Facultatea de Ştiinţe

Referat la disciplina:Electronică

Tema
Arhitectura microprocesoarelor

Student:****
Grupa B numãrul 609
Data predãrii referatului:3.11.2006
 Microprocesorul

Computerele din ziua de azi nu sunt numai cele mai bune maşinãrii proiectate de cei
mai buni ingineri şi programatori. Ele sunt produsul unei evoluţii care s-a bazat atât pe
capricii, pe considerente comerciale, cât şi pe inovaţii tehnologice. Istoria bogatã şi complexã
a procesoarelor moderne se întinde pe mai bine de o jumatate de secol, începuturile acesteia
fiind indisolubil legate de calculatoarele care au deschis noi cãi în era informaticii.
Procesorul a apãrut ca urmare a necesitãţii efectuãrii în mod rapid de calcule complexe
şi a avut o ascensiune şi perfecţionare simultanã cu dezvoltarea industriei mondiale de
informaticã şi telecomunicaţii.
Microprocesorul este o componentã electronicã ce poate procesa douã tipuri de informaţie:
date şi comenzi; el primeşte şi trimite aceste informaţii, codate în limbaj binar, prin impulsuri
electrice. În ciuda complexitaţii sale, microprocesorul este alcãtuit în principal dintr-un singur
element de bazã: tranzistorul (inventat în 1947). Asamblând milioane de tranzistori, se pot
creea comenzi ce analizeazã starea unor curenţi electrici, rezultând în execuţia pe plan logic a
unei adunãri, a unei comparaţii între douã date etc. . Mãrimea unui astfel de tranzistor este
foarte redusã, de ordinul miilor de atomi. Toate componentele calculatorului, inclusiv
procesorul şi memoria, sunt sincronizate de impulsurile unui generator de tact. Când vorbim
despre procesoare, ne gândim automat la CPU (Central Processing Unit), însa majoritatea
componentelor dintr-un PC sunt dotate cu microprocesoare, acestea controlând placa de sunet,
de reţea sau placa graficã (unde este folositã denumirea de GPU - Graphic Processing Unit,
procesor ce rivalizeazã în numãr de tranzistori cu un CPU).Circuitele procesoare ale
componentelor şi perifericelor sunt atât de specializate încât nu pot comunica direct între ele;
în schimb, ele depun informaţiile utile în zone specifice ale memoriei, de unde procesorul le
poate extrage, prelucrând si coordonând activitatea acestora. Deoarece toate informaţiile
tranziteazã obligatoriu CPU-ul, puterea globalã de calcul a calculatorului va depinde de
acesta. În contrast, CPU-ul este un procesor cu un grad mai redus de specializare şi, prin
urmare, cu o arie foarte largã de utilizare. Emularea sarcinilor celorlalte componente din
sistem este o practicã des întâlnitã atunci când acestea din urmã nu dispun de resursele
necesare; de exemplu, dacã placa grafica nu deţine funcţii capabile pentru afişarea de imagini
tridimensionale în jocuri, CPU-ul va prelua aceasta sarcinã. . Rezultatele sunt, însã, foarte
slabe, fiind realizate compromisuri imense de vitezã şi calitate, procesorul central nefiind
specializat pe astfel de calculi.

Arhitectura internã se împarte schematic în trei mari blocuri de tranzistori, numite si

unitãţi:

1) Unitãţile de calcul:
- unitatea aritmeticã (ALU - Aritmetic Logical Unit), este cea mai importantã, fiind utilizatã
de toate programele; se ocupã numai de calculele simple, cu numere întregi;
- unitatea de calcul în virgulã mobila (FPU - Floating Point Unit), era la origine un procesor
independent (seria 8087, 80287, 80387) dar a fost integratã în procesorul principal în 1989,
odatã cu apariţia lui 80486; aceasta este capabilã de operaţii matematice cu virgulã mobilã,
precum şi de altele mai avansate, cum ar fi funcţiile trigonometrice;
- unitatea multimedia, nestandardizatã; prima astfel de unitate a fost MMX, în 1997, urmatã
apoi de 3DNow!, SSE, 3DNow!+, SSE2 si SSE3; funcţia lor este aceea de a optimiza
programele multimedia (sunet, grafica 3D, efecte audio-video).
2) Unitãţile de control, care se ocupã cu decodarea instrucţiunilor, accesul la memoria RAM,
stabilirea prioritãţilor de calcul etc.
3) Unitatea de memorie cache, împarţitã în douã subunitãţi: una pentru comenzi, cealaltã
pentru date; memoria cache stocheazã comenzile şi datele cele mai des utilizate.
Caracteristici de funcţionare:

