INTRODUCERE

La modul general un controler este, actualmente, o structură electronică destinată controlului

unui proces sau, mai general, unei interacțiuni caracteristice cu mediul exterior, fără să fie
necesară intervenția operatorului uman. Primele controlere au fost realizate în tehnologii pur
analogice, folosind componente electronice discrete și/sau componente electromecanice (de
exemplu relee). Cele care fac apel la tehnica numerică modernă au fost realizate inițial pe baza
logicii cablate (cu circuite integrate numerice standard SSI și MSI ) și a unei electronici
analogice uneori complexe, motiv pentru care "străluceau" prin dimensiuni mari, consum
energetic pe măsură și, nu de puține ori, o fiabilitate care lăsa de dorit.
Apariția și utilizarea microprocesoarelor de uz general a dus la o reducere consistentă a
costurilor, dimensiunilor, consumului și o îmbunătățire a fiabilității. Există și la ora actuală o
serie de astfel de controlere de calitate, realizate în jurul unor microprocesoare de uz general cum
ar fi Z80 (Zilog), 8086/8088 (Intel), 6809 (Motorola), etc.
O definiție, cu un sens foarte larg de cuprindere, ar fi aceea că un microcontroler este un
microcircuit care incorporează o unitate centrală (CPU) și o memorie împreună cu resurse care-i
permit interacțiunea cu mediul exterior.

Utilizare

Toate aplicațiile în care se utilizează microcontrolere fac parte din categoria așa ziselor sisteme
încapsulate-integrate (“embedded systems”), la care existența unui sistem de calcul incorporat
este (aproape) transparentă pentru utilizator.
Printre multele domenii unde utilizarea lor este practic un standard industrial se pot menționa: în
industria de automobile (controlul aprinderii/motorului, climatizare, diagnoză, sisteme de alarmă,
etc.), în așa zisa electronică de consum (sisteme audio, televizoare, camere video și
videocasetofoane, telefonie mobilă, GPS-uri, jocuri electronice etc.), în aparatura electrocasnică
(mașini de spălat, frigidere, cuptoare cu microunde, aspiratoare), în controlul mediului și
climatizare (sere, locuințe, hale industriale), în industria aerospațială, în mijloacele moderne de
măsurare - instrumentație (aparate de măsură, senzori și traductoare inteligente), la realizarea de
periferice pentru calculatoare, în medicină.
Ca un exemplu din industria de automobile (automotive industry), unde numai la nivelul anului
1999, un BMW seria 7 utiliza 65 de microcontrolere, iar un Mercedes din clasa S utiliza 63 de
microcontrolere. Practic, deși am prezentat ca exemple concrete numai sisteme robotice și
mecatronice, este foarte greu de găsit un domeniu de aplicații în care să nu se utilizeze
microcontrolerele
Arhitectura unității centrale de calcul (CPU) este unul din elementele cele mai importante care
trebuie avut în vedere în analiza oricărui sistem de calcul. Principalele concepte luate în
considerare și întâlnite aici sunt următoarele:
Arhitecturi de tip " Harvard "
La această arhitectură există spații de memorie separate pentru program și date. În consecință ar
trebui să existe și magistrale separate (de adrese și date) pentru codul instrucțiunilor și respectiv
pentru date.

CISC
Aproape toate microcontrolerele au la baza realizării CPU conceptul CISC (Complex Instruction
Set Computer). Aceasta înseamnă un set uzual de peste 80 instrucțiuni, multe din ele foarte
puternice și specializate.

RISC
RISC (Reduced Instruction Set Computer) este un concept de realizare a CPU care a început să
fie utilizat cu succes de ceva timp și la realizarea microcontrolerelor. Prin implementarea unui
set redus de instrucțiuni care se pot executa foarte rapid și eficient, se obține o reducere a
complexității microcircuitului, suprafața disponibilizată putând fi utilizată în alte scopuri.
Fizic, se prezintă sub forma unui cip electronic.

MICROCONTROLERUL

Microcontrolerul este o structură electronică destinată controlului unui proces sau, mai
general, este un microcircuit care incorporează o unitate centrală (CPU) și o memorie împreună
cu resurse care îi permit interacțiunea cu mediul exterior.
Microcontrolerul diferă de un microprocesor în multe feluri. În primul rând și cel mai
important este funcționalitatea sa. Pentru a fi folosit, unui microprocesor trebuie să i se atașeze
alte componente ca memorie și componente pentru primirea și trimiterea de date.
Microcontrolerul este proiectat să fie toate acestea într-unul singur. Nu sunt necesare alte
componente externe pentru utilizarea sa pentru că toate perifericele necesare sunt deja incluse
în el.

