarea datelor prin
Internet şi Intranet. Când datele sunt transmise doar de-a lungul unui LAN, vom vorbi despre unităţile
de date ca fiind frame-uri, adresele MAC fiind tot ceea ce este necesar pentru ca datele să ajungă de la
sursă la destinaţie. Dacă însă va trebui să trimitem datele peste Intranet sau Internet, pachetele vor
deveni unităţile de date la care se va face referirea deoarece maşina destinaţie va fi căutată după adresa
IP introdusă în pachet la nivelel Reţea al nivelului OSI.

4
Repetoare

Telegrafia, telefonia (mai ales cea mobilă) folosesc repetoare de semnal pentru a asigura
transmiterea informaţiilor la
distanţe foarte mari. Pe măsură ce semnalul traversează cablul, el se degradează şi este distorsionat,
acest proces purtând numele de atenuare. În cazul în care cablul este destul de lung atenuarea va face
ca semnalul să devină de nerecunoscut.
Un repetor este un dispozitiv analogic care, conectat între două segmente de cablu, permite
transportarea semnalului pe o distanţă mai mare în ambele direcţii, regenerând (amplificând) semnalele
din reţea şi retransmiţându-le pe alte segmente. Repetoarele sunt dispozitive având un singur port de
intrare şi un singur port de ieşire si are rolul de a copia biti individuali între segmente de cablu diferite.
Nu interpreteaza cadrele pe care le receptioneaza, si reprezinta cea mai simpla si ieftina metoda de
extindere a unei retele locale. Repetoarele sunt utilizate în general pentru a extinde lungimea cablului
acolo unde este nevoie
În corespondenta cu modelul OSI repetorul functioneaza la nivelul fizic, regenerând semnalul
receptionat de pe un segment de cablu si transmitându-l pe alt segment
Atunci când se folosesc repetoare pentru extinderea segmentelor LAN-urilor trebuie ţinut cont de
regula 5-4-3 care spune că se pot conecta doar 5 segmente folosind 4 repetoare dar numai 3 dintre
aceste segmente pot avea calculatoare pe ele.
Repetoarele pot fi single port in -single port out, stackable (modulare) sau multi port. Unele
repetoare multiport acţionează ca şi concentratoare (HUB). Concentratorul este componenta centrală
a unei retele cu topologie stea, deci va avea mult mai multe cabluri conectate decât un repetor.
Principalul avantaj al unei reţele care foloseşte o topologie de tip stea este faptul că atunci când un
cablu va fi întrerupt, restul reţelei va continua să funcţioneze la parametii normali. Rolul unui
concentrator (HUB) este acela de a regenera si retransmite semnale, la fel ca şi repetoarele.
Concentratorul este o caseta mica, cu mai multi conectori de cablu pe ea şi alimentată extern. Fiecare
calculator din retea se conecteaza la concentrator, prin intermediul propriunlui cablu (topologie stea).
Ele sunt clasificate ca fiind componente de nivel 1, deoarece acţionează doar la nivel de biţi. Scopul
unui hub este de a amplifica şi a retransmite semnale, la nivel de bit, către un număr mai mare de
utilizatori:
Fiecare hub are propriul său port prin care se conectează la reţea şi mai multe porturi disponibile
pentru calculatoare. Unele hub-uri au un port prin care pot fi legate de o consolă, ceea ce înseamnă că
sunt hub-uri gestionabile/cu management. Majoritatea, însă, sunt numite „dumb hubs”, deoarece doar
preiau un semnal din reţea şi îl repetă către fiecare port în parte.

Concentratoare active. Majoritatea concentratoarelor sunt active, în sensul că regenerează şi


retransmit semnale, la fel ca repetoarele. Datorită faptului că au între opt şi doisprezece porturi pentru
conectarea calculatoarelor din reţea. Pentru a putea funcţiona, concentratoarele active trebuie
alimentate cu energie electrică.
Concentratoare pasive. Anumite tipuri de concentratoare sunt pasive, de exemplu panourile de
cablare (wiring panels) sau blocurile de conectare (punchdown blocks) fără să amplifice sau să
regenereze semnalul care trece prin concentrator nemodificat. Concentratoarele pasive nu au nevoie de
energie electrică pentru a funcţiona.

5
Concentratoare hibride. Sunt concentratoare la care se pot conecta alte concentratoare.
Concentratoarele oferă flexibilitate şi o serie de avantaje faţă de sistemele clasice şi anume:
• În cazul concentratoarelor hibride, o întrerupere apărută în oricare dintre cablurile conectate la
concentrator afectează doar segmentul respectiv; restul reţelei continuă să funcţioneze normal.
• Posibilitatea extinderii sau modificării sistemului de cablu după necesitaţi; este suficientă conectarea
unui alt calculator sau al unui alt concentrator.
• Folosirea diferitelor porturi, adaptate la diferite tipuri de cablu.
• Monitorizarea centralizată a activităţii şi a traficului din reţea; mai multe tipuri de concentratoare
active oferă posibilităţi de diagnoză pentru funcţionarea sau nefuncţionarea unei conexiuni.

Consideratii asupra hub-urilor

Sisteme bazate pe hub-uri sunt versatile si ofera mai multe avantaje sistemului decit in cazul
neutilizarii lor.
In cazul topologiei bus, o intrerupere in cablu intrerupe si reteaua. Cu huburi, o intrerupere in oricare
cablu conectat la hub afecteaza doar un segment limitat al retelei in timp ce restul retelei continua sa
functioneze.
Avantajele topologiilor bazate pe hub sunt urmatoarele:
•Sistemul de fire poate fi schimbat sau extins dupa necesitati
•Diferite porturi pot fi folosite pentrua adapta diferite tipuri de cabluri
•Poate fi centralizata monotorizarea traficului si activitatii in retea.
Dezavantajul folosirii repetoarelor este că acestea nu filtrează traficul din reţea, în sensul că
datele (biţii) ce sosesc la unul din porturile repetorului sunt transmise mai departe, chiar şi în situaţia
când nu sunt destinate unui calculator de pe cablul respective. Consecinţa este creşterea traficului în
reţea.
Hub-urile oferã azi solutia cea mai la îndemânã, pentru retele mici. Hub-urile Ethernet 10Base-
T oferã în general 12 iesiri RJ-45, dar sunt variante cu 24, 8 sau 5 iesiri. Prin aceste echipamente, cu
functie de repetor multiport se realizeazã un singur domeniu de coliziune, pachetul Ethernet
parcurgând tot acest domeniu. De obicei hub-urile firmelor seriose oferã si un port suplimentar, fatã de
6
cele 12 standard, port pentru legare pe tronsonul de bazã (uplink), sau pentru legare în cascadã. În
general aceastã interfatã poate fi cu mufe BNC (pentru 10Base-2,coax), RJ-45 (10Base-T, UTP) sau
ST( FOIRL, fibrã). Hub-urile moderne oferã portul suplimentar la vitezã mare RJ-45(100Base-TX,
cablu torsadat) sau ST (100Base-FX, fibrã). În acest caz la acest port poate fi conectat legãtura la
server, la un hub rapid (100Mbps) la nivelul ierarhic superior sau la un comutator (switch)
O solutie mai bunã este oferitã de hub-urile stivuibile, care oferã în plus posibilitatea de a realiza stive
de pânã la 6 astfel de echipamente, interconectate printr-o magistralã rapidã, realizatã prin cabluri cu
legãturi paralele ce se efectueazã pe partea din spate a acestor echipamente. Obtinem astfel o cale de
dezvoltare ulterioarã pânã la 144 de porturi 10Base-T. Rãmânem însã cu un singur domeniu de
coliziune.
Unele modele de hub-uri oferã 12 porturi de iesire, un port uplink si un sertar în care se poate pune un
modul de administrare sau un modul cu alte 12 porturi. Atunci când reteaua are mai mult de 12 noduri,
se pune deja problema administrãrii prin software specializat care permite urmãrirea traficului,
statistici de erori sau izolarea portului defect. Protocolul utilizat se numeste SNMP si se realizeazã
functii de urmãrire de la distantã RMON sau în viitor RMON 2 prin agenti inteligenti de administrare.
Dacã reteaua va creste în viitor, este recomandatã utilizarea de hub-uri inteligente, cu management. Un
modul de management permite administrarea întregii stive, deci putem avea 132 porturi administrabile
în stivã.
Datoritã cresterii rapide a puterii procesoarelor ce apar, a volumului de date de prelucrat si de
transferat între echipamente, legãturile 10Base-T sunt în curs de disparitie. Azi sunt de preferat hub-uri
Fast Ethernet care permit transferuri de 100Mbps la fiecare port si recunosc automat dacã interfata
(NIC) din echipamentul conectat este de 10Base-T sau 100Base-T. Distanta de maxim 100m de la hub
la echipament este valabilã, structura cablatã de categorie 5 nu trebuie schimbatã. Performantele
oferite de calculatoarele Pentium, cu cartele de retea pentru bus PCI justificã deja comunicarea prin
legãturi 100Base-T. Ca sã nu mai vorbim de calculatoarele mai performante, statii de lucru sau servere.

