Curs Programare

Informatică aplicată
1 STRUCTURA INTERNĂ A UNUI CALCULATOR

Definim un calculator numeric ca fiind un ansamblu de dispozitive şi circuite
interconectate între ele. Acest ansamblu poate fi împărţit în grupe de unităţi funcţionale,
unităţi care au fiecare în parte un rol bine definit. Interfaţa între calculator şi utilizator
este asigurată de sistemul de operare, care constituie miezul logic al unui calculator.
Se observă că microsistemele de calcul au o structură modulară distingâdu-se două
module:
modulul de bază, care cuprinde resursele HARDWARE ce asigura funcţionarea
unui calculator ca un sistem universal;
module de extensie, care au un caracter opţional, fiind alcătuite în funcţie de
aplicaţiile la care se utilizează calculatorul, sau efectiv pentru creşterea
performanţelor sistemului de calcul.
O configuraţie minimală (Figura 1) pentru un sistem de calcul este alcătuită din:
unitatea centrală de procesare CPU (Central Processing Unit);
memoria principală, internă RAM (Random Access Memory);
memoria ROM (Read Only Memory);
controlere (plăci de interfaţare) cu componentele HARDWARE;
memoria externă
discuri fixe sau rigide HDD ( Winchester – Hard disk);
discuri flexibile FD (Floppy Disk);
monitorul video;
tastatură;
imprimantă.
Figura 1 Configuraţie minimală pentru un sistem de calcul
1
2 MICROPROCESORUL
Unitatea centrală de prelucrare CPU se găseşte de regulă într-un singur circuit integrat
(cip) şi are la bază microprocesoarele. Microprocesorul (Figura2) constituie acea
componentă a PC-urilor care le conferă calitatea de calculator, controlând capacitatea de
prelucrare a unui sistem de calcul. Un microprocesor este un circuit de tip LSI (Large
Scale Integrated) şi are în componenţa sa două unităţi majore: unitatea de comandă şi
unitatea aritmetică şi logică.
unitatea de comandă (CU) controlează în principal funcţiile de intrare/ieşire
(I/O), de memorie şi stocare;
unitatea aritmetică şi logică (ALU) efectuează operaţiile de calcul (adunări,
scăderi, înmulţiri, împărţiri şi operaţii logice).
Figura 2 Microprocesor
Din marea gamă a microprocesoarelor vom aminti două tipuri. Primul tip fabricat de
firma Intel, reprezintă baza familiei de calculatoare compatibile, derivate din PC-urile
IBM. Al doilea tip produs de Motorola, este folosit în seria Apple a calculatoarelor
Macintosh.
Din gama procesoarelor Intel putem enumera 8086, 8088, 80286, 80386, 80486 şi
Pentium.
Procesoarele Motorola sunt reprezentate de MC68000, MC68020, MC68030 şi
MC68040.
O caracteristică importantă a oricărui microprocesor este frecvenţa ceasului (tactul sau
viteza de operare) a CPU. Ea se măsoară în megahertzi (MHz).
3 MAGISTRALA INTERNĂ DE DATE

Microprocesoarele stochează datele în locaţii temporare numite registre. Transferul
datelor între registre, CU, ALU şi alte componente ale microprocesorului este efectuat
prin intermediul unei magistrale realizate în circuitele microprocesorului. Mărimea
magistralei oferă o măsură a cantităţii de date pe care microprocesorul o poate transfera
2
într-o singură operaţie. Valoarea ei poate varia între 16 şi 64 biţi, cu cât este mai mare cu
atât performanţele microprocesorului se îmbunătăţesc.
4 MAGISTRALA DE DATE
Ea este reprezentată de un sistem de conectori şi cabluri care asigură transferul de date
între microprocesor şi dispozitivele exterioare. Mărimea ei este determinată de numărul
de biţi ce pot fi transferaţi într-o singură operaţie, variind între 16 şi 32 de biţi.
5 ADRESA DE MEMORIE
Mărimea maximă a adresei de memorie determină volumul de memorie pe care un
microprocesor îl poate utiliza.
În tabelul 5 sunt prezentate principalele tipuri de microprocesoare Intel şi caracteristicile
corespunzătoare, fără a avea pretenţia că ele sunt cele mai performante, caracterul acestui
tabel fiind unul comparativ şi de evidenţiere a evoluţiei acestora.
8086 8088 80286 80386 80386 80486 80486 Pentium

DX SX DX Sx
Mărime 16 16 16 32 32 32 32 64
Registru
(biţi)
Mărime 16 8 16 32 16 32 32 54
Magistrală
de date
Mărimea 20 20 24 32 32 32 32 32
Adresei
(biţi)
Frecvenţa 4,77- 4,77- 6-20 16-32 16-20 25-33 20-25 60-66
(MHz) 10 10
Coprocesor La La La La La Încorpo- Încorpo- Încorpo-
Matematic cerere cerere cerere Cerere cerere Rat rat rat
Tabelul 5 tipuri de microprocesoare Intel şi caracteristici corespunzătoare
6 ÎNTRERUPERILE
Într-un calculator practic întreaga activitate (calculele, stocarea datelor în memorie,
operaţiile de intrare/ieşire etc.) este controlată de microprocesor. Modalitatea prin care el
gestionează şi administrează toate resursele o constituie interogarea periodică a fiecărei
zone, pentru a verifica dacă are nevoie de serviciile sale. Acest lucru presupune ca
microprocesorul să întrerupă periodic ceea ce lucrează, să salveze (să memoreze)
activitatea pe care o desfăşura la un moment dat şi să interogheze echipamentele
periferice indiferent dacă acestea au sau nu au nevoie de serviciile lui. Mecanismul de
întrerupere poate fi utilizat de echipamente pentru a acţiona asupra microprocesorului
atunci când au nevoie ele.
Microprocesoarele sunt prevăzute cu cereri de întreruperi (IRQ) care se atribuie
subsistemelor controlate. Astfel atunci când un subsistem are de efectuat o anumită
3
operaţie, el îşi declară întreruperea atribuită, determinând microprocesorul să-şi oprească

activitatea în curs de desfăşurare şi să rezolve cererea subsistemului care a solicitat
întreruperea.
7 MEMORIA INTERNĂ
Microprocesoarele sunt circuite foarte rapide. Din această cauză, pentru a funcţiona la
capacitate optimă trebuie să stocheze dar să şi recupereze date dintr-un mediu la fel de
rapid. Soluţia acestei probleme este dată de memoriile electronice. Ele pot fi comparate
cu un număr mare de casete care conţin datele pe care dorim să le stocăm (memorăm). În
termenii memoriei de calculator căsuţele sunt locaţii de memorie, iar numerele de
identificare reprezintă adrese de memorie.
8 MEMORIA CU ACCES ALEATOR (RAM)

Pentru a înţelege mai bine sensul cuvântului aleator comparativ cu secvenţial vom face
următoarea analogie care este la îndemâna oricui. Astfel pentru a asculta a treia melodie
înregistrată pe o casetă sau pe o bandă de magnetofon este necesar să se deruleze banda
trecând peste primele două melodii până la poziţia corespunzătoare începutului celei de-a
treia. Acest acces este unul secvenţial necesitând un timp îndelungat. Pe de altă parte,
dacă melodia este înregistrată pe un CD, pentru a o asculta se poate comanda player-ul să
meargă direct la cântecul cu numărul trei, sărind peste primele două. Acest acces este
unul direct sau aleator.
Caracterul aleator este determinat prin faptul că oferă posibilitatea accesării datelor în
orice ordine, fără a fi necesară consultarea celor intermediare.
Majoritatea memoriilor de calculator - inclusiv ROM - sunt accesate aleator.
Caracteristica definitorie pentru RAM (Figura 8) este că CPU poate modifica datele
stocate aici.
Memoria RAM se utilizează pentru stocarea programelor şi a datelor folosite de CPU.
Atunci când un program (o aplicaţie) este executat, instrucţiunile sale trebuie citite în
RAM de pe unităţile externe de memorie.
Figura 8 Memorie RAM
Un dezavantaj al memoriei RAM este că atunci când calculatorul nu este alimentat datele
înregistrate în ea se pierd. Cea mai nefericită situaţie în exploatarea unui calculator (ne
referim la situaţii independente de utilizator sau programator) este aceia când se întrerupe
alimentarea cu energie electrică a calculatorului din cauza unei pene de curent. În acest
caz toate datele aflate în RAM sunt pierdute. Din această cauză în timpul exploatării unui
4
calculator (scrierea unor programe, editarea unor texte, etc.) se recomandă salvarea
(trecerea) informaţiilor din RAM în memoria externă a calculatorului (HDD sau FD).
Unitatea de bază a datelor din memoria unui calculator este bitul (binary digit), care
poate avea două valori: unu sau zero. Pentru a reprezenta tipuri mai complexe de date
calculatoarele numerice combină biţii în grupuri. Cel mai comun grup de biţi este octetul
(bytul) care este compus din 8 biţi. Forma binară este cel mai firesc mod de reprezentare
a numerelor în memoria unui calculator.
De multe ori valorile raportate de un calculator par stranii în formă zecimală dar cât se
poate de fireşti în sistemul binar. Astfel un kilooctet de memorie reprezintă 1024 octeţi în
zecimal, valoarea binară fiind rotundă 10000000000, adică 210. Pentru a uşura citirea de
către oameni a adreselor de memorie şi a valorilor înregistrate se utilizează frecvent
reprezentarea hexazecimală. Această reprezentare nu este întâmplătoare deoarece:
16=2 .
4
În tabelul 8 este prezentată corespondenţa dintre primele 16 numere hexazecimale cu

valorile echivalente în baza zecimală şi binară.
Hexazecimal Binar Zecimal

0 0000 0
1 0001 1
2 0010 2
3 0011 3
4 0100 4
5 0101 5
6 0110 6
7 0111 7
8 1000 8
9 1001 9
A 1010 10
B 1011 11
C 1100 12
D 1101 13
E 1110 14
F 1111 15
Tabelul 8 Corespondenţa hexazecimal, binar, zecimal
9 MEMORIA NUMAI PENTRU CITIRE (ROM)

Datele înregistrate în memoria ROM sunt stocate permanent. Un calculator poate citi din
ROM dar nu poate scrie aici. Datele stocate în ROM sunt înregistrate din fabrică în cipul
de memorie. Întreruperea alimentării cu energie electrică a calculatorului nu afectează
conţinutul ROM. Programul ce oferă funcţionalitatea fundamentală a unui calculator este
5
stocat în ROM. Pentru calculatoarele compatibile IBM memoria ROM este denumită
BIOS (sistem de intrare/ieşire de bază). Programele înregistrat aici asigură operaţii
“simple” cu discul (recunoaşterea tipului etc.), preîncărcarea sistemului de operare şi
acceptă intrări de la tastatură. BIOS foloseşte datele de configurare ale calculatorului
înregistrate în CMOS pentru iniţializarea sistemului. CMOS este o memorie inscriptibilă
în care sunt înregistrate datele de configurare ale calculatorului, memorie care este
alimentată de un acumulator. Deci la întreruperea alimentării cu energie electrică a
calculatorului informaţiile de aici nu se pierd.
10 OPŢIUNI DE STOCARE A DATELOR – DISCHETE, DISCURI FIXE

ŞI CD-ROM
Memoria RAM este rapidă dar are două dezavantaje majore: datele stocate aici se pierd o
dată cu oprirea calculatorului totodată dimensiunea ei este destul de redusă. Dischetele şi
discurile fixe, reprezintă alternativa care înlătură aceste neajunsuri şi restricţii, fiind medii
de înregistrare magnetică. Înainte ca un disc sau o dischetă să poată fi utilizat la stocarea
informaţiilor trebuie formatat. Formatarea se poate face cu ajutorul programelor
furnizate de sistemul de operare (nucleul logic al unui calculator), iar ca rezultat discul
sau discheta este împărţită în piste concentrice, care la rândul lor sunt divizate
(organizate) în sectoare (Figura 10).
Figura 10 împărţirea discului în piste şi sectoare
11 DISCHETELE (FLOPPY)
Discheta este un disc magnetic pentru stocarea informaţiilor ce are dimensiunile cele mai
frecvent întâlnite de 5,25 inci sau 3,5 inci (Figura 11).
DISCHETELE DE 5,25’’
6
Aceste dischete sunt frecvent întâlnite în PC-uri dar încep să fie înlocuite de cele de
3,5’’. Acest tip de dischete sunt produse în două variante: dublă densitate (360 KB)
sau înaltă densitate (1,2 MB).
Figura 11 dischete
DISCHETA DE 3,5’’
Deşi dimensiunile fizice ale acestui tip de dischetă sunt mai mici decât cele ale
dischetei de 5,25’’ pe ele poate fi stocată o cantitate mai mare de informaţii.
Astfel pentru varianta în dublă densitate se pot stoca 720 KB iar pentru înaltă
densitate 1,44 MB.
OBSERVAŢIE: dischetele au o capacitate de stocare a informaţiei comparabilă cu cea a

memoriei RAM. Deci ele rezolvă numai problema pierderii informaţiilor în momentul
opririi calculatorului.
12 DISCURILE FIXE (RIGIDE)