Printre multele domenii unde utilizarea lor este practic un standard industrial se pot
menționa:
-în industria de automobile (controlul aprinderii motorului, climatizare, diagnoză, sisteme
de alarmă, etc.);
-în așa zisa electronică de consum (sisteme audio, televizoare, camere video și
videocasetofoane, telefonie mobilă, GPS-uri, jocuri electronice, etc.);
-în aparatura electrocasnică (mașini de spălat, frigidere, cuptoare cu microunde,
aspiratoare);
-în controlul mediului și climatizare (sere, locuințe, hale industriale);
-în industria aerospațial_;
-în mijloacele moderne de măsurare - instrumentație (aparate de măsură, senzori și
traductoare inteligente);
-la realizarea de periferice pentru calculatoare;
-în medicină.
Un criteriu de clasificare a microcontrolerelor este lungimea (dimensiunea) cuvântului de
date. Funcție de puterea de calcul dorită și de alte caracteristici se pot alege variante având
dimensiunea cuvântului de date de 4, 8,16 sau 32 de biți.

Memoria constă din toate locațiile de memorie, iar adresarea acesteia nu este altceva decât
selectarea uneia din ele. Aceasta înseamnă că putem selecta o locație de memorie la un capăt, și
la celălalt capăt trebuie să așteptăm conținutul acelei locații. În afară de citirea dintr-o locație de
memorie, memoria trebuie de asemenea să permit scrierea în ea. Aceasta se face prin asigurarea
unei linii adiționale numite linie de control. Vom desemna această linie ca R/W (citește /scrie).
Linia de control este folosită în următorul fel: dacă R/W=1, se face citirea, și dacă opusul este
adevărat atunci se face scrierea în loca_ia de memorie.
Unitatea centrală de procesare
Unitatea central de procesare, (CPU) este structurată pe locații de memorie având
capabilitate incorporată de înmulțire, împărțire, scădere și adunare și permite mutarea conținutul
dintr-o locație de memorie în alta. Locațiile ei de memorie ale CPU sunt numite regiștri.
Regiștrii sunt deci locații de memorie al căror rol este de a ajuta prin executarea a variate
operații matematice sau a altor operații cu date.
Dacă, de exemplu, dorim să adunăm conținutul a două locații de memorie și întoarcem
rezultatul înapoi în memorie, vom avea nevoie de o conexiune între memorie și CPU. Mai
simplu formulat, trebuie să avem o anumită “cale” prin care datele circulă de la un bloc la altul.

Bus-ul
Calea este numită „bus” magistrală. Fizic, el reprezintă un grup de 8, 16, sau mai multe
fire. Sunt două tipuri de bus-uri: bus de adresă și bus de date.
Primul constă din atâtea linii cât este numărul de cifre binare (16 biți=16+1 fire, 1 fiind
masa), iar celălalt este atât de lat cât sunt datele. Primul servește la transmiterea adreselor de la
CPU la memorie, iar cel de al doilea la conectarea tuturor blocurilor din interiorul
microcontrolerului.
 Pentru a înlătura această deficientă, se mai adaugă un bloc ce conține câteva locații de
memorie al căror singur capăt este conectat la bus-ul de date, iar celălalt are conexiune cu liniile
de ieșire la microcontroler ce pot fi văzute cu ochiul liber ca pini la componenta electronică.

Unitatea intrare-ieşire

Rol şi funcţionalitate

În ceea ce priveşte funcţionalitatea, situaţia s-a îmbunătăţit, dar o nouă problemă a apărut de
asemenea: avem o unitate ce este capabilă să lucreze singură, care nu are nici un contact cu
lumea de afară, sau cu noi !
Pentru a înlătura această deficienţă, să adăugăm un bloc ce conţine câteva locaţii de memorie a
căror singur capăt este conectat la busul de date, iar celălat are conexiune cu liniile de ieşire la
microcontroler ce pot fi văzute cu ochiul liber ca pini la componenta electronică.
Aceste locaţii care tocmai le-am adăugat sunt numite "porţi". Sunt diferite tipuri de porţi:
intrare, ieşire sau porţi pe două-căi.
Când se lucrează cu porţi, mai întâi de toate este necesar să se aleagă cu ce port urmează să se
lucreze, şi apoi să se trimită, sau să se ia date de la port.
În timpul accesării, portul se comportă ca o locaţie de memorie, unde “ceva” este pur şi simplu
scris în el sau citit din el, şi este posibil de a remarca uşor aceasta la pinii microcontrolerului.
Toate microcontrolerele au de un număr oarecare de intrări/ieşiri numerice ( x1...x10).
Conexiunile exterioare sunt bidirecţionale sau unidirecţionale, unele sunt multifuncţionale (se
oferă funcţii alternative pe acelaşi pin), altele pot avea o capacitate sporită de a absorbi curent
(de ex. pentru comanda directă a unui LED).
Tipuri reprezentative de porturi