Revenind la hub-uri Fast Ethernet, acestea au si ele în general 12 porturi 100Base-T si un port uplink,
dar sunt si modele cu alt numãr de porturi. Hub-urile simple sunt tot cu rol de repetor multiport, permit
conectarea unui echipament de la maxim 100m, deci distanta maximã între echipamente rãmâne 200m
si avem un singur domeniu de coliziune. Similar cu Hub-urile 10Base-T avem si aici modele stivuibile
si administrabile.

Punţi (bridge-uri)
.

Bridge – semn convenţional Switch – semn convenţional

Bridge sau punte functioneaza pe principiul ca fiecare nod de retea are propria adresa fizica.
Asemeni repetoarelor, o punte poate uni două segmente sau reţele locale de mici dimensiuni (grupuri
de lucru). O punte poate diviza reţeaua în două reţele separate prin izolarea traficului – o punte va
împiedica „inundarea” segmentelor cu date care nu sunt destinate calculatoarelor de pe acele segmente
(deci îmbunătăţeşte performanţele celor două reţele pe care le leagă). . Un bridge este de fapt un
calculator rapid, independent, cu memorie si cel putin douã porturi de retea. Un bridge lucreazã
independent de protocolul soft, lucrând la subnivel MAC, deci suportã protocoale diferite TCP/IP,
IPX/SPX, DECnet etc.

7
Punţile lucrează la nivelul Legatură de Date (Data Link) al modelului OSI. Din această cauză, toate
informaţiile de la nivelurile superioare ale modelului OSI le sunt inaccesibile şi ca urmare nu disting
tipul de protocol folosit.
Punţile transferă aşadar orice tip de protocol în reţea folosindu-se de adresa MAC (Media Acces
Control) a calculatoarelor putând chiar să conecteze segmente de reţea diferite, aici referirea făcându-
se atât la tipul reţelei (Ethernet, Token Ring, FDDI etc) cât şi la mediile fizice folosite pentru
comunicare.
O punte de nivel MAC:
• Controlează tot traficul din reţea
• Verifică adresele sursă şi destinaţie ale fiecărui pachet
• Generează o tabelă de rutare pe măsură ce informaţiile devin disponibile
• Transferul pachetelor se face în modul următor:
-dacă destinaţia nu se regăseşte în tabela de rutare, puntea transmite către toate segmentele
- dacă destinaţia apare în tabela de rutare (aflată în memoria ei RAM), puntea transferă pachetele pe
segmentul respectiv (cu excepţia cazului când destinaţia se află pe acelaşi segment cu sursa => are loc
segmentarea reţelei, ceea ce nu se întâmpla în cazul repetoarelor)
Această tabelă de rutare este construită dinamic, puntea având acces la adresele sursă şi destinaţie ale
fiecărui pachet.
Aşadar punţile au toate caracteristicile unui repetor, conectează două segmente şi regenerează
semnalul la nivel de pachet. Principalul dezavantaj pe care îl prezintă (ca şi repetoarele de altfel) este
că transferă pachete cu destinaţii necunoscute (mesaje de difuzare) ceea ce poate conduce la
aşanumitele “avalanşe”.
Pentru a lega două segmente de cablu este necesară o singură punte. În situaţia în care două reţele
LAN se află la distanţă mare una de alta ele se pot uni prin folosirea a două punţi la distanţă conectate
prin modemuri sincrone pe o linie telefonică dedicată.
Se îmbunãtãteste si fiabilitatea retelei, perturbatiile dintr-o parte neputând trece de bridge, astfel cã
încãrcarea segmentelor se reduce Lucrând cu echipamente bridge putem face interconexiuni multiple
între LAN-uri, deci putem avea mai multe cãi de la sursã la destinatie, calea fiind aleasã cu un anumit
protocol (de obicei Spanning Tree, dar trebuie avut grijã ca toate aceste echipamente sã lucreze cu
acelasi protocol). Nu trebuie însã sã avem mai mult de 7 echipamente bridge, între oricare douã statii
conectate în retea.
Desi performantele sunt mai bune decat ale repetoarelor, la introducerea acestor dispozitive in retelele de calculatoare
este introdusa o anumita latenta. Aceasta este datorata timpului de interpretate a frame-urilor si de luare a deciziilor in
legatura cu oprirea sau transmiterea lor care trec prin dispozitiv
Astãzi se utilizeazã mai ales echipamente bridge multiport (switch) sau echipamente ruter.

Comutatoare (switch-uri)

Comutatoarele sunt similare cu punţile deoarece amândouă lucrează tot la nivelul Legatură de
Date şi rutează cadre pe baza adreselor MAC. Principala diferenţă fiind că switch-ul (comutatorul) este
folosit pentru a conecta calculatoare individuale nu segmente de reţea ( => topologie de tip stea).
Switch-ul este un echipament care seamănă ca aspect cu un HUB ce se foloseste in retelele de trafic
mare de date şi poate gestiona mai multe legaturi deodata. Are mai multe porturi şi se comporta ca o
punte multiplă, iar deoarece fiecare port se află în propriul domeniu de coliziune, comutatoarele nu
pierd niciodată cadre din pricina coliziunilor.

