Reţele de calculatoare (RC)

Reţea de calculatoare = ansamblu de calculatoare interconectate, cu scopul de a partaja resursele

(echipamente hardware - imprimante, HD, baze de date sau aplicaţii software) şi de a face schimb de date,
de a comunica, fără a-şi pierde autonomia de gestiune a propriilor resurse sau independenţa de execuţie.

Pentru asigurarea funcţiilor de conectivitate şi comunicare de date a unei RC sunt necesare:

 Dispozitive hardware necesare pentru realizarea unei reţele: modem, placa de reţea (necesare
fiecărui calculator din cadrul reţelei)
 Mediul de conectare (calea pe care circulă datele):
o Prin cablu: coaxial, fibră optică
o Fără cablu (wireless): unde radio, unde laser, microunde, unde radio prin satelit
 Aplicaţii software – asigură legătura logică între calculatoarele din reţea

Clasificarea reţelelor:

1. După modul de acces la reţea:

a. Private: sunt realizate în regim de proprietate sau de închiriere a liniilor de comunicaţie. Au
securitate şi viteză foarte mare dar au utilizare limitată. Se adresează organizaţiilor cu
puncte de lucru într-o arie geografică mare.
b. Publice: se plăteşte timpul de utilizare a reţelei. Viteză mai mică, securitate mică, utilizare
extinsă
2. După strategia de funcţionare:
a. peer-to-peer: max. 25 calculatoare, securitate mică, performanţe scăzute, costuri relativ
mici. Sunt adecvate situaţiilor când se urmăreşte partajarea echipamentelor hardware,
comunicarea prin mesaje.
b. Client-server: formate din:
 Server - calculator pe care rulează softul de reţea şi care furnizează servicii
calculatoarelor client
Serverele pot fi: de fişiere, de imprimante sau de comunicaţie
 Staţii de lucru (client) – pe care lucrează user-ii care pot accesa, în funcţie de
drepturile lor, resursele reţelei. User-ul este definit în reţea de către administratorul
de reţea, care îi crează un cont (protejat eventual de parolă) şi îi stabileşte
drepturile de acces la resurse.
3. După extindere:
a. PAN (Personal Area Network - rețea de calculatoare folosită pentru comunicarea între
câteva mici calculatoare sau și aparate multifuncționale inteligente (smart), apropiate unele
de altele. Exemple de dispozitive care sunt folosite în rețeaua de tip PAN sunt imprimantele,
aparatele de fax, telefoanele mobile, Personal Digital Assistant (PDA-uri), scanere, aparate
de poziționare și navigație GPS, playere "inteligente" și altele. Raza de acțiune a rețelelor
PAN este aproximativ de la 6-9 metri. Rețelele PAN pot fi conectate cu magistrale USB și
FireWire. Cu ajutorul unor tehnologii ca IrDA (unde infraroșii) și Bluetooth (unde radio) se
pot crea și rețele de tip Wireless PAN (rețele PAN wireless)
b. Reţele locale (LAN - Local Area Networ: calculatoarele sunt răspândite pe o arie mică (max 2
km), în general fiind în aceeaşi clădire.
 c. CAN (Campus Area Network - rețea de LAN-uri interconectate, asemănatoare cu cea de tip
MAN, dar ea se extinde pe o zonă geografică limitată, de exemplu a unei universități. În
cazul unei universități o rețea CAN poate face legătura între diferite clădiri ale campusului:
departamentele academice, biblioteca universitară, căminul studențesc. CAN este ca
extindere în general mai mare decât rețelele locale LAN dar mai mic decât WAN. Rețelele
CAN au fost create cu scopul de a facilita studenților accesul liber la rețeaua Internet și la
resursele universității.
d. MAN (Reţele metropolitane - Metropolitan Area Network): la nivel de oraş; de obiecei
desevesc instituţii publice locale
e. WAN (Reţele globale - Wide Area Network): la nivel de ţară, continent, glob (reţeaua
Internet)
f. GAN (Global Area Network) - Specificațiile GAN au fost în curs de dezvoltare de către multe
grupuri de specialiști. În general, rețeaua globală GAN definește un model de asigurare a
comunicațiilor mobile între un număr arbitrar de rețele WLAN, zone de acoperire prin
satelit, etc. În proiectul IEEE 802.20, IEEE a stabilit standardele pentru rețeaua terestră GAN,
valabile cu începere din iunie 2008.