În afară de acestea pentru interfaţa cu mediul exterior se oferă o serie de alte facilităţi cum
ar fi:
a.UART (UNIVERSAL ASYNCHRONOUS RECEIVER TRANSMITTER)

Este un port serial bidirecţional destinat implementării unui protocol clasic de comunicaţie
asincron; USART ( UNIVERSAL SYNCHRONOUS RECEIVER TRANSMITTER )
Este un port similar cu cele cunoscute, dar care permite implementarea şi a unui protocol
sincron cu obţinerea unor viteze mai mari de comunucaţie.

b. PORTURI SERIALE SINCRONE DEDICATE

Sunt destinate transferului serial de date de mare viteză cu unele periferice specializate
(sisteme de afişare, convertoare analog numerice,etc) sau permit conectarea într-o reţea de
comunicaţie simplă.
Implică şi implementarea unor protocoale mai mult sau mai puţin complexe de transfer al
informaţiei. Există câteva implementări răspândite (prezentate în ordinea crescătoare a
complexităţii):
- SPI (Serial Peripheral Interface)
Este un port serial sincron şi SCI (serial comunications interface) un circuit de tip
UART imbunătăţit, definite si utilizate de fima Motorola
- Microwire / Plus
Este o interfaţă serială bidirecţională sincronă utilizată de firma National
Semiconductor.
- I2C (Inter Integrated Circuits bus)
Este o interfaţă serială bidirecţională (pe doua fire) , dezvoltată de firma Philips,
destinată aplicaţiilor de 8 biti . Există şi multe circuite “periferice“ care sunt
prevăzute cu o astfel de interfaţă.
- CAN (Controller Area Network)
Sunt standarde de comunicaţie serială utilizate in industria de automobile,
permiţând interconectarea într-o reţea a diverselor componente inteligente
(senzori, elemente de execuţie, etc.) folosite într-un automobile modern.

Comunicaţia serială

S-ar părea la prima vedere că este rezolvată posibilitatea comunicării cu lumea de afară dar, în
ciuda acestui fapt, acest mod de comunicare are neajunsurile sale.
Unul din acestea este numărul de linii ce trebuie să fie folosite pentru a transfera datele. Să
punem următoarea problemă: Ce s-ar întâmpla dacă acestea ar trebui transferate la distanţă de
câţiva kilometri?
Numărul de linii şi numărul de kilometri nu promite costuri eficiente pentru proiect.
Nu ne rămâne decât să reducem numărul de linii în aşa fel încât să nu afectăm funcţionalitatea.
Să presupunem că lucrăm doar cu 3 linii, şi că o linie este folosită pentru trimiterea de date,
alta pentru recepţie şi a treia este folosită ca o linie de referinţă atât pentru partea de intrare cât
şi pentru partea de ieşire. Pentru ca aceasta să funcţioneze, trebuie să stabilim regulile de
schimb ale datelor. Aceste reguli sunt numite protocol. De aceea protocolul este definit în
avans ca să nu fie nici o neînţelegere între părţile ce comunică una cu alta.
De exemplu, dacă un om vorbeşte în franceză, şi altul vorbeşte în engleză, este puţin probabil
că ei se vor înţelege repede şi eficient unul cu altul. Să presupunem că avem următorul
protocol. Unitatea logică "1" este setată pe linia de transmisie până ce începe transferul. Odată
ce începe transferul, coborâm linia de transmisie la "0" logic pentru o perioadă de timp (pe
care o vom desemna ca T), aşa că partea receptoare va şti că sunt date de primit, astfel că va
activa mecanismul ei de recepţie.
Să ne întoarcem acum la partea de transmisie şi să începem să punem zero-uri şi unu-uri pe
linia de transmisie în ordinea de la bitul cel mai puţin semnificativ (LSB) la bitul cel mai mult
semnificativ (MSB). Să lăsăm ca fiecare bit să rămână pe linie pentru o perioadă de timp egală
cu T, şi la sfârşit, sau după al 8-lea bit, să aducem unitatea logică "1" înapoi pe linie ce va
marca sfârşitul transmisiei unei date. Protocolul ce tocmai l-am descris este numit în literatura
profesională NRZ (Non-Return to Zero).