Aceste unităţi de stocare a informaţiilor (Figura 12) conţin mai multe platouri capabile să
stocheze o mare cantitate de informaţii. Ele sunt mult mai rapide decât dischetele.
Constructiv ele sunt compuse din mai multe discuri ce se rotesc pe acelaşi ax. Ca şi la
dischete suprafaţa fiecărui disc este divizată în piste şi sectoare. Pistele sunt organizate în
cilindrii. Un cilindru constă din toate pistele corespondente de pe toate platourile; toate
pistele numerotate cu 1 alcătuiesc cilindrul 1. Capacitatea de stocare a discurilor fixe
(HDD) variază între 32 MB până la 20-30 GB. O caracteristică semnificativă a unui disc
rigid este viteza care se măsoară în timpul de acces aleator. Cu cât acest timp de acces
este mai scurt cu atât performanţele unui disc sun mai bune. Această performanţă este
determinată de viteza mare de rotaţie a platourilor discurilor rigide (2400 şi 3600
rotaţii/minut).
În foarte multe situaţii se procedează la partiţionarea discurilor rigide pentru diferite
sisteme de operare sau pentru acelaşi sistem de operare. Pentru sistemul de operare MS-
DOS sau Windows 9x partiţionarea se face cu ajutorul comenzii fdisk.
7
Figura 12 Disc rigid
13 DISCUL CD-ROM
Este un suport pe care sunt înmagazinate datele prin mijloace optice (Figura 13), care
poate fi doar citit, oferind o capacitate de 660 megaocteţi sau aproximativ 70 minute de
muzică înregistrată hi-fi, sau combinaţii ale celor două. Accesarea datelor de pe un CD
este mult mai rapidă decât în cazul unei dischete dar mai lentă decât la hard discuri.
Termenul de CD-ROM se referă atât la discul propri-zis cât şi la unitatea care le citeşte.
Figura 13 unitate CD
14 CONTROLERELE ŞI PORTURILE
Controlerele reprezintă interfaţa de conexiune fizică a diverselor periferice cu CPU sau cu
magistrala de date a unui calculator (Figura 14). Porturile reprezintă modalitatea
calculatorului de a interfaţa cu lumea exterioară, fiind nişte interfeţe de intrare/ieşire ce
permit PC-ului să comunice cu echipamentele periferice. Aproape în totalitatea cazurilor
un calculator are în componenţa sa două tipuri de porturi: porturi paralele şi porturi
seriale.
8
Figura 14 Controler
În tabelul 14 sunt prezentate adresele de port utilizate de diferite dispozitive într-un

sistem EISA.
Port Dispozitiv Port Dispozitiv

00H-1FH Controler DMA 2EFH-2FFH COM2
20H-3FH Controler întreruperi 300H-21FH Plăci de reţea
40H-5FH Cronometru de sistem 378H-37FH LPT1
60H-6FH Tastatură 380H-38FH SDLC
70H-7FH Ceas de timp real 390H-39FH Adaptor unitate de alocare (cluster)
80H-9FH Registre de pagină 3B0H-3BFH Monocrom
A0H-BFH Controler 2 int 3C0H-3CFH EGA
C0H-DFH Controler 2 DMA 3D0H-3DFH CGA
F0H-FFH Coprocesor matematic 3F0H-3F7H Dischetă
1F0H-1FFH Hard disc 3F8H-3FFH COM1
200H-220H Adaptor jocuri 400H-4FFH DMA
270H-27FH LPT2 500H-7FFH Alias pentru 100H-3FFH
2B0H-2DEH Substitut EGA 800H-8FFH CMOS
2E0H-2E7H COM4 900H-9FFH Rezervat
2E8H-2EFH COM3 9FFH-FFFH Rezervat
Tabelul 14 Adrese de port ale PC-ului
15 PORTURILE PARALELE
Porturile paralele sunt întrebuinţate de regulă de imprimante - aici se consideră că
informaţia este transmisă de la calculator spre imprimantă, (Figura 15) sau de alte
echipamente periferice opţionale (de exemplu la un scanner informaţia este transmisă de
la scanner la calculator). Caracteristic comunicării paralele este faptul că cei opt biţi care
compun un octet sunt transmişi simultan pe linia de comunicaţii. PC-urile IBM pot avea
cel mult trei porturi paralele. În mod convenţional ele au fost denumite LPT1, LPT2.
Numărul porturilor paralele cu care este configurat un calculator determină numărul de
9
echipamente periferice (care lucrează cu porturi paralele) ce se pot conecta la acest

calculator.
Figura 15 Imprimantă şi scanner
16 PORTURILE SERIALE
Porturile seriale sunt utilizate pentru cuplarea la un calculator a unui modem, mouse sau
creion optic (Figura 16). Caracteristic comunicării seriale este faptul că un octet este
divizat în opt biţi pe care îi aranjează în serie transmiţându-i. PC-urile IBM pot avea patru
porturi seriale etichetate COM1, COM2, COM3, COM4. Numărul porturilor seriale
determină numărul de echipamente periferice (care lucrează cu porturile seriale) ce se pot
conecta la un calculator.
Figura 16 Mouse, creion optic, modem
Trebuie reţinut faptul că o comunicaţie pe linia paralelă este mai rapidă decât una
efectuată pe linia serială.
17 MONITOARELE
Monitoarele permit unui utilizator să vizualizeze aplicaţii şi date (Figura 17). Majoritatea
monitoarelor au tub catodic CRT (ca şi televizoarele) sau un caz mai rar întâlnit afişare
cu cristale lichide LCD.
10
Figura 17 Monitor CRT şi LCD
Ecranul monitorului este alcătuit din pixeli, pe care calculatorul îi luminează în mod
diferit, generând texte sau imagini. Rezoluţia unui monitor se exprimă prin pixelii ce pot
fi afişaţi pe toată lăţimea şi înălţimea ecranului. Un exemplu de rezoluţie este 640x480
(640 pixeli pe linie şi 480 pixeli pe verticală). Monitoarele pot fi color sau monocrome.
Monitoarele color diferă mult în privinţa calităţii.
Există mai multe standarde pentru adaptoarele grafice (plăci grafice): CGA, EGA, VGA.
18 TASTATURA
În modul cel mai natural tastatura reprezintă unitatea de intrare într-un calculator (Figura
18). Funcţionarea ei este asigurată de un circuit integrat special care coordonează
operaţiile efectuate şi testează buna funcţionalitate la pornirea calculatorului.
Figura 18 Tastatură
Majoritatea tastelor au caracter repetitiv: dacă o tastă este apăsată mai mult timp codul
său este transmis repetat calculatorului.
Tastele inscripţionate cu Shift, Alt şi Ctrl generează un cod (un număr) în combinaţie
(prin apăsare simultană) cu altă tastă. Codul sau codurile generate sunt diferite de codul
tastei generat atunci când ea se apasă singură.
Există taste cu caracter comutator: Caps Lock, Num Lock care la prima apăsare
provoacă un anumit regim iar la următoarea apăsare anulează regimul stabilit iniţial.
Deoarece tastatura prin controlerul corespunzător acţionează direct asupra micro-
procesorului, apăsarea tastei Pause Break determină oprirea activităţii acestuia până la
apăsarea oricărei alte taste.
11
19 REŢELE DE CALCULATOARE
În o formă elementară o reţea de calculatoare este alcătuită din cel puţin două
calculatoare. În mod normal majoritatea reţelelor conţin mai mult de două calculatoare.
Principiile comunicaţiei în reţea sunt aceleaşi pentru două, trei sau 1 000 de calculatoare.
Înţelegerea modului în care comunică două calculatoare între ele ne conferă elementele
necesare pentru a înţelege comunicaţia între mai multe calculatoare.
Dacă ne referim la numărul de calculatoare componente reţelele se împart în reţele locale
(local area networks – LAN) şi reţele de arie largă (wide area networks – WAN). O reţea
locală conectează de regulă calculatoare aşezate unul în apropierea celuilalt. Există
situaţii în care cuvântul “local” îşi pierde înţelesul strict deoarece calculatoarele unei
reţele LAN sunt situate la distanţe apreciabile: kilometri. În toate situaţiile reţelele WAN
sunt compuse din calculatoare situate în oraşe sau chiar ţări diferite. Astfel putem vorbi
despre WAN ca reţele de cursă lungă din cauza distanţei mari pe care o străbate
informaţia.
O reţea de calculatoare este reprezentată de legătura fizică dintre două sau mai multe
calculatoare (PC-uri) astfel încât acestea să poată partaja între ele diferitele resurse.
Conectarea într-o reţea de calculatoare impune existenţa a două componente de bază:
echipamentele hard necesare conectării PC-urilor, reprezentate prin plăci de
interfaţă reţea şi cablaje;
software specific.
20 SEMNALELE DIN COMUNICAŢII

Calculatoarele comunică între ele într-un limbaj care constă numai din 0 şi 1. În locul
cuvintelor şi propoziţiilor care stau la baza comunicării între oameni calculatoarele
utilizează pentru comunicare semnale electrice care reprezintă succesiuni de 0 şi 1.
Semnalele electrice sunt de două tipuri: digitale şi analogice. Deoarece calculatoarele pot
reprezenta cu uşurinţă semnale digitale folosind 1 şi 0, în mod normal acestea utilizează
semnale digitale pentru reprezentarea internă a datelor. Când transmit date de-a lungul
unei reţele calculatoarele folosesc semnale analogice sub forma unor oscilaţii electrice.
Reamintim că numărul de apariţii ale unei unde electrice în unitatea de timp se numeşte
frecvenţa undei. Undele analogice pot avea frecvenţe diferite. Există circuite electronice
care pot genera semnale cu frecvenţe diferite. Un astfel de circuit poate genera 1 000 de
oscilaţii pe secundă şi apoi să schimbe frecvenţa la 100 de oscilaţii pe secundă. Procesul
modificării frecvenţei undelor analogice este denumit modulaţie în frecvenţă (frequency
modulation – FM) sau simplu modulaţie. Când calculatoarele utilizează codul binar
pentru transmiterea informaţiilor ele folosesc în general următoarea convenţie:
frecvenţă înaltă pentru a reprezenta cifra 1;

frecvenţă joasă pentru a reprezenta cifra 0.
Liniile telefonice care sunt utilizate ca suport pentru transmiterea de date sunt parcurse de
semnale analogice. Pentru a putea transmite informaţii pe aceste linii calculatoarele
folosesc modemuri pentru a transforma datele binare într-un semnal analogic ce poate fi
12
transmis pe linia telefonică. Modemurile utilizează modulaţia în frecvenţă pentru a

reprezenta datele binare. Termenul de modem este o prescurtare pentru
modulator/demodulator. Astfel un modem transmite datele binare reprezentând un 0 ca
un semnal de frecvenţă scăzută şi un 1 ca un semnal cu frecvenţă ridicată. Cu alte cuvinte
pentru a reprezenta date binare, modemul modulează frecvenţa semnalului analogic. În
Figura 20 este prezentată litera B (cod ASCII 66 sau în binar 01000010) sub forma unui
semnal analogic creat de un modem. Când un al doilea modem recepţionează semnalul, el
demodulează semnalul analogic şi îl converteşte într-un şir de 1 şi 0, pe care calculatorul
îl înţelege.
Figura 20 Modularea în frecvenţă a literei B
21 MODUL DE TRANSMISIE A DATELOR DE CĂTRE CALCULATOARE

Când calculatoarele comunică cu alte dispozitive, ele transmit datele în format paralel
sau serial. Majoritatea PC-urilor folosesc comunicaţia paralelă pentru a transmite date
către imprimantă. Comunicaţia paralelă înseamnă că se transmit simultan date pe mai
multe linii sau cabluri. Pentru a transmite un octet de date pe un cablu paralel calculatorul
transmite cei opt biţi pe opt fire în acelaşi timp. Comunicaţia paralelă foloseşte linii
conectate în paralel, aşa cum se vede în Figura 21.1.
În cazul transferului serial de date transmisia se face pe un singur fir, bit cu bit. În mod
normal reţelele folosesc comunicaţii seriale pentru a transmite date de la un calculator la
altul. Comunicaţia serială cere ca biţii de date să fie aliniaţi unul după celălalt. În Figura
21.2 este reprezentată transmisia serială a caracterului B (ASCII 66 zecimal, 01000010
binar) transferat între două calculatoare. Se poate observa că biţii sosesc unul câte unul.
13
Figura 21.1 Comunicaţie paralelă
Figura 21.2 Comunicaţie serială
22 COMUTAREA ÎN COMUNICAŢII
Pentru realizarea transferului de date reţelele utilizează comutarea. Comutarea permite
dispozitivelor hard să partajeze liniile fizice de comunicaţii. Pentru a înţelege principiul
comutării vom considera exemplul reţelelor telefonice. Dacă presupunem că nimeni nu
partajează liniile telefonice şi pentru a crea un sistem telefonic care să permită evitarea
partajării liniilor telefonice (prin comutare) avem nevoie de fire care să conecteze un
telefon cu fiecare telefon la care dorim să sunăm. Astfel pentru a avea posibilitatea de a
suna la 1 000 de persoane trebuie să conectăm la un telefon 1 000 fire de legătură. Acest
aspect este unul atehnic şi neeconomic. Din această cauză atât în telefonie cât şi în cazul
reţelelor de calculatoare se utilizează comutarea pentru comunicaţii. Cele mai răspândite
metode de comutare sunt comutarea de circuite şi comutarea de pachete.
14
23 COMUTAREA DE CIRCUITE
Acest tip de comutare asigură o cale neîntreruptă, între două dispozitive care doresc să
comunice. În timp ce aceste două dispozitive comunică, nici un alt dispozitiv nu poate
folosi această cale. Când cele două dispozitive au încheiat convorbirea ele eliberează
calea de comunicaţie, astfel încât acesta poate fi folosită şi de alte dispozitive. Deci
comutarea de circuite permite dispozitivelor să folosească în comun liniile de
comunicaţie, dar fiecare dispozitiv să-şi aştepte rândul. Un exemplu tipic de comutare de
circuite este acela în care două calculatoare utilizează o singură imprimantă prin
intermediul unui comutator. O astfel de cale se numeşte conexiune punct la punct
(Figura 23).
Figura 23 Conexiune punct la punct
24 COMUTAŢIA DE PACHETE
Majoritatea reţelelor moderne de calculatoare, inclusiv Interne folosesc comutaţia de
pachete. De fapt Interne poate fi asemuit cu o reţea cu comutare de pachete. În reţelele cu
comutare de pachete programele împart datele în blocuri, numite pachete, pe care le
transferă între calculatoare. Acum datele pot fi transmise într-un singur pachet sau în mai
multe pachete diferite. În acest fel pachetele pot urma căi diferite într-o reţea cu comutare
de pachete pentru a ajunge la acelaşi calculator din reţea.
Pentru a compara comutarea de pachete cu comutarea de circuite, să presupunem că se
întrerupe calea de comunicaţie în fiecare din cele două cazuri. Dacă avem o comutaţie de
circuite atunci pentru a putea transmite date către imprimantă avem nevoie de cale
neîntreruptă de comunicare, în schimb într-o reţea cu comutare de pachete datele pot
călători de-a lungul a diverse căi. În Figura 24 se poate observa că datele pot circula între
calculatoare folosind mai multe rute diferite. Întreruperea unei căi nu înseamnă neaparat
că datele nu vor mai putea ajunge la destinaţie.
15
O reţea cu comutare de pachete va conţine mai multe căi între mai multe calculatoare.
Datele pot călători în ambele sensuri. Ca atare fiecare pachet trebuie să conţină atât adresa
destinaţiei cât şi a sursei.
Figura 24 Comutaţia de pachete
25 AVANTAJELE UTILIZĂRII UNEI REŢELE LOCALE

DE CALCULATOARE.
Iniţial instalarea unei reţele locale de calculatoare este justificată prin posibilitatea
partajării unor dispozitive periferice scumpe cum sunt: discurile fixe de mare capacitate,
imprimante laser sau color, digitizoare şi alte echipamente.
Extinderea în timp reţelei conferă alte avantaje utilizatorilor prin utilizarea instrumentelor
eficiente de comunicare între grupuri de lucru. În acest sens apare posibilitatea ca un
utilizator să poată consulta conţinutul unui fişier înainte ca altul să termine actualizarea
acestuia. Totodată un avantaj indirect al utilizării LAN-urilor îl constituie facilitatea
întreţinerii şi protecţiei software-ului şi datelor comparativ cu modul de prelucrare cu PC-
uri individuale.
26 ETAPELE REALIZĂRII UNEI REŢELE LOCALE

DE CALCULATOARE.
Reţelele locale de calculatoare sunt în mod natural modulare. Deci odată stabilită o bază
de plecare corectă se pot adăuga ulterior diferite module şi funcţii noi.
Baza de plecare se realizează practic în următoarele etape:
alegerea topologiei şi a hardware-ului;

instalarea hardware şi a sistemului de operare pentru reţea;
configurarea sistemului de operare şi încărcarea aplicaţiilor;
crearea mediului pentru utilizatorii reţelei;
organizarea administrativă a reţelei.
16
27 TOPOLOGIA REŢELELOR DE CALCULATOARE

Topologia unei reţele de calculatoare este determinată de structura de conexiuni fizice a
reţelei în sine, deci modul de conectare fizică a componentelor hardware ale reţelei. Ea
determină traseul pe care circulă informaţia în reţea şi totodată flexibilitatea acesteia din
punct de vedere hard pentru eventuale modificări ulterioare. Cele mai frecvente tipuri de
topologii utilizate sunt: stea (star), magistrală (bus) şi inel (ring).
topologia stea (Figura 27.1) este configurată sub forma unei stele al cărui centru
este un punct de conexiune, care de regulă este un distribuitor, un repetor sau un
concentrator la care se leagă în mod direct toate PC-urile din reţea;
Figura 27.1 Topologia stea
topologia magistrală (Figura 27.2) este caracterizată de faptul că toate

echipamentele sunt legate în mod direct la un cablu principal (magistrală)
impunându-se existenţa la ambele capete a terminatoarelor cu scopul de a opri
semnalul să încerce localizarea unui echipament inexistent;
Figura 27.2 Topologia magistrală
în topologia inel (Figura 27.3) cablul principal formează un inel sau o buclă
închisă, continuă.
17
Figura 27.3 Topologia inel
În foarte multe situaţii pentru reţelele cu o extindere mare se utilizează topologii hibride
(Figura 27.4) care combină topologiile de bază prezentate mai sus (două stele
interconectate în magistrală).
Figura 27.4 Topologie hibridă
28 CONECTAREA MAI MULTOR REŢELE DE CALCULATOARE

O dată cu conectarea a cel puţin două reţele de calculatoare se realizează un internet (de
la internetwork – un ansamblu de reţele care lucrează între ele). În Figura 28 se poate
observa relaţia care există între reţele şi internet-uri.
Figura 28 internet – ansamblu de reţele
18
Facem următoarea precizare deosebit de importantă care previne unele confuzii care pot
apărea ulterior: Internet (scris cu majuscule) este cel mai mare şi cel mai cunoscut
internet din lume. Aici sunt conectate mai mult de 20 000 de reţele de calculatoare din
peste 130 de ţări.
29 COMPONENTELE UNEI REŢELE DE CALCULATOARE.