Topologii ale reţelelor de calculatoare

Topologia (structura) unei rețele rezultă din modul de

conectare a elementelor rețelei între ele. Ea determină și
traseul concret pe care circulă informația în rețea "de la A
la B". Principalele tipuri de topologii pentru rețelele LAN
sunt:

 topologia Bus (înseamnă magistrală) - are o

fiabilitate sporită și o viteză mare de transmisie;
 topologia Ring (inel) - permite ca toate stațiile
conectate să aibă drepturi și funcțiuni egale;
 topologia Star (stea) - oferă o viteză mare de
comunicație, fiind destinată aplicațiilor în timp
real.

Rețelele mai mari prezintă o topologie formată dintr-o combinație a acestor trei tipuri.

Clasificare după tehnologia folosită la conectare

 prin cabluri metalice (coaxial)

 prin fibră optică
 Ethernet (referă la natura fizică a cablului folosit și la tensiunile electrice ale semnalului. Cel mai
răspândit protocol de comunicare în rețelele Ethernet se numește CSMA/CD ("Carrier Sense
Multiple Access / Collision Detection")
 Wireless LAN (WLAN – prin unde radio)
 HomePNA ("HomePNA" este un sistem de conectare între ele a calculatoarelor și aparatelor
"inteligente" dintr-o locuință, bazat pe fire normale de telefon sau cablu normal de televiziune)
 Power line (sistemul "Power line communication" (PLC) se bazează pe rețeaua de curent electric,
atât cea de înaltă cât și cea de joasă tensiune, care practic ajung la orice loc din lume)
Metodele de conectare sunt în continuă dezvoltare și deja foarte diverse, începând cu tot felul de cabluri
metalice și de fibră optică, cabluri submarine, și terminând cu legături prin radio cum ar fi Wi-Fi sau
Bluetooth, prin raze infraroșii (IrDA) sau chiar prin intermediul sateliților.

Internetworking

Tehnicile de internetworkig (în sens de inter-networking, și nu internet-working) conectează între ele două
sau mai multe rețele sau segmente de rețea, folosind un ruter. Orice interconexiune între rețele publice,
private, comerciale, industriale sau guvernamentale poate fi numită "internetworking".

În practica actuală, rețelele interconectate folosesc nivelul Internet Protocol (IP). Există trei tipuri de rețele
internetwork, în funcție de cine le administrează și cine are acces la ele:

 intranet
 extranet
 Internet

Rețelele de tip intranet și extranet pot avea sau nu și acces la Internet. Dacă ele sunt conectate la Internet,
atunci ele trebuie să fie protejate împotriva accesului neautorizat din Internet. Internetul nu este considerat
parte constituentă a unui intranet sau extranet. Totuși el poate servi drept cale de acces la unele porțiuni ale
extranet-urilor.

Echipamente pentru realizarea rețelelor de calculatoare

Placă de interfață cu rețeaua (Network Interface Card, NIC)

O placă de rețea, adapter de rețea sau placă de interfață cu rețeaua

este o piesă / un circuit electronic care permite calculatoarelor să se
lege la o rețea de calculatoare. Ea asigură accesul fizic la resursele
rețelei, care la rândul lui permite utilizatorilor să creeze
conexiuni/sesiuni/legături cu alți utilizatori și calculatoare.

Repeater
Un repeter cu tehnologia fără fir

Un radio repeater

Repeater-ul este un dispozitiv electronic care primește semnale pe

care le retransmite la un nivel mai înalt sau la o putere mai mare,
sau de cealaltă parte a unui obstacol, astfel ca semnalul să poată
acoperi zone mari fără degradarea calității sale.