Pentru că avem linii separate de recepţie şi de transmitere, este posibil să recepţionăm şi să

transmitem date (informaţii) în acelaşi timp. Blocul ce permite acest mod de comunicare este
numit blocul de comunicaţie serială. Spre deosebire de transmisia paralelă, datele sunt mutate
aici bit cu bit, sau într-o serie de biţi, de unde vine şi numele de comunicaţie serială. După
recepţia de date trebuie să le citim din locaţia de transmisie şi să le înmagazinăm în memorie
în mod opus transmiterii unde procesul este invers. Datele circulă din memorie prin bus către
locaţia de trimitere, şi de acolo către unitatea de recepţie conform protocolului.
Unitatea de timp

Odată rezolvată problema comunicaţiei seriale, putem recepţiona, trimite şi procesa date.

Totuşi, ca să îl putem utiliza, în special în industrie, mai avem nevoie de câteva blocuri. Unul
din acestea este blocul de timer care este important pentru noi pentru că ne dă informaţia de
timp, durată, protocol etc. Unitatea de bază a timer-ului este un contor liber care este de fapt
un registru a cărui valoare numerică creşte cu intervale de timp egale, aşa încât luându-i
valoarea după intervalele T1 şi T2 şi pe baza diferenţei lor să putem determina cât timp a
trecut. Acesta este o parte foarte importantă a microcontrolerului a cărui control necesită cea
mai mare parte a timpului nostru.
Încă un lucru ce necesită atenţia noastră este funcţionarea fără defecte a microcontrolerului în
timpul funcţionării. Să presupunem că urmare a unei anumite interferenţe (ce adesea se
întâmplă în industrie) microcontrolerul nostru se opreşte din executarea programului, sau şi
mai rău, începe să funcţioneze incorect.

Bineînţeles, când aceasta se întâmplă cu un computer, îl resetăm pur şi simplu şi va continua

să lucreze. Totuşi, nu există buton de resetare pe care să apăsăm în cazul microcontrolerului
care să rezolve astfel problema noastră. Pentru a depăşi acest obstacol, avem nevoie de a
introduce încă un bloc numit watchdog-câinele de pază. Acest bloc este de fapt un alt contor
liber unde programul nostru are nevoie să scrie un zero ori de câte ori se execută corect. În caz
că programul se "înţepeneşte", nu se va mai scrie zero, iar contorul se va reseta singur până la
obţinerea valorii sale maxime. Aceasta va duce la rularea programului din nou, şi corect de
această dată pe toată durata. Acesta este un element important al fiecărui program ce trebuie să
fie fiabil fără supravegherea omului.
Convertorul Analog-Digital

Pentru că semnalele de la periferice sunt substanţial diferite de cele pe care le poate înţelege
(zero şi unu), ele trebuie convertite într-un mod care să fie înţeles de microcontroler.
Această sarcină este îndeplinită de un bloc pentru conversia analog-digitală sau de un
convertor AD. Acest bloc este responsabil pentru convertirea unei informaţii privind o anumită
valoare analogă într-un număr binar şi pentru a o urmări pe tot parcursul la un bloc CPU în aşa
fel ca blocul CPU să o poată procesa.

Convertoarele utilizate fac parte de regulă dintr-un sistem de achiziţie de date, existând şi un
multiplexor analogic cu mai multe canale.
Rezoluţia disponibilă este de 8 sau 10 biţi cu precizia corespunzătoare numai pentru 8 (9) biţi,
pentru mărime de intrare unipolară.
Referinţa utilizată este externă. Timpul minim de conversie obtenabil este în plaja
x1 µs – x10 µs. Există microcontrolere care utilizează tehnici de (re)calibrare pentru mărimea
şi/sau menţinerea preciziei.

Tehnicile de conversie utilizate sunt: aproximaţii succesive (majoritatea) cu eşantionare

implicită sau rampă digitală.
Există şi subsisteme locale care, în cazul când sunt prezente, pot fi folosite pentru
implementarea unor alte tehnici de conversie (cu utilizarea unui număr minim de componente
exterioare): numărătoare de impulsuri, circuite comparatoare (analogice, standard), intrări de
captare (forţează memorarea “captarea” valorii unui numărător care numără liber în momentul
activării, permiţând măsurarea intervalelor de timp sau frecvenţelor, etc.

Observatie

În ultimul timp au apărut şi variante de CAN cu rezoluţii mari şi foarte mari realizate în
tehnica sigma-delta. Realizările respective sunt mai degrabă un CAN cu microcontroler (firma
Analog Device oferă un nucleu de 8051 plus un CAN sigma-delta
cu rezoluţii până la 24 biţi!)

Convertoare numeric analogice (CNA)

Practic singura tehnică de conversie numeric analogică care poate fi folosită este bazată pe
modulaţia factorului de umplere (PWM). Există unul sau mai multe canale pe care se poate
genera un tren de impulsuri cu factor de umplere programabil (0 -100%).
Eventual în acest scop se poate utiliza şi sistemul de numărătoare.
Printr-o filtrare de tip trece jos, exterioară, se poate obţine o tensiune proporţională cu factorul
de umplere.

