Unitatea Centrală de Prelucrare şi

Unitatea de memorie

Componentele hardware responsabile de prelucrarea datelor – UCP şi memoria –

sunt amplasate în aceeaşi locaţie, numită unitate centrală sau unitate sistem (system unit).

Toate celelalte dispozitive (numite, generic, echipamente periferice) de intrare sau de

ieşire şi de memorie secundară sunt legate direct sau indirect, cu cabluri sau fără fir (radio,

infraroşu, Bluetooth) la unitatea centrală.

 Unitatea Centrală de Prelucrare
(Central Processing Unit)
Procesorul (sau microprocesorul) denumit şi unitate centrală de
prelucrare, este componenta răspunzătoare de majoritatea
funcţiilor de calcul şi control dintr-un computer. Toate instrucţiunile
sistemului de operare şi ale aplicaţiilor program sunt executate aici.
O analogie frecvent utilizată este aceea cu creierul uman, ce deţine
o funcţie similară de control asupra celorlalte părţi ale corpului.
Procesorul include:
• unitatea de comandă şi control (UCC) aduce instrucţiunile din
software-ul încărcat în memorie, le decodează şi apoi le execută;
controlează, totodată, operaţiile tuturor celorlalte componente
hardware, inclusiv activităţile de input/output;
• unitatea aritmetică şi logică (UAL) efectuează calcule matematice,
putând face şi comparaţii între valori.
 Unitatea Centrală de Prelucrare
(Central Processing Unit)
Procesorul are nevoie de date şi de instrucţiuni pentru fiecare operaţie de
procesare pe care o realizează. Instrucţiunea este unitatea fundamentală
a unui program, constând în unul sau mai mulţi biţi de informaţii care
determină procesorul să efectueze o anumită sarcină.
Datele şi instrucţiunile sunt încărcate din memoria computerului, în anumite
locaţii din interiorul procesorului, numite registre, ce reprezintă cele mai
rapide medii de stocare utilizate de către procesor. În aceste locaţii se pot
memora date de lungimi foarte mici. Registrele sunt, de asemenea,
utilizate pentru a stoca datele care rezultă din fiecare operaţie de
procesare, înainte de a fi transferate în memoria computerului. Existenţa
unui număr mai mare de registre şi de dimensiuni mai mari, permite
optimizarea aplicaţiilor.
 Unitatea Centrală de Prelucrare
(Central Processing Unit)

Procesorul este realizat ca un circuit integrat ce cuprinde:

• nucleul procesorului (core), ce conţine: unitatea de
execuţie (Execution Unit), unitatea aritmetică şi logică
(Arithmetic Logic Unit) şi registre;
• unitatea de predicţie a ramificaţiilor (Branch Predictor
Unit);
• unitatea cu virgulă mobilă (Floating Point Unit);
• cache integrat de nivel 1 (L1 cache) şi nivel 2 (L2
cache);
• circuite de control.
 Unitatea Centrală de Prelucrare
(Central Processing Unit)
Performanţa procesoarelor este determinată de mai mulţi factori: frecvenţa
ceasului intern, dimensiunea registrelor interne, a magistralei de date şi
adrese, dimensiunea memoriei cache, capacitatea maximă de memorie
adresabilă, tipul constructiv (arhitectura).
1) Fiecare calculator conţine un circuit electronic care produce o serie de pulsuri
electronice la o rată predeterminată, numită frecvenţă de ceas (de tact). UCC
execută o instrucţiune corespunzător pulsurilor „ceasului”, fiecare
instrucţiune durând cel puţin aceeaşi perioadă de timp ca intervalul dintre
pulsuri. Ca atare, cu cât intervalul între pulsuri este mai mic, cu atât poate fi
executată mai repede fiecare instrucţiune. Această caracteristică
fundamentală a oricărui procesor, frecvenţa la care sunt efectuate operaţiile,
se măsoară în Hertzi şi multiplii săi: 1 KHz (kiloHertz) = 1.000 Hertz; 1 MHz
(MegaHertz) = 1.000 KHz; 1 GHz (GigaHertz) = 1.000 MHz.
Frecvenţa de ceas pentru calculatoarele personale actuale se exprimă în GHz,
adică în miliarde de cicluri (pulsuri) pe secundă.
 Unitatea Centrală de Prelucrare
(Central Processing Unit)
2) Performanţa este influenţată şi de dimensiunea registrelor interne ale
procesorului. Cu cât dimensiunea registrelor este mai mare cu atât
performanţa este mai ridicată. Aceasta deoarece capacitatea de memorare în
interiorul procesorului (în registrele sale) este mai mare, deci numărul de
operaţii de transfer cu memoria internă este mai mic iar toate aceste
transferuri consumă timp (pulsuri de ceas). Dimensiunile registrelor interne
sunt de 8, 16, 32 şi 64 biţi.
3) Procesorul este conectat la celelalte componente ale calculatorului prin
intermediul magistralelor. De mărimea magistralelor de date şi adrese
depind în mare măsură performanţele PC-ului. Dacă magistrala este mică
procesorul nu poate lucra la capacitatea sa maximă. Cu cât dimensiunea
magistralei de date este mai mare, cu atât este mai mare debitul de date care
circulă pe magistrală. O magistrală îngustă poate “gâtui” un calculator în care
toate celelalte componente sunt foarte rapide. Dimensiunile magistralelor
pentru un calculator personal sunt de 16, 32 şi 64 biţi.
 Unitatea Centrală de Prelucrare
(Central Processing Unit)
4) Performanţa a unui procesor este determinată şi de dimensiunea memoriei
cache. Datorită modului constructiv special al acesteia, procesorul
comunică mai rapid cu memoria cache, iar dacă programul pe care îl are de
executat se află în această memorie cache el va funcţiona mult mai rapid.
Cu cât memoria cache este mai mare cu atât este mai mare viteza de lucru.
Valorile tipice pentru dimensiunea memoriei cache sunt: 64 KB, 128 KB, 256
KB, 512 KB, 1MB, 2MB, până la valori de 4MB, 6 MB, 8 MB sau chiar 12 MB.
5) O altă mărime esenţială pentru un procesor este capacitatea maximă de
memorie pe care o poate adresa , deoarece procesorul lucrează mult mai
rapid cu memoria internă decât cu cea externă. În plus, un program nu se
poate executa decât dacă se află în memoria internă. De pildă,
presupunând că un registru al procesorului are 16 biţi, acesta poate adresa
maxim 64 KB de memorie. În realitate, calculatorul are mai mult mai multă
memorie. De aceea se fac tot felul de trucuri pentru a mări aceste valori.
 Unitatea Centrală de Prelucrare
(Central Processing Unit)

6) Performanţa unităţii centrale de prelucrare este limitată, totodată,

de constrângerile fizice ale tipului constructiv, majoritatea
procesoarelor fiind formate din circuite electronice sub formă de
chip-uri de siliciu, nu mai mari decât un bob de mazăre.
Pentru a comuta un circuit digital din cadrul procesorului în starea
pornit sau oprit, curentul electric trebuie să parcurgă materialul
(de regulă, siliciu) dintr-un punct A la alt punct B. Viteza cu care
parcurge această distanţă poate fi mărită fie reducând distanţa
dintre puncte, fie reducând rezistenţa materialului respectiv la
curentul electric. De-a lungul relativei scurte istorii a procesoarelor,
tehnologia de fabricaţie a acestora a fost micşorată continuu.
 Unitatea Centrală de Prelucrare
(Central Processing Unit)
Pentru o mai bună exprimare a caracteristicilor procesoarelor şi pentru a ajuta clienţii să
ia cea mai bună decizie la achiziţionarea unui PC, Intel a introdus un nou sistem de
numerotare al procesoarelor în iunie 2004.
Numerotarea procesoarelor permite utilizatorilor să diferenţieze rapid procesoarele
comparabile şi să analizeze, sau să ia în considerare în procesul de selecţie mai mult decât o
singură caracteristică a procesorului (ex: frecvenţa de ceas). Aceasta facilitează utilizatorilor
comparaţia produselor specifice dintr-o linie de producţie sau brand. Referinţele la frecvenţa
de funcţionare în numele procesorului (metodă ce era utilizată în trecut) a fost înlocuită cu
numărul de procesor, care reprezintă un set de caracteristici care influenţează întreaga
experienţă a utilizatorului. Numerotarea procesoarelor ia în considerare caracteristici esenţiale
cum ar fi: arhitectura, cache, magistrala sistem şi alte tehnologii pe lângă frecvenţa de ceas.
Numerele procesoarelor nu sunt o măsură a performanţelor. Un număr mai mare nu
înseamnă neapărat o performanţă mai ridicată pentru un anumit model sau anumită
configuraţie de sistem. Un număr mai mare în cadrul unei familii de procesoare poate indica
una sau mai multe schimbări ale caracteristicilor procesorului, sau o schimbare în arhitectura
acestuia. În anumite cazuri, un număr de procesor mai mare poate însemna mai mult dintr-o
anumită caracteristică şi mai puţin din alta. De exemplu, în anumite cazuri, numărul de
procesor creşte datorită ridicării frecvenţei magistralei de la 400 MHz la 533 MHz, sau mărirea
cache-ului de la 512 kB la 1 MB, în timp ce frecvenţa de funcţionare a procesorului rămâne
constantă sau scade.
Evoluţia şi caracteristicile microprocesoarelor Intel
Nume Apariţie Tranzistori µm Frecvenţa Bus MIPS
4004 1971 2.300 10 108 KHz 4 bits 0,092
8080 1974 6.000 6 2 MHz 8 bits 0,64
8-bit bus
8088 1979 29.000 3 5 MHz 0,33
16 bits
80286 1982 134.000 1,5 6 MHz 16 bits 1
80386 1985 275.000 1,5 16 MHz 32 bits 5
80486 1989 1,2 mil 1 25 MHz 32 bits 20
Pentium 1993 3,1 mil 0,8 60 MHz 32 bits 100