Termenul „repeater” provine din telegrafie unde reprezintă un dispozitiv electromecanic folosit pentru a
retransmite semnale telegrafice. Această definiție a continuat să existe în telefonie precum și la sistemele de
transport de date.

În telecomunicații definiția de repeater are urmatoarele sensuri standardizate:

 un dispozitiv analog care amplifică semnalul de intrare indiferent de natura sa (analogă sau digitală)
  un dispozitiv numeric care amplifică, redimensionează sau produce o combinație din aceste funcțiii
asupra semnalului digital de intrare pentru a fi retransmis.

HUB este un dispozitiv de rețea pentru conectarea altor dispozitive/calculatoare fie prin cablu UTP
(torsadat), fie prin cablu de fibră optică; legătura permite ca rețeaua să se comporte ca un singur segment.
Hub-urile funcționează la nivelul 1 (fizic) al sistemului de referință OSI. În caz de blocare, hub-ul este
responsabil și pentru retransmiterea semnalului spre toate porturile sale.

Deseori hub-urile dispun de connectoare de tip BNC și/sau AUI, pentru a permite conectarea la astfel de
segmente de rețele cum ar fi 10BASE2 și 10BASE5.

SWITCH-urile au înlocuit practic pe piață hub-urile având aclaşi rol de conectare a altor calculatoare la
reţea prin cablu UTP sau fibră optică.

ETHERNET este o familie de tehnologii de rețele de calculatoare bazată pe transmisia cadrelor (engleză
frames) și utilizată la implementarea rețelelor locale de tip LAN. Numele provine de la cuvântul englez ether
(tradus: eter), despre care multă vreme s-a crezut că este mediul în care acționau și comunicau zeitățile.
Ethernet-ul se definește printr-un șir de standarde pentru cablare și semnalizare electrică aparținând
primelor două niveluri din Modelul de Referință OSI - nivelul fizic și legătură de date. Pronunția e întrucâtva
asemănătoare cu pronunția cuvântului Internet, a nu se confunda!

Ethernet-ul este standardizat de IEEE în seria de standarde IEEE 802.3. Aceste standarde permit transmisia
datelor prin mai multe medii fizice, cum ar fi:

 cabluri coaxiale, folosite în primele rețele Ethernet

 cabluri torsadate (UTP- sau cabluri Ethernet, FTP, STP) - pentru conectarea sistemelor individuale la
rețea
 cabluri de fibră optică - pentru structura internă (backbone = magistrală) a rețelei.

Ethernet-ul a început să se răspândească începând din anii 1980, dezvoltându-se în detrimentul altor
tehnologii cum ar fi Token Ring, FDDI și ARCNET, până când a ajuns practic singurul protocol de nivel 2 de pe
piață

Descriere generală

Ethernet-ul a fost inventat pe baza ideii că pentru a lega computerele între ele astfel ca să formeze o rețea
este nevoie de un mediu de transmisie central cum ar fi un cablu coaxial partajat.

Conceptul și implementarea Ethernet-ului s-au dezvoltat incontinuu, ajungându-se azi la tehnologiile de

rețea complexe, care constituie fundamentul majorității LAN-urilor actuale. În loc de un mediu (cablu)
central, tehnologiile moderne utilizează legături de tipul „punct-la-punct”, hub, switch (română: comutator),
bridge (punte) și repeater, bazate pe fire electrice de cupru torsadate care reduc costurile instalării, măresc
fiabilitatea și înlesnesc managementul și reparațiile rețelei.

La nivelele de deasupra nivelului fizic, aparatele dintr-o rețea Ethernet comunică între ele prin împărțirea
mesajelor în multe pachete mici, care se transmit și se recepționează unul câte unul (dar foarte repede).
Fiecare aparat legat la rețea primește o adresă de la protocolul Media Access Control (Adresă MAC), unică,
alcătuită din 48 biți, și care se folosește la identificarea atât a sursei cât și a destinației pachetelor.
Toate adaptoarele de rețea (NIC) primesc încă din fabrică o adresă unică, și în mod normal nici un adaptor
nu acceptă pachete adresate altcuiva. La nevoie adresa poate totuși fi schimbată, de exemplu atunci când un
adaptor se defectează și trebuie înlocuit cu unul nou, dar păstrându-se adresa MAC veche.