Serverul de fişiere (FS - File Server) reprezintă nucleul unei reţele locale de
calculatoare. Pe calculatorul în care este instalat FS-ul rulează sistemul de operare de
reţea care gestionează întreg fluxul de date din reţeaua locală. Din aceste motive
calculatorul corespunzător FS trebuie să fie unul puternic (RAM şi HDD de dimensiuni
mărite).
Staţiile de lucru sau clienţii (WS - Work Station) sunt calculatoare obişnuite pe care
rulează sisteme de operare care permit accesul la resursele serverului prin intermediul
reţelei. Atât FS cât şi WS-urile trebuie să fie configurate cu placi hardware (NIC -
Netware Interface Card) care asigură interfaţa la reţea.
30 MEDIUL DE TRANSMISIE
Mediul de transmisie sau canalul reprezintă suportul fizic prin care sunt transmise
informaţiile în reţea. Există două tipuri de medii de transmisie:
mediu limitat (cablu torsadat ecranat, cablu coaxial, cablu de fibră optică);
mediu nelimitat ( microunde prin comunicaţii terestre sau prin satelit, radio, laser,
infraroşii).
31 UTILIZATORII UNEI REŢELE DE CALCULATOARE

Utilizatorii unei reţele de calculatoare sunt: utilizatorul obişnuit, operatorul reţelei şi
administratorul sau supervisorul reţelei.
32 TIPURI DE REŢELE DE CALCULATOARE

Există două tipuri de reţele de calculatoare: peer-to-peer (de la egal la egal) şi pe bază de
server. Diferenţa dintre cele două tipuri de reţea este importantă, deoarece oferă facilităţi
diferite.
Reţelele peer-to-peer se caracterizează prin faptul că nu există servere dedicate şi nici o

organizare ierarhică a calculatoarelor. Toate calculatoare sunt considerate egale, având rol
şi de client şi de server, neexistând un administrator responsabil pentru întreaga reţea.
Utilizatorul fiecărui calculator stabileşte resursele locale care vor fi partajate în reţea. Din
punct de vedere al sistemului de operare pentru acest tip de reţele se poate implementa
Microsoft Windows NT Workstation, Microsoft Windows for Workgroups şi Microsoft
Windows 9x care înglobează funcţionalitatea de reţea peer-to-peer, nefiind necesar un
software suplimentar. Implementarea unui astfel de tip de reţea este recomandată dacă:
19
 există cel mult 10 utilizatori;

 utilizatorii se află într-o zonă restrânsă;
 securitatea informaţiilor din reţea nu este o problemă esenţială;
 reţeaua nu are o creştere previzibilă în viitorul apropiat.
Reţelele pe bază de server se caracterizează prin existenţa unui server dedicat, adică un
calculator care funcţionează numai ca server, nefiind folosit drept client sau staţie de
lucru. Serverele sunt optimizate să deservească rapid cererile clienţilor din reţea şi să
asigure securitatea informaţiilor. Sistemele de operare cele mai des utilizate pentru
serverele dedicate sunt Microsoft Windows NT Server şi Novell Net Ware.
Reţelele combinate utilizează avantajele reţelelor peer-to-peer şi cele ale reţelelor pe
bază de server.
33 SISTEMUL DE OPERARE MS-DOS

MS -Micro Soft
DOS -Disk Operating System
MS-DOS este un sistem de operare monoutilizator conceput pentru calculatoare dotate
cu microprocesoare din gama Intel. Pentru a putea înţelege funcţionalitatea lui trebuie
pentru început să definim ce este un sistem de operare şi care este rolul pe care acesta îl
joacă într-un calculator.
Sistemele de operare sunt un ansamblu de software (programe, aplicaţii) care permit unui
utilizator o administrare mai facilă a hardware-ului unui calculator. Prin sistemele de
operare utilizatorul unui calculator este pus în faţa unei maşini virtuale, mult mai uşor de
înţeles şi de programat.
În Figura 33 este reprezentată interacţiunea hard – soft, fiind scoasă în evidenţă ierarhia
soft-urilor într-un calculator.
Se observă că sistemul de operare se află la interferenţa dintre limbajul maşină (o serie de
instrucţiuni interpretate de microprograme) şi softul propriuzis implementat pe calculator.
Din punct de vedere funcţional sistemul de operare joacă două roluri esenţiale:
Sistemul de operare este o maşină virtuală, rol prin care îi asigură unui
programator posibilitatea utilizării perifericelor unui calculator, prin intermediul unor
instrucţiuni simple de scriere sau de citire, care sunt traduse de sistemul de operare în
operaţii reale ce ţin seama de detaliile de programare ale perifericelor respective.
Sistemul de operare controlează resursele unui calculator prin sistemul de
întreruperi a microprocesorului, alocându-le pe rând programelor care sunt în
competiţie pentru a le ocupa.
20
Figura 33 Interacţiunea hard - soft
Există mai multe sisteme de operare (MS-DOS, UNIX, WINDOWS 95, NOVELL,
WINDOWS NT, LINUX), dintre care unele sunt sisteme de operare pentru reţele de
calculatoare.
Sistemul de operare MS-DOS este rezident pe disc şi prezintă o interfaţă simplă, uşor
accesibilă care permite o bună gestiune a resurselor hardware şi software ale unui
calculator.
Principalele facilităţi oferite de MS-DOS sunt:
. copierea, compararea, afişarea, ştergerea şi redenumirea fişierelor;
. formatarea discurilor rigide şi a dischetelor;
. execuţia programelor sistem sau utilizator;
. selectarea opţiunilor pentru ecran sau imprimantă;
. transferul sistemului de operare pe un alt disc sau dischetă;
. tipărirea unui fişier la imprimantă în timp ce sistemul de operare execută alte
comenzi;
. sortarea unor fişiere.
Sistemul de operare MS-DOS oferă utilizatorului o gamă foarte diversificată şi de calitate
de resurse software. În acest sens putem aminti:
medii integrate de programare ( Turbo BASIC, Turbo PASCAL, Turbo C, Borland
C++, Borland Pascal);
interpretoare (QUIK BASIC);
asambloare ( ASM);
editoare de texte (EDIT, Word Perfect, WordStar);
sisteme pentru gestiunea bazelor de date (DBASE, FOX);
programe de grafică (Image 72, Autocad);
programe pentru comunicaţii seriale sau paralele (KERMIT, FX);
21
programe pentru gestiunea fişierelor (XTREE, Norton Comander).
34 STRUCTURA SISTEMULUI MS-DOS

Sistemul de operare MS-DOS este compus din următoarele elemente:
fişierul ce conţine programul încărcător al sistemului de operare (bootstrap);
fişierul IO.SYS;
fişierul MSDOS.SYS;
programul COMMAND.COM;
programe utilitare.
35 FIŞIERUL CARE CONŢINE PROGRAMUL ÎNCĂRCĂTOR

(BOOTSTRAP)
Acest fişier se află pe sectorul 1 al pistei 0 al discului sistem (discul sistem este discul
care conţine sistemul de operare) având rolul de a încărca sistemul de operare. Acest
fişier este încărcat de pe disc în memoria RAM prin intermediul programului
preîncărcător din BIOS. După aceasta controlul este preluat de programul încărcător care
la rândul său trece de pe disc în memoria RAM fişierele IO.SYS şi MSDOS.SYS. Pentru
ca această operaţie să fie cât mai simplă aceste două fişiere (IO.SYS şi MSDOS.SYS)
trebuie să ocupe pe disc o poziţie fixă. Terminarea operaţiei de încărcare a sistemului de
operare se face cu lansarea în execuţie a programului COMMAND.COM.
36 FIŞIERUL IO.SYS
Acest fişier conţine driverele pentru controlul echipamentelor periferice. Acest fişier este
actualizat în permanenţă prin adăugarea de noi periferice.
37 FIŞIERUL MSDOS.SYS
Acest fişier conţine procedurile de tratare a operaţiilor de intrare/ieşire (I/O) la nivel logic
cu discul.
38 PROGRAMUL COMMAND.COM
Acest program este un interpretor de comenzi şi este format din patru componente:
o componentă rezidentă în memoria RAM cu rolul de a trata întreruperile de
terminare forţată a unui program (CTRL+BREAK) şi erorile de citire;
o componentă care realizează iniţializarea sistemului de operare, componentă care
verifică dacă există pe discul sistem fişierul AUTOEXEC.BAT. În caz afirmativ
acest fişier (AUTOEXEC.BAT) se va executa, el fiind un fişier de comenzi indirecte.
o componentă tranzitorie care conţine comenzile interne (rezidente) ale MS-DOS
(DIR, TYPE, COPY, TIME, DATE etc.);
o componentă care afişează prompterul, de obicei sub forma C:\> şi citeşte
comenzile de la tastatură. Această componentă conţine încărcătorul pentru fişierele
utilizator cu extensia .EXE. La sfârşitul execuţiei fiecărui program se verifică dacă
22
partea din COMMAND.COM care interpretează linia de comandă mai este rezidentă
în memorie şi dacă este necesar se face reîncărcarea acesteia.
39 ORGANIZAREA DISCULUI LA MS-DOS

Sistemul de operare MS-DOS poate gestiona atât discuri flexibile cât şi discuri rigide,
putând fi rezident pe ambele forme de suporturi magnetice. Unităţile de discuri au nume,
(simboluri) consacrate:
-A,B -unitatea de Floppy Disk;
-C -unitate de disc rigid;
-F -unitate de disc rigid aparţinătoare serverului unei reţele de calculatoare.
40 ORGANIZAREA DISCURILOR FLEXIBILE

Se face indiferent de tipul acestuia prin adresare la nivel de sector. În acest sens
numărul de piste este cuprins între 0 -39 pentru dischete cu dublă densitate şi 0 -79 pentru
dischete cu înaltă densitate. Numărul de sectoare este cuprins între 1-9 la dischetele de
5,25'' şi 1-18 pentru cele de 3,5''.
dischetele sistem conţin sistem de operare şi au înregistrat programul încărcător
care se găseşte pe sectorul 1, pista 0, faţa 0 ;
tabela de alocare a spaţiului pe disc FAT (File Alocation Table) este memorată
începând cu sectorul 2 al pistei 0 pe faţa 0. Rolul acestei tabele este de a ţine
evidenţa spaţiului liber, ocupat, sau defect pe disc. Deoarece informaţiile
înregistrate aici sunt vitale pentru buna administrare a sistemului de fişiere,
sistemul de operare păstrează două copii identice ale acestei tabele. Alocarea
spaţiului disc pentru fişiere se face în unităţi de alocare numite clustere.
directorul rădăcină este utilizat pentru memorarea informaţiilor referitoare la
fişiere şi la alte subdirectoare, dată fiind structura arborescentă pe care o are
sistemul de fişiere (Figura 40).
Programul încărcător
(bootstrap)
Tabela de alocare a spaţiului de disc
(FAT)
Directorul rădăcină
Spaţiul fişierelor
Figura 40 Organizarea discurilor flexibile
41 ORGANIZAREA DISCURILOR RIGIDE

este asemănătoare cu cea a dischetelor referitor la programul încărcător, tabela de alocare
a spaţiului pe disc şi directorul rădăcină. Un disc rigid se poate partaja în mai multe
partiţii utilizând programul MS-DOS FDISK.
23
42 SISTEMUL DE FIŞIERE LA MS-DOS

Fişierul se poate defini ca o reuniune de informaţii binare de sine stătătoare, care se
caracterizează prin faptul că ocupă pe disc o zonă (lungimea fişierului) care de cele mai
multe ori nu este continuă.
După cum se poate observa din Figura 40 spaţiul unui disc MS-DOS este divizat în patru
părţi. Trei dintre ele sunt ocupate de sistemul de operare, iar ultima cu dimensiunile cele
mai mari este atribuită fişierelor. În orice unitate de disc fişierele sunt grupate într-o
structură arborescentă cu un număr nelimitat de niveluri, facilitate oferită de MS-DOS
pentru a grupa fişierele, după dorinţă în directoare. În urma formatării unei unităţi de disc
se creează un singur director numit şi director rădăcină (ROOT) care poate conţine
numele altor fişiere sau directoare. Spre deosebire de directorul rădăcină toate celelalte
directoare se numesc subdirectoare (Figura 42).
Figura 42 Sistemul de fişiere la MS-DOS
Din analiza figurii de mai sus se poate trage concluzia că două subdirectoare pot avea
acelaşi nume dacă se află pe niveluri diferite faţă de directorul rădăcină. Totodată şi
fişierele pot avea nume identice dacă nu fac parte din acelaşi subdirector.
43 SPECIFICAREA FIŞIERULUI
Se face în mod complet prin indicarea unităţii de disc pe care se află, directorului în care
este creat, precum şi numele fişierului. Pentru indicarea directorului trebuie folosită o
cale, adică o secvenţă de directoare care să localizeze în mod sigur directorul în care se
află fişierul căutat. Pentru sistemul de operare MS-DOS specificarea unui fişier are
următorul format:
[d:] [cale] nume [.extensie]
unde:
d -unitatea de disc specificată printr-o literă (A,B,C etc.);
24
cale -calea către directorul în care se află fişierul specificat. Ea este o succesiune
de nume de directoare separate prin caracterul backslash (\). Există două tipuri de
căi: absolută, când căutarea se face din directorul rădăcină al unităţii şi relativă când
căutarea începe cu un nume, indicând faptul că, în continuare căutarea se face
plecând din directorul curent.
nume -reprezintă numele fişierului compus din 1-8 caractere, care pot fi litere, cifre
şi caractere speciale: @,$,%,(,),. Se pot utiliza şi două metacaractere care permit
specificarea mai multor fişiere într-o singură comandă:
? într-un nume de fişier sau extensie indică faptul că orice caracter poate
ocupa poziţia corespunzătoare lui;
* într-un nume de fişier sau extensie indică faptul că orice caracter poate
ocupa acea poziţie şi tot restul poziţiilor în numele fişierului sau
extensiei.
extensie -reprezintă numele extensiei fişierului compusă din 1-3 caractere.
Pentru sistemul de operare MS-DOS există extensii consacrate pentru fişierele direct
executabile (programe, aplicaţii). Ele sunt .EXE, .BAT, .COM.
Observaţie: în specificarea numelui unui fişier componentele componentele scrise între
paranteze drepte sunt opţionale.
44 INTERFAŢA CU UTILIZATORUL A SISTEMULUI DE