Pentium II 1997 7,5 mil 0,35 233 MHz 32 bits 400

Pentium III 1999 9,5 mil 0,25 450 MHz 32 bits 1.000

Pentium 4 2000 42 mil 0,18 1.5 GHz 32 bits 1.500

32 bits
Pentium 4 E 2004 188 mil 0,09 3.6 GHz 11.000
64-bits
32 bits
Pentium 4 D 2005 2 x 188 mil 0,09 3.2 GHz n/a
64-bits
32 bits
Core 2 Duo (gen I.) 2006 291 mil 0,065 3 GHz 22.000
64-bits
32 bits
Core 2 Quad (gen I.) 2007 2 x 291 mil 0,065 3 GHz 2*22.000
64-bits
32 bits
Core 2 Duo (gen. II) 2007 410 mil 0,045 3.33 GHz 24.200
64-bits
32 bits
Core 2 Quad (gen. II) 2008 2 x 410 mil 0,045 3.2 GHz 2*24.200
64-bits
32 bits
Intel Core i7 (Nehalem) 2008 731 mil 0,045 3.2 GHz n/a
64-bits
64 bits
Intel Core i7 (Lynnfield) 2009 774 mil 0.045 2.93 GHz 76.383
64-bits
64 bits
Intel Core i7 (Gulftown) 2010 1.170 mil 0.032 3.33 GHz 147.600
64-bits
 Unitatea Centrală de Prelucrare
(Central Processing Unit)