Cu toate progresele făcute, și anume plecând de la cabluri coaxiale groase care ajungeau la viteze de
transmisie de maximum 10 Mbit/s, și până în zilele noastre, când rețelele Ethernet cu fibre optice ajung la
viteze de pânâ la 100 Gbit/s (prin standardul IEEE 802.3ba[2])[3], formatul cadrelor nu s-a schimbat, astfel
încât toate rețelele Ethernet pot fi interconectate fără probleme. În plus, datorită marii răspândiri a rețelelor
Ethernet, scăderii permanente a costurilor pentru hardware, precum și miniaturizării tuturor componentelor
Ethernet, în ziua de azi funcționalitatea Ethernet se poate implementa la PC-uri direct pe placa de bază, fără
a mai fi nevoie de o placă de rețea separată.

Caracteristici fizice

Cele mai vechi medii de transmisie pentru protocolul Ethernet au fost cablurile coaxiale groase (standardul
10BASE5) și subțiri (10BASE2). A urmat apoi cablul torsadat, care este prezent în toate standardele începând
cu 10BASE-T (10 Mbps). Odată cu mărirea vitezei, distanțele pentru care funcționează Ethernet-ul pe cupru
s-au redus, ajungând la numai 10 m pentru 100 Gbps[4]. Pentru a asigura conectivitatea la viteze și pe
distanțe mari s-a trecut la fibra optică. Potrivit unor estimări, este posibil ca Ethernet-ul să ajungă la o viteză
de transfer de ordinul terabiților pe secundă, folosind fibră optică, până în 2015[5].

Toate protocoalele din familia Ethernet care transmit informație în banda de bază folosesc codarea
Manchester cu valorile de +0,85V și -0,85V[6].

Formatul cadrului

Există mai multe tipuri de cadre:

 Cadrul Ethernet Versiunea 2 (Ethernet II), numită și cadrul DIX (de la numele companiilor DEC, Intel
și Xerox); acesta este cel mai folosit cadru în prezent.
 Implementarea non-standard a companiei Novell, care nu conține antetul LLC (IEEE 802.2).
 Cadrul IEEE 802.2 LLC
 Cadrul IEEE 802.2 LLC/SNAP

Toate aceste tipuri de cadre pot conține în plus și o etichetă (engleză: tag) de tipul IEEE 802.1Q, folosit la
identificarea VLAN-ului. Această extensie mărește dimensiunea maximă a cadrului cu 4 octeți, până la 1522
octeți.

Formatul cadrului Ethernet folosit în prezent

Cadre incomplete

Cadrele incomplete sunt cele care au o lungime mai mică decât cea specificată de standard (64 de octeți).
Astfel de cadre apar cel mai des din cauza coliziunilor din rețea, dar și datorită unor probleme cu plăcile de
rețea sau cu implementarea software a stivei de protocoale.

Cadrul Ethernet (IEEE 802.3)

Dimensiunea maxima a cadrului: 1.500 bytes. (Aceasta lungime dicteaza în câte cadre va fi împărțit mesajul.
Un mesaj lung va fi impărțit în cadre, care vor fi transmise pe rând. La stația receptoare, după ce ajung toate
cadrele, ele sunt recombinate pentru a reconstrui mesajul inițial.)