Switch 8
Menirea acestui dispozitiv este de a concentra conectivitatea realizata de bridge-uri, garantând în
acelaşi timp lăţimea de bandă. Switch-ul este un dispozitiv ce combină conectivitatea unui hub cu
posibilitatea regularizării traficului pentru fiecare port facuta de bridge. Ca manieră de lucru, el comută
pachetele de pe porturile transmiţătoare către cele destinatare, asigurând fiecărui port lăţimea de bandă
maximă a reţelei. Această comutare a pachetelor se face pe baza adresei MAC (adresa placii de retea),
ceea ce face din switch un dispozitiv de nivel 2.
Diferenţa dintre un HUB şi un Switch este una de ordin funcţional: Switch-ul ia decizii în funcţie de
adresele MAC cu privire la transmiterea cadrelor pe când huburile nu iau decizii de loc. Datorită
acestor decizii datele vor fi comutate, vor lua drumul portului la care calculatorul host ţintă este
conectat, de unde rezultă o comunicare mult mai eficientă. (Hubul transmite datele pe toate porturile,
iar calculatoarele host care le primeşte vor trebui să decidă ele dacă să accepte sau să refuze aceste
date).
Comutatoarele au de obicei 6 porturi, la care ne putem conecta cu UTP sau fibrã. Putem utiliza
comutatoare ca tronson de bazã si sã ne conectãm pe iesiri cu portul uplink de la hub-uri, si putem
accelera astfel transferurile în retea

Rolul unui switch

1. Verificarea adresei de sursă şi de destinaţie a fiecărui pachet care soseşte pe unul dintre porturi.
2. Transferul pachetelor mai departe în modul următor: dacă destinaţia apare în tabela de rutare,
switch-ul transferă pachetele spre segmentul (portul) respectiv, dacă destinaţia nu se regăseşte
în tabela de rutare, switch-ul transmite pachetele către toate segmentele (porturile).

Router

Simbolul routerului descrie foarte bine cele două funcţii ale sale: selecţia căii de transmitere a
informaţiilor şi comutarea pachetelor către cea mai bună rută. Fizic, routerele se prezintă sub o
mulţime de forme, în funcţie de model şi de producător. Componentele principale ale routerului sunt
interfeţele prin care reţeaua proprietară se conectează la alte segmente de reţea. Din acest motiv el este
considerat un dispozitiv inter-reţele.
Scopul routerului este să examineze pachetele recepţionate, să aleagă cea mai bună cale de
transmitere a acestora şi, în final, să le transfere către portul corespunzător. Pentru reţelele mari, el
reprezintă cel mai important dispozitiv prin care se reglează traficul reţelei. Deciziile routerului, în
ceea ce priveşte selectarea căii de rutare, se iau pe baza informaţiilor de la nivelul 3 (adresele de reţea),
motiv pentru care sunt considerate echipamente de nivel 3. De asemenea, ele asigură conectivitate
pentru diferitele tehnologii ale nivelului 2 : Ethernet, Token Ring, FDDI.

Router - semn Router


convenţional
Cu ajutotul unui router devine posibilã interconectarea de retele realizate cu medii, în topologii si cu
protocoale diferite. Ruterele sunt elementele principale de structurare a retelelor moderne. Ruterele nu
sunt transparente în ceea ce priveste protocolul ci trebuie astfel alese si configurate ca sã poatã lucra cu
protocoalele utilizate în LAN-urile interconectate. Dacã nu existã facilitãti pentru un anumit protocol,
acesta trebuie convertit la un protocol recunoscut pentru a putea fi rutat. Adresele de retea sunt
9
analizate de ruter care ia decizia privind calea de rutare pe baza tabelelor de rutare. Ruterele mentin
aceste tabele actualizate si comunicã între ele printr-un protocol cum este OSPF (Open Shortest Path
First). Ruterele adapteazã si lungimea pachetului la lungimea admisã de mediu (de exemplu la rutare
între Ethernet si X.25). Ruterele sunt echipamente complexe si utilizarea lor necesitã cunostinte de
sisteme de operare distribuite, retele si protocoale. Utilizarea lor este necesarã pentru realizarea unor
retele WAN distribuite geografic
Rolul unui router

1. Determină adresa de destinaţie a pachetelor pe care le primeşte cu ajutorul unor tabele de


rutare, care conţin următoarele informaţii:

a) Toate adresele cunoscute din reţea


b) Modul de conectare la o altă reţea
c) Căile (rutele) posibile între routere
d) Costul transmiterii datelor pe aceste căi

2. Pe baza costului şi a căilor disponibile, routerul alege cea mai bună cale
de transmitere a datelor şi transmite datele spre destinaţie.

Router wireless oferă conectivitate pentru o linie de voce (telefon sau centrală)
şi acces Internet pentru o reţea locală de computere (cablate sau WiFi) prin
intermediul reţelelor publice mobile.

Wireless access point (Punct de acces fără fir)

Punctele de acces fără fir fac posibilă echipamentelor care folosesc tehnologia wireless, să se
conecteze la o reţea cablată. Aceste echipamente sunt: calculatoare desktop echipate cu placă de reţea
wireless, calculatoare portabile (laptop), echipamente PDA, telefoane mobile cu tehnologie wireless
încorporată. Punctele de acces wireless folosesc unde radio pentru a se comunica cu alte echipamente
wireless sau alte puncte de acces wireless. Punctele de acces wireless sunt transparente, ceea ce
înseamnă că un calculator poate să se comunice cu reţeaua cablată ca şi cum ar fi legat direct la reţeaua
cablată prin cablu. Un punct de acces wireless are o rază de acoperire
limitată. Obstacolele reduc aria de acoperire a unei punct de acces
wireless. Pentru asigurarea unei acoperiri mai bune putem folosi mai
multe puncte de acces wireless în aceeaşi reţea, sau putem folosi o
antenă cu o putere mai mare de difuzare.

Access point este similar cu un HUB de reţea, lăţimea de bandă


disponibilă se împarte între toate echipamentele care comnică
simultan. Acces point wireless DWL-G700 poate fi configurat să
lucreze în 2 moduri :
1.Access point,
2.Repeater mode pentru preluarea semnalului existent şi trimiterea lui
spre alte locaţii mai departe de aria semnalului iniţial.
10
Access point-ul
 funcţionează respectând anumite standarde ce permite conectarea la reţea (ex:IEEE 802.2,
IEEE 802.3)
 foloseşte modalităţi diferite de a encripta datele
 are diverse porturi care îi permit conectarea la un swich sau la alte calculatoare, cu care să
formeze o reţea.
 poate avea ataşată şi o antenă sau mai multe, cu ajutorul căreia semnalul transmis de aparat să
fie mai puternic.

Modem DSL / ADSL (Asymmetric Digital Subscriber Line)

Modem semn convenţional

Un modem DSL (Fig. 7.2.10) este un echipament care face posibil conectarea unui calculator sau
router la o linie telefonică digitală DSL pentru scopul folosirii unui serviciu ADSL. Ca şi un modem
obişnuit şi modemul DSL este un transceiver (transmitter – receiver = transmiţător - receptor). Cu
ajutorul acestui echipament putem să conectăm un calculator, sau o reţea LAN la internet. Pentru
conectarea unui modem DSL cu calculatorul, putem folosi o conexiune prin USB sau Ethernet. Într-o
linie DSL rata de transfer pentru download este mult mai mare decât rata de transfer pentru upload, de
exemplu, 8 Mbit/sec. download şi 1 Mbit/sec. upload.

DSL modem / router sau Residental gateway – modem inteligent, care poate partaja serviciul
ADSL cu mai multe calculatoare sau cu o reţea întreagă. Un astfel de modem ADSL poate fi
folosit în scopul conectării pe internet, acasă sau la birou şi de obicei conţine şi un firewall
pentru protejarea reţelei LAN şi a calculatoarelor.

DSLAM (Digital Subscriber Line Access Multiplexer) - pentru a pune datele de download si
de upload pe o linie DSL este nevoie de două tipuri de echipamente: un modem ADSL la client
si un system terminator pentru modemul ADSL (DSLAM) la provider (Fig. 7.2.11).

Conectarea utilizatorilor DSL la ISP, prin intermediul unui DSLAM

11
Cable modem (Modem de cablu)

Un modem de cablu este folosit pentru conectarea unui calculator sau a unei reţele la internet.

