Sunteți pe pagina 1din 3

Senzori de proximitate

1. Detectarea fără contact a obiectelor

Detectarea prezenţei şi poziţiei semifabricatelor, a diferitelor părţi în mişcare ale instalaţiilor sau a eventualelor corpuri străine este necesară în majoritatea instalaţiilor automate. În tehnologia convenţională detectarea unor obiecte se bazează pe contactul fizic dintre detector şi obiectul vizat. Dispozitivele tipice care îndeplinesc această funcţie sunt limitatoarele de cursă . Limitatoarele de cursă se aseamănă constructiv şi funcţional cu întrerupătoarele electromecanice dar acţionarea lor nu este manuală ci produsă chiar de obiectul detectat prin diferite sisteme mecanice palpatoare cu tachet sau rolă. Limitatoarele de cursă au avantajul simplităţii, dar cumulează şi o serie de dezavantaje :

datorită frecărilor dintre componentele în mişcare apar uzuri şi în general

fiabilitatea este slabă,

sensibilitate la condiţiile de mediu (praf, umezeală, agenţi chimici, şocuri, etc.),

nu se pot aplica dacă obiectele ţintă sunt mici, uşoare, moi, casante sau dacă

ele au o natură lichidă, pulverulentă,etc Pentru eliminarea dezavantajelor menţionate, în timp, industria a asimilat o serie de metode de detectare a prezenţei şi poziţiei corpurilor, fără contact direct .Aceste realizări

se înscriu pe linia unei vechi şi constante preocupări ale omenirii: teledetecţia, cu importante aplicaţii în industrie, transporturi, cosmonautică sau arta militară.

2. Fotodetecţia

O metodă simplă de detecţie fără contact este fotodetecţia, constând din emiterea unui fascicul luminos care interacţionează cu obiectul ţintă şi analizarea interacţiunii.

Fotodetecţia se poate încadra în marea clasă a măsurătorilor bazate pe radiaţii, care pot fi şi ultraviolete, infraroşii, microunde, etc Ca surse de lumină se pot folosi lămpile cu incandescenţă sau descărcări în gaze (cu sisteme optice de focalizare), diode laser sau chiar lasere. Fotodetectoarele sunt de regulă din clasa componentelor optoelectronice :

.Dispozitivele realizate în vederea

fotodiode, fototranzistoare, fotocelule cu Seleniu,

fotodetecţiei în industrie, se numesc de obicei fotorelee . Fotodetecţia se poate concepe în diferite variante, în funcţie de specificul aplicaţiei.

Principalele metode sunt metoda barajului şi metoda reflex .

etc.

Fotoemitator

Fotorecepto

ş i metoda reflex . etc. Fotoemitator Fotorecepto fascicol de lumina Obiect in miscare Cablu de

fascicol de lumina

reflex . etc. Fotoemitator Fotorecepto fascicol de lumina Obiect in miscare Cablu de conectare Cablu de
reflex . etc. Fotoemitator Fotorecepto fascicol de lumina Obiect in miscare Cablu de conectare Cablu de

Obiect

in miscare

Fotorecepto fascicol de lumina Obiect in miscare Cablu de conectare Cablu de conectare Figura 1. Fotodetec
Fotorecepto fascicol de lumina Obiect in miscare Cablu de conectare Cablu de conectare Figura 1. Fotodetec

Cablu de conectare

Cablu de conectare

Figura 1. Fotodetecţie prin metoda barajului.

1

Metoda barajului presupune separarea emiţătorului de receptor, ceea ce necesită două cabluri de conectare cu echipamentul central de comandă. Metoda reflex concentrează în acelaşi punct emiţătorul şi receptorul, fascicolul fiind trimis înspre o oglindă, de obicei construită din elemente “colţ de cub” care reflectă un fascicol incident exact în aceeaşi direcţie, uşurând astfel reglarea poziţiei oglinzii. Când corpurile ţintă sunt strălucitoare se poate aplica varianta reflex - polarizată în care spre deosebire de ţintă, oglinda produce şi polarizarea luminii reflectate. Dacă fundalul este opac iar ţinta strălucitoare se poate aplica varianta cu proximi- tate în care chiar ţinta asigură reflexia luminii. Fotodetecţia are avantajul versatilităţii şi al flexibilităţii, asigurând şi zone active de dimensiuni mari (metri, zeci de metri). Pe de altă parte ea are marele dezavantaj al unei sensibilităţi deosebite la murdărire şi la şocuri.