a)Frecvenţa

Cea mai comunã proprietate a unui procesor este frecvenţa de tact, aflatã în relaţie directã cu
puterea sa de calcul. Unitatea de masurã a frecvenţei este ciclul pe secunda sau Hertz-ul. O
vitezã de 400 MHz face ca microprocesorul sa poata prelucra 400 de milioane de semnale
binare (0, 1) pe secundã. Creşterea frecvenţei microprocesorului este o metodã importantã de
a creste performanţele. Astfel, dacã în 1981, primul PC avea frecvenţa de 4,77 MHz în anii
urmãtori au urmat:1984: 8MHz, 1986: 10 MHz,1987: 16 MHz, 1989: 25 MHz, 1991: 33
MHz, 1992: 50 MHz, 1993: 66 MHz, 1995: 100 MHz, 1997: 200 MHz, ,1998: 400 MHz,
1999: 800 MHz, 2000: 1500 MHz, 2001: 2000 MHz, 2002: 3000 MHz, etc.

b)Memoria cache

Memoria cache este o memorie de mare vitezã, inclusã în totalitate în procesor (la modelele
actuale) sau pe placa de bazã (la cele mai vechi), care pãstreazã informaţiile şi datele cele mai
recent utilizate. Aceasta este împarţitã pe mai multe nivele (levels), în funcţie de „distanţã”
faţã de unitatea de calcul. Astfel, memoria cache level 1 poate fi accesatã imediat, cu stadii
minime de aşteptare, deoarece lucreazã la viteza procesorului, fiind strâns legatã de nucleul
acestuia. Memoria cache level 2 este de obicei mai mare şi a cunoscut o evoluţie marcantã;
iniţial, ea a fost încorporatã pe placa de bazã şi oferea o vitezã micã; apoi a fost alaturatã
procesorului, functionând la o vitezã fractionatã dar comparabilã cu acesta; în final, ea a fost
integratã în pastila de siliciu a acestuia, având astfel o vitezã egalã cu cea a CPU-ului.
Avantajul memoriei cache constã în reducerea timpilor de aşteptare, deci în creşterea vitezei
de lucru, deoarece memoria RAM a sistemului este mult mai lentã decât procesorul.

c) Arhitecturile RISC si CISC

Aceste arhitecturi definesc felul în care comenzile sunt executate în microprocesor.

Arhitectura CISC (Complex Instruction Set Computer) a stat la baza primelor modele. Cu
timpul, cercetãtorii au constatat faptul cã o suitã de instrucţiuni simple se poate executa mai
rapid decât o singurã instrucţiune complexã, iar diminuarea numãrului de comenzi şi a
complexitaţii lor permite reducerea spaţiului utilizat de acestea în procesor, având ca şi
consecinţã creşterea vitezei de lucru, astfel aparând arhitectura RISC (Reduced Instruction Set
Computer). Procesoarele uzuale din ziua de azi au la bazã o combinaţie a celor douã
arhitecturi.
d) Execuţia super-scalarã, procesoare multi-core

Super-scalar înseamnã posibilitatea de a executa mai multe instrucţiuni simultan prin

integrarea mai multor unitãţi de calcul. Primul procesor super-scalar din lumea PC-urilor a
fost Pentium; acesta integra douã ALU (Arithmetical Logic Unit).
O extensie a acestui concept o reprezintã includerea mai multor nuclee într-un singur
procesor; practic, avem douã procesoare ce prelucreazã instrucţiunile şi datele în paralel
(aproape dublând performanţa în aplicaţiile optimizate pentru acest mod de lucru) dar care
sunt încapsulate într-un singur element pe care îl numim generic.
 e) Unelte de dezvoltare (software)

Puterea unui procesor este inutilã dacã nu exista programe care sa-l exploateze la maxim.
Programele sunt scrise cu ajutorul limbajelor de programare, dar progresul lor este relativ lent
faţã de evoluţia procesoarelor, ceea ce atrage un decalaj cvasi-permanent între hardware şi
software. De exemplu, primul compilator care exploata eficient procesoarele Pentium şi
Pentium II, o versiune a lui Visual C++, a apãrut în 1999, abia dupa doi ani de la lansarea lui
Pentium II şi la sase ani dupa apariţia lui Pentium.
Chiar daca puterea de calcul a procesoarelor a crescut de mii de ori în ultimii 20 de ani, nu
înseamnã cã un program de editare de text este de mii de ori mai rapid. O mare parte din
aceasta putere de calcul a fost transmisã catre funcţii din ce în ce mai numeroase şi mai
complexe, utile de exemplu în aplicaţii multimedia