Modem semn convenţional


Modemul de cablu foloseşte reţeaua companiei de televiziune prin cablu. Toate modemurile de cablu
conţin : un tuner, un demodulator, un modulator, un dispozitiv de control al accesului la mediu (MAC)
si un microprocesor. Pentru conectarea unui modem de cablu la calculator, putem folosi conexiunea
prin USB sau Ethernet.

CMTS (cable modem termination system) - pentru a pune datele de download si de upload
pe un cablu de televiziune este nevoie de două tipuri de echipamente: un modem de cablu la
client si un system terminator pentru modemul de cablu (CMTS) la provider (Fig. 7.2.13).

Conectarea utilizatorilor de cablu Tv la ISP, prin intermediul unui CMTS

Echipamente multifuncţionale

Există echipamente de reţea, care au mai multe funcţii. Aceste echipamente înglobează funcţiile mai
multor echipamente de reţea cum ar fi: modem ADSL, router, bridge, switch, wireless access point

multifuncţional

Apple USB

12
Conectarea se face uşor la Internet utilizând serviciul dial-up cu Apple USB Modem.
Mic şi uşor, se conectează la portul USB al sistemelor iMac G5, Mac mini sau Power Mac G5. Viteza
de date până la 56kb/s, fax la 14.4kb/s.
Suportă identificarea apelantului, trezire la apelare, răspuns telefonic, modem în aşteptare, suport
software.

Placa de reţea

Rolul plăcii de reţea Plăcile de reţea acţionează ca interfaţă fizică între gazdă şi reţea. Ele sunt
instalate într-unul dintre sloturile de expansiune ale fiecărei gazde din reţea. După ce placa de reţea a
fost instalată la portul ei, se conectează cablul de reţea, pentru a putea realiza legătura fizică cu restul
reţelei. Rolul plăcii de reţea este de a pregăti datele din calculator pentru a fi transmise prin cablul de
reţea, de a transmite datele către alt calculator şi de a controla fluxul de date între calculator şi cablul
de reţea. De asemenea, placa de reţea recepţionează datele sosite prin cablu şi le transformă în octeţi pe
care unitatea centrală a calculatorului îi poate înţelege. În termeni tehnici, o placă de reţea conţine
circuitele hardware şi programele firmeware (rutine software păstrate în memorii protejate la scriere),
care implementează funcţiile nivelului legătură de date al modelului OSI. Deci placa de reţea este
formată din două componente principale: interfaţa cu magistrala calculatorului şi interfaţa de legătură
cu mediul de reţea. Acestea sunt printr-o cale de comunicaţie.

Magistrala Interfaţa cu Legătura


Interfaţa cu
Gazdei magistrala cu reţeaua
mediul de reţea

Placa de reţea

Structura plăcii de reţea

Pregătirea datelor. Înainte ca datele să fie transmise în reţea, placa de reţea trebuie să le
convertească din forma în care ele sunt înţelese de calculator, într-o formă în care acestea pot circula
prin cablul de reţea. Datele circulă în calculator de-a lungul unor circuite numite magistrale (bus).
Acestea constau din mai multe căi alăturate, pe care datele pot circula în paralel, grupate, spre
deosebire de modul de transfer serial, în care există un singur flux de date, transmise bit după bit.
Magistralele pot transmite simultan (în paralel) 8, 16 sau 32 de biţi. Pe cablul de reţea datele circulă
serial, adică intr-un singur sir de biţi. Dacă bus-ul putem spune că poate fi comparat cu o autostradă cu
8, 16 sau 32 de benzi pe care circulă în paralel 8, 16 sau 32 de maşini, cablul este similar cu o şosea cu
o singură bandă. Datele pe cablul de reţea circulă intr-o singură direcţie. Calculatorul fie transmite, fie
recepţionează date. Placa de reţea preia datele care circulă în paralel, sub formă de grup şi le
restructurează astfel încât să devină un flux serial de biţi, ce va fi transportat prin cablul de reţea. Acest
lucru se realizează prin transformarea semnalelor digitale din calculator în semnale analogice care
parcurg cablul de reţea. Componenta responsabilă pentru această funcţie este transceiverul
(TRANSmitter reCEIVER). În plus, transceiverul detectează când cablul este liber şi direcţionează
semnalul când gazda îl transmite. Transceiverul este conectat la placa de reţea, care este încorporată în
gazdă. Placa de reţea implementează toată logica comunicaţiei între gazdă şi mediul de comunicaţie.

13
Placa de reţea participă şi la alte funcţii de preluare a datelor din calculator şi de pregătire a
acestora pentru transmiterea prin cablu. Pentru a transfera datele din calculator la placa de reţea,
calculatorul şi placa trebuie să comunice. Astfel, placa de reţea semnalează calculatorului faptul că are
nevoie de date şi magistrala calculatorului transferă datele din memoria calculatorului către placa de
reţea. Acest lucru se realizează prin intermediul unui registru de control CSR(Control Status Register),
ce poate fi citit sau modificat de către CPU. CPU scrie în CSR pentru a transmite faptul că trabuie să
transmită sau să primească un cadru sau citeşte conţinutul lui CSR pentru a cunoaşte starea plăcii de
reţea.
Accesul direct la memorie şi intrările/ieşirile programate Una dintre cele mai importante
probleme ale plăcii de reţea, este cum cadrele de date sunt transferate între placa de reţea şi memoria
gazdei. Există două mecanisme de bază: accesul direct la memorie (DMA-Direct Memory Access) şi
intrările/ieşirile programate (PIO-Programmed I/O). Cu DMA placa de reţea citeşte şi scrie din
memoria gazdei fără o implicare a CPU; calculatorul alocă o parte din spaţiul său de memorie pentru
placa de reţea, unde aceasta poate scrie sau de unde poate citi. Cu PIO, transferul de date de la
calculator la placa de reţea şi invers, se realizează prin intermediul CPU. Când o gazdă vrea să
transmită un cadru de date, CPU citeşte locaţiile care alcătuiesc cadrul şi le transferă plăcii de reţea;
Adesea, viteza cu care circulă datele, depăşeşte ritmul de prelucrare al plăcii de reţea, aşa încât
datele trebuie transferate în memoria RAM – cu rol de tampon (buffer) – a plăcii de reţea, unde sunt
stocate temporar pe parcursul procesului de transmisie şi recepţie.
Transmiterea şi controlul datelor. Înainte ca placa de reţea emiţătoare să transmită datele în
reţea, ea poartă un dialog electronic cu placa de reţea receptoare, pentru a se pune de accord asupra
următorilor parametri:
• Dimensiunea maximă a grupurilor de date ce vor fi transmise
• Volumul de date transmise fără a se aştepta confirmarea
• Intervalul de timp dintre blocurile de date
• Capacitatea memoriei tampon pentru a se evita depăşirea acesteia
• Viteza transmisiei de date.
Dacă o placă de reţea mai rapidă comunică cu una mai lentă, ele vor conveni asupra vitezei de
transmisie pe care să o folosească. Unele plăci de reţea, mai noi conţin circuite adaptate la viteza uneia
mai lente. Fiecare placă semnalează celeilalte proprii parametri, precum şi acceptarea sau adaptarea la
parametrii celeilalte plăci. Atunci când toate detaliile comunicării sunt puse la punct cele două plăci
încep să transmită şi să recepţioneze date.
Opţiuni şi parametrii de configurare. Plăcile de reţea prezintă uneori opţiuni configurabile, care
trebuie setate pentru ca placa de reţea să funcţioneze corespunzător. Acestea sunt: întreruperea (IRQ),
adresa portului I ∕O de bază şi transceiverul.
Observaţie. Configurarea plăcii de reţea se poate face prin software sau prin intermediul unor jumpere
(călăreţi) sau minicomutatoare DIP (Dual Inline Package) dispuse direct pe placa de reţea.
Întreruperea. Liniile de cerere a întreruperii (IRQ –Interrupt ReQuest ) sunt circuite hardware
prin intermediul cărora diferite dispozitive, cum ar fi porturile de intrare/ieşire, tastatura, unităţile de
disc sau plăcile de reţea pot solicita întreruperea sau alt serviciu către microprocesorul calculatorului.
Aceste dispozitive sunt integrate în arhitectura hardware a calculatorului, având alocate diferite
niveluri de prioritate prin care microprocesorul poate determina importanţa fiecăreia dintre solicitări.
Atunci când placa de reţea transmite o solicitare către calculator, foloseşte o întrerupere, un semnal
electronic transmis către CPU. Fiecare dispozitiv din calculator trebuie să folosească o altă linie de
cerere a întreruperii. Linia de întrerupere este specificată în momentul configurării dispozitivului. În
documentaţii se găsesc specificările pentru întreruperile asociate fiecărui dispozitiv.
Portul I∕ O de bază specifică un canal prin care informaţia circulă între dispozitivele hardware
ale calculatorului (cum ar fi placa de reţea ) şi unitatea centrală (CPU). Portul este văzut de către CPU
ca o adresă. Fiecare dispozitiv hardware dintr-un sistem trebuie să aibă o altă adresă de port de I∕ O.
Adresele diferitelor dispozitive se găsesc în documentaţia calculatorului. Adresa de memorie a portului
I/O de bază identifică o locaţie (adresă ) în memoria RAM a calculatorului. Această adresa este
folosită de reţea ca zonă tampon (buffer) pentru a stoca temporar adresele de date transmise sau