Multiprocesarea
Atunci când într-un sistem electronic de calcul se execută simultan două sau
mai multe instrucţiuni, vorbim despre multiprocesare. Acest concept se
regăseşte sub mai forme:
1) Procesoare cu nuclee multiple
Un astfel de procesor multicore combină două sau mai multe procesoare
independente într-un singur calculator cu scopul împărţirii sarcinilor şi
accelerării vitezei de prelucrare.
Dacă ar fi să facem o analogie, am putea compara un procesor dual-core cu o
şosea cu 4 benzi, ce poate asigura traficul unui număr dublu de maşini faţă
de clasica şosea cu două benzi, fără a fi nevoie ca fiecare maşină să ruleze
cu viteză dublă. În plus, un astfel de procesor permite utilizatorilor să
realizeze diferite sarcini în acelaşi timp, precum ar fi scrierea unui DVD şi
prelucrarea unor imagini, fără a fi afectată viteza de lucru.
 Unitatea Centrală de Prelucrare
(Central Processing Unit)
2) Prelucrare paralelă
Această formă de multiprocesare accelerează prelucrarea prin conectarea mai
multor procesoare cu scopul de a opera în acelaşi timp sau, altfel spus, în paralel.
Utilizările practice cele mai frecvente ale acestei tehnici includ modelarea, simularea şi
analiza efectuată asupra unor mari cantităţi de date. În lumea de azi a afacerilor, clienţii
solicită răspuns rapid la nevoile lor şi servicii croite după propriile necesităţi, astfel încât
companiile adună şi raportează un volum tot mai mare de informaţii privind clienţii lor.
Colectarea şi organizarea uriaşelor cantităţi de date ale clienţilor nu este o sarcină uşoară,
dar prelucrarea paralelă poate ajuta firmele să structureze datele referitoare la modelul
comportamental al clienţilor existenţi şi să prelucreze mai multe date în vederea realizării
unui program de marketing eficace. Drept rezultat, firma poate câştiga un avantaj
competitiv.
De pildă, să considerăm o firmă de brokeraj ce oferă informaţii privind activităţile de
tranzacţionare managerilor fondurilor de investiţii. Prin utilizarea prelucrării paralele, o
astfel de firmă poate face o analiză încrucişată a câtorva sute de mii de tranzacţii de valori
mobiliare diferite în fiecare zi, furnizând clienţilor săi rezultatele seara, înaintea
competitorilor. Acest avans în timp este critic, deoarece oferă managerilor fondurilor mai
mult timp pentru planificarea strategiilor şi luarea deciziilor de tranzacţionare înaintea
deschiderii pieţelor.
 Unitatea Centrală de Prelucrare
3) Prelucrare în reţea
Numită şi grid computing, ea presupune folosirea mai multor sisteme de calcul,
deţinute adesea de diferite organizaţii sau utilizatori individuali, în scopul de a participa în
mod coordonat la rezolvarea unei anumite probleme. Prelucrarea în reţea reprezintă o
alternativă cu costuri reduse la prelucrarea paralelă. Aşa-zisa reţea poate cuprinde zeci,
sute sau chiar mii de calculatoare ce lucrează în comun pentru rezolvarea unor probleme
complexe de prelucrare paralela. Cheia succesului unei astfel de prelucrări constă în
existenţa unui server central care să acţioneze ca şi conducătorul reţelei şi monitor al
traficului. Acest server de control împarte sarcinile de prelucrare în subsarcini şi le atribuie
acelor calculatoare ce au, cel puţin temporar, putere de procesare în surplus. Serverul
monitorizează, de asemenea, prelucrările şi dacă un membru al reţelei eşuează în
executarea unei sarcini, el va reporni sau reatribui acea sarcină. Când toate subsarcinile au
fost realizate, serverul de control combină rezultatele şi trece la următoarea sarcină până
când întreaga activitate este încheiată.
Astfel, prin reţeaua World Community, peste 100.000 de persoane îşi donează timpii
de prelucrare neutilizaţi, de la aproximativ 170.000 de calculatoare, în vederea rezolvării
unor probleme ştiinţifice şi crearea de baze de date publice pentru cercetarea ştiinţifică.
Pentru a fi eligibil în scopul prelucrării în această reţea, un proiect trebuie să arate
potenţialul de a contribui la binele general. De pildă, în prezent, reţeaua World Community
îşi utilizează enorma putere de calcul pentru testarea miilor de mutaţii ale sindromului
imunodeficienţei (HIV) în faţa a zeci de mii de componente chimice.
 Unitatea de memorie (Memory Unit)

În general, prin memorie înţelegem orice dispozitiv care înregistrează

informaţii, păstrează informaţiile înregistrate şi permite consultarea
acestora. Ea poate lua diferite forme şi se poate regăsi în cadrul
multor dispozitive ce reprezintă componente ale unui sistem
informatic. Astfel, calculatoarele, imprimantele, cartelele grafice,
modem-urile şi multe alte dispozitive utilizează tipuri variate de
„cipuri” de memorie. Deşi relativ scumpă, memoria este cea mai
rapidă formă de stocare disponibilă.
Există două mari categorii de memorie: volatilă şi nevolatilă. Conţinutul
memoriei volatile se pierde când se întrerupe alimentarea cu
energie, din această categorie făcând parte RAM, DRAM şi SRAM. De
cealaltă parte, memoria nevolatilă îşi păstrează conţinutul până când
acesta este şters sau modificat într-un fel sau altul, aici incluzând
ROM şi memoria Flash.
 Unitatea de memorie (Memory Unit)