OPERARE MS-DOS
Interfaţa cu utilizatorul este asigurată de comenzile sistemului de operare MS-DOS,
permiţându-i acestuia să comunice cu calculatorul. Comenzile sunt un set de programe
care sunt încărcate direct în memoria RAM la pornirea calculatorului (comenzile interne)
sau se găsesc pe discul sistem (comenzi externe).
O comandă este activă numai după ce a fost introdusă de la tastatură, după care se apasă
tasta Enter (  ).
Pentru a putea prezenta comenzile MS-DOS facem următoarea specificaţie referitoare la
metasimbolurile utilizate:
([]) -indică parametrii opţionali (ei pot să nu fie specificaţi la scrierea unei
comenzi);
(<>) -indică definirea generică a unor câmpuri ce vor fi efectiv înlocuite la
scrierea unei comenzi prin şiruri de caractere după dorinţa utilizatorului.
45 COMENZI INFORMAŢIONALE
TIME (Int.) -permite afişarea sau introducerea orei curente:
Sintaxa -time [ hh:mm[:ss:xx]]
Unde -hh -reprezintă ora;
-mm -minutul;
-ss -secundele;
-xx -sutimile de secundă.
DATE (Int.) -permite afişarea sau introducerea datei:
25
Sintaxa -date [mm-dd-yy]

Unde -mm -reprezintă luna (număr);
-dd -ziua;
-yy -anul.
VER (Int.) -afişează versiunea sistemului de operare folosit.

Sintaxa -ver.
CLS (Int.) -şterge ecranul monitorului (poziţionează prompterul sus-stânga)

Sintaxa -cls.
46 COMENZI REFERITOARE LA DIRECTOARE

CD (Int.) -Permite schimbarea directorului curent sau afişarea acestuia
 CHDIR.
Sintaxa -cd [<d:>] [<cale>]
-comanda cd.. va schimba directorul curent cu directorul "tată".
DIR (Int.) -Listează fişierele dintr-un director;

Sintaxa -dir [<d:>] [<cale>] [/p] [/w];
-dacă se tastează doar dir se listează conţinutul directorului curent,
informaţia afişată include numele volumului disc (numele discului),
mărimea spaţiului liber rămas, numele şi dimensiunea fiecărui fişier,
data şi ora când s-a făcut ultima lui modificare;
-parametrul /p are ca efect executarea unei pauze de câte ori ecranul
este plin cu informaţia afişată;
-parametrul /w produce o afişare condensată a informaţiilor din
director (doar numele fişierelor şi al subdirectoarelor).
MD (Int.) -Permite crearea unui nou subdirector

 MKDIR
Sintaxa -md [<d:>] <cale>
-această comandă permite crearea unei structuri arborescente în
sistemul de fişiere.
RD (Int.) -şterge un director (subdirector).

Sintaxa -rd [<d:>] <cale>;
-ştergerea unui subdirector se poate face dacă el este vid (nu conţine
fişiere) şi dacă nu este directorul curent.
47 COMENZI REFERITOARE LA VOLUME

FORMAT (Ext.)-Formatează (iniţializează) discul pentru a accepta fişiere
MS-DOS.
Sintaxa -format <d:> [/1] [/8] [/s] [/v] .
26
-/1 determină formatarea în simplă faţă (implicit formatarea se face în

dublă faţă);
-/8 determină formatarea cu 8 sectoare pe pistă (implicit sunt 9
sectoare pe pistă);
-/s determină ca după formatare pe disc să se transfere şi fişierele
sistemului de operare (IO.SYS, MSDOS.SYS şi COMMAND.COM);
-/v cere introducerea în directorul rădăcină a unei etichete de
volum (maxim 11 caractere).
-Comanda de formatare a unui disc conduce la distrugerea (pierderea)
informaţiilor care eventual existau pe el. Ea creează directorul
rădăcină şi tabela de alocare a spaţiului (FAT).
SYS (Ext.) -Transferă fişierele sistemului de operare (IO.SYS, MSDOS.SYS
şi COMMAND.COM) de pe discul implicit pe discul specificat.
Sintaxa -sys <d:>.
VOL (Int.) -Afişează dacă există, eticheta (numele) volumului (discului) indicat.
Sintaxa -vol [<d:>].
LABEL (Ext.)-Creează, şterge sau modifică eticheta de volum a discului indicat.

Sintaxa -label [<d:>] [<etichetă>].
-eticheta este un şir de maxim 11 caractere.
48 COMENZI REFERITOARE LA FIŞIERE

COPY (Int.) -copiază unul sau mai multe fişiere pe un anumit disc.
Sintaxa -copy [<d1:>] <cale> [<d2:>] [<cale>] (pentru copiere)
-copy <cale>+<cale>+...+<cale> (pentru concatenare).
-primul fişier specificat este fişierul sursă cel care va fi copiat), iar al
doilea este fişierul destinaţie. Dacă al doilea parametru este un nume
de director fişierele sunt copiate fără schimbarea numelui.
-în cazul comenzii copy pot fi utilizate şi nume rezervate ca de
exemplu con; comanda copy con fis.txt permite introducerea
unor date în fişierul text fis.txt, terminarea operaţiei se
marchează prin apăsarea simultană a tastelor: Ctrl+Z.
RENAME(Int.)-Permite schimbarea numelui fişierului specificat în primul parametru

cu numele specificat de al doilea parametru.
Sintaxa -rename [<d:>] <cale> <cale>.
DELETE (Int.)-Permite ştergerea unui fişier.

 DEL  ERASE.
Sintaxa -del [<d:>] <cale>.
TYPE (Int.) -Afişează pe display conţinutul unui fişier.

Sintaxa -type [<d:>] <cale>.
27
PRINT (Ext.) -Permite tipărirea la imprimantă a unor fişiere text în timp ce alte
programe sunt executate pe calculator.
Sintaxa -print [<d:>] [<cale>] [/d:<disp>] [/q:<valoare>] [/t] [/c] [/p]
-/d specifică dispozitivul de listare, se va considera implicit
PRN;
-/q specifică numărul de fişiere pe care le poate avea şirul de
aşteptare (maxim 32), valoarea implicită fiind 10;
-/t specifică ştergerea tuturor fişierelor care sunt în şirul de aşteptare;
dacă un fişier este în curs de listare, listarea se opreşte;
-/c permite selectarea unor fişiere din şirul de aşteptare a căror listare
se abandonează;
-/p permite adăugarea unor fişiere în şirul de aşteptare la listare.
TREE (Ext.) -Prezintă structura arborescentă a unui disc.
49 FIŞIERUL DE COMENZI AUTOEXEC.BAT

La pornirea calculatorului interpretorul de comenzi caută pe disc fişierul
AUTOEXEC.BAT care dacă este găsit se execută. Este recomandabil ca în fişierul
AUTOEXEC.BAT să se regăsească comenzi referitoare la oră şi dată, deoarece în acest
fel sistemul de operare nu mai chestionează utilizatorul asupra datei şi orei.
50 CONFIGURAREA SISTEMULUI DE OPERARE

Configuraţia sistemului trebuie să fie flexibilă şi să poată fi modificată în funcţie de
necesităţile şi de echipamentele conectate la sistem. În acest scop există un fişier numit
CONFIG.SYS care conţine anumite comenzi pentru definirea structurii sistemului de
operare. La lansare MS-DOS caută în directorul rădăcină de pe discul sistem acest fişier,
iar în cazul în care este găsit, se interpretează comenzile aferente lui.
Observaţie: Nu este necesară reţinerea tuturor parametrilor unei comenzi DOS. Prin
tastarea numelui comenzii urmată de secvenţa /? sistemul de operare MS-DOS ne dă
informaţiile referitoare la comanda pe care dorim să o utilizăm. Pentru versiunea 6.00 şi
superioare ale MS-DOS se poate apela la programul HELP care se instalează automat o
dată cu sistemul de operare.
51 SISTEMUL DE OPERARE WINDOWS 95

Sistemul de operare Windows 95 a fost proiectat pentru o utilizare mai facililă a utilizării
calculatorului. În comparaţie cu alte sisteme de operare mediul Windows 95 este mult
mai atractiv şi mai intuitiv. Numele acestui sistem de operare vine de la ferestrele care
apar atunci când Windows este utilizat. Tot ce se lucrează aici este afişat în una din cele
două tipuri de ferestre: fereastră de program sau fereastră cu document. O fereastră
deschisă are propriul set de controale: deschidere, închidere, mutare, redimensionare şi
derulare. Pentru a înţelege mai bine cele spuse până acum dar şi caracteristicile următoare
am captat imaginea afişată de monitorul calculatorului personal cu fereastra Control Panel
28
deschisă şi am prezentat-o în Figura 51. Aici se pot remarca butoanele de micşorare,

mărire, restaurare şi închidere a unei ferestre, barele de derulare, casetele de derulare,
suprafaţa de lucru (desktop), bara de operaţii (taskbar) precum şi pictogramele de pe
suprafaţa de lucru.
Vom prezenta în continuare principalele caracteristici ale acestui sistem de operare
punctând acolo unde este nevoie deosebirile de sistemul de operare MS-DOS:
Instalarea Windows 95 se poate face optând pentru o tabela de alocare a fişierelor (FAT)
fie de 16 sau de 32 de biţi, cu precizarea că MS-DOS lucrează numai cu FAT de 16.
Acest aspect conferă sistemului de operare Windows 95 o mai bună organizare a discului
şi viteza sporită de acces la acesta. Dacă se optează pentru FAT de 32 de biţi atunci discul
respectiv nu mai este recunoscut de un calculator care rulează sub sistem de operare MS-
DOS. Facem sublinierea că acestă opţiune nu determină însă imposibilitatea executării
aplicaţiilor DOS pe acest disc.
Windows 95 include o versiune proprie de DOS. Deci majoritatea comenzilor enumerate
la MS-DOS sunt valabile şi aici.
Sub Windows 95 nu se mai limitează numărul de caractere pentru o denumire de fişier la
8 pentru nume şi 3 pentru extensie (convenţia 8.3). Aici se pot utiliza denumiri lungi de
fişiere.
Gestiunea fişierelor şi a dosarelor (directoare) se face cu programul Explorer. Totodată
utilizând comanda Find se poate găsi un anumit fişier dosar sau calculator în cazul în care
suntem conectaţi la o reţea.
Lansarea în execuţie a unui program sau a unei aplicaţii se face prin acţionarea butonului
Start sau dacă suntem în aplicaţia Explorer prin efectuarea unui dublu click pe numele
programului respectiv.
Windows 95 utilizează tehnologia Plug and Play care permite conectarea unei noi
componente hard şi utilizarea ei imediată.
Comutarea între programe se face cu uşurinţă prin intermediul barei de operaţii (taskbar).
Windows 95 include facilităţi de lucru în reţea, pentru gestiunea comunicaţiilor şi
conectare la internet.
Comparativ cu MS-DOS, Windows 95 este “sensibil” dacă oprim calculatorul din
comutator la terminarea unei sesiuni de lucru, deoarece Windows 95 face o serie de
operaţii administrative atunci când este oprit corespunzător. Din acest motiv trebuie
utilizată comanda Shut Down. Această comandă se poate executa pentru repornirea
calculatorului, dar şi pentru pornirea sa în modul MS-DOS.
29
Figura 51 Ecran Windows 95
52 COMPONENTELE SISTEMULUI WINDOWS 95

Pornirea Windows se face automat (prin încărcarea acestuia în memorie de pe hard disk)
ca orice sistem de operare, existând însă posibilitatea rulării acestuia în diferite moduri:
Normal, când porneşte automat sistemul şi se deschid “ferestrele” în care vom lucra.
Safe mode (mod protejat) în care sistemul nu alocă (nu foloseşte) toate resursele
(fizice sau de program), situaţie folosită mai ales când sunt anumite defecţiuni.
Prompt de DOS (Windows 95) permite lucrul cu comenzile sistemului de operare
DOS, o variantă specifică pentru Windows 95.
Prompt de DOS fără sistem, atunci când este pornit doar sistemul “mamă“, fără
ferestre de Windows.
Pas cu pas situaţie în care sistemul porneşte cerând confirmarea sau infirmarea unor
operaţii pe care le execută automat când este pornit în modul normal. Acest tip de
pornire este mai ales la îndemâna utilizatorilor avansaţi.
Se recomandă ca sistemul Windows să pornească normal şi să nu forţat în celelalte
moduri. Posibilitatea alegerii uneia din situaţiile date mai sus este permisă dacă înaintea
încărcării sistemului se apasă tasta F8.
Pornirea în modul normal începe cu lansarea în execuţie a aplicaţiei Desktop (birou)
care este gestionarul (coordonatorul) de aplicaţii al sistemului Windows. Desktop este
“biroul” pe care se pot pune toate “lucrurile” (programele sau fişierele) care se utilizează
mai des.
Multe din comenzile externe ale sistemului de operare MS-DOS se regăsesc şi la sistemul
de operare Windows. Ele sunt localizate pe calea \windows\command.
30
Asigurarea gestionării corecte a programelor, a perifericelor, a modului general de lucru