14
recepţionate. De multe ori adresa de memorie de bază pentru placa de reţea este D8000. Anumite plăci
de reţea nu conţin acest parametru referitor la adresa de memorie de bază, deoarece nu folosesc adrese
RAM din sistem. Unele păci de reţea au un parametru care permite specificarea cantităţii de memorie
rezervate pentru stocarea adreselor de date. O cantitate de memorie mai mare alocată plăcii de reţea
îmbunătăţeşte performanţele reţelei.
Selectarea transceiverului. Unele plăci de reţea prezintă atât un transceiver intern cât şi unul
extern. În acest caz trebuie făcută o alegere; această alegere se face de obicei prin jumpere (mici
conectori care fac legătura între doi pini, pentru a activa circuitele folosite pe placa de reţea).
Compatibilitatea plăcilor de reţea. Pentru a asigura compatibilitatea între calculator şi reţea,
placa de reţea trebuie să se potrivească cu structura internă a calculatorului (arhitectura magistralei de
date) şi să posede tipul de conector corespunzător cablului folosit.De exemplu, o placă de reţea care
funcţionează într-un calculator Apple dintr-o reţea cu topologie magistrală nu va funcţiona într-un
calculator IBM dintr-o reţea inel, deoarece reţelele inel necesită plăci cu altă configuraţie fizică decât
cele utilizate în reţele de tip magistrală, iar calculatoarele Apple folosesc o metodă diferită de
comunicaţie în reţea.
Arhitectura magistralei de date poate fi de tipul: ISA, EISA, Micro Chanel şi PCI. Fiecare tip are o
altă configuraţie fizică decât celelalte. Este foarte important ca placa de reţea şi magistrala de date să
se potrivească. ISA (Industry Standard Arhitecture) este folosită de calculatoarele compatibile IBM PC
XT şi AT. Ea permite adăugarea în sistem a diferitelor plăci interschimbabile, prin inserarea acestora
în conectori de extensie (sloturi). Poate transporta simultan 8 sau 16 biţi în funcţie de tipul de
calculator(XT sau AT). EISA (Extended Industry Standard Arhitecture) a fost lanasat în 1988 şi oferă
o magistrală de date pe 32 de biţi compatibilă cu ISA. Micro Chanel Architecture a fost lansat în 1988
de firma IBM, odată cu lansarea modelelor PS∕2. Este incompatibilă cu magistrala ISA şi poate
funcţiona atât pe 16 cât şi pe 32 de biţi; poate fi condusă independent de mai multe procesoare
magistrală. PCI (Peripheral Component Interconnect) este o magistrală pe 32 de biţi, folosită de
majoritatea calculatoarelor Pentium şi Apple Power Macintesh. Se poate autoconfigura (plug and
play ), aceasta asigurând modificarea configuraţiei calculatorului fără intervenţia utilizatorului.
Microsoft Windows NT este un sistem de operare care respectă specificaţiile plug and play.
Conectori şi cabluri de reţea. Placa de reţea îndeplineşte trei funcţii importante pentru
coordonarea activităţilor între calculator şi cablul de reţea:
• Realizează conexiunea fizică dintre calculator şi cablu.
• Generează semnalul electric care va parcurge cablul.
• Controlează accesul la cablu pe baza anumitor reguli.
Tipul de placă de reţea folosit depinde de tipurile de cablu şi de conectori utilizaţi cu care placa trebuie
să fie compatibilă. Toate aceste caracteristici se găsesc în documentaţiile de firmă ale plăcii, cablurilor
şi conctorior.
Performanţele reţelei sunt influenţate de viteza de lucru a plăcii. O placă de reţea lentă nu va
transfera rapid datele în sau din reţea. Se poate mării viteza de transfer a datelor prin următoarele
metode:
• Accesul direct la memorie (DMA –Direct Memory Access). Calculatorul transferă datele direct din
memoria tampon (buffer) a plăcii de reţea în memoria calculatorului, fără a folosii microprocesorul
acestuia.
• Partajarea memoriei plăcii de reţea. Placa de reţea conţine memorie RAM pe care o partajează cu
calculatorul.
• Partajarea memoriei sistem. Procesorul plăcii de reţea selecteză o porţiune din memoria
calculatorului, pe care o foloseşte pentru a procesa date.
• Administrarea magistralei. Placa preia temporar controlul asupra magistralei, ocoleşte unitatea
centrală şi transferă datele direct în memoria calculatorului.
•Folosirea memoriei RAM cu memorie tampon. În general traficul datelor în reţea se face la viteze
care depăşesc posibilităţile de prelucrare a plăcilor de reţea. Cipurile de RAM de pe placa de reţea
formează o memorie tampon (buffer). Atunci când placa de reţea primeşte mai multe date decât poate

15
procesa pe moment, bufferul RAM stochează o parte dintre acestea până când placa de reţea le poate
prelucra. Această metodă măreşte performanţele plăcii şi evită congestionarea traficului în reţea.
•Microprocesor incorporat. Dacă posedă un microprocesor propriu, placa de reţea nu mai are nevoie
de microprocesorul calculatorului pentru a prelucra datele. Majoritatea plăcilor de reţea includ
procesoare, ceea ce măreşte viteza operaţiilor efectuate.
Serverele ar trebui echipate cu plăcile de reţea cele mai performante, deoarece gestionează un
volum mare de trafic în reţea. În cazul calculatoarelor client, dacă activităţile lor de reţea se limitează
la aplicaţii care nu generează un volum mare de trafic, staţiile de lucru pot folosi plăci de reţea mai
ieftine. Alte aplicaţii, cum ar fi cele pentru baze de date sau aplicaţii CAD (proiectare asistată) necesită
plăci de reţea performante.
Plăci de reţea specializate. Plăcile de reţea pentru reţele fără fir suportă aproape toate sistemele
de operare în reţea. Aceste plăci de reţea sunt însoţite de obicei de :
• Antenă de interior omnidirecţională şi cablu de antenă
• Software de reţea, care permite plăcii respective să lucreze într-o anumită reţea
• Software de diagnoză şi depanare
• Software de instalare.
Aceste plăci de reţea pot fi folosite pentru a crea o reţea LAN fără fir şi a adăuga staţii fără fir într-o
reţea LAN cablată (cu fir). De obicei aceste plăci sunt folosite împreună cu o componentă numită
concentrator fără fir, care se comportă ca un transceiver pentru transmiterea şi recepţionarea
semnalelor.
Plăcile de reţea pentru reţele cu fibră optică sunt deosebit de performante dar au costuri ridicate.