Semnificatia câmpurilor cadrului:

 Antet (Preambul) – asigură componentelor din rețea timpul necesar detectării prezenței semnalului
și citirii semnalului înainte de sosirea datelor.
 SFD (Start Frame Delimiter) – 8 biți ce indică începutul cadrului.
 Date – conține datele furnizate de către nivelul superior (pachetul IP) și numarul de biți din câmpul
DATA.
 PAD - dacă cadrul este mai mic decât dimensiunea minima = 46 bytes (de exemplu este ultimul
cadru al unui mesaj lung) atunci acest câmp va fi umplut cu informație până când va atinge
dimensiunea minimă a cadrului de 46 de bytes.
 FCS (Frame Check Sequence) -pe baza unui algoritm matematic calculeaza CRC (Cyclical Redundancy
Check) pentru intregul conținut al cadrului.

Sisteme de operare pentru reţele de calculatoare (rulează pe server): Microsoft Windows NT

Server (NT3.11, WIN2000, WINXP, WIN2003 server), LINUX, UNIX, Solaris, Oracle Application Server.

Securitatea reţelelor de calculatoare

Reţeaua INTERNET
1960 – ARPANET, dezvoltată în cadrul Departamnetului de Apărare al SUA

1973 – a devenit reţea internaţională (SUA, Anglia, Norvegia)

1977 – a fost adăugat serviciul de poştă electronică la ARPANET

1983 – protocolul NCP (Network Control Protocol) a fost înlocuit de protocolul TCP/IP (ransmission Control
Protocol / Internet Protocol) care permitea interconectarea reţelelor diferite (LAN, WAN)

ARPANET a rămas o reţea destinată cercetării şi învăţământului şi stă la baza reţelei Internet de azi.

La Internet s-au conectat începând cu 1990 reţele comerciale, reţele universitare, utilizatori individuali etc.

1992 – s-a adăugat la reţeaua Internet serviciul www (World Wide Web)

Informaţia circulă în reţeaua Internet sub formă de pachete.

PACHET = informaţia propriu-zisă + informaţia de control (în antetul pachetului se memorează adresa
destinatarului, a expeditorului)

Comunicarea pe bază de pachete separă calculatoarele din reţea în două tipuri:

 Calculatoare de aplicaţie -gazdă (host): au rolul de a distribui pachetele utilizatorilor, comunică cu

un calculator aflat la distanţă, în vederea executării unei aplicaţii
 Calculatoare de comunicaţie: au rolul de a asigura comunicarea între două gazde prin dirijarea
pachetelor de la expeditor la destinatar (router, gateway). Dirijarea pachetelor se face printr-un
protocol de comunicare = set de reguli pentru schimbul de date şi mesaje între două calculatoare
conectate
IP (Internet Protocol) = protocol bazat pe două adrese: a reţelei destinatarului şi a calculatorului
gazdă în cadrul reţelei respective
TCP (Transmission Control Protocol), completează IP – are rolul de a împărţi mesajul în pachete, de
a le numerota şi de a reface un mesaj din pachetele primite.

Adresa de Intenet

Adresa de Internet i se atribuie fiecărui calculator conectat la Internet şi este un număr natural cuprins între
0 şi 232-1 (ex: 128.001.101.111). Pentru uşurinţa memorării şi utilizării, acestui număr i se asociază un nume
simbolic, numit nume de domeniu. Domeniile sunt structurate într-un sistem de subdomenii, numit DNS
(Domain Name System). Astfel, numele unui domeniu este format din mai multe nume de subdomenii
separate prin punct.

EX: nume_calculator.nume_grup.nume_organizatie.zona

DNS - Domain Name System (Sistemul de Nume de Domeniu)

Generalităţi/Definiţii

DNS este un serviciu de registru Internet distribuit. DNS translatează ("mapează") din nume de domeniu (sau
nume ale maşinilor de calcul) în adrese IP şi din adrese IP în nume. Translatarea numelui în adresa IP se
numeşte "rezolvarea numelui de domeniu". Cele mai multe servicii Internet se bazează pe DNS şi dacă
acesta cade, siturile web nu pot fi găsite iar livrarea mail se blochează.

Numele de domenii sunt mult mai uşor de reţinut decât adresele IP, dar nu oferă nici o indicaţie despre cum
să găsiţi situl pe internet. Acest lucru este făcut de către sistemul DNS, care rezolvă domeniile în adevăratele
lor adrese - adresele IP.