cu sistemul, a configuraţiilor de utilizare generală este realizată de unele aplicaţii din
Setup şi Control panel (care grupează, lansează în execuţie sau opreşte execuţia unor
aplicaţii).
Un program specific, este Windows Explorer (care execută toate operaţiile cu directoare
şi fişiere, preluând funcţia unui program ajutător sau utilitar ca şi Norton Commander,
fiind mult mai evoluat).
53 PICTOGRAME
Simbolurile grafice care pot fi accesate folosind mouseul vor fi numite în continuare
pictograme sau într-un limbaj mai comun icoane (de la termenul original în limba
engleză icon). Fiecare pictogramă reprezintă o aplicaţie sau o funcţie. Pe un ecran al
sistemului Windows, ele reprezintă legătura între utilizator şi aplicaţiile (programele)
existente. Pentru utilizarea (execuţia) unei aplicaţii trebuie efectuat un dc (dublu click) pe
pictograma rezervată acestei aplicaţii. Pe ecranul Desktop există mai multe tipuri de
pictograme, fiecare cu altă semnificaţie. Aici putem adăuga pictograme corespunzătoare
aplicaţiilor care sunt necesare mai des. Pentru acest lucru se execută click pe butonul din
dreapta al mouse-ului şi se utilizează mica fereastră de meniu apărută.
54 FERESTRE
Primul element de bază este ecranul (desktop) monitorului. Pe ecran se pot vedea una sau
mai multe ferestre (windows) care sunt reprezentate prin zone dreptunghiulare de
ecran.Ferestrele pot fi: deschise, închise, mutate, modificate, reduse la un icon, extinse pe
toată suprafaţa ecranului.
Pe ecran, la un moment dat, pot fi deschise mai multe ferestre însă una singură este
"fereastră activă", cea pe care se poate lucra la un moment dat, în timp ce celelalte
ferestre cu alte aplicaţii, rămân în aşteptare. Este important de ştiut că Windows’95 şi
variantele mai noi, operează multitasking, înţelegând prin aceasta că sistemul de operare
permite mai multor aplicaţii să lucreze concomitent.
Bara de titlu afişează numele aplicaţiei sau al documentului. Dacă sunt deschise mai
multe ferestre, bara de titlu a ferestrei active (cea cu care se lucrează în acel moment)
are o altă culoare decât celelalte.
Titlul ferestrei care este scris în bara de titlu, poate fi numele unei aplicaţii, al unui
document, grup, director sau fişier. Dacă fişierul nu a fost încă salvat, deci nu a
căpătat încă un nume, pe ecran în locul titlului apare scris cuvântul Untitled.
Bara de meniuri este poziţionată imediat sub bara de titlu şi conţine lista opţiunilor
disponibile.
Rama ferestrei este marginea exterioară a unei ferestre. Poziţionând mouse-ul exact
pe una din laturile ferestrei, aceasta se poate mări sau micşora prin deplasarea laturii
respective. Dacă se poziţionează mouse-ul într-unul din colţurile ferestrei, se poate
modifica dimensiunea ei prin deplasarea ambelor laturi adiacente colţului respectiv.
Barele de navigare pe orizontală şi pe verticală, aflate pe rama ferestrei, permit
deplasarea (defilarea) pe orizontală, respectiv verticală a conţinutului ferestrei
31
respective, în cazul în care acest conţinut nu poate fi vizualizat în întregime. Dacă

însă fereastra permite afişarea întregului său conţinut, atunci sistemul Windows
renunţă la barele de navigare.
Butonul de minimizare, situat în partea dreaptă a barei titlu, al doilea buton pe care
se află simbolul vârf de săgeată în jos, sau, în cazul Windows ’95 este reprezentat de
o linie mică, care este accesibil doar cu mouseul, permite închiderea ferestrei
respective şi reducerea ei la o pictogramă de grup care va fi afişată în partea de jos a
ecranului Program Manager. În acest fel aplicaţiile respective sunt "îngheţate" în
starea în care se află în momentul respectiv (rămân active şi temporar abandonate),
fără a fi însă închise. În cazul Windows ’95, aplicaţiile minimizate sunt reduse la un
buton care se află pe bara de task-uri din partea de jos a Desktop.
Butonul de maximizare situat în partea dreaptă a barei titlu, primul buton pe care se
află simbolul dreptunghi, se foloseşte la mărirea ferestrei respective până când
aceasta ocupă tot ecranul. El este accesibil tot cu mouseul, printrun click. Când
fereastra este maximizată butonul de maximizare va avea desenat un dreptunghi mic,
sau două dreptunghiuri suprapuse în cazul Windows’95.
Caseta (meniul) "Controlmenu" se află în colţul din stânga sus al fiecărei ferestre
şi conţine un meniu particular. Opţiunile acestui meniu sunt disponibile şi folosind
tastatura şi realizează funcţiile pe care le putem executa folosind mouseul asupra
butoanelor ferestrei. Astfel funcţiile de maximizare şi minimizare, deplasarea
ferestrei precum şi modificarea dimensiunilor sale, se pot realiza şi prin intermediul
acestui meniu. În plus, există opţiunea Close, care realizează închiderea ferestrei,
reducerea ei la nivel de pictogramă, dar şi închiderea aplicaţiei, astfel încât, pentru a
lucra din nou cu aplicaţia respectivă, ea trebuie relansată.
Funcţiile pe care le poate realiza pachetul de programe Windows se află listate în
meniuri. Fiecare aplicaţie are meniul său, iar fiecare opţiune a meniului poate avea la
rândul său un meniu propriu. Pentru selectarea unui meniu din bara de meniuri, se
poziţionează cursorul grafic pe numele meniului şi se efectuează un simplu click.
Rezultatul acestei operaţii este deschiderea meniului, adică afişarea unei casete cu
opţiunile sau comenzile meniului respectiv. Alegerea unei opţiuni din cele afişate se face
cu click simplu pe numele opţiunii respective. Majoritatea opţiunilor dintrun meniu se
referă la comenzi sau caracteristici ale aplicaţiei în curs. Selectarea unei opţiuni este
urmată imediat de executarea comenzii. Pentru închiderea unui meniu se efectuează un
click simplu pe numele meniului sau întro zonă a ecranului exterioară casetei cu opţiuni.
Rezultatul este dispariţia meniului respectiv şi revenirea în zona de lucru a aplicaţiei.
55 MUTAREA UNEI FERESTRE

Se deplasează cursorul mouse-ului pe antetul ferestrei care se doreşte a fi mutată;
Se apasă butonul din stânga mouse-ului şi se mişcă mouse-ul cu butonul apăsat;
Se relaxează butonul (se ridica degetul de pe buton), în momentul în care fereastra a
ajuns în poziţia dorită.
Observaţie: Dacă se doreşte abandonarea mutării, înainte de relaxarea butonului se apasă
Esc.
32
56 MODIFICAREA DIMENSIUNII UNEI FERESTRE

Se selectează fereastra a cărei dimensiune se modifică;
Se poziţionează cursorul mouse-ului pe o latură sau pe un colţ al ferestrei în
momentul apariţiei săgeţii bidirecţionale;
Se relaxează butonul în momentul în care fereastra a ajuns la dimensiunile dorite.
Esc
57 MINIMIZAREA UNEI FERESTRE LA DIMENSIUNEA UNEI

PICTOGRAME (ICON)
În urma reducerii ferestrei la un icon, aplicaţia bazată pe fereastră continuă să ruleze, dar
fereastra ei nu mai ocupă loc pe ecran. Se poate reduce la un icon şi o fereastră document.
Deosebirea este că, în acest caz, icon-ul creat nu va apărea în partea de jos a ecranului,
cum apare în cazul ferestrelor de aplicaţie, ci în fereastra aplicaţie de care este legată.
Reducerea unei ferestre la un icon se realizează în următorii paşi:
Se selectează fereastra care se doreşte a fi redusă;
Se execută un click pe butonul de minimizare (simbolizat printr-un vârf de săgeată în
jos sau o bară, situat în colţul din dreapta sus al ferestrei, pe bara titlu).
Observaţie: Minimizarea ferestrei se poate realiza şi selectând opţiunea Minimize din
fereastra Control Menu.
58 MAXIMIZAREA UNEI FERESTRE

Se poate realizează în unul din următoarele moduri:
executând un click pe butonul Maximize din colţul din dreapta sus al ferestrei;
executând dublu click pe bara titlu în cazul în care fereastra curentă ocupă numai o
parte din ecran;
selectând opţiunea Maximize din fereastra Control Menu, când este activă.
59 REFACEREA UNEI FERESTRE

Refacerea unei ferestre se realizează prin dc pe icon-ul respectiv sau pe butonul de pe
bara de task-uri. Reducerea unei ferestre la dimensiunea ei iniţială, se realizează prin dc
pe butonul Restore unul din cele trei pătrăţele din dreapta sus a ferestrei Windows’95.
60 MUTAREA UNEI PICTOGRAME (A UNUI ICON)

Un icon al unei aplicaţii poate fi mutat oriunde, numai pe icon-ul unei alte aplicaţii nu
poate fi poziţionat. Icon-ul unui document poate fi mutat oriunde în fereastra aplicaţiei,
chiar şi în afara ei, într-o altă fereastră. Mutarea icon-ului se realizează astfel:
Se poziţionează mouse-ul pe icon-ul ce urmează a fi mutat;
Se relaxează butonul în momentul în care icon-ul a ajuns în poziţia dorită.
33

<Esc>.
61 ÎNCHIDEREA UNEI FERESTRE

Închiderea unei ferestre a unei aplicaţii are ca efect abandonarea aplicaţiei respective în
timp ce închiderea unei ferestre document are ca efect închiderea documentului respectiv.
Închiderea unei ferestre se poate realiza prin una din următoarele metode:
din meniul File se selectează Exit;
se execută un click pe butonul meniului de control simbolizat cu un x;
din meniul de control se selectează opţiunea Close;
se tastează <Alt+F4>.
Observaţie: în cazul în care într-un document s-au efectuat modificări faţă de ultima
salvare, va apare un mesaj de avertisment care indică faptul că documentul respectiv
trebuie salvat înainte de a fi închis.
62 APLICAŢIA CONTROL PANEL

Aplicaţia Control Panel permite controlul şi reconfigurarea unor caracteristici ale
sistemului de calcul cum ar fi: culorile de pe ecran, tipul de caractere folosit, porturi,
mouse, imprimantă, furnizând o modalitate de modificare a configuraţiei sistemului
Windows. Pentru realizarea unei opţiuni se efectuează un dc pe pictograma din fereastra
respectivă care corespunde dorinţei utilizatorului. Dacă o opţiune este doar selectată şi nu
lansată în lucru, în partea de jos a ferestrei Control Panel apare descrisă pe scurt funcţia
realizată de opţiunea respectivă. În Figura 62 este prezentat modul de setare a culorilor
unui ecran Windows cu ajutorul aplicaţiei Control Panel.
Se pot selecta culorile din paleta de culori existentă. În partea stângă sunt prezentate
schematic cele două tipuri de ferestre (activă şi inactivă) cu toate elementele componente
ale unei ferestre Windows (bară de titlu, titlu, ramă, zonă de lucru, meniuri, eventuale
texte). Culoarea oricăruia din aceste elemente se poate modifica făcând un click exact în
zona respectivă şi selectând apoi culoarea dorită.
Este important de ştiut că modificările de desktop şi utilizare a ferestrelor, pot fi făcute
apăsând butonul dreapta al mouse-ului într-o zonă liberă. Va apărea un meniu care ne
permite să: aranjăm sau să aliniem pictogramele de pe desktop, să realizăm “shortcut” sau
pictograme noi să deschidem noi aplicaţii sau să creăm foldere noi.
34
Figura 62 Aplicaţia Control Panel
63 ACCESORIILE WINDOWS
Calculator este un program care simulează un calculator aritmetic/ştiinţific. Puteţi să-l
utilizaţi ori de câte ori aveţi nevoie deschizându-l împreună cu aplicaţia sau editorul în
care veţi pune rezultatul calculelor. Pentru a prelua rezultatele de pe calculator folosiţi
Copy şi Paste.
Calendar este un gestionar simplificat al informaţiilor personale care poate furniza şi o
alarmă audio.
Cardfile este o agendă electronică de adrese şi numere de telefon care poate forma în
mod automat un număr de telefon la cerere, cu condiţia conectării calculatorului la o linie
telefonică.
Character Map este o aplicaţie care gestionează toate caracterele cu care poate opera
sistemul. Este foarte util mai ales pentru caracterele care nu se află pe tastatură, deoarece
oferă codul acestora precum şi posibilitatea de a fi importate în documentul care se
editează.
Clock este un program care afişează timpul (data şi ora), în format digital sau analogic
(adică folosind cifre, ca un ceas cu cristal lichid, sau ca un ceas obişnuit). Versiunea
Windows 95, afişează ceasul în colţul din stânga jos al ecranului, dacă s-a solicitat acest
lucru când s-a setat bara de task (cea aflată în partea de jos a ecranului).
Notepad este un mic editor de texte care poate memora notiţe şi care poate crea şi edita
fişiere de text simple. Mai perfecţionat decât acesta este Wordpad.
Paint este un editor grafic, reprezentând o variantă îmbunătăţită a programului Paintbrush
din versiunile anterioare ale Windows. Facilităţile acestui sistem permit ca desenele
realizate în Paintbrush să poată fi transferate (termenul corect este importate) în cadrul
unor texte realizate cu unul din procesoarele de texte care se execută sub Windows.
Deoarece folosirea Paint este utilă în exersarea utilizării mouse-ului şi este foarte atractiv
pentru toată lumea care foloseşte Windows, propunem în continuare un exerciţiu de desen
care vă va cultiva dexteritatea tehnică de utilizare a programului, simţul “artistic” şi
îndemânarea (Figura 63).:
35
Figura 63 Aplicaţia Paint
Write este un procesor de texte, din variantele mai vechi de Windows care editează
fişiere de tip WRI (care au deci această extensie după care pot fi recunoscute) şi care
poate încorpora în cadrul documentelor pe care le realizează reprezentări grafice
executate cu ajutorul unor editoare grafice (ex. Paintbrush, aşa cum a fost descris mai
sus). Mai nou, această aplicaţie a fost înlocuită cu Wordpad, care realizează fişiere
.DOC sau .TXT.
64 SFATURI PENTRU EDITAREA TEXTELOR