Plăci de reţea wired (cu fir) şi


wireless (fără fir)
Placa de reţea este identificată printr-o adresă denumită adresă fizică sau adresă MAC. Fiecare
placă de reţea are asociată o adresă formată din 48 biţi. Adresa MAC este uzual scrisă în hexazecimal,
adică prin 12 digiţi, avînd formatul: MM-MM-MM-SS-SS-SS.
- prima parte a adresei: MM-MM-MM este un număr ID care arată producătorul
- partea a doua a adresei: SS-SS-SS este numărul serial asignat de producător.

Ex:
00-06-C1-16-A1-45 este o adresă fizică a unei plăci fabricate de Cisco.
16
00-C0-4F-72-DC-2C este o adresă fizică a unei plăci fabricate de Intel.
Adresa fizică, este utilizată pentru a identifica calculatoarele într-o reţea LAN, aşa cum adresa
IP este utilizată pentru a identifica calculatoarele conectate la Internet. Adresa MAC este inscripţionată
pe placă printr-un procedeu denumit “ardere” într-un cip şi nu poate fi ştearsă sau modificată. Din
acest motiv ea este o adresă unică.
Placa de reţea se poate împărţi în două componente funcţionale:
- interfaţa cu calculatorul, care asigură transferul datelor dintre placa de
bază şi placa de reţea.
- tranceiverul care se ocupă cu transmiterea datelor de la placa de reţea
la cablu. Tranceiverul primeste de la interfata cu calculatorul pachetele de date, care sunt codate în
codul Manchester, apoi sunt amplificate şi transmise pe cablu.
Tranceiverul sesizează dacă pe cablu apar coliziuni, în timpul transmisiei datelor. În situaţia când s-a
produs o coliziune se opreşte transmisia, care se reia după un timp variabil. Aceste operaţii sunt
implementate printr-un software care se numeşte, protocolul de transmisie CSMA/CD.
Interfata cu calculatorul conţine un software care asigură funcţionarea plăcii de reţea ca o
componentă a calculatorului, numită driver. Acesta se instalează după instalarea plăcii în slotul PCI
sau ISA al plăcii de bază.
Interfata cu calculatorul transformarea datelor care se transferă de la placa de bază unde sunt
transmise paralel, în format serial aşa cum datele se transmit pe cablu.
Interfata cu calculatorul asigură formarea cadrelor aşa cum sunt transmise pe cablu. Adică datelor li
se adaugă un preambul, adresa destinaţie şi sursă şi un element de verificarea corectitudinii transmisiei
pe cablu, numit CRC.
Pregătirea datelor se face prin transformarea lor din formatul în care ele circulă în calculator, în
forma în care ele sunt transmise pe cablu.
În calculator datele circulă în paralel pe magistralele de date, iar pe cablu datele sunt transmise
serial.
Placa de reţea transformă fluxul de date din paralel în serial, aşa cum se vede în figur alăturată.

Datele fac parte din fişiere de dimensiuni mari. Dacă fiecare calculator ar transmite pe cablu o
cantitate mare de date, retelele s-ar bloca. Deasemenea, cînd se produc erori în transmisie, sarcina de
tratare a erorii este mai grea, deoarece trebuie să retransmită blocuri mari de date. Din aceste motive,
datele care trebuie transmise se fragmentează în blocuri mai mici numite cadre. Cadrul reprezintă
unitatea de informaţie care se transmite într-o reţea LAN.
În figură, se prezintă modul în care placa de reţea pregăteşte datele, pentru a fi transmise.
Adică:
- fragmentează fişierul
- adaugă adresa destinaţie
- adaugă adresa sursă
- adaugă informaţiile de control
- adaugă CRC pentru verificarea transmisiei
După aceste operaţiuni se obţine un cadru.
Cadrele sunt transmise prin reţeaua LAN.

17
Datele sunt recepţionate de o singură placă de reţea din LAN, aceea care are adresa destinaţie.
Calculatorul care recepţionează cadrele, elimină informaţiile suplimentare folosite pentru transmisia
datelor, apoi ele sunt reasamblate pentru a reconstitui fişierul transmis.
În calculator datele sunt în format digital, adică biţi, iar pe cablu sub formă de semnale electice codate.
În reţelele locale se foloseşte codul Manchester.
Componenta hardware care face această operaţiune de transformare a datelor, se numeşte
TRANSCEIVER.
În figură se prezintă cele două forme în care sunt datele: sub formă de biţi şi codate Manchester.

Plăcile de reţea pot avea transceiverul intern sau extern


Transmisia şi controlul fluxului
Înainte ca placa de reţea să transmită datele în reţea, poartă un dialog cu placa de reţea receptoare
pentru a stabili următorii parametri cu care va transmite datele:
- dimensiunea maximă a datelor
- intervalul de timp dintre date
- cantitatea de date transmise fără a aştepta confirmare
- intervalul de timp până la transmiterea confirmării
- viteza de transmisie
- capacitatea memoriei plăcii de reţea
Fiecare placă de reţea transmite celeilalte aceşti parametrii, precum şi adaptarea la parametrii
celeilalte, după care un calculator le transmite şi un altul le recepţionează. Transmisia datelor este
prezentată în figura de mai jos.

18
Calculatorul care are placa de reţea cu adresa fizică 006c137e54a3, transmite cadre de date
calculatorului care are placa de reţea cu adresa MAC 00c14f27d32c, care le primeşte.

Recepţia datelor
Placa de reţea recepţionează datele sosite de pe cablu care sunt:
- transformate în semnale binare
- prin eliminarea informaţiilor conţinute de cadru, se obţin datele
- sunt stocate în memoria RAM a plăcii de reţea. Operaţiile de memorare sunt
comandate CPU al plăcii de reţea.
Datele sunt transferate la placa de bază, după ce au fost transformate din format serial în format
paralel, ca să poată fi transmise pe magistralele plăcii de bază. Apoi sunt stocate în memoria RAM a
plăcii de bază.

