Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
La Disciplina: M3
Referat
Tema: Microprocesorul
Elev:
COCONEA Alexandru
Profesor: Buzea Genina
Anul,2023
CUPRINS:
MEMORIU JUSTIFICATIV
Arhitectura internă
Caracteristicile procesorului
Procesorul – Funcţionare
Familii de procesoare
MEMORIU JUSTIFICATIV
Microprocesorul: este o componentă electronică ce poate
procesa două tipuri de informaţie: date şi comenzi; el primeşte şi trimite
aceste informaţii, codate în limbaj binar, prin impulsuri electrice.
În ciuda complexităţii sale, microprocesorul este alcătuit în principal
dintr-un singur element de bază: tranzistorul (inventat în 1947). Asamblând
milioane de tranzistori, se pot crea comenzi ce analizează starea unor
curenţi electrici, rezultând în execuţia pe plan logic a unei adunări, a unei
comparaţii între două date etc. Mărimea unui astfel de tranzistor este foarte
redusă, de ordinul miilor de atomi. Toate componentele calculatorului,
inclusiv procesorul si memoria, sunt sincronizate de impulsurile unui
generator de tact.
Când vorbim despre procesoare, ne gândim automat la CPU (Central
Processing Unit), însă majoritatea componentelor dintr-un PC sunt dotate
cu microprocesoare, acestea controlând placa de sunet, de reţea sau placa
grafică (unde este folosită denumirea de GPU - Graphic Processing Unit,
procesor ce rivalizează în număr de tranzistori cu un CPU). Circuitele
procesoare ale componentelor şi perifericelor sunt atât de specializate
încât nu pot comunica direct între ele; în schimb, ele depun informaţiile utile
în zone specifice ale memoriei, de unde procesorul le poate extrage,
prelucrând şi coordonând activitatea acestora. Deoarece toate informaţiile
tranzitează obligatoriu CPU-ul, puterea globală de calcul a calculatorului va
depinde de acesta. În contrast, CPU-ul este un procesor cu un grad mai
redus de specializare şi, prin urmare, cu o arie foarte largă de utilizare.
Arhitectura internă
Arhitectura internă se împarte schematic în trei mari blocuri de
tranzistori, numite şi unităţi:
1) Unităţile de calcul:
Caracteristicile procesorului
a) Frecvenţa
Cea mai comună proprietate a unui procesor este frecvenţa de tact,
aflată în relaţie directă cu puterea sa de calcul. Unitatea de măsură a
frecvenţei este ciclul pe secundă sau Hertz-ul. O viteză de 400 MHz face
ca microprocesorul să poată prelucra 400 de milioane de semnale binare
(0, 1) pe secundă. Creşterea frecvenţei microprocesorului este o metodă
importantă de a creşte performanţele.
În ultimii ani, din cauza creşterii masive a consumului de putere (fapt
care ducea atât la supraîncălzirea componentelor, cât şi la creşterea
facturilor la energia electrică), s-a pus accentul pe crearea altor metode de
creştere a vitezei, astfel încât bariera de 4 GHz nu a fost atinsă.
Datorită diferenţei de arhitectură dintre diferitele generaţii de
procesoare, puterea de calcul poate varia în cazul a două procesoare cu
aceeaşi frecvenţă dar aparţinând unor generaţii diferite. De aceea,
capacitatea de calcul a unui Pentium 100 MHz ar fi apropiată de cea a unui
ipotetic 486 la 200 MHz. Un exemplu recent îl constituie procesoarele
bazate pe arhitectura Intel Core, ce rulează la frecvenţe de ordinul a 2
GHz, dar depăşesc în performanţă vechile Pentium 4 ce aveau un tact de
peste 3 GHz.
Frecvenţa unui procesor este direct legată de mărimea circuitelor
interne. Fabricantul trebuie să găsească un echilibru în reducerea
dimensiunii circuitelor; scăderea acestora provoacă reducerea căldurii
disipate şi, dacă tehnologia este bine stăpânită, permite creşterea
frecvenţei de lucru; pe de altă parte, frecvenţa mare determină automat şi o
temperatură ridicată.