Cofiguraţia fizică a interiorului unui microcontroler

Astfel microcontrolerul este acum terminat, şi tot ce mai rămâne de făcut este de a-l pune într-
o componentă electronică unde va accesa blocurile interioare prin pinii acestei componente.
Imaginile de mai jos ne sugerează cum arată un microcontroler la exterior şi în interior.

Liniile subţiri ce merg din interior către părţile microcontrolerului reprezintă fire conectând
blocurile interioare cu pinii capsulei microcontrolerului.

MICROPROCESORUL

Unitatea Centrală de Prelucrare (UCP) sau microprocesorul este elementul de bază al

sistemului de calcul si a are rolul de a dirija celelalte dispozitive, de a coordona şi verifica
execuţia sarcinilor.
Rolul microprocesorului este de a controla activităţile întregului sistem de calcul şi de a prelucra
datele furnizate de utilizator, motiv pentru care este supranumit şi „creierul calculatorului”.
Este componenta ce are rolul de a dirija celelalte dispozitive, de a împărţi sarcini fiecareia, de a
coordona şi verifica execuţia sarcinilor primite . Un calculator nu poate funcţiona fără procesor.
Procesoarele au avut evoluţie rapidă de la 8088, 8086 , 80486, producţia fiind asigurată în
principal de firma Intel, printre primii producători de procesoare destinate utilizatorilor privaţi.
Alte firme producătoare sunt AMD, Cyrix. Procesoarele produse de AMD şi Cyrix sunt mai
ieftine decât cele produse de Intel şi au o arhitectură compatibilă cu cele produse de Intel , însă
se dezvoltă separat .
Acesta se prezintă sub forma unui circuit electronic integrat montat pe placa de bază şi
conţine milioane de tranzistoare încapsulate într-un înveliş ceramic, dimensiunile întregului
ansamblu fiind de câţiva centimetri pătraţi.
Microprocesorul schimbă informatii nu numai cu memoria dar si cu lumea perifericelor
(tastatură, mouse, ecran, imprimantă, modem etc.). Toate perifericele trebuie să poată fi
nominalizate individual prin adrese specifice; aceste adrese nu se confundă cu cele de memorie.
Componentele microprocesorului

-Unitatea de Comandă şi Control (UCC):

-Unitatea Aritmetică şi Logică (UAL)

Unitatea de Comandă şi Control (UCC):

- Primeşte instrucţiunile de la memorie, le interpretează şi, corespunzător, emite comenzi către

UAL şi DM, respectiv comenzi de transfer către S I/O şi memoria externă.

- Coordonează functionarea tuturor unitătilor interne pentru executia operatiilor continute în mod
codificat în instructiuni. Functiile unitătii de comandă sunt:

- Extragerea instrucțiunii din memoria externă. Se ''citește'' instrucțiunea din zona care conține
programul aflat în execuție. Instructiunea are două zone de informație:

- zona de cod, care conține operația caracteristică instructiunii și

-zona de date (operanzi).

-Urmăreşte executarea tuturor programelor;

- Controlează unitatea de memorie internă, comunicarea cu operatorul uman.

Unitatea Aritmetică şi Logică (UAL)

- Unitatea logico-aritmetica este unitatea care realizează prelucrarea efectivă a datelor.

- Efectuează calcule aritmetice şi operaţii logice solicitate de UCC.

- Are rolul de a executa operaţii elementare aritmetice (adunări, scăderi etc) şi logice (conjuncţie,
disjuncţie etc) cu date furnizate de memorie şi de a depune în memorie rezultatul obţinut în urma
calculului.

- Este compusă din elemente fizice numite regiştri.

- Fiecare functie este activată de o instructiune corespunzătoare care furnizează si operanzii

implicati în operatie.
Regiștrii microprocesorului

Reprezintă locații de memorie temporare aflate ın interiorul CPU. Registrele sunt fie dedicate
(program counter, status register), fie generale.

Un microprocesor are mulți regiștrii. Fiecare registru este un grup de celule de memorie folosite
pentru a întreţine stocarea temporară de cuvinte (acteti) înăuntrul microprocesorului.

Caracteristicile microprocesorului

Tipul microprocesorului

Defineşte apartenenţa microprocesorului la o familie de microprocesoare care au caracteristici

comune. Aceste caracteristici determină performanţele calculatorului: viteza de lucru, setul de
instrucţiuni care sunt înţelese şi executate de procesor etc. Fiecare tip de microprocesor este
caracterizat printr-o arhitectură internă.