19
Selectarea plăcii de reţea conform tipului de reţea, tipului de mediu şi arhitecturii
magistralei de date.
Scopul plăcii de reţea este de a realiza conexiunea dintre un calculator şi o reţea locală la care acesta
este conectat. Placa de reţea reprezintă legătura fizică dintre cablul de reţea şi magistrala
internă a sistemului. Exista trei variante de plăci disponibile pe piaţă: 8-bit, 16-bit şi 32-bit.
Cu cât este mai mare numărul de biţi pe care se face transferul de date, cu atât viteza de
transmisie suportată de placa de reţea este mai mare. Majoritatea plăcilor din acest moment
suportă transfer de 10/100MBps, viteza de transmisie fiind determinată automat în funcţie
de capabilităţile plăcii de reţea de la celălalt capăt al conexiunii.
Termenul „modem” este o prescurtare a expresiei „MOdulator-DEModulator”, care desemnează
operaţiile efectuate de acest dispozitiv. Scopul unui modem este de a transmite informaţii
în format digital prin intermediul liniilor telefonice. Modemul, la transmiterea datelor în
exterior (linia telefonica), modulează informaţiile într-un format compatibil cu linia
telefonică, în timp ce la primirea datelor din exterior demodulează semnalul pentru a
obţine forma iniţială a datelor. Modemurile fără cablu convertesc informaţiile digitale în
semnale radio şi invers.
Reţelele locale au apărut ca urmare a necesităţii accesului mai multor angajaţi ai unei instituţii la
colecţii de date procesate şi stocate pe diferite calculatoare.
Transferul de date între calculatoare se realizează printr-un cablu special de reţea, de tip BNC sau
UTP.
Un PC personal care lucrează izolat sau care comunică doar prin modem cu alte PC-uri, nu are nevoie
de o placă de reţea. Avantajul comunicării prin placa de reţea este că aceasta este mult mai
stabilă şi rapidă decât prin modem, iar dezavantajul este ca aceasta funcţionează bine
numai pe distanţe mici, până la câteva sute de metri.
În cazul PC-urilor cu rol de gateway (poartă) între reţele locale, sau cu rol de router (nod de distribuţie)
pentru mai multe subreţele într-un PC, pot fi montate mai multe plăci de reţea, pentru ca
fiecare placă de reţea să asigure comunicarea cu un grup diferit de PC-uri.
Cel mai raspindit standard pentru plăcile de reţea este Ethernet. Placa de reţea se montează
în cutia PC-ului, într-unul din sloturile de pe placa de bază, şi mufele ei ies la vedere în
spatele PC-ului, unde se conectează cablul de reţea.

Plăcile de reţea mai vechi dispun de mufe BNC, iar plăcile mai noi au numai mufe UTP. Dar
multe plăci de reţea au ambele tipuri de mufe.
Mufa cilindrică este pentru reţele bazate pe cablu coaxial de tip BNC. Asemenea reţele permit
conectarea mai multor PC-uri în serie, într-o reţea de tip ring. Conectarea cablului la placa

20
de reţea se realizează printr-o mufa BNC în T. Dezavantajul acestui tip de reţea este că o
întrerupere a cablului determină scoaterea din funcţiune a întregii reţele. Dar este o
variantă de reţea mai ieftină.
Mufa pătrată este pentru cablu de tip UTP, un cablu cu 8 fire folosit pentru comunicaţii rapide. Cablul
UTP se foloseşte la o reţea de mai multe PC-uri conectate în stea. Fiecare PC este
conectat la un swich printr-un cablu UTP separat, iar swich-ul permite comunicarea între
ele. Aceasta reţea este mai scumpă, însă are avantajul că o întrerupere a cablului nu
afectează decât conectarea la reţeaua PC-ului de la capătul lui, iar celelalte PC-uri continua
să funcţioneze normal în reţea.
Alegerea tipului de placă de reţea depinde de :
- tipul de cablu utilizat ca mediu de transmisie, care înseamnă alegerea unei plăci care să
aibă un conector adecvat cablului folosit
- tehnologia de realizare a reţelei LAN, care înseamnă că placa va transmite cu o
anumită viteză şi va utiliza o anumită metodă de acces la mediu.
Pentru a asigura compatibilitatea între calculator şi reţea, placa de reţea trebuie să se potrivească cu
structura internă a calculatorului (arhitectura magistralei de date) şi să posede tipul de
conector corespunzător cablului folosit.
Datorită pierderilor de semnal pe linie, nu se recomandă utilizarea cablurilor mai lungi de 180 de
metri. Semnalul transmis pe el ajunge prea slab la destinaţie ca să poată fi recepţionat
corect.
Pentru viteză mare se alege soluţia cu cablu UTP dar este necesar şi un swich.
Plăcile rapide pot lucra în regimul 10/100/1000 (adică pot comuta, după necesitate, între 10 Mbps, 100
Mbps şi 1Gbps).
Tipul slotului în care va fi montată placa
În funcţie de configuraţia fizică a plăcii, ea poate lucra pe un slot ISA sau pe un slot PCI, deci PC-ul
trebuie să aibă slotul corespunzător pentru placa de reţea aleasă. Sloturile ISA sunt prize de
culoare neagră de pe placa de bază, iar sloturile PCI sunt mai scurte şi de culoare albă.
Plăcile de bază vechi nu au sloturi PCI, iar de pe unele plăci mai noi au dispărut sloturile
ISA.
Preţul unei plăci de reţea, este destul de accesibil, variind intre 5$ şi 100$ pentru tipurile cele mai
obişnuite.

Etapele instalării plăcii de reţea

Montarea plăcii de reţea în calculator

1. Se închide şi se deconectează calculatorul de la reţeaua de alimentare şi se scot toate firele


Atenţie! Lucrând la un calculator conectat, acesta se poate deteriora sau operatorul se poate accidenta.
După ce se scot cablurile, se deschide carcasa
Placa de reţea se introduce cu atenţie în slotul special
Se montează carcasa
Cablarea şi conectarea plăcii de reţea
Există două tipuri de transceivere : interne şi externe

21
Ex. Pentru un conector AUI se foloseşte un cablu 10 Base-T care poate fi conectat cu un conector RJ-
45 pentru un transceiver intern, sau AUI poate fi folosit pentru a se ataşa la un cablu
subţire Ethernet.

Transceivere externe:
pentru cablu de reţea subţire (thinnet) cu conector AUI
pentru Ethernet care conectează direct la placa de reţea
pentru cablu gros de reţea (thicknet) cu bandă „vampir”
Conectarea plăcii de reţea la mediu, se face printr-un conector corespunzător cablului utilizat ca
mediu de transmisie

Plăcile de reţea sunt proiectate pentru o anumită tehnologie de realizare a reţelelor: Ethernet, Token
ring, FDDI. Placa asigură conectarea la mediu printr-un conector, funcţie de tipul de cablu utilizat
pentru legarea calculatoarelor în reţea.
Fiecare tehnologie de realizare a reţelei, are propria viteză de transmisie a datelor şi propria
metodă de acces. Metoda de acces asigură ca pe un cablu, să transmită date un număr mare de
calculatoare.
Placă de reţea utilizată pentru realizarea unui LAN, folosind tehnologia Ethernet. Conectarea la reţea
se poate face prin:
• conector RJ 45, la cablu torsadat UTP
• conector BNC, la cablu coaxial subtire
• conector DB 15, la cablu coaxial gros

Instalarea driverelor corespunzătoare sistemului de operare

Un driver este o componentă software care permite unui calculator să comunice cu un anumit
dispozitiv.
Driverele de reţea permit comunicarea între o placă de reţea şi redirectorul de reţea care rulează pe
calculator. Redirectorul este acea parte a software-ului de reţea care acceptă cereri de