O mapare este o simplă asociere între două lucruri, în acest caz un nume de maşină, ca ftp.linux.org, şi IP-ul
maşinii (sau adresa) 199.249.150.4.

Un calculator se identifică printr-o adresă, unică în Internet, numită adresa IP a calculatorului respectiv.
Totodată calculatorul poate avea asociat şi un nume. Astfel, adresa IP este utilizată la nivelul programelor de
prelucrare în reţea. În schimb, la nivelul utilizatorilor cu acces la mediul Internet, identificarea
calculatoarelor se face printr-un nume de calculator host gestionat de sistemul DNS.

Concepţia protocolului TCP/IP este astfel implementată încât schema de adresare permite utilizatorilor şi
programelor din reţea să identifice în mod unic o reţea sau un calculator host, atât prin intermediul unei
adrese IP (adresa unică pe care o are fiecare calculator cuplat la mediul Internet), cât şi prin intermediul unui
nume de calculator host. Evident, protocolul IP realizează o corespondenţă bijectivă între adresele IP şi
numele gestionate de DNS.

Structura DNS realizează administrarea unor nume prin care se acordă diferite responsabilităţi de grup,
fiecare nivel reprezentând un domeniu.

Cum funcţionează?

Fiecare calculator trebuie să 'ştie' de existenţa a cel puţin un server DNS pentru a rezolva corelaţia între un
nume calificat de domeniu (FQDN, sau nume de domeniu DNS), adică o adresă literală (gen
www.google.com, sau www.rdsnet.ro.ro) şi adresa sa numerică (IP address, de tipul 81.196.12.33); aceasta
pentru că o conexiune TCP/IP între 2 calculatoare în Internet se face la nivel de adrese numerice IP.

Dacă procesul 'resolver' din calculatorul propriu nu reuşeşte să facă o căutare validă DNS (acel DNS lookup),
atunci veţi primi o eroare pentru orice pagină web sau server mail, apelate prin numele lor de domeniu.

Vă puteţi convinge că există o problemă DNS - nu neapărat la nivel central - dacă primind o eroare pentru
www.rdslink.ro puteţi totuşi aduce homepage-ul cu adresa IP echivalentă: 81.196.12.38.

Domeniile şi DNS-ul:

Sistemul de nume din Internet este structurat pe domenii şi subdomenii. Să luăm un server de nume (name
server) admin.rdslink.ro. Domeniul cel mai larg este ro care include domeniul rdslink.ro iar admin este un
computer din cadrul domeniului rdslink.ro. Deci luând de la dreapta la stânga un nume, pe cea mai din
dreapta poziţie se află domeniul cel mai general, după care urmează în ordinea subordonării restul
subdomeniilor. Pe cea mai din stânga poziţie se află numele computerului.

În Internet există domenii dedicate (standardizate). Iată câteva dintre ele: com desemnează domeniul
comercial, edu desemnează domeniul educaţional, gov domeniul guvernamental, mil domeniul militar, org
alte organizaţii, net resurse de reţea, int resurse internaţionale, etc.

Extinderea Internet-ului în diferite ţări a dus la crearea de domenii pentru fiecare ţară. Câteva: ro România,
fr Franţa, it Italia, uk Marea Britanie, us USA, etc.

Care este sistemul de căutare a unui nume în Internet:

DNS-ul este o bază de date distribuită pe toată reţeaua Internet. Se numeşte distribuită deoarece nu există
un singur server care să aibă toată informaţia necesară traducerii oricărui domeniu într-o adresă IP. Fiecare
server menţine o bază de date cu propriile domenii pe care sistemele de pe Internet pot să o interogheze.