Memoria internă (primară) a unui PC este uneori denumită simplu

„memorie”, dar poate fi de asemenea denumită, memorie
principală, memorie internă, memorie RAM, memoria sistemului.
Localizată fizic în apropierea CPU (în scopul reducerii timpului de
acces), aceasta reprezintă o zonă de stocare temporară a datelor şi
instrucţiunilor pe care le utilizează procesorul.
Principala caracteristică a memoriei este aceea că oferă acces rapid la
date şi instrucţiuni (comparativ, de pildă, cu obţinerea lor de pe
unităţile de discuri magnetice sau optice).
Memoria este localizată pe o magistrală locală, uneori denumită
magistrala memoriei sau magistrala sistemului şi este controlată de
către un controler de memorie, care este un cip ce supervizează
toate intrările şi ieşirile de date ale memoriei.
 Unitatea de memorie (Memory Unit)

Performanţele memoriei sunt adesea exprimate prin latenţă (timpul

de la debutul unei accesări până la începerea transferului de
date) şi lăţimea de bandă (vârful sau media ratei de date).
Mărimea memoriei interne influenţează performanţele sistemului şi
ale aplicaţiilor care rulează pe acesta. O cantitate insuficientă de
memorie are ca efect utilizarea excesivă a memoriei virtuale de
pe hard-disc şi duce la încetinirea sistemului. În general, cu cât
sistemul dispune de mai multă memorie RAM, cu atât mai rapid
va opera şi cu atât mai puternic va fi în ceea ce priveşte
complexitatea programelor pe care le poate executa.
Totuşi, creşterea cantităţii de memorie peste o anumită valoare are
un impact minor asupra performanţelor sistemului.
 Unitatea de memorie (Memory Unit)

Asemănător procesorului, dispozitivele de memorie conţin mii de circuite realizate

pe o pastilă de siliciu. Fiecare circuit este fie conducător de curent electric (ON),
fie nu (OFF), datele fiind stocate în memorie prin intermediul unei combinaţii a
acestor stări on şi off ale circuitelor. Capacitatea cipurilor de memorie este, de
obicei, exprimată în biţi. Bit este prescurtarea de la cifră digitală (binary digit) şi
reprezintă unitatea elementară de măsură a datelor ce poate avea valoarea 0
sau 1. De regulă, în majoritatea sistemelor de codificare utilizate la calculatoare,
pentru reprezentarea unui caracter se utilizează octetul (Byte) ce conţine 8 biţi.
Dimensiunile datelor, respectiv capacităţile de stocare sunt exprimate în octeţi şi
multipli ai acestora (kilo-octeţi, mega-octeţi, giga-octeţi etc.) Facem observaţia
că, deşi termenul kilo semnifică 1.000 în sistemul metric, în informatică acesta
se utilizează pentru a indica 1.024 (sau 210) unităţi de stocare. De pildă, 1 MB
reprezintă, de fapt, 1.048.576 octeţi şi nu 1.000.000. Totuşi, în practică, aceste
diferenţe sunt adesea neglijate pentru a simplifica indicarea capacităţii de
stocare. Astfel, 1 MB reprezintă aproximativ 1 milion de octeţi, un 1 GB circa un
miliard de octeţi, 1 TB circa 1 trilion de octeţi iar 1 PB peste 1 catrilion de octeţi.
 Unitatea de memorie (Memory Unit)

Denumire Număr de octeţi Exemple

Octet (Byte – B) 1 un caracter (de ex. o literă)
Kilooctet (Kylobyte – KB) 210 sau 1.024 B 2 KB – o pagină dactilografiată
Megaoctet (Megabyte – MB) 220 sau 1.024 KB 5 MB – opera lui Shakespeare
Gigaoctet (Gigabyte – GB) 230 sau 1.024 50 GB – lucrările lui Beethoven
MB

Teraoctet (Terabyte – TB) 240 sau 1.024 GB 1 TB – 50.000 copaci în hârtie tipărită
Petaoctet (Petabyte – PB) 250 sau 1.024 TB 20 PB – biblioteca Congresului S.U.A.
Exaoctet (Exabyte – EB) 260 sau 1.024 PB 5 EB – toate cuvintele vorbite în lume
Zetaoctet (Zettabyte – ZB) 270 sau 1.024 EB cuvintele posibil a fi vorbite vreodată
de toate fiinţele din Univers…
Yotaoctet (Yottabyte – YB) 280 sau 1.024 ZB
 Unitatea de memorie (Memory Unit)
Sisteme de numeraţie