Istoric

Primele microprocesoare:
La 13 iulie 1968, Robert Noyce şi Andrew Grove, nereuşind sã convingã compania Fairchild
sã se lanseze în „aventura” circuitelor integrate, au fondat propria companie, Intel, acronimul
de la INTegrated ELectronics. Noua companie l-a avut de la început în echipã pe unul dintre
cei care realizaserã primul circuit integrat, Bob Noyce. Scopul iniţial a fost impunerea
memoriilor semiconductoare pe piaţa, când memoriile cu miez magnetic erau încã dominante
şi costau mai puţin. În anul 1969, compania japonezã Busicom, dorind sã dezvolte un
calculator de înaltã performanţã, încredinteazã firmei Intel caietul de sarcini. Cercetãtorii de la
Intel au observat cã este mai practic sã reduci numarul circuitelor, cu condiţia sã concentrezi
un numar mai mare de funcţii logice pe fiecare. Aşa a rezultat primul chipset (MCS-4), cu
patru circuite, din care unul dedicat calculelor, 4004 - primul microprocesor industrial şi
comercial. Fabuloasa istorie a microprocesoarelor tocmai începuse cu primul procesor
existent ca entitate distinctã, înconjurat de alte chip-uri.
La numai un an dupã Intel, la 1 mai 1969, Advanced Micro Devices (AMD) este fondatã de
Jerry Sanders şi alţi şapte asociaţi. Dorinţa lor era de a construi o companie puternicã de
semiconductoare şi circuite integrate (îndeosebi memorii şi electronicã de telecomunicaţii)
pentru diferite segmente ale pieţei. Sediul iniţial a fost sufrageria unuia dintre cofondatori,
John Carey, dar în scurt timp s-au mutat în douã camere ale unei companii din Santa Clara.
Pâna în septembrie, AMD a adunat banii necesari pentru a începe manufacturarea produselor
şi pentru a se muta în primul sediu permanent, în Thompson Place, Sunnyvale. În primii ani
de existenţa, AMD s-a ocupat cu fabricarea de dispozitive licenţiate de alte companii, printre
care şi Intel.
La 15 noiembrie 1971, lansarea lui Intel 4004 a dat startul celei de-a IV-a generaţii de
computere; chip-ul era capabil sã proceseze datele pe 4 biţi, însa instrucţiunile (în numar de
46, orientate pe operatiuni aritmetice) aveau o lungime de 8 biti; el conţinea 2300 tranzistori,
memoria adresabila era de 4 KB, efectua 60.000 operaţii pe secunda la frecvenţã de bazã de
108 KHz. Acesta a fost cuplat cu o alta mare invenţie a timpului, tot a lui Intel, şi anume
RAM-ul (chip-uri de memorie de ordinul kilobitilor), rezultând o vitezã crescutã de procesare.
Intel a vândut drepturile asupra arhitecturii 4004 companiei Busicom pentru 60.000$, dar
realizând ca 4004 este mai mult decât un simplu chip, le-a rascumpãrat mai târziu, profitând
de faptul cã Busicom trecea prin dificultãţi financiare. Acest târg rivalizeazã ca profitabilitate
cu cumpãrarea Peninsulei Alaska de la Rusia de cãtre SUA şi se spune cã a fost „best-buy”-ul
secolului XX. Intel avea sã devinã gigantul procesoarelor pentru PC şi nimeni nu a fost mirat
de faptul cã dezvoltarea memoriilor semiconductoare, ce constituia primul obiectiv la
înfiintarea lui Intel, a fost repede datã uitãrii. Este de notat faptul ca dacã sondele spaţiale
Pioneer 10 şi Pioneer 11 vor fi vreodatã gasite de o civilizaţie extraterestrã, procesorul Intel
4004 va fi o dovadã a tehnologiei pamântene! Procesorul a dat nastere microcalculatoarelor,
denumite PC-uri, care erau destul de mici si destul de ieftine pentru a fi accesibile publicului
larg.
Succesorul lui 4004 a fost 8008, apãrut în 1972. Acesta prelucra date pe 8 biti, avea 3300
tranzistori, frecvenţa de 800 KHz, 48 de instrucţiuni, memorie adresabilã de 16 KB şi efectua
30.000 operatii pe secundã. Proiectat iniţial pentru comanda unui display cu tub catodic
pentru firma Datapoint Corp., el nu a fost acceptat de specialişti, fiind considerat prea lent.
Totuşi piaţa a absorbit curând circuitul, aplicaţiile sale de manipulare de date şi caractere
dovedind utilitatea sa.
În aprilie 1974 apare 8080 (4500 tranzistori, 64 KB adresabili, 2083 KHz, 72 instrucţiuni).
Avea performanţe globale de zece ori mai mari decât cele ale lui 8008 şi putea efectua
290.000 de instrucţiuni pe secunda. Cu douã magistrale, una de 8 biti pentru date şi a doua pe
16 biti pentru adrese, era un curios hibrid 8/16 biţi. A fost folosit în industria electronicã, a
bunurilor de consum şi în cea a automobilelor, fiind prezent de asemenea în primul calculator