Pe calculatoarele IBM-PC, cât şi pe cele compatibile IBM se întâlnesc microprocesoarele din

familiile INTEL 80x86, unde x=0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, Cu cât x este mai mare, cu atât
microprocesorul este mai performant (de exemplu, 80686) va putea înţelege şi executa
instrucţiunile unui program scris pentru un microprocesor mai puţin performant (de exemplu,
80486).

Procesoarele folosite de calculatoarele IBM-PC sau compatibile IBM-PC sunt produse de firme
ca Intel, AMD, Cyrix, etc. Familia din care acestea fac parte se stabileşte prin compararea
performanţelor cu familiile de procesoare Intel: 286, 386, 486, Pentium, PentiumII, PentiumIII,
PentiumIV. În cadrul aceleiaşi familii, microprocesoarele sunt compatibile între ele.

Intel nu este compatibil cu Macintosh, respectiv nu inteleg acelasi set de intructiuni.

Microprocesoare Motorola - folosite de calculatoarele Macintosh realizate de firma Apple.

Viteza microprocesorului

Concret reprezintă viteza cu care sunt interpretate instructiunile. Este dată de frecvența de tact a
ceasului si de cuvântul procesorului.

Frecvența de tact a ceasului sau frecvenţa de lucru a microprocesorului :

 - Cu cât această frecvenţă este mai mare, cu atât microprocesorul este mai performant,
deoarece ea este direct proporţională cu viteza cu care microprocesorul execută instrucţiunile,
deci cu viteza de lucru a calculatorului

-ceasul sistemului controloează cât de repede se execută operaţiile şi generează impulsuri de

tact de aceeaşi frecvenţă, prin care li se comandă circuitelor electronice ale calculatorului să
execute operaţii). Cu cât ceasul va avea o frecvență mai mare cu atât timpul de execuție a unei
instrucțiuni este mai mic si viteza de lucru mai mare.

- exprimată în MHz, GHz; cu cât este mai mare, cu atât viteza de executie creste. UCC fiind
un automat secvential cu număr finit de stări, functionează pe baza unor impulsuri de tact.
Acestea sunt produse de un generator electronic pilotat de un cristal de cuarț numit ceasul
procesorului, care asigură stabilitatea frecventei la variatia tensiunii de alimentare si a
temperaturii.

-Frecventa impulsurilor de tact determină viteza de execuție a instrucțiunilor și cu cât este mai
mare cu atât calculatorul este mai performant.

Numărul de instructiuni pe secundă; a doua metodă de calcul a vitezei microprocesorului este

numărul de instrucţiuni pe care le poate executa într-o secundă. Se exprimă în MIPS (Milioane
de Instructiuni Pe Secundă).

- 1 megahertz sau 1 MHz echivalează cu 1 milion de impulsuri pe secundă.

Exemple de frecvențe ale microprocesorului:

Cuvântul microprocesorului

Reprezintă numărul de biţi întotdeauna multiplu de 8 octeţi care pot fi prelucraţi la un moment
dat de către microprocesor (de exemplu 8 biţi,16 biţi,32 biţi,64 biţi).

Cu cât cuvântul are mai mulţi biţi, cu atât viteza de lucru a microprocesorului este mai mare şi el
este mai performant.

Cantitatea de memorie cache

Reprezinta memoria microprocesorului. Prin intermediul acesteia el nu depinde in totalitate de

memoria sistemului.

Setul de instrucțiuni

Sunt toate instrucțiunile pe care le înțelege și le poate executa un microprocesor.

Instrucțiunea reprezintă codificarea comenzilor pe care trebuie să le execute procesorul.

Lățimea magistralei de date

Comunicarea cu memoria si perifericele se realizează prin linii paralele de transfer de date

numite magistrale.

Pe magistale circulă date și instrucțiuni. Lățimea poate fi de: 16, 32 sau 64, 128 sau 256 biți.

Exemple de microprocesoare

Microprocesoarele diferă între ele prin numărul de instrucţiuni pe care le pot executa, viteza de
execuţie şi cantitatea de memorie pe care o pot folosi. Ele sunt caracterizate de tip, frecvenţă de
lucru şi lungimea cuvântului.

DIVERSE informatii despre microprocesor

Amd şi Cyrix au rămas multă vreme într-un con de umbră al lui Intel, mai ales că procesoarele
intel Pentium (lansate la frecvenţe de 75Mhz) s-au dezvoltat rapid, permiţând îmbunătăţirea
performanţelor aplicaţiilor ce folosesc algoritmi de calcul intensivi asupra unor mari şiruri de
date simple (procesoare de imagini 2D/3D). După Pentium urmează Pentium Pro. Procesoarele
Pentium şi Pentium Pro au fost dezvoltate până la frecvenţe de 233 Mhz, următorul pas fiind
Pentium II (este un PentiumPro cu MMX) şi Pentium III.