În Internet există servere (servere DNS) care ţin tabele de corespondenţă între numele cunoscute de fiecare
şi adresele fizice corespunzătoare. Fiecare server DNS are un server DNS superior cu care face periodic
schimb de informaţie. Sigur, trebuie să existe un sistem care să se asigure că serverele DNS de pretutindeni
au acces la aceeaşi informaţie privind adresele IP ale siturilor şi domeniilor web. De aceea există sistemul de
name servere autoritare şi servere rădăcină.
*
Servere DNS Autoritare: fiecare domeniu trebuie să aibă 2 servere DNS ce funcţionează ca Autoritar şi
Primar. Acestea sunt serverele ce pastrează cea mai corectă şi adusă la zi informaţie privind adresa IP a unui
domeniu. De obicei, aceste servere DNS sunt operate de către deţinătorii domeniilor în cauză. Alte servere
DNS de pe internet se vor încrede în name serverele autoritare de a le furniza adresa corectă pentru
domeniu pe web.|

*
Servere DNS Rădăcină: următoarea parte a unui sistem DNS, sunt cele 13 servere DNS ce deţin informaţia
'top level' pentru întregul sistem DNS. Aceste 13 sisteme, operate de către mai multe companii private,
instituţii academice şi laboratoare militare, au sarcina de a propaga informaţia privind adresele IP a fiecărui
server autoritar al unui domeniu, către alte servere DNS de pe Internet.

Exemplu: Dacă utilizatorul doreşte să acceseze www.microsoft.ro

*
Utilizatorul introduce 'www.microsoft.com' în bara de adrese a browserului
- Browserul trimite un mesaj serverului DNS al Furnizorului de Servicii Internet (D.C.D.).

*
Serverul se uită în înregistrările sale pentru a vedea dacă are adresa sitului www.microsoft.com
- Văzând că nu are adresa sitului www.microsoft.com, trebuie să o solicite unui server rădăcină.
*
microsoft.com face parte din .com TLD [top-level-domain], aşa că întreabă un server rădăcină responsabil cu
.com TLD [serverul rădăcină are o listă cu toate domeniile .com cunoscute, precum şi cu serverele autoritare
ale fiecărui domeniu]

- Serverul rădăcină se conectează la adresa IP 131.107.1.240, serverul autoritar pentru microsoft.com, de

unde primeşte adresa IP pentru www.microsoft.com

*
Serverul rădăcină dă înapoi serverului DNS al Furnizorului de Servicii Internet (D.C.D.) această adresă, care la
rândul lui o va pasa înapoi browserului utilizatorului. Browserul se conectează la adresa IP şi primeşte
paginile de la www.microsoft.com.

- Serverul DNS al ISP-ului utilizatorului păstrează adresa www.microsoft.com în cache-ul DNS propriu. Data
viitoare când cineva conectat la acelaşi ISP doreşte să se conecteze la microsoft.com, va avea adresa stocată
local şi o poate rezolva mult mai rapid.

*
În funcţie de cum a configurat Furnizorul de Servicii Internet (D.C.D.) serverele DNS proprii, adresa poate fi
păstrată în cache pentru câteva ore sau câteva zile. Acest lucru este important de ştiut, deoarece, dacă
adresa IP a microsoft.com [sau a oricărui domeniu] se schimbă în intervalul respectiv, serverul DNS nu o va
mai solicita serverelor rădăcină până când nu expiră cache-ul.

Servicii Internet:
 www – informaţii din orice domeniu – protocolul HTTP, HTTPS (Hyper Text Transfer Protocol Secure)
  chat – comunicare directă în timp real
 grupuri de discuţii
 E-mail – foloseşte protocolul SMTP (Simple Mail Transfer Protocol)
 Transfer de fişiere – protocolull FTP (File Tranfer Protocol)
 Ataşarea de fişiere la mesaje

Accesarea unui serviciu Internet necesită rularea pe calculatorul gazdă a unui program client specific acelui
serviciu. De ex., pentru www e necesar ca pe client să existe un browser specific sistemului de operare;
pentru ftp e necesară o aplicaţie specifică (ex: CuteFTP, unele aplicaţii sunt înglobate în browser, altele în
SO)