personal - Altair 8800, produs în 1975 de Micro Instrumentation Telemetry Systems.
Entuziaştii timpului puteau cumparã un kit de Altair pentru numai 395$, şi în numai câteva
luni s-au vândut zeci de mii de exemplare, creându-se astfel prima listã de asteptare din istoria
PC-urilor. Este interesant de precizat ca, la ora aceea, a doua sursã de procesoare Intel era...
Advanced Micro Devices, cu al sau AMD 9080, versiunea proprie de Intel 8080. Intel nu va
deţine monopolul pentru prea mult timp, deoarece imediat dupã lansarea lui 8080, Motorola
apare cu propriul sãu competitor, 6800. Pentru o scurtã perioadã de timp, inginerii şi oamenii
de stiinţã au fost divizaţi în doua grupuri, susţinatori ai lui Intel sau Motorola. Cu toate ca
8080 şi 6800 faceau parte din aceeaşi clasã de performanţa, aveau o arhitecturã total diferitã.
6800 era modelat dupã PDP-11, la rândul lui succesor îndepãrtat al lui PDP-5 de la DEC; avea
o arhitecturã mai precisã şi în multe privinţe îsi depaşea clar competitorul. Însã combinaţia de
timing, marketingul agresiv, disponibilitatea unor unelte de dezvoltare software şi hardware
mai bune i-au conferit lui Intel supremaţia. Nu a fost nici prima şi nici ultima datã când
argumentele comerciale au eclipsat factorii arhitecturali. Cu toate cã în prezent procesoarele
Intel reprezintã punctul de reper în industrie, la începutul anilor '80 existau alte nume mari,
cum ar fi Zilog cu al sãu Z80, sau Rockwell cu 6502, care au format şi formeazã înca
generaţii de informaticieni, şi care echipau calculatoare precum Apple II, Zx, Oric sau
Commodore.
Z-80 a constituit un succes deoarece era compatibil cu 8080 şi, în acelaşi timp, introducea
multe inovaţii, cum ar fi extra-regiştrii. Se poate spune, de asemenea, cã Z80 a avut un efect
devastator asupra industriei microprocesoarelor, generând asa-numitul „blestem al
compatibilitaţii”. Z80 a demonstrat faptul cã e mai avantajos economic sã extinzi o arhitecturã
deja existentã decât sã creezi o alta complet nouã. Astfel, se pãstrau clienţii care nu doreau sã
rescrie programele (lucru deosebit de costisitor) pentru noua arhitecturã. Însã reversul
medaliei constã din faptul ca noile arhitecturi nu mai puteau aduce un salt evolutiv radical: cu
trecerea timpului, arhitectura se învecheşte şi devine din ce în ce mai greu de mânuit şi mai
dificil de programat eficient. Succesul firmei Zilog a însemnat ieşirea din anonimat pentru
AMD, care a creeat primul coprocesor matematic din lume, un add-on la procesorul Zilog Z-
80. Astfel, spre sfârşitul celui de-al cincilea an de existenţã, AMD avea 1500 de angajaţi,
realizând peste 200 de produse diferite, unele dintre ele patentate, aducând un venit de
aproape 26,5 milioane de dolari.
Tot de epoca 8080 este legatã şi apariţia primului calculator personal comercial, Apple. Istoria
naşterii şi evoluţiei firmei Apple ilustreazã extraordinara putere a ideii inovatoare în condiţiile
economiei de piaţa şi, într-un fel, mitul succesului american. Proiectat şi realizat literalmente
pe genunchi, într-un garaj, de doi studenţi, Steve Wozniak şi Steven Jobs, era vândut în 1976
direct din acel garaj. Acţiunea, la început cu puţine şanse de reuşitã, a pus bazele firmei Apple
Co., ce avea sã devinã alternativa actualã la PC. În 1979 apare microprocesorul Motorola
68000, care va echipa calculatoarele Macintosh începând din 1984, calculatoare ce vor da
naştere unui segment aparte din piatã. În 1976, AMD şi Intel au semnat primul acord de
schimb reciproc de patente, în urma cãruia AMD a devenit al doilea producãtor de procesoare
Intel. Acordul a fost reînnoit în 1981 şi completat apoi în fiecare an. Acea perioadã a fost una
de colaborare fructuoasã pentru ambii parteneri, AMD fabricând la scara largã viitoarele
procesoare Intel 8088 şi 80286. Şi cum inovaţia trebuia sustinutã şi în domeniul software, un
la fel de tânar student, Bill Gates, a implementat un limbaj BASIC pe calculatorul Altair
8800, primul PC vândut vreodatã. A fost prima acţiune a unei mici companii, care va
determina în mod decisiv evoluţia software-ul microcalculatoarelor. Microsoft urma sa se
înfiinteze în 1975, având ca fondatori pe Bill Gates si Paul Allen. În 1974, Gary Kildall scrie
CP/M, primul sistem de operare pentru microcomputere, stramos şi inspirator al viitorului
MS-DOS.