Un sistem de numeraţie este format din totalitatea regulilor de reprezentare

a numerelor cu ajutorul unor simboluri (cifre şi litere). Numărul acestor simboluri
poartă numele de bază a sistemului de numeraţie. Sistemele de numeraţie pot fi
de două feluri: poziţionale (în care valoarea unei cifre este determinată de poziţia
ei în cadrul numărului) şi nepoziţionale. Un exemplu de sistem nepoziţional este
sistemul roman.
Cifrele pe care de folosim încă din copilărie sunt reprezentate de valorile de la
0 la 9, adică simbolurile sistemului zecimal. Utilizând acest sistem oamenii pot
reprezenta numere oricât de mici sau de mari. Calculatoarele însă, utilizează alte
sisteme de numeraţie, cu un număr mai mic sau mare de simboluri (cifre sau şi
litere).
Orice procesor fiind alcătuit din milioane de comutatoare minuscule ce au
doar două stări, apare ca logică utilizarea de către sistemele de calcul a unui sistem
de numeraţie ce are numai două simboluri, şi anume sistemul binar. Aceste cifre (0
şi 1) corespund modului de lucru al circuitelor electrice: oprit, pornit. Practic, în
calculator există semnale electrice de o tensiune mai înaltă (5V), care sunt
interpretate ca având valoarea 1 şi semnale electrice de tensiune mai joasă (0V),
interpretate ca având valoarea 0.
 Unitatea de memorie (Memory Unit)
Sisteme de numeraţie
Sistemul binar este construit pe baza conceptului exponenţierii (ridicarea unui număr la
putere). Spre deosebire de sistemul zecimal, în care fiecare poziţie ocupată de cifre,
începând de la dreapta la stânga, reprezintă numărul 10 ridicat la o putere (unităţi, zeci,
sute, mii etc.), în sistemul binar fiecare poziţie reprezintă numărul 2 ridicat la puteri
succesive (20, 21, 22, 23 etc.). Ca atare, sistemul binar poate fi utilizat pentru a exprima
orice număr întreg, atribuind fiecărei poziţii fie cifra 0, fie cifra 1. După cum se observă în
exemplul de mai jos, conversia din binar în zecimal se realizează prin adunarea valorii
fiecărei poziţii.
27 26 25 24 23 22 21 20
128 64 32 16 8 4 2 1
1 0 0 0 1 1 0 1
128 + 0 + 0 + 0 + 8 + 4 + 0 + 1 = 141
Pentru a converti numărul din zecimal în binar se procedează la împărţiri succesive la
2, numărul binar rezultat având pe prima poziţie din stânga ultimul cât, urmat de
resturile fiecărei împărţiri, scrise în ordine inversă obţinerii lor.
la scrierea datelor în formatul binar, se obţin şiruri uneori prea lungi de valori 0 şi 1. Din acest motiv se
utilizează şi un alt sistem de numeraţie, ce are ca bază o putere a lui 2, şi anume 24. Acesta poartă
numele de sistem hexazecimal şi foloseşte pentru reprezentarea numerelor 16 simboluri: cifrele de la 0
la 9 şi literele A, B, C, D, E, F, care reprezintă în ordine, numerele 10, 11… 15.
 Unitatea de memorie (Memory Unit)
Tipuri de memorie
1. În funcţie de destinaţie se pot distinge mai multe tipuri de memorie: RAM, ROM,
CMOS, Flash, EPROM, EEPROM etc.
• RAM (Random Access Memory – memorie cu acces aleator) este memoria
principală într-un PC. Termenul random (aleator) vine de la regăsirea datelor de
către procesor, din orice locaţie individuală sau adresă din interiorul memoriei.
După cum am menţionat, RAM-ul serveşte drept locaţie temporară de lucru a
procesorului pentru datele şi instrucţiunile ce aşteaptă să fie prelucrate, conţinutul
ei fiind volatil. Cele mai comune tipuri de RAM sunt DRAM (Dynamic RAM) şi SRAM
(Static RAM).
• ROM (Read-Only Memory – memorie care poate fi doar citită) este o memorie cu
performanţe scăzute, implementată în plăci adaptoare şi alte componente. ROM-ul
este utilizat pentru a stoca date şi instrucţiuni ce nu se modifică, precum secvenţele
de cod de boot, de diagnostic al pornirii PC-ului, informaţiile de bază necesare
calculatorului pentru accesarea unităţilor de discuri şi controlul perifericelor. La
această memorie, combinaţia de stări ale circuitelor este fixă, drept urmare
conţinutul ei nu se pierde la întreruperea alimentării, fiind deci o memorie
nevolatilă. Aceasta o face ideală pentru stocarea informaţiilor vitale funcţionării
corespunzătoare a sistemului de calcul, înlăturând posibilitatea modificării sau
ştergerii lor accidentale de către utilizatori.
 Unitatea de memorie (Memory Unit)
Tipuri de memorie