Alegeţi-vă cu grijă editorul de text cel mai potrivit. Dacă lucraţi pe un calculator cu
puţine resurse (are doar sistemul de operare DOS), va recomandăm programul Edit sau
editorul Norton Commander. Dacă lucraţi sub Windows, începeţi cu Wordpad sau
Notepad. Folosiţi editoare mai perfecţionate numai În momentul În care ştiţi că stăpâniţi
bine tehnica. În acest caz va recomandam MsWord din pachetul Office sau programele
specializate din pachete de tip Lotus.
Dacă aţi ales un editor simplu şi vă lipsesc diacriticele (caractere romaneşti) şi doriţi ca în
final sa apară în text, faceţi pentru început câteva convenţii de notaţie şi apoi veţi înlocui
grupurile respective de caractere.
Dacă pentru editarea cu diacritice aţi folosit un alt tip de font decât cele furnizate de
program şi trebuie să transmiteţi fişierul unei alte persoane, asiguraţi-vă că persoana
respectivă are tipul de font folosit de dumneavoastră.
Folosirea unor editoare perfecţionate implică o pregătire prealabilă a paginii pe care
lucrăm. Nu uitaţi să vă stabiliţi: formatul de coală, marginile, tipul de imprimantă,
modalitatea de tipărire, caracterele folosite etc. După ce aţi făcut aceste operaţii iniţiale
începeţi scrierea propriu-zisă a textului.
În momentul în care începeţi scrierea textului, lăsaţi la sfârşit operaţiile de aranjare în
pagină, subliniere, marcare etc.
Priviţi întotdeauna textul realizat de voi ca pe o « operă de artă grafică ». Pagina tipărită
trebuie să fie echilibrată, simplă şi elegantă.
Evitaţi scrierea numai cu caractere mari, sau numai cu « bold ». Nu folosiţi decât text de
culoare neagră şi numai în cazuri excepţionale folosiţi alte culori.
Nu folosiţi mai mult de două tipuri de caractere în text iar dimensiunea literei, mai ales în
documente oficiale sau pagini de reviste trebuie sa fie de 10-12. Excepţiile sunt admise la
36
afişe, diplome sau foi volante cu caracter publicitar. Aici se pot folosi şi caractere mai
puţin obişnuite (aşa-zis « grafic text »).
Nu scrieţi înghesuit dar nici prea larg, respectând întotdeauna ideea de echilibru, de raport
optim între alb şi negru, între spaţiul tipărit şi spaţiul alb.
Introducerea unor desene în text trebuie făcută cu grijă, astfel încât să nu dezechilibrăm
pagina şi să păstrăm raporturile de care am amintit.
Dacă textul vi se pare anost din punct de vedere grafic, puteţi să-l învioraţi, mărind şi
îngroşând prima litera din primul paragraf, adăugând, unde este posibil, o linie simplă sau
o mică siglă sau desen discret.
Înaintea semnelor de punctuaţie (cu excepţia parantezelor) nu lăsaţi niciodată spaţiu.
Folosiţi opţiunea Tools/Spelling and Grammar pentru a efectua verificarea automată a
corectitudinii scrierii textului.
65 TIPURILE DE MEMORIE
Un calculator PC poate să conţină trei tipuri de memorie: convenţională, extinsă şi
expandată. Fiecare din tipurile de memorie mai sus menţionate au timpi de acces diferiţi,
lucru care afectează performanţele aplicaţiilor pe care le rulăm la un moment dat pe
calculator.
Memoria convenţională
La ora actuală fără a face o istorie a acestui tip de memorie aceasta reprezintă primul Mb
de RAM. Programele DOS rulează în mod obişnuit cu primii 640 Kb de memorie
convenţională. Ceilalţi 384 Kb de memorie numită memorie rezervată sau superioară
plasată între 640 Kb şi 1024 Kb sunt utilizaţi pentru memoria video, driverele de
dispozitive, sau alte dispozitive hardware mapate în RAM sau BIOS. Memoria superioară
permite eliberarea a cât mai mult spaţiu de memorie convenţională pentru uzul sistemului
de operare DOS.
Sistemul de operare Windows utilizează modelul de memorie virtuală, deci eliberarea
memoriei convenţionale este importantă aici dacă se rulează aplicaţii în cadrul unei
ferestre DOS sub Windows.
Pentru a putea înţelege de ce sistemul de operare DOS este “limitat” la o memorie de 1
Mb trebuie să cunoaştem modul în care acest sistem de operare îşi segmentează memoria,
DOS fiind conceput iniţial pentru procesorul 8088 care utiliza o adresă de segment pe 16
biţi şi un deplasament   offset tot pe 16 biţi. Deci pe 16 biţi de segment putem avea
65536 adrese unice de memorie, deci un astfel de procesor va putea accesa 65536*16 = 1
048 576 locaţii de memorie unice. O locaţie fizică de memorie poate să aparţină unuia sau
mai multor segmente. Windows utilizând un tip special pe 32 de biţi: DWORD pentru
stocarea adreselor de segment şi de deplasament permite accesul până la 4 Gb de RAM.
Revenind la DOS unde adresa de segment identifică începutul unei regiuni de memorie de
64 Kb, iar adresa de deplasament identifică un octet în cadrul acestei regiuni, pentru a
adresa memoria se combină adresa de segment şi de deplasament producând o adresă de
memorie de 20 biţi ce poate accesa 1 048 576 locaţii de memorie. Pentru a crea această
adresă de memorie de 20 biţi PC-ul deplasează la stânga adresa de segment de 16 biţi cu
37
patru locaţii de biţi, adăugând (adunând) la rezultat adresa de deplasament. Să considerăm

un exemplu pentru edificare:
Adresa de segment este 1234h, iar deplasamentul este 7h. Aplicând cele enunţate mai sus:
0001 0010 0011 0100  segmentul (1234h)

0001 0010 0011 0100 0000  segment deplasat la dreapta cu patru locaţii de biţi
0111  deplasamentul (7h)
0001 0010 0011 0100 0111  rezultatul adresei pe 20 de biţi (12347h).
Memoria expandată (EMS)

Multe dintre programele ce rulează sub sistem de operare DOS (ex: foile de calcul
tabelar) cer utilizarea unei memorii cu dimensiuni peste 640 Kb. Pentru calculatoarele PC
dotate cu procesoare 8088 această necesitate (acces la memorie peste 1 Mb) s-a soluţionat
prin o combinaţie software şi o platformă specială de memorie expandată. Deci pentru a
putea utiliza memoria expandată un calculator trebuie să conţină o platformă de memorie
expandată. Iată cum funcţionează lucrurile: un software al specificaţiei pentru memorie
expandată alocă un bloc de 64 Kb în memoria superioară (memoria peste 640 Kb), pe
care îl împarte în pagini de 16 Kb. Aplicaţia care utilizează memorie expandată utilizează
funcţiile pentru memorie expandată pentru a aloca şi încărca regiuni din memoria
expandată. Pentru aceasta aplicaţia trebuie să definească pagini logice de 16 Kb în cadrul
regiunii memoriei expandate. Pentru a accesa o anumită pagină logică se utilizează o
funcţie a specificaţiei pentru memorie expandată pentru a mapa pagina logică în una din
paginile specificaţiei pentru memorie expandată din memoria superioară pe care aplicaţia
DOS o poate accesa direct. Această soluţie de acces la locaţii de memorie peste 1 Mb prin
utilizarea memoriei expandate conduce la scăderea performanţelor sistemului de calcul.
Memoria extinsă
O dată cu apariţia PC-urilor IBM AT 80286 adresarea memoriei se poate face pe 24 de
biţi, deci utilizarea a 16 Mb de memorie. Calculatoarele bazate pe procesoare 386, 486 şi
superioare au mărit adresarea memoriei la 32 de biţi, lucru care permite utilizarea până la
4 Gb de memorie. Memoria peste 1 Mb ce poate fi adresată de un PC în mod direct se
numeşte memorie extinsă. La sistemul de operare DOS pentru a putea accesa memoria
extinsă se utilizează un driver de dispozitiv (hymem.sys). Sub sistem de operare DOS
numai datele cu care lucrează programul pot fi localizate în memoria extinsă. Codul
programului (programul care manipulează datele) se află în zona de 640 Kb a memoriei
convenţionale. Atunci când un program accesează date din memoria extinsă sistemul de
operare schimbă modul de lucru al microprocesorului din modul real în cel protejat, iar
după accesarea datelor se comută din nou în modul de lucru real. Acest mod de utilizare a
memoriei extinse este mai performant decât cel de acces la memoria expandată, dar
comutările repetate între modul de lucru real şi protejat al microprocesorului conduc
inevitabil la scăderea performanţelor sistemului de calcul.
38
Modul de lucru real şi protejat al unui microprocesor

Sistemul de operare DOS este unul de tip single-tasking   poate rula în mod obişnuit
un singur program la un moment dat. Asta înseamnă că nu se pune problema protejării
codului unui program (care se află în memoria convenţională) de un alt program, sau
altfel spus un program DOS poate modifica orice locaţie din memoria convenţională.
Dacă însă sunt rulate mai multe programe simultan, un anumit program nu poate modifica
în mod aleatoriu memoria deoarece există riscul de a modifica chiar codul unui alt
program. Deci într-un mediu multi-tasking   multi-program, sistemul de operare
trebuie să protejeze memoria unui program de a altuia, deci să lucreze în mod protejat.
Acum (în mod protejat) schema de accesare a memoriei prin segment şi deplasament s-a
înlocuit cu una ce permite CPU adresarea cu 24 sau 32 de biţi. În mod protejat adresarea
la memorie extinsă este permisă atât pentru cod cât şi pentru date.
66 STIVA
Stiva reprezintă o zonă de memorie în care sunt păstrate temporar datele în timpul
execuţiei unui program. Denumirea de stivă   stack vine de la faptul că programele
depun   push valorile în stivă ca şi scândurile într-o magazie una peste alta, şi apoi
se extrag   pop din stivă de sus în jos. Pentru localizarea stivei microprocesorul are
două registre: registrul de segment de stivă SS (stack segment) care indică locul
(segmentul) de la care începe stiva şi registrul de pointer de stivă SP (stack pointer) care
indică vârful stivei.
67 INTERNET
Într-o accepţiune foarte largă Internetul este o reţea de reţele de calculatoare, care pune la
dispoziţia unui utilizator o bază de date gigantică, răspândită la nivelul întregii lumi, bază
de date în care se pot găsi informaţii şi servicii diverse. Conectarea unui calculator la
Internet face ca acesta să devină o extensie a unui sistem de calcul de dimensiune şi cu
extindere planetară. Internetul permite accesarea unui calculator aflat la mare distanţă
(remote computer) şi lansarea în execuţie a unor aplicaţii aflate pe el, cu toate că acest
calculator se află la mii de kilometri depărtare.
Principiul după care se poate controla această reţea mondială de calculatoare a fost
enunţat de Iulius Cezar: ” Divide et impera”. Astfel pentru a înţelege regulile după care
funcţionează Internetul trebuie să înţelegem principiile care stau la baza funcţionării
reţelelor de calculatoare, deci trebuie ca o sarcină mare să o împărţim în sarcini mai mici.
68 COMUNICAREA ÎNTRE CALCULATOARE

Comunicarea între calculatoare poate fi asemuită cu modul de comunicare între oameni.
Astfel pentru a comunica între ei oamenii folosesc limbajul, care utilizează ca elemente
de bază literele şi simbolurile prin alăturarea cărora se creează cuvintele care apoi pot la
rândul lor forma propoziţii. În mod asemănător calculatoarele utilizează un limbaj
compus din simboluri care sunt cifrele binare reprezentate de 1 sau 0. Prin combinarea
simbolurilor binare calculatoarele alcătuiesc octeţi (cuvinte) iar prin transmiterea mai
39
multor octeţi (propoziţii) se realizează comunicarea informaţiilor utile. Pentru

transmiterea informaţiilor între calculatoare se utilizează trei metode de transfer:
Comunicaţia simplex (Figura 68.1) pentru un flux de date într-un singur sens.
Figura 68.1 Comunicaţia simplex
Comunicaţia semi-duplex (Figura 68.2) care permite circulaţia informaţiilor în

ambele sensuri, dar într-un singur sens o dată.
Figura 68.2 Comunicaţia semi-duplex
Comunicaţia duplex (Figura 68.3) care permite circulaţia informaţiilor în

ambele sensuri simultan.
Figura 68.3 Comunicaţia duplex
40
69 PROTOCOLUL DE COMUNICAŢII IP
Dacă comunicarea între calculatoare se face în Internet atunci transmiterea datelor se
realizează prin interconectarea de reţele componente, iar aici un rol hotărâtor îl joacă
routerele (Figura 69). Routerul (călăuza) are rolul de a asigura interconectarea reţelelor
componente ale Internetului şi totodată ele decid traseul de transmitere al datelor
(pachetelor) astfel încât să ajungă cât mai repede la destinaţie.
Figura 69 Routere
Pentru a comunica între ele calculatoarele utilizează anumite protocoale (reguli de

comunicare). Astfel protocolul de Internet IP supraveghează trimiterea mesajelor
verificând dacă routerul “ştie” ce să facă cu datele expediate atunci când acestea îi parvin.
Aşa cum o scrisoare are un expeditor şi un destinatar care sunt înscrise pe plic, tot aşa
pachetul de date are două adrese, fiecare din ele fiind constituită din patru grupuri de
cifre (un grup are valoarea mai mică de 256). O adresă reprezintă un singur calculator din
reţea. Aici trebuie precizat un aspect deosebit de important. Folosim în mod curent
analogia între o adresă (patru grupuri de cifre) şi un calculator din reţea. Această analogie
este acceptată de toată lumea dar are un mod de înţelegere puţin global. Trebuie precizat
faptul că în mod exact o adresă corespunde adaptorului de reţea al calculatorului şi nu
calculatorului în sine. Acest aspect este deosebit de important deoarece pe un calculator
se pot instala mai multe adaptoare de reţea astfel încât la o anumită configuraţie a unui
calculator să avem două sau mai multe adrese IP.
70 PROTOCOLUL TCP
Transmitere informaţiilor cu ajutorul protocolului IP poate conduce la amestecarea
acestora la destinaţie. Totodată este necesară confirmarea faptului că toate pachetele
transmise la un moment dat au ajuns la destinaţie. Acest mecanism este asigurat de
protocolul TCP. Pentru a realiza acest lucru protocolul TCP împarte informaţia de
transmis în mai multe pachete IP care apoi sunt transmise la destinaţie prin intermediul
liniilor de comunicare şi a routerelor. Aici, la destinaţie un alt program TCP asamblează
şi aranjează în ordinea corectă pachetele IP de date recepţionate. Protocolul TCP
41
suprarveghează şi corectitudinea transmiterii datelor, deoarece din cauza unor probleme

hardware unele pachete se pot pierde pe drum. În acest sens la expediere protocolul TCP
adaugă pachetului de date un număr (sumă de control) care permite destinatarului să se
asigure de corectitudinea transmiterii datelor. Receptorul recalculează suma de control şi
o compară cu cea transmisă de emiţător. Dacă ele nu sunt identice înseamnă că a apărut o
eroare în timpul; transmisiei fapt care determină protocolul TCP să anuleze pachetul
respectiv şi să ceară retransmiterea lui.
71 APLICAŢIILE INTERNET
Transmiterea corectă a biţilor de informaţii între calculatoare nu este suficientă pentru a fi
înţeleasă de om. Acest fapt a determinat apariţia unui alt nivel, acela al aplicaţiilor care
oferă posibilitatea de a crea ceva concret. Cele mai obişnuite aplicaţii Internet se ocupă
cu:
Conectarea la distanţă – Telnet;
Transferul de fişiere – FTP;
Poşta electronică – E-mail;
72 SISTEMUL DE DENUMIRE AL DOMENIILOR

Fiecare calculator din reţea are o adresă proprie, numită şi adresă IP reprezentată de patru
numere (fiecare mai mic de 256) despărţite prin puncte:
Adresa IP în notaţie cu puncte:134.24.8.66