Clasificari arhitecturale
Considerentele din paragraful precedent pot servi si pentru clasificarea variatelor arhitecturi
disponibile in acest moment. Diferentele intre clasele de arhitecturi constau in volumul de
prelucrari efectuate prin program si prin intermediul echipamentului la executia unui program
scris in limbaj de nivel inalt. In calculatorul convetional, programul sursa este compilat de
catre compilator, care translateaza instructiunile programa- torului in instructiuni de nivel
inferior, care pot fi executate de catre hardware. Deci, pentru executia programului sint
necesare prelucrari atit software cit si hardware. Totusi, unele masini necesita volume
importante de translatari din limbajul de nivel inalt in cel apropiat masinii, ca urmare a
nivelului foarte scazut al limbajului masina, caz in care un mare volum de prelucrari se
efectueaza de catre software. Alte calculatoare, avind functii de nivel inalt implementate in
arhitecturi hardware, necesita un proces de compilare mai simplu, deoarece echipamentul este
capabil sa execute functii mai apropiate de cele utilizate in limbajul sursa.
In figura 1.1 se indica o posibila clasificare a arhitecturilor [1],[2]. Principalele doua clase
sint: arhitecturi cu executie directa si arhitecturi cu executie indirecta.Arhitectura cu executie
indirecta se subdivizeaza in arhitectura complexa si redusa, iar arhitectura complexa include
arhitectura orientata catre limbaj (language oriented) si arhitectura corelata cu limbajul
(language-corresponding). In fine, arhitectura corelata cu limbajul se subdivizeaza in
arhitecturi ce necesita translatari prin program si arhitecturi cu translatari prin hardware.