• Memoria FLASH stochează sarcini electrice, astfel conţinutul ei se păstrează

dacă se întrerupe alimentarea cu energie electrică. Când este necesară
modificarea datelor, acestea pot fi şterse doar în blocuri (64 KB).
Este limitată la 100.000-1.000.000 de scrieri (în funcţie de proiectare şi tipul de
fabricaţie), nelimitată pentru citire. Citirea este rapidă, între 44 şi 200 ns
(nano secunde), dar scrierea este mai lentă decât pe hard-disc.
Denumirea de memorie flash se datorează organizării microcip-urilor memoriei,
astfel încât o secţiune a acestora, numită bloc este ştearsă sau reprogramată
într-o singură acţiune sau „fulger” (flash).
Memoria Flash este adesea utilizată pentru a stoca BIOS-ul plăcii de bază şi
pentru firmware-ul adaptoarelor. Este de asemenea utilizată pentru
dispozitive de stocare detaşabile sau integrate din camerele digitale, playere
MP3 sau smartphone-uri.
Chip-urile de memorie sunt utilizate şi în mediul „casnic”, regăsindu-se în aparate
TV, receptoare de satelit, aparate video, ceasuri cu alarmă, maşini de spălat,
cuptoare cu microunde, sisteme antifurt, echipamente hi-fi şi în multe alte
dispozitive.
 Unitatea de memorie (Memory Unit)
Tipuri de memorie

2. Din punct de vedere constructiv, memoria principală este implementată în mod

obişnuit sub forma modulelor de memorie denumite SIMM (Single In-line Memory
Module) şi DIMM (Double In-line Memory Module). DIMM-urile utilizate în
notebook-uri sunt de dimensiuni mai reduse şi poartă de numirea de SODIMM
(Small Outline DIMM).
SIMM şi DIMM conţin cipuri de memorie individuale, instalate pe o mică placă cu
circuite. Aranjamentul fizic al acestora facilitează o instalare şi înlocuire uşoară în
locaşurile (slot-uri) de memorie de pe placa de bază. Modulele de memorie au la
partea inferioară contacte metalice, de obicei aurite, denumite tab-uri sau pini.
Un banc de memorie este un set de cipuri de memorie în care toate cipurile sunt
accesate simultan. Un banc de memorie nu trebuie să fie neapărat pe o singură faţă
a SIMM/DIMM-ului (single-side) ci pot să fie şi pe ambele feţe (double-side).
 Unitatea de memorie (Memory Unit)
Tipuri de memorie RAM