Revenind la AMD, a lansat procesorul Amd K6 ce avea în plus 32kb cache level 1 faţă de K5.
Următorul pas a fost AMD K6-2. AMD K6-3 înglobează 256kb level 1 cache ceea ce aduce un
spor de viteză substanţial Cyrix a rămas în urmă, unui 6x86 la 200Mhz corespunzându-i un
Pentium la 150Mhz, pe când la AMD seria K6 - K62 a fost extrem de reuşită, depăşind pe
alocuri procesoarele Intel la frecvenţe echivalente.

Succesul pe piaţă al procesoarelor Intel a fost datorat faptului că fiecare nou procesor îngloba
funcţiile precedentului (astfel un Pentium II este capabil de a executa cod scris pentr 386),
caracteristică întâlnită rar la început (1980).

Nu mai puţin importantă este reducerea de cost care urmează unei astfel de integrări. Cu
siguranţă că principalul motiv al evoluţiei explozive a tehnologiei circuitelor integrate nu este de
natură tehnologică, ci economică: spirala preţurilor din ce în ce mai scăzute face echipamentele
de calcul din ce în ce mai accesibile, cererea creşte, ducând la venituri mai ridicate pentru
fabricanţi, care investesc mai mult în cercetare/dezvoltare şi linii tehnologice, obţinând densităţi
mai mari, permiţând integrarea mai multor circuite precum şi costuri şi mai scăzute.

Trebuie amintit că un calculator poate avea unul sau mai multe procesoare . Plăcile de bază
normale permit prezenţa unui singur procesor, însă sunt producători ce oferă opţiunea de dual
processor. Astfel în sistemele produse de Digital, HP se pot întâlni între 2-8 procesoare.
Problema este ca numai anumite sisteme de operare ştiu sa folosească multiprocesarea (Linux,
SunOs, Unix, WindowsNT). Astfel în Windows 9x prezenţa unui processor suplimentar nu va
influenţa cu nimic performanţa sistemului. Sistemele multiprocesor sunt folosite în servere sau în
staţii de lucru cu flux mare de date (CAD, GIS, etc). Un alt motiv de a folosi un sistem
multiprocesor este securitatea oferită. Astfel în cazul unei defecţiuni produse la unul din
procesoare conducerea va fi luată de celălalt .

CIRCUITE INTREGRATE

Circuitul integrat, prescurtare în engleză: IC, de la integrated circuit, pronunție /ai si/ (v. AFI),
prescurtare în română C.I., este un dispozitiv electronic alcătuit din mai multe componente
electrice și electronice interconectate, pasive și active, situate pe o plăcuță de material
semiconductor (făcută de exemplu din siliciu), dispozitiv care în cele mai multe cazuri este
încapsulat într-o capsulă etanșă prevăzută cu elemente de conexiune electrică spre exterior,
numite terminale sau pini („piciorușe”).

I se mai spune și "cip", de la cuvântul englez chip.

Un IC este un ansamblu de componente electrice și electronice discrete (diode, tranzistoare,

rezistențe, condensatoare și chiar bobine) montate pe un suport de siliciu miniatural numit „cip”.
Aceste ansambluri au fost standardizate și au căpătat forme de capsule cu diferite dimensiuni și
număr de terminale. Numărul componentelor a crescut în timp de la câteva sute la milioane de
componente pe cip (de ex. în cazul microprocesoarelor).

Cele mai simple circuite integrate sunt cele logice, fabricate încă de la începuturi și în România,
de ex. seria CDB (Circuit Digital Bipolar) tipului TTL cu membrii

CDB 400 E: 4 porți ȘI-NU

CDB 402 E: 4 porți SAU-NU

CDB 403 E: 4 porți ȘI-NU cu colectorul în gol pentru realizarea funcțiilor SAU-CABLAT

CDB 404 E: 6 inversori

și altele, care conțineau maxim 4 tranzistoare, 2 diode, și 4 rezistențe pe fiecare poartă, ele
putând fi construite ușor și din componente discrete. Aceste porți au fost folosite la fabricarea de
calculatoare și în automatizări, unde era necesar un număr de sute și chiar mii de IC-
uri.Circuitele integrate de tip TTL au dus la microprocesoare simple ca de ex.: procesorul de 1
bit PC 14500, numărătorul de program de 4 biți PC 14104 sau demultiplexor 1:8 cu
memorie.Circuitele integrate logice, care au fost folosite cu zecile de mii în primele calculatoare,
dar și în alte aplicații industriale de automatizare și robotizare, au netezit calea spre realizarea
circuitelor integrate liniare, care puneau probleme noi, generate de complexitatea structurii, de
particularitățile procesului tehnologic, de varietatea metodelor și a aparaturii de testare.Circuitele
integrate sunt de mai multe tipuri: analogice, logice, lineare, digitale etc. În funcție de
caracteristicile funcționale și de domeniul de aplicații cele analogice au fost grupate pe familii:
amplificatoare operaționale (AO), circuite de uz industrial, circuite de audio, radio și TV, arii de
diode și tranzistoare. Totuși ele nu pot fi clasificate foarte exact după criterii prestabilite,
deoarece au domenii de aplicare foarte largi.