b) Memoria cache
Memoria cache este o memorie de mare viteză, inclusă în totalitate în
procesor (la modelele actuale) sau pe placa de bază (la cele mai vechi),
care păstrează informaţiile şi datele cele mai recent utilizate. Aceasta este
împărţită pe mai multe nivele (levels), în funcţie de „distanţa” faţă de
unitatea de calcul. Astfel, memoria cache level 1 poate fi accesată imediat,
cu stadii minime de aşteptare, deoarece lucrează la viteza procesorului,
fiind strâns legată de nucleul acestuia. Memoria cache level 2 este de
obicei mai mare şi a cunoscut o evoluţie marcantă; iniţial, ea a fost
încorporată pe placa de bază şi oferea o viteză mică; apoi a fost alăturată
procesorului, funcţionând la o viteză fracţionată dar comparabilă cu acesta;
în final, ea a fost integrată în pastila de siliciu a acestuia, având astfel o
viteză egală cu cea a CPU-ului. Avantajul memoriei cache constă în
reducerea timpilor de aşteptare, deci în creşterea vitezei de lucru,
deoarece memoria RAM a sistemului este mult mai lentă decât procesorul.
Avantajul memoriei cache (level 1 sau level 2) se poate observa uşor,
dezactivând-o din BIOS (dacă el permite acest lucru). Ca fapt divers,
eliminarea L1 cache-ului din orice procesor, oricât de modern ar fi, chiar
dacă rulează la 1 sau 2 GHz, chiar dacă deţine memorie L2 cache
integrată şi de dimensiune mare, va produce scăderea performanţelor până
aproape de nivelul unui 486.
Există mai multe tipuri de memorie cache, diferind în funcţie de
arhitectura procesorului.
c) Arhitecturile RISC şi CISC
Aceste arhitecturi definesc felul în care comenzile sunt executate în
microprocesor. Arhitectura CISC (Complex Instruction Set Computer) a stat
la baza primelor modele. Cu timpul, cercetătorii au constatat faptul că o
suită de instrucţiuni simple se poate executa mai rapid decât o singură
instrucţiune complexă, iar diminuarea numărului de comenzi şi a
complexităţii lor permite
reducerea spaţiului utilizat de acestea în procesor, având ca şi consecinţă
creşterea vitezei de lucru, astfel apărând arhitectura RISC (Reduced
Instruction Set Computer). Procesoarele uzuale din ziua de azi au la bază
o combinaţie a celor două arhitecturi.
d) Execuţia super-scalară, procesoare multi-core
Super-scalar înseamnă posibilitatea de a executa mai multe instrucţiuni
simultan prin integrarea mai multor unităţi de calcul. Primul procesor super-
scalar din lumea PC-urilor a fost Pentium; acesta integra două ALU
(Arithmetical Logic Unit).
O extensie a acestui concept o reprezintă includerea mai multor nuclee
într-un singur procesor; practic, avem două procesoare ce prelucrează
instrucţiunile şi datele în paralel (aproape dublând performanţa în aplicaţiile
optimizate pentru acest mod de lucru) dar care sunt încapsulate într-un
singur element pe care îl numim generic „procesor”.
e) Unelte de dezvoltare (software)
Puterea unui procesor este inutilă dacă nu există programe care să-l
exploateze la maxim. Programele sunt scrise cu ajutorul limbajelor de
programare, dar progresul lor este relativ lent faţă de evoluţia
procesoarelor, ceea ce atrage un decalaj cvasi-permanent între hardware
şi software. De exemplu, primul compilator care exploata eficient
procesoarele Pentium şi Pentium II, o versiune a lui Visual C++, a apărut în
1999, abia după doi ani de la lansarea lui Pentium II şi la şase ani după
apariţia lui Pentium.
Chiar dacă puterea de calcul a procesoarelor a crescut de mii de ori în
ultimii 20 de ani, nu înseamnă că un program de editare de text este de mii
de ori mai rapid. O mare parte din această putere de calcul a fost transmisă
către funcţii din ce în ce mai numeroase şi mai complexe, utile de exemplu
în aplicaţii multimedia.
PROCESORUL - FUNCTIONARE
Componentele de baza
Procesorul I8086 (primul lansat din familie) contine doua unitati
functionale autonome: unitatea de executie (EU – Execution Unit) si
unitatea de interfatare a magistralei (BIU – Bus Interface Unit); ulterior
functionalitatea acestor unitati a fost divizata pe mai multe unitati si s-au
adaugat altele ca de exemplu: unitatea de decodificare a instructiunilor,
unitatea de segmentare si de paginare, unitatea de management a
memoriei cache si procesorul de virgula flotanta. In figura urmatoare s-au
reprezentat aceste componente in structura procesorului I8086.