Cele mai comune tipuri de RAM sunt DRAM (Dynamic RAM) şi SRAM (Static
RAM). DRAM se utilizează pentru memoria sistemului, iar SRAM pentru
memoria cache.
1) DRAM (Dynamic Random Access Memory) este o memorie care trebuie
reîmprospătată constant. Poate fi accesată doar când nu este
reîmprospătată, de aceea între accesări apare o întârziere.
Reîmprospătarea este o încărcare continuă a unui dispozitiv, al cărei
conţinut altfel se pierde.
Unul din parametrii de performanţă pentru memorii este timpul de
acces, care este intervalul de timp cuprins între momentul în care
procesorul iniţiază o instrucţiune de citire a datelor dintr-o adresă a
memoriei şi momentul în care recepţionează datele respective.
 Unitatea de memorie (Memory Unit)
Tipuri de memorie RAM
Memoria principală a PC-urilor a fost implementată în diverse tipuri, după cum
se poate observa mai jos:
• 1995: DRAM convenţional
• 1996: FPM (Fast Page Mode)
• 1997: EDO (Extended Data Out)
• 1998-1999: SDRAM (Synchronous DRAM)
• 2000-2001: SDRAM şi RDRAM (Rambus DRAM)
• 2002: SDRAM, RDRAM şi DDR1 (DDR-SDRAM)
• 2003: DDR1
• 2004-2006: DDR1 şi DDR2 (DDR-SDRAM 2)
• 2007: DDR2
• 2008: DDR3
• 2012: DDR4
Aceste tipuri de memorie DRAM pot fi utilizate în orice alt dispozitiv sau
subsistem care are nevoie de memorie (controlerul grafic, cache-ul
unităţilor de discuri, adaptoare de memorie etc.).
 Unitatea de memorie (Memory Unit)
Tipuri de memorie RAM
2) SRAM (Static Random Access Memory) şi memoria cache
SRAM este un tip de memorie care poate fi accesată tot timpul, deoarece
cipurile de SRAM nu necesită reîmprospătare (comparativ cu DRAM). SRAM
oferă un acces semnificativ mai rapid dar este mai scump decât DRAM şi are un
consum mai mare de energie. Prin urmare nu este utilizată pentru memoria
principală, ci în general doar pentru memoria cache a procesoarelor.
Cercetările au arătat că atunci când un sistem a utilizat anumite date, este
foarte probabil să le utilizeze din nou. Memoria cache este utilizată pentru
sporirea performanţei prin anticiparea datelor şi instrucţiunilor ce vor fi
necesare procesorului. Astfel, când instrucţiunile sunt utilizate sau datele sunt
citite pentru prima oară, ele sunt transferate din memoria principală şi păstrate
în cache, gata de a fi transferate direct la procesor când va fi nevoie.
Prin reducerea transferului datelor şi instrucţiunilor către procesor din
memoria principală care este mult mai lentă (RAM), viteza de ansamblu a
sistemului de calcul este îmbunătăţită. Rata de „ochire” (hit rate) indică
frecvenţa previziunilor corecte în ceea ce priveşte datele de care procesorul are
nevoie. În general, cu cât această rată este mai mare, cu atât sporeşte
performanţa.
 Unitatea de memorie (Memory Unit)
Tipuri de memorie RAM
Un procesor are mai multe niveluri de cache: L1 (level 1), L2 (level 2) şi L3 (level
3). La procesoarele dual-core (cu două nuclee), fiecare nucleu are propriul său
cache L1. Pentru cache-ul L2, unele procesoare dual-core au cache L2 pentru
fiecare nucleu (AMD), iar alte procesoare au un singur cache L2 pentru ambele
nuclee (Intel). Dacă cache-ul L2 se află în acelaşi cip cu procesorul, el trebuie să
funcţioneze la aceeaşi frecvenţă cu acesta.
Procesoarele actuale au în majoritatea lor memorie cache L1 cu dimensiuni ce
variază între 8 şi 128 kB, între 512 kB şi 12 MB pentru cache L2 şi < 16 MB pt. L3.
Întotdeauna când procesorul accesează memoria externă pentru a citi date,
controlerul cache-ului întotdeauna extrage date şi le încarcă în cache-ul L1, L2 şi L3.
Când procesorul are nevoie de datele următoare „se uită” întâi în cache-ul L1. Dacă
informaţia nu este găsită, procesorul se uită în cache-ul L2 şi apoi în cache-ul L3.
Cache-ul reduce, deci, numărul de cicluri de ceas necesare accesării memoriei,
îmbunătăţind performanţele procesorului.
Cache-ul L2 afectează performanţele sistemului, fiind ca atare foarte important
să existe o anumită cantitate de cache L2. Performanţele sistemului nu cresc însă
liniar cu creşterea dimensiunii cache-ului L2, iar peste o anumită mărime, creşterea
de performanţă este minoră.
 Unitatea de memorie (Memory Unit)

O altă formă de memorie cache utilizată la calculatoare

este memoria virtuală, creată pe hard-disc atunci când
capacitatea memoriei RAM este depăşită.
Aceasta înseamnă că atunci când în memoria primară
sunt încărcate prea multe programe, este utilizată stocarea
temporară a acestora pe hard disc, care este folosit astfel pe
post de memorie (primară) virtuală.
Acest mecanism, deşi oferă calculatorului posibilitatea de
a opera în continuare, încetineşte considerabil lucrul, de
vreme de accesarea memoriei virtuale de pe disc este
semnificativ mai lentă decât a memoriei primare. Acest lucru
indică importanţa investirii în suficient RAM pentru a evita
nevoia utilizării memoriei virtuale mai lente.