Circuitul integrat în România

Începând din anul 1974 au fost produse primele circuite integrate analogice-liniare cu aplicații în
domeniul audio, radioreceptoare și televizoare. A devenit imperios necesară asimilarea
circuitelor integrate liniare care să preia funcțiile etajelor clasice cu tuburi electronice sau cu
tranzistoare. S-au născut primele aparate de radioreceptoare cu circuite integrate cu etajele de
radiofrecvență și frecvență intermediară integrată într-un cip de TBA 570, cu decodor stereo de
tip A758 și cu etajul final audio de tip TCA 150, care la vremea aceea situau produsele la nivelul
de vârf al tehnicii mondiale.Principalul producător de circuite integrate și alte componente a fost
IPRS Băneasa, o fabrică unde au fost produse și alte circuite integrate liniare, ca de ex.
alimentatorul stabilizat pentru tunere cu varicap TAA 550, amplificatorul de frecvență
intermediară sunet și imagine la TV (TDA 440), sincroprocesorul TV (TBA 950), C.I. pentru
baleiaj vertical (TDA 1170), amplificatoare operaționale (A 741, M 3900), stabilizatoare de
tensiune (A 723), temporizator E 555, senzor magnetic M 230, comutator senzorial pentru
tastaturile electronice la TV seria SAS 560 și 561. Alte exemple: amplificatorul operațional A
741 în capsulă cu 8 sau 14 terminale; are domenii largi de aplicații ca: receptor de tensiune,
amplificator neinversor sau inversor, integrator ori amplificator de putere cu viteză de variație
mare. Toate acestea se aplică în domenii ca robotizarea industrială, mașini-unelte semiautomate
sau automate, producția de echipamente audio- video. Din familia lui A 741 fac parte și
amplificatorul operațional cuadruplu M 324 și cel dual de tip M 358, care și-au găsit aplicațiile în
sisteme de control industrial și la amplificatoarele de curent continuu.
PROCESORUL DE SEMNAL DIGITAL

Procesorul de semnal digital (numeric) este un tip de procesor optimizat pentru procesare
continuă rapidă (în timp real) a unui flux analogic sau/și digital de date de natură fizica diversă
precum sunet, videoo etc. Pentru prelucrare de semnale analogice, DSP-ul lucrează conjugat cu
convertoare analog-digitale (-numerice) și convertoare digital-analogice (numeric-). Procesoarele
de semnal digital, - DSP - pot să prelucreze fluxuri de date analogice care, printr-o procesare
analogică doar în mod foarte greu ar fi, sau chiar nu ar fi posibil.

 Memorii separate pentru date și pentru program (arhitectura Havard).

 Instrucțiuni speciale pentru operații SIMD (Single Instruction, Multiple Data)
 Doar procesare paralelă, fără multitasking
 Capacitatea de a acționa ca un circuit microprocesor (device) cu acces direct la memorie
(direct memory access) dacă se află într-un mediu găzduit.
 În sistem cu funcționare analogică, DSP-ul preia semnal digital de la un convertor analogic-
digital și dă semnalul prelucrat (output-ul) către un convertor digital-analog, pentru relegare
la sistem.

Semnale de intrare analogice (intrare) ---> CAD (convertor) ---> DSP (procesor digital) --->
CDA (convertor)--->Semnale analogice prelucrate (ieșire)

Algoritmii de procesare digitală a semnalelor de intrare reclamă o gamă foarte largă de operații
matematice, care să prelucreze prompt și performant seturile (grupurile) de date. În sistemele
analogice, semnalele de prelucrat sunt permanent culese prin senzori, de exemplu auditivi sau/și
vizuali, convertite în semnale digitale, apoi prelucrate în mod digital în DSP și rezultatele
prelucrării convertite din nou, în sens invers din digital în semnale analogice, compatibile
sistemului (linie de procesare). În cele mai multe cazuri de implementare a procesorului DSP, el
este integrat în sistem pentru o funcționalitate de tip latent, potențial, deci pentru ca tot sistemul
să poată lucra performant, DSP-ul este "obligat" să efectuze operațiile de prelucrare într-un timp
bine stabilit, căci o procesare întârziată nu este acceptabilă, viabilă.

Un exemplu: familia C6000 a fabricantului Texas Instruments.