Adresa IP ca număr hexazecimal :0x86180842
Adresa IP ca număr zecimal :2229721922
Adresa IP ca număr binar :10000110000110000000100001000010
Adresa IP pe 32 de biţi combină un număr de reţea (ID reţea) şi un număr de host (ID
gazdă, placă de reţea). Internetul fiind alcătuit dintr-un număr foarte mare de reţele este
imperios necesar să se poată deosebi o reţea de alta. Astfel trebuie ca fiecare reţea să aibă
un identificator unic.
73 CLASE DE REŢELE
Adresele IP folosesc primii biţi din primul octet pentru a identifica o clasă de reţea. Clasa
de adrese specifică numărul de octeţi folosiţi pentru identificatorul de reţea. În Tabelul
73.1 sunt prezentate clasele de reţele, primii biţi şi numărul de octeţi disponibili pentru
adresa de reţea.
42
Clasa Primii biţi Octeţi disponibili pentru adresa de reţea

A 0 1
B 10 2
C 110 3
D 1110 (Rezervată transmisii multicast)
E 11110 (Rezervată pentru utilizări ulterioare)
Tabelul 73.1 Clase de reţele
DEFINIREA UNEI ADRESE DE CLASĂ A

Tabelul 73.2 prezintă repartiţia biţilor pentru o adresă de clasă A. Se observă că se
utilizează un octet pentru tipul de clasă şi pentru numărul reţelei, rămânând trei octeţi
pentru adresa calculatorului.
1 bit 7 biţi 24 biţi

1 ID reţea ID host
Tabelul 73.2 Adresă de clasă A
Deoarece un bit este utilizat pentru codarea clasei putem trage concluzia că restul de şapte
biţi se utilizează pentru codarea ID-ului de reţea, deci înseamnă că în Internet pot fi
conectate 127 reţele cu adresă de clasă A (cu 7 biţi se pot reprezenta 128 de valori
diferite, dar 0 este tot o adresă rezervată). Folosind 24 de biţi pentru adresa host-ului
fiecare astfel de reţea poate lega teoretic 16 777 216 host-uri. Ca atare doar reţelele
(puţine la număr) care au nevoie să conecteze mai mult de 65536 host-uri folosesc adrese
de clasă A.
DEFINIREA UNEI ADRESE DE CLASĂ B

Tabelul 73.3 prezintă repartiţia biţilor pentru o adresă de clasă B.
2 biţi 14 biţi 16 biţi

1 0 ID reţea Id host
Tabelul 73.3 Adresă de clasă B
După ce se scad primii doi biţi folosiţi pentru codarea clasei rămân 14 biţi disponibili
pentru ID-ul de reţea. Ca urmare în Internet pot fi conectate 16 384 reţele cu adresă de
clasă B. Folosind 16 biţi pentru identificatorul host-ului, fiecare reţea cu adresă de clasă B
poate lega teoretic 65 536 host-uri. Astfel pentru a aloca unei reţele o adresă de clasă B
trebuie ca aici să fie interconectate cel puţin 256 calculatoare.
43
DEFINIREA UNEI ADRESE DE CLASĂ C

Tabelul 73.4 prezintă repartiţia biţilor pentru o adresă de clasă C.
3 bi ţi 21 biţi 8 biţi
1 1 0 ID reţea ID host
Tabelul 73.4 Adresă de clasă C
După scăderea primilor trei biţi utilizaţi pentru codarea tipului clasei, rămân 21 de biţi
pentru ID-ul reţelei. Ca urmare în Internet pot fi conectate 2 097 152 de reţele care
utilizează adrese de clasă C. Totuşi deoarece adresele de clasă C conţin numai opt biţi
pentru ID-ul host-ului, Internet limitează conţinutul acestor reţele la mai puţin de 256 de
calculatoare host. Deci adresele de clasă C sunt folosite de reţele mici. Adresa IP a
calculatorului secretariatului Universităţii din Petroşani este 193.230.241.83.
Transformăm primul număr 193 în echivalentul său binar: 193  11000001. Tragem
concluzia că această reţea este de clasă C, în ea putem lega câte calculatoare dorim dar
numai 255 de calculatoare pot avea adresă IP.
DEFINIREA UNEI ADRESE DE CLASĂ D ŞI E

Clasa D este utilizată pentru adrese multicast. O adresă multicast reprezintă un grup de
host-uri, iar prin multicast se transmit mesaje la unul sau mai multe calculatoare host.
Clasa E este rezervată pentru utilizări viitoare. Deşi nu sunt definite în prezent adresele de
clasă E vor fi probabil utilizate ca adrese de tip broadcast (difuzare) şi multicast.
Deoarece este greoaie utilizarea adreselor IP s-a creat o corespondenţă între numerele
corespunzătoare unei adrese IP şi nişte nume care sunt sugestive permiţând identificarea
şi localizarea mai uşoară a unui calculator din reţea. Astfel a apărut un sistem distribuit de
denumire, conectat direct la un sistem central. Acest sistem se numeşte Domain Name
System, prescurtat DNS, şi utilizează o metodă de administrare a numelor, metodă care
constă în trecerea către grupuri diferite a responsabilităţii pentru subseturi ce formează
acest nume. Fiecare nivel din acest sistem este numit domeniu. Domeniile sunt separate
prin puncte. Reluând adresă IP a calculatorului secretariatului Universităţii din Petroşani
şi cu cele enunţate mai sus putem face echivalenţa 193.230.241.83  
secretariat.ns.upet.ro. Primul nume reprezintă calculatorul host care are o adresă IP.
Astfel secretariat reprezintă calculatorul gazdă al secretariatului Universităţii din
Petroşani, care aparţine domeniului Universităţii din Petroşani ns.upet, care la rândul său
este o componentă a domeniului României ro.
Domeniile de pe ultimul nivel din cadrul numelor au apărut atunci când a fost inventat
sistemul domeniilor. Pentru început cele mai înalte niveluri au fost doar şase şi se utilizau
pentru a specifica diferite genuri de activităţi din Statele Unite ale Americii (Tabelul
73.5):
44
com Societăţi comerciale

edu Instituţii educaţionale (universităţi, licee, etc.)
gov Organizaţii guvernamentale nemilitare
mil Organizaţii militare (armată, marină etc.)
org Alt gen de organizaţii
net Diferite resurse pentru reţea
Tabelul 73.5 Domenii din cadrul numelor
Dezvoltarea Internetului şi extinderea sa mondială a determinat celelalte ţări să-şi

administreze propriile sisteme de denumire. În prezent există un set de domenii notate cu
două litere care corespunde celui mai înalt nivel, cel al ţărilor: România – ro, Canada –
ca, Marea Britanie – uk.
74 CONECTAREA LA INTERNET PRIN LINIE TELEFONICĂ OBIŞNUITĂ

O astfel de conectare la un calculator server din Internet se numeşte conectare PPP
(protocol punct-la-punct, point-to-point protocol). Legătura fizică se realizează de la
calculator, prin portul de comunicaţii seriale COM2 la un modem extern care prin
intermediul unei linii telefonice obişnuite face legătura cu un alt modem care se găseşte la
furnizorul de servicii Internet (ISP).
Pentru configurarea modemului acţionam din Windows 95 butonul Start, selectăm
Settings, apoi Control Panel. De aici alegem Add New Hardware (Figura 74.1), după care
sistemul de operare va detecta singur modemul fie va fi necesară selectarea lui dintr-o
lista.
Figura 74.1 Adăugarea unui nou dispozitiv (modem)
După instalarea modemului este necesară instalarea adaptorului pentru reţea, deci
conexiunea telefonică PPP. În acest scop din Control Panel selectăm pictograma Network
45
(Figura 74.2). Din fereastra nou deschisă din meniul Configuration se alege Add 
Adapter, apoi se selectează un adaptor Microsoft: Dial-Up Adapter (Figura 74.2). După
selectarea tipului de adaptor trebuie precizat şi protocolul utilizat. În acest sens vom
selecta linia Protocol, Microsoft, TCP/IP (Figura 74.3).
Figura 74.2 Configurarea adaptorului de reţea
Figura 74.3 Configurarea protocolului TCP/IP
Cele de mai sus fiind realizate va trebui să se realizeze conexiunea la furnizorul de

servicii Internet. Pentru aceasta acţionăm butonul Start, Programs, Accessories, Dial Up
Networking, Make New Connection.
46
75 CONECTAREA LA INTERNET PRIN LINIE TELEFONICĂ

ÎNCHIRIATĂ
Acest mod de accesare a internetului este cel mai avantajos. Acum suntem conectaţi într-
o reţea de calculatoare care are unul dintre calculatoare instalat ca server de Internet.
Acest server este racordat la Internet printr-o linie telefonică închiriată. Cele mai
frecvente sisteme de operare care se instalează pe un astfel de calculator sunt Linux sau
Windows NT. Acum putem vedea ce număr IP are fiecare calculator din reţea. Pentru
aceasta se utilizează comanda ping urmată de numele calculatorului. Dând comanda
ping secretariat.ns.upet.rovom obţine 193.230.241.83.
76 WORLD WIDE WEB

World Wide Web sau prescurtat Web este rezultatul căutărilor continue de noi căi
pentru distribuirea resurselor de informaţii. Proiectul WWW se bazează pe principiul
citirii universale: dacă informaţia este disponibilă, atunci orice persoană (autorizată) va
putea să o acceseze de oriunde din lume. Caracteristica principală a unui document
WWW este structura sa de tip hipertext. Pe ecran o referinţă oarecare este prezentată
printr-un text subliniat sau o pictogramă. În acest mod prin execuţia unui clic cu mouse-ul
documentul referit va apărea pe ecran, asigurând legătura cu documentul original.
Limbajul utilizat pentru crearea documentelor interactive este HTML (Hyper Text Makup
Language).
77 LOCATORI UNIFORMI DE RESURSE

World Wide Web utilizează locatorii uniformi de resurse – Uniform Resource Locators
(URL) pentru a specifica locaţia fişierelor de pe alt server. Un URL include tipul de
resursă de accesat (WWW, Gopher, WAIS) adresa serverului şi locul fişierului. Sintaxa
unui URL este:
scheme://host.domain [:port]/path/filename
unde scheme poate reprezenta:
file - un fişier din sistemul local;

ftp - un fişier la un server FTP anonim;
http - un fişier pe un server World Wide Web;
gopher - un fişier pe un server Gopher;
WAIS - un fişier pe un server WAIS;
news - un fişier de ştiri Usernet;
telnet - o conexiune la un serviciu bazat pe Telnet.
78 PROGRAME DE EXPLORARE/NAVIGARE ÎN WEB

Aceste programe permit accesarea atât a unor locaţii WEB, cât şi a unor servere WAIS,
Gopher, FTP. Cele mai cunoscute astfel de programe sunt Netscape Comunicator,
47
Netscape Navigator şi Microsoft Internet Explorer. În Figura 78 este prezentată pagina

WEB www.upet.ro (pagina Universităţii din Petroşani) explorată cu Netscape Navigator
4.72.
Figura 78 Pagină WEB
79 ADRESE DE E-MAIL
Pe lângă adresa de e-mail pe care o pune la dispoziţie furnizorul de servicii Internet se pot
crea gratuit adrese de e-mail personale în cadrul unor pagini Web. Aceste adrese create pe
servere specializate prezintă avantajul accesării din orice punct al Internet-ului. De
exemplu pe serverul Universităţii din Petroşani am adresa de e-mail
fpopescu@upet.ro iar pe mail.com mi-am creat adresa nirolf@mail.com,
adresă pe care o pot accesa nu numai de acasă ci şi atunci când sunt plecat din localitate
într-un alt oraş.
E-mail este utilizat în Internet pentru transmiterea de scrisori la o anumită căsuţă poştală.
Deci pentru transmiterea unei scrisori avem nevoie de a adresă de e-mail pentru expeditor
şi una pentru destinatar. La un e-mail se pot ataşa şi fişiere care pot fi atât documente
HTML, imagini, fişiere executabile. Cel mai indicat este să ataşăm fişiere comprimate cu
metoda zip sau arj.
O comandă pusă la dispoziţie sistemul de operare Windows pentru a putea vizualiza calea
până la un anumit locator de resurse este tracert. Vom prezenta calea până la pagina
cu ziare româneşti:
48
80 LIMBAJE DE PROGRAMARE – PROGRAMARE STRUCTURATĂ

Pentru început trebuie să definim ce este un limbaj de programare. Ca şi în cazul
comunicării om-om în procesul de comunicare dintre om şi calculator intervine noţiunea
de limbaj. Atunci când un om programează un calculator (intră într-un sistem de
comunicare cu el, altul decât cel oferit de sistemul de operare al calculatorului respectiv)
trebuie să scrie un program. Programul respectiv este exprimat într-un limbaj, limbaj care
este “înţeles” de calculator, termenul consacrat fiind acela de limbaj de programare.
Realizarea unui program presupune parcurgerea etapelor prezentate în Figura 80.1.
1 2 3 4
Analiza Determinarea Construirea Verificarea şi
Problemei  algoritmului de  programului punerea la

rezolvare punct a
programului
Figura 80.1 Etape pentru realizarea unui program
Analiza problemei constă în formularea şi definirea acesteia în termeni expliciţi,

specifici rezolvării cu ajutorul calculatorului. Acum trebuie să se stabilească care sunt:
Datele de intrare care reprezintă datele iniţiale ale problemei, pentru care trebuie să
se stabilească natura lor, domeniul de valori posibile, precum şi modalitatea prin care
vor fi introduse pentru prelucrare.
Datele de ieşire care reprezintă rezultatele problemei, pentru care trebuie să se
determine natura şi forma sub care calculatorul le va face cunoscute utilizatorului
programului.
49
Funcţia programului care reprezintă o descriere precisă a ceea ce trebuie să

realizeze acesta.
Determinarea algoritmului de rezolvare constă dintr-o descriere precisă a operaţiilor
elementare şi a ordinii în care acestea vor trebui executate de calculator pentru a obţine
rezultatele problemei.
Scrierea programului se realizează pe baza algoritmului deja stabilit pentru rezolvarea
problemei. Programul scris într-un limbaj de programare este numit şi program sursă.
Traducerea programului sursă în programe de tip obiect (program exprimat în limbaj
maşină, înţeles de calculator) se numeşte compilare, fiind realizată cu ajutorul unui
program numit compilator (Figura 80.2) . Compilatorul este specific unui anumit limbaj
de programare. Astfel pe un calculator putem avea compilatoare pentru limbaj Pascal,
Basic, C, etc.
Figura 80.2 Conversia de la sursă la cod maşină cu ajutorul compilatorului
Un algoritm de rezolvare a problemei bine stabilit poate sta la baza scrierii unui program
în diverse limbaje de programare. Este foarte important de subliniat faptul că algoritmul
de rezolvare a problemei are un grad ridicat de generalitate, fiind totodată caracterizat de
claritate şi de eficienţă.
Verificarea şi punere la punct a programului constituie etapa finală a rezolvării unei
probleme, etapă în care se testează programul pe variante simple (uşor de rezolvat
manual) sau pe variante a căror rezultat este deja cunoscut.
Deoarece problematica abordată cu ajutorul limbajelor de programare este foarte
diversificată vom analiza în cadrul acestui curs numai etapele 1,2,3 şi 4 descrise pe scurt
anterior. Facem precizarea că etapele de realizare a unui program nu sunt obligatorii. În
totalitatea lor programatorii cu experienţă parcurg numai etapele 3 şi 4, iar în cazul în
care domeniul abordat nu este unul nou (din punct de vedere al programatorului) având
deja o bibliotecă de programe şi subprograme (reunite pentru limbajul Pascal în unit-
uri proprii) bine pusă la punct etapa 3 este una de realizare a legăturilor între aceste
subprograme şi programe deja existente şi testate în timp, insistându-se în mod deosebit
pe etapa 4.
50
81 DESCRIEREA ALGORITMILOR CU AJUTORUL SCHEMELOR