Fig. 1.1 Clasificari arhitecturale din punctul de vedere al executiei programului in limbaje de
nivel inalt
 a. Arhitecturi cu executie directa
Calculatoarele din aceasta clasa sint capabile sa execute limbaje de nivel inalt direct, fara nici
un fel de translatare. Avantajele majore ale acestei clase constau in: gradul ridicat de
interactiune cu programatorul, absenta timpului de compilare si reprezentarea programului cu
un singur fisier (doar codul sursa, fara fisier obiect sau executabil). Dezavantajele sint
generate de dificultatile de depanare (numarul erorilor sintactice detectate la executie este
mic; este necesara verificarea sintactica a tuturor programelor, chiar si a celor corecte; masina
nu poate executa decit programe scrise in limbajul propriu). Nu exista exemple de
microprocesoare din aceasta categorie.
b. Arhitecturi reduse
Calculatoarele cu arhitectura redusa sint orientate catre imbunatatirea performantelor la
rularea programelor de nivel inalt. Scopul este atins prin implementarea directa in hardware a
unui mic numar de instructiuni simple, a caror executie este optimizata. Aria economisita pe
placheta de siliciu printr-o astfel de abordare poate fi utilizata pentru construirea unor blocuri
menite sa creasca viteza de executie a programului. Principalele dificultati sint solutionate la
nivelul compilatoru- lui.
Filozofia de mai sus a avut ca rezuultat realizarea procesoarelor cu set redus de instructiuni
(RISC- Reduced Innstruction Set Computers), care au inceput a fi utilizate in aplicatii
comerciale (microcalculatoare IBM). In aceeasi clasa pot fi incluse si transputerele, produse
ale firmei INMOS, care poseda alte facilitati arhitecturale ce le recomanda pentru utilizarea in
realizarea structurilor multiprocesor.
c. Arhitecturi orientate catre limbaj
Trasatura distinctiva a acestor arhitecturi este data de utilizarea unor moduri speciale de
adresare si a unor instructiuni speciale, utilizabile de catre compilator pentru implementarea
unor operatii specifice limbajelor de nivel inalt, cum este accesul la structuri complexe de
date. Rezultatul se manifesta in simplificarea procesului de compilare. Avantajul potential al
acestui mod de abordare consta in posibilitatea de implementare directa in hardware a unor
functii specifice limbajelor de nivel inalt. Pe de alta parte, complexitatea crescinda a
procesorului poate indeparta rezultatul proiectarii de situatia optima, manifestata printre altele
si prin reducerea vitezei de executie a instructiunilor simple.
Aceasta categorie include marea majoritate a procesoarelor disponibile pe piata la ora actuala.
Doua din cele mai intens utilizate familii (iAPX 286 si iAPX 432) vor fi studiate in capitole
ulterioare.
d. Arhitecturi corelate cu limbajul
Aceste sisteme ar trebui sa realizeze o corespondenta biunivoca intre limbajul de nivel inalt si
codul masina. Ca urmare, compilatorul unui astfel de calculator devine similar cu un
asamblor. Diferenta intre tipurile A (translatare software) si B (translatare hardware) din fig.
1.1. se manifesta in mai marea viteza de translatare pentru varianta B si mai redusa
complexitate hardware pentru varianta A.
Pentru ambele tipuri avantajele decurg din posibilitatea de depanare a unui program scris
direct in limbaj de nivel inalt. Ca performante care cunosc o imbunatatire se mentioneaza
fiabilitatea programelor si implemenatrea functiilor complexe. Este limpede ca ambele tipuri
de arhitecturi corelate cu limbajul sint puternic orientate catre executia programelor scrise in
limbajul pentru care a fost conceputa masina.
Doar putine masini existente functioneaza conform principiilor din aceasta clasa, dar nu exista
microprocesoare care sa ofere caracteristicile arhitecturii corelate cu limbajul.
e. Arhitectura si eficienta de executie
Caracteristicile arhitecturale cu cele mai puternice influente asupra eficientei de executie a
programelor scrise in limbaje de nivel inalt sint:
 -tipurile de date, deoarece tipurile de date manipulate eficient de catre masina tinta s-ar
putea sa fie identice cu tipurile de variabile in limbajul de nivel inalt;
-modurile de adresare, intrucit ele definesc mecanismul de acces la date in masina reala,
deci pot fi utilizate eficient pentru a reprezenta structuri complexe de date intr-o memorie cu
organizare liniara;
-setul de instructiuni, caci echipamentul poate oferi instructiuni ce realizeaza operatii tipice
cerute de executia programului (ca in arhitecturile orientate spre limbaj) sau poate oferi un set
de instructiuni mai apropiat de cel optim din punctul de vedere al timpului de executie (ca in
cazul masinilor cu arhitectura redusa).
In paragraful urmator se considera un exemplu ilustrativ pentru modul de alocare a memoriei
in executia programelor scrise in limbaj de nivel inalt, ca si pentru unele operatii tipice pentru
acest gen de programe.

BIBLIOGRAFIE

1- Tamas Nastase, Ionescu Berbec, Cosacescu Ionescu Oanxcea -Bazele informaticii editura
Sofitek 1999 isbn 9739823041
2- Carstea Mihaela, Ioan Diamanti -Calculatorul fãrã secrete editura Agni Bucuresti 1997
isbn 9739798330
3- Dodescu Gheorghe, Marsanu Radu, Nastase Florea- Calculatoare.elem fundamental de
striuct.initiere in utiliz pcului editura ALL 2000 isbn9736841588
4- www.muntealb.com/manual asamblarepc-bn.htm#harddiskul accesat la data 01.11.2006
5-www.hp.com.ro/istorie aceasat la data 23.10.2006
6-Lector universitar doctor Cezar Botezatu- Arhitectura calculatoarelor personale şi sisteme
de operare specifice editura Universul juridic 2005 isbn 973764316x
7- www.scritube.com/stiinta/informatica/ARHITECTURA-
MICROPROCESOARELOR21976.php