22
intrare/ieşire (I/O) pentru fişiere aflate la distanţă, cereri pe care le trimite sau le
redirectează către un alt calculator din reţea.
Un sistem de operare pentru reţele este un sistem de operare cu trăsături adiţionale pentru a creşte
funcţionalitatea şi uşurinţa în administrare într-un mediu de reţea. Următoarele sunt
exemple de sisteme de operare pentru reţea:
Windows 2000 Server
Windows 2003 Server
UNIX
Linux
Novell NetWare
Mac OS X
Un sistem de operare pentru reţea este conceput pentru a asigura resursele necesare pentru clienţi:
Aplicaţii pentru servere, precum o bază de date partajată
Stocarea de date centralizată
Serviciu pentru directoare ce asigură o bază de date centralizată cu toate conturile de utilizatori
din reţea
Coada pentru printare prin reţea
Accesul la reţea şi securitate
Sistem de stocare redundant, precum RAID şi backup-uri
Sistemele de operare pentru reţea asigură protocoale concepute pentru a îndeplini funcţiile de reţea.
Aceste protocoale sunt controlate de către codul din serverele aflate în reţea. Protocoalele
folosite de sisteme de operare pentru reţea asigură servicii precum web, transferul de
fişiere, e-mail, translatarea numelor şi adresarea IP automată.
Fabricantul plăcii de reţea furnizează producătorului de software de reţea driverele necesare pentru a fi
incluse în sistemul de operare. Dacă driverul pentru o anumită placă de reţea nu a fost
inclus în sistemul de operare, atunci driverele de reţea corespunzătoare celor mai utilizate
sisteme de operare sunt oferite de către producător pe suport electronic.
Implemetarea driverelor de reţea constă în:
instalarea driverelor
configurarea driverelor
actualizarea driverelor
dezinstalarea driverelor.
a) Instalarea driverelor
Fiecare sistem de operare oferă proceduri de instalare care folosesc o interfaţă grafică interactivă care
îl ghidează pe utilizator pe parcursul procesului de instalare.
b) Configurarea driverelor
Plăcile de reţea conţin parametri configurabili care trebuie setaţi corespunzător pentru ca placa de reţea
să funcţioneze corect. Majoritatea plăcilor de reţea sunt configurabile prin software sau
respectă specificaţiile Plug-and-Play. Configuraţia este stabilită prin software, în timpul
sau după instalarea driverelor.
c) Actualizarea driverelor
Câteodată, un producător va publica noi drivere software pentru o placă de reţea. Un driver nou poate
să sporească funcţionalitatea unei plăci de reţea sau poate fi necesar pentru compatibilitate
cu un sistem de operare.
Când se instalează un nou driver, trebuie oprit software-ul antivirus astfel încât fişierele să fie instalate
corect. Unele scannere antivirus pot detecta actualizările de drivere ca fiind un posibil atac.
De asemenea, doar un driver ar trebui instalat la un moment dat, altfel un proces de
actualizare poate să intre în conflict cu altele.
Este recomandată închiderea tuturor aplicaţiilor care se execută, astfel încât fişierele asociate cu
actualizarea driverului să nu fie accesate de alte procese. Alternativ, se dă click pe butonul
Update Driver din Device Manager.
Semnul "+" care apare lângă categoria Network adapters va permite expandarea acestei
categorii şi afişează o listă cu plăcile de reţea instalate în sistem. Pentru a vizualiza şi
23
modifica proprietăţile plăcii de reţea, sau pentru a actualiza driverul, dublu click pe
aceasta. În fereastra în care sunt prezentate proprietăţile plăcii de reţea se selectează
meniul Driver.
După ce actualizarea a fost efectuată, este recomandată repornirea calculatorului chiar dacă nu există
mesaj de avertizare care să ceară explicit acest lucru. Repornirea calculatorului asigură
faptul că instalarea s-a încheiat cu succes şi că noul driver funcţionează corect. Când se
instalează mai multe drivere, calculatorul se reporneşte după fiecare update pentru a va
verifica dacă nu există conflicte. Acest pas durează mai mult dar asigură o instalare corectă
a driverului.
d) Dezinstalarea unui driver pentru placa de reţea
Dacă un driver de placă de reţea nu funcţionează corect după ce a fost instalat, driverul poate fi
dezinstalat sau se poate trece la versiunea precedentă. în Device Manager , dublu click pe
echipament. în fereastra Adapter Properties, se selectează meniul Driver şi click pe butonul
Roll Back Driver. Dacă nu a fost instalat nici un driver înainte de actualizare, această
opţiune nu va fi accesibilă. În acest caz, va trebui găsit un driver pentru echipament şi
instalat manual, dacă sistemul de operare nu găseşte un driver potrivit pentru placa de
reţea.

24
NORME DE PROTECTIA MUNCII IN NETWORKING

Procesul de networking implica o atentie constanta si proceduri de protectia muncii.Constructia


unei retele(networking) este o combinatie de activitati desfasurate in meseria de constructor si
in cea de electrician.In ambele meserii mentionate,protectia muncii este o preocupare majora.

Lista urmatoare cuprinde o seama de masuri de precautie de urmat cind avem de-a face cu
materiale electrice:
1. Nu lucrati niciodata pe un device(hub,switch,router sau PC) cu carcasa demontata si
conectat la reteaua electrica.
2. Testati toate socket-urile electrice cu un tester de tensiune sau multimetru adecvat.
3. Localizati toate traseele electrice inainte de a incerca sa instalati orice echipament de retea.
4. Impamintati corespunzator toate echipamentele de retea.
5. Nu taiati si nu perforati niciodata cablul de AC de 220V.
6. Folositi ochelari de protectie cind taiati sau gauriti.Fiti atenti cind folositi lame.
7. Masurati cu atentie inainte de a taia,perfora etc.Masurati de doua ori,actionati o data.
8. Preocupati-va si de securitatea echipei de networking care lucreaza cu dvs.
9. Ori de cite ori trebuie sa lucrati in pereti, tavane sau mansarde, primul lucru pe care trebuie
sa il faceti este sa intrerupeti alimentarea cu curent electric a tuturor circuitelor care pot
trece prin zona respectiva.In cazul in care nu sinteti sigur daca si pe unde trec fire cu curent
electric prin partea cladirii in care lucrati, o regula buna de urmat este sa inchideti curentul
in toata cladirea.Niciodata,in absolut nici o situatie,nu atingeti cablurile sub tensiune!Chiar
daca credeti ca ati oprit curentul prin toata zona prin care lucrati!Nu puteti niciodata sa stiti
daca acestea sint “fierbinti”sau nu.
10. Inainte de a incepe lucrul, localizati extinctoarele din zona.
11. Purtati imbracaminte adecvata. Pantalonii lungi si hainele cu mineca lunga ajuta la
protejarea picioarelor si a miinilor.Evitati folosirea hainelor excesiv de largi.Daca se agata
de ceva,puteti fi ranit.
12. Daca estimati ca veti avea de lucru in incaperi cu tavan fals,inspectati zona mai inainte de a
incepe lucrul.Aceasta se poate realiza ridicind citeva din placile din care este constituit
tavanul fals si privind pe deasupra celorlalte.In acest fel puteti identifica cabluri
electrice,trasee de ventilatie,echipamente mecanice si orice altceva care v-ar putea cauza
ulterior probleme.
13. Daca trebuie sa taiati sau sa folositi un fierastrau, protejati-va ochii cu ochelari de protectie.
Se recomanda purtarea ochelarilor de protectie si cind lucrati intr-un spatiu strimt sau
deasupra unui tavan suspendat.Astfel ochii dvs.sint protejati daca pica ceva de deasupra sau
va miscati in intuneric.
14. Consultati inginerul de intretinere al cladirii in care veti lucra pentru a afla daca aveti
materiale precum azbest si plumb in pereti,tavane etc.In caz pozitiv,urmati precautiile
specifice in lucrul cu astfel de materiale.
Pastrati ordinea si curatenia in aria de lucru. Nu lasati scule in locuri in care cineva ar putea sa calce
peste ele.Fiti precaut cu sculele care au cabluri de alimentare lungi.Precum sculele,este usor sa te
impiedici de ele.

25