LOGICE ŞI AL LIMBAJULUI ALGORITMIC
Schemele logice prezintă foarte sugestiv succesiunea operaţiilor unui algoritm, fiind
extrem de utile pentru începători, sau în cazul unor aplicaţii cu un grad sporit de
complexitate, dar au dezavantajul de a fi greu de scris şi de urmărit pentru algoritmi lungi.
Pseudocodul sau limbajul algoritmic asigură o scriere compactă a algoritmului, dar nu
prezintă succesiunea operaţiilor sugestiv ca o schemă logică. El este avantajos pentru
algoritmi de dimensiuni mari.
82 DESCRIEREA ALGORITMILOR CU AJUTORUL SCHEMELOR

LOGICE
În cadrul schemelor logice operaţiile de bază din algoritmi sunt reprezentate prin figuri
geometrice specifice fiecărei operaţii, legate între ele cu săgeţi pentru a scoate în evidenţă
ordinea de execuţie a acestora. În interiorul fiecărei figuri se scrie operaţia
corespunzătoare, ansamblul figură geometrică + text formând un bloc al schemei
logice. În continuare vom prezenta principalele blocuri ale schemelor logice, cu ajutorul
cărora se poate întocmi fundamentul scrierii oricărui program în limbajul de programare
dorit. Se remarcă faptul că o schemă logică are un grad sporit de generalizare, înţelegerea
acesteia permiţând trecerea relativ uşoară şi rapidă de la un limbaj de programare la alt
limbaj de programare în funcţie de necesităţi dar mai ales în funcţie de evoluţia tehnicii
de calcul şi a limbajelor de programare.
Într-o schemă logică pot să apară următoarele blocuri:
Bloc de start şi de stop (Figura 82.1) care marchează începutul, respectiv sfârşitul
unui algoritm.
Figura 82.1 Bloc de Start şi de Stop
Bloc intrare (citire) (Figura 82.2), bloc în care se execută citirea datelor de intrare ale
schemei logice.
51
Figura 82.2 Bloc de intrare
Bloc de ieşire (scriere) (Figura 82.3), bloc în care se execută scrierea (tipărirea)
rezultatelor intermediare sau finale ale unui program.
Figura 82.3 Bloc de ieşire
Bloc de atribuire sau de calcul (Figura 82.4), în care unei variabile i se atribuie
valoarea rezultată din evaluarea unei expresii. Trebuie remarcat că s-a utilizat semnul
 şi nu = pentru a evita confuzia dintre operaţia de atribuire şi cea de decizie.
Figura 82.4 Bloc de atribuire
Bloc de decizie (Figura 82.5), în care se evaluează valoarea de adevăr a

condiţiei care este fie adevărat fie fals. Atunci când condiţia este adevărată se
continuă pe ramura Da, altfel pe ramura Nu.
52
Figura 82.5 Bloc de decizie
Bloc de subprogram (Figura 82.6), în care se precizează că algoritmul trece la

executarea unui subprogram (având la rândul său propriul algoritm şi care poate
fi apelat de mai multe ori ), iar la terminarea acestuia printr-un bloc Retur
controlul este redat programului apelant.
Figura 82.6 Bloc de subprogram
83 PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE PROGRAMĂRII STRUCTURATE

Algoritmii concepuţi conform principiilor programării structurate sunt mult mai clari,
lucru care determină o creştere a activităţii de proiectare a acestora. Principiile de baza ale
programării structurate sunt:
Proiectarea descendentă a algoritmilor care evidenţiază ideile de bază ale rezolvării
problemei pornind de la aspectele generale şi ajungând în final la ultimele detalii ale
rezolvării.
Utilizarea în algoritm a trei tipuri de structuri de control: secvenţială (secvenţa),
alternativă (decizia) şi repetitivă (ciclul). Toate aceste tipuri de bază de structuri de
control au caracteristic faptul că au un singur punct de intrare şi un singur punct de ieşire.
Acest aspect împreună cu faptul că se admite un număr redus de structuri de control
simplifică mult activitatea de dezvoltare a algoritmilor structuraţi, deci implicit de scriere
a programelor în limbaje care admit astfel de structuri de control (Turbo Pascal, Turbo C,
Turbo Basic, Borland C++, Java).
În continuare vom prezenta schemele logice şi comenzile standard de bază ale limbajului
algoritmic (pseudocod) ale celor trei tipuri de structuri de control fundamentale pentru
programarea structurată.
Structura de control secvenţială (secvenţa) are schema logică din Figura 83.1:
53
Figura 83.1 Structura secvenţială
Secvenţa cuprinde o succesiune de operaţii reprezentate prin unul sau mai multe
blocuri procedurale, care se execută secvenţial (unul după celălalt în ordinea în
care sunt scrise). Structura procedurilor asociate blocurilor procedurale nu este
obligatoriu să fie tot secvenţială.
Structura alternativă (decizia) cuprinde o operaţie de decizie şi două blocuri

procedurale P1 şi P2 dintre care se execută numai unul, fie P2 în cazul în care
condiţia C este adevărată, fie P1 în cazul în care condiţia C este falsă (Figura
83.2). Cele două ramuri ale structurii alternative se închid apoi în acelaşi punct.
Dacă una din ramurile structurii alternative este vidă, ea se numeşte structură
alternativă simplă (Figura 83.3).
dacã condiţie
atunci comanda1
………….
comandak
altfel comandak+1
………
comandan
sfârşit dacã
Figura 83.2 Structura alternativă
54
dacã condiţie
atunci comanda1
………….
comandak
sfârşit dacã
Figura 83.3 Structura alternativă simplă
Structura repetitivă (ciclul)

Această structură are două forme: ciclul cu test iniţial şi ciclul cu test final.
Executarea ciclului cu test iniţial (Figura 83.4) constă în executarea blocului
procedural p atâta timp cât condiţia este adevărată şi ieşirea din ciclu când
devine falsă. Dacă condiţia pe care o testăm este de la început falsă atunci blocul
procedural p nu se execută deloc. Condiţia din ciclul cu test iniţial reprezintă
condiţia de ciclare, ciclarea având loc atâta timp cât condiţia este adevărată.
cât timp condiţie executã

comanda1
……….
comandak
sfârşit cât timp
Figura 83.4 Structura repetitivă cu test iniţial
Executarea ciclului cu test final (Figura 83.5) constă în executarea blocului

procedural p până când condiţia devine adevărată (în cazul limbajului Pascal),
ciclarea continuând cât timp condiţia este falsă. În cazul limbajului C ciclarea se
execută atâta timp cât condiţia este adevărată. Chiar dacă este vorba de o condiţie
care de la început este adevărată (pentru limbaj Pascal), sau falsă (pentru limbaj
C) blocul procedural p se va execută o dată. Deci ciclul cu test final asigură
executarea blocului procedural p cel puţin o dată.
55
repetã
comanda1
………..
comandak
pânã când condiţie
Figura 83.5 Structura repetitivă cu test final
Observaţie: orice algoritm trebuie să se termine într-un număr finit de paşi. În acest scop
este obligatoriu ca operaţiile din blocul procedural p să determine la un moment dat
modificarea condiţiei de ciclare. Dacă acest lucru nu se realizează atunci condiţia de
ciclare nu este afectată şi se spune că algoritmul are un ciclu infinit în consecinţă este
greşit gândit.
Exemple
1.Se cere să se alcătuiască schema logică şi să se prezinte în limbaj algoritmic modul de
calcul al sumei a n numere naturale.
Gradul de generalizare al problemei constă în faptul că valoarea lui n nu este cunoscută
iniţial de către cel care “scrie” programul respectiv ci această valoare este furnizată de
către utilizatorul aplicaţiei. În consecinţă iniţial trebuie chestionat utilizatorul asupra
numărului de valori pe care doreşte să le însumeze. Valorile furnizate de utilizator în
număr de n vor fi stocate (memorate) pentru fiecare interogare într-o variabilă a  Z.
Deoarece introducerea unei noi valori în variabila a duce la pierderea valorii anterioare
rezultă că fiecare număr va trebui adunat la sumă imediat după citire.
 
Datele de intrare sunt n N şi a Z. 
Data de ieşire (rezultatul) este valoarea sumei s Z.

Funcţia programului este de a calcula s=a1+a2+…+an, a Z, i  1,n , toate valorile
i
a1,a2,…,an, fiind introduse în aceiaşi zonă de memorie asociată variabilei a.
În Figura 83.6 este prezentată schema logică corespunzătoare iar alăturat limbajul
algoritmic asociat acesteia. De remarcat că variabila i se numeşte contorul ciclului
(deoarece valoarea ei la intrarea în corpul ciclului arată a câta oară se reia acest corp al
ciclului) sau variabilă de ciclare (deoarece valoarea ei controlează numărul de executări
ale corpului ciclului). Este foarte interesant de remarcat că dacă blocul ii+1 ar lipsi din
56
cadrul schemei logice ciclarea ar fi infinită. În acest bloc se produce modificarea

parametrilor condiţiei de ciclare.
2.Se cere să se alcătuiască schema logică şi să se prezinte în limbaj algoritmic modul de

calcul al produsului a n numere naturale.
Ca şi în exemplul precedent trebuie analizate datele de intrare, datele de ieşire precum şi
funcţia programului:
 
Datele de intrare sunt n N şi a Z. 
Data de ieşire (rezultatul) este valoarea produsului P Z.

Funcţia programului este de a calcula P=a1·a2·…·an, a Z, i  1,n
I
a1,a2,…,an, fiind introduse în aceiaşi zonă de memorie asociată variabilei a., toate valorile
În Figura 83.7 este prezentată schema logică corespunzătoare iar alăturat limbajul
algoritmic asociat acesteia.
Observaţie: O regulă generală pentru rezolvarea corectă a unor astfel de aplicaţii este de
a iniţializă întotdeauna variabila în care se obţine rezultatul sumei la valoarea zero, iar
variabila în care se obţine valoarea produsului la valoarea unu. În caz contrar rezultatele
obţinute vor fi eronate. Trebuie înţeles că atunci când într-un program unei anumite
variabile i se alocă un spaţiu (o zonă) de memorie acesta nu este de regulă iniţializată de
compilator la valoarea zero, mai ales dacă acea zonă de memorie este realocată de
programator.
start
scrie ‘n=’ ; citeşte n
S0
i1
cât timp i  n executã
scrie ‘nr’,i,’=’
citeşte a
SS+a
ii+1
sfârşit cât timp
scrie ‘S=’,S
stop
Figura 83.6 Schema logică pentru exemplul 1
57
start
scrie ‘n=’ ; citeşte n
P1
i1
cât timp i  n executã
scrie ‘nr’,i,’=’
citeşte a
PP*a
ii+1
sfârşit cât timp
scrie ‘P=’,P
stop
Figura 83.7 Schema logică pentru exemplul 2
58

Curs Programare

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Programare

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Informatică aplicată

1 STRUCTURA INTERNĂ A UNUI CALCULATOR

Figura 1 Configuraţie minimală pentru un sistem de calcul

3 MAGISTRALA INTERNĂ DE DATE

8086 8088 80286 80386 80386 80486 80486 Pentium

Tabelul 5 tipuri de microprocesoare Intel şi caracteristici corespunzătoare

operaţie, el îşi declară întreruperea atribuită, determinând microprocesorul să-şi oprească

8 MEMORIA CU ACCES ALEATOR (RAM)

Figura 8 Memorie RAM

În tabelul 8 este prezentată corespondenţa dintre primele 16 numere hexazecimale cu

Hexazecimal Binar Zecimal

Tabelul 8 Corespondenţa hexazecimal, binar, zecimal

9 MEMORIA NUMAI PENTRU CITIRE (ROM)

10 OPŢIUNI DE STOCARE A DATELOR – DISCHETE, DISCURI FIXE

Figura 10 împărţirea discului în piste şi sectoare

OBSERVAŢIE: dischetele au o capacitate de stocare a informaţiei comparabilă cu cea a

12 DISCURILE FIXE (RIGIDE)

Figura 12 Disc rigid

În tabelul 14 sunt prezentate adresele de port utilizate de diferite dispozitive într-un

Port Dispozitiv Port Dispozitiv

Tabelul 14 Adrese de port ale PC-ului

echipamente periferice (care lucrează cu porturi paralele) ce se pot conecta la acest

Figura 15 Imprimantă şi scanner

Figura 16 Mouse, creion optic, modem

Figura 17 Monitor CRT şi LCD

20 SEMNALELE DIN COMUNICAŢII

frecvenţă înaltă pentru a reprezenta cifra 1;

transmis pe linia telefonică. Modemurile utilizează modulaţia în frecvenţă pentru a

Figura 20 Modularea în frecvenţă a literei B

21 MODUL DE TRANSMISIE A DATELOR DE CĂTRE CALCULATOARE

Figura 21.1 Comunicaţie paralelă

Figura 21.2 Comunicaţie serială

Figura 23 Conexiune punct la punct

Figura 24 Comutaţia de pachete

25 AVANTAJELE UTILIZĂRII UNEI REŢELE LOCALE

26 ETAPELE REALIZĂRII UNEI REŢELE LOCALE

alegerea topologiei şi a hardware-ului;

27 TOPOLOGIA REŢELELOR DE CALCULATOARE

Figura 27.1 Topologia stea

topologia magistrală (Figura 27.2) este caracterizată de faptul că toate

Figura 27.2 Topologia magistrală

Figura 27.3 Topologia inel

Figura 27.4 Topologie hibridă

28 CONECTAREA MAI MULTOR REŢELE DE CALCULATOARE

Figura 28 internet – ansamblu de reţele

29 COMPONENTELE UNEI REŢELE DE CALCULATOARE.

31 UTILIZATORII UNEI REŢELE DE CALCULATOARE

32 TIPURI DE REŢELE DE CALCULATOARE

Reţelele peer-to-peer se caracterizează prin faptul că nu există servere dedicate şi nici o

 există cel mult 10 utilizatori;

33 SISTEMUL DE OPERARE MS-DOS

Figura 33 Interacţiunea hard - soft

programe pentru gestiunea fişierelor (XTREE, Norton Comander).

34 STRUCTURA SISTEMULUI MS-DOS

35 FIŞIERUL CARE CONŢINE PROGRAMUL ÎNCĂRCĂTOR

39 ORGANIZAREA DISCULUI LA MS-DOS

40 ORGANIZAREA DISCURILOR FLEXIBILE

Figura 40 Organizarea discurilor flexibile

41 ORGANIZAREA DISCURILOR RIGIDE

42 SISTEMUL DE FIŞIERE LA MS-DOS

Figura 42 Sistemul de fişiere la MS-DOS

[d:] [cale] nume [.extensie]

44 INTERFAŢA CU UTILIZATORUL A SISTEMULUI DE