3. Senzori de proximitate capacitivi şi inductivi

Cea mai răspândită tehnologie industrială de detecţie a obiectelor se bazează pe dispozitive compacte şi miniaturizate cu zona activă de dimensiuni reduse (zeci, sute de milimetri) denumite senzori de proximitate . Structura unui senzor de proximitate SP este prezentată în figura 2.

Etaj de Convertor f-u iesire + comparator
Etaj de
Convertor f-u
iesire
+ comparator
Oscilator
Oscilator
Etaj de Convertor f-u iesire + comparator Oscilator Cablu Tinta Figura 2. Structura unui senzor de

Cablu

de Convertor f-u iesire + comparator Oscilator Cablu Tinta Figura 2. Structura unui senzor de proximitate.

Tinta

Figura 2. Structura unui senzor de proximitate.

Elementul senzitiv al SP este un oscilator LC, unul dintre elemente putând produce datorită modului de construcţie un câmp electromagnetic în jurul său. Dacă SP este capacitiv faţa activă constă chiar dintr-o armătură a condensatorului C, restul corpului (metalic) fiind conectat ca a doua armătură. Dielectricul lui C este aerul din zona feţei active. În funcţie de constanta dielectrică a aerului e, rezultă capacitatea şi

implicit frecvenţa de oscilaţie f =

. Dacă un corp cu alt e se apropie de faţa

1

2 π LC
2 π
LC

activă, va rezulta o modificare a f. Prin prelucrarea electronică a f (conversie frecvenţă - tensiune şi compararea tensiunii cu un nivel de referinţă) se poate detecta prezenţa corpului respectiv. Etajul final, cu tranzistoare de medie putere asigură comandarea directă a sarcinii, care poate fi intrarea unui echipament de comandă automată sau chiar un releu intermediar. Dacă elementul activ este o bobină, prezenţa unui corp metalic în apropiere va produce modificarea inductivităţii sale, cu aceleaşi efecte ca şi în cazul precedent. Constructiv, SP se realizează actualmente prin integrarea circuitelor, cu excepţia elementelor active, înglobarea într-o masă de răşini epoxidice sau alte substanţe asemănătoare şi plasarea într-un corp de protecţie metalic sau din mase plastice. Prin această tehnologie se conferă SP, mai ales variantei inductive, o rezistenţă extraordinară la orice factor extern. SP pot rezista la şocuri de zeci de g, la medii coro- zive, umezeală, murdărie, etc. SP capacitive sunt mai sensibile la murdărie sau ume- zeală, dar în schimb, pot detecta pe lângă corpurile metalice ca SP inductiv şi corpuri dielectrice (lemn, ţesături, etc.) şi chiar pulverulente.

Bătaia (distanţa maximă de acţiune) este direct proporţională cu dimensiunile de

mm. Frecvenţele maxime de comutaţie sunt

gabarit şi este cuprinsă în general între 1

20

2

de ordinul sutelor de Hz.Există game extinse de SP, cu diferite forme, dimensiuni, sisteme de prindere, tensiuni de alimentare, semnalizarea funcţionării cu LED-uri, etc Din punctul de vedere al utilizatorului contează în primul rând modul de conectare, care depinde de structură :

SP cu 2 fire se conectează în serie cu sarcina , (dar nu paralel cu alimentarea)!

SP cu 3 fire se conectează în paralel cu tensiunea de alimentare , sarcina fiind conectată la ieşirea de comandă. În funcţie de tipul tranzistorului final, există ieşiri npn şi pnp.

SP+ + + SP+ sarcina SP pnp sarcina SP npn SP- SP- - - Figura
SP+
+
+
SP+
sarcina
SP pnp
sarcina
SP npn
SP-
SP-
-
-
Figura 3. Conectarea senzorilor de proximitate cu 3 fire.

4. Desfăşurarea lucrării

Se vor realiza cu ajutorul tabloului electric de comandă cele două montaje de testare a senzorilor de proximitate din figura 3 şi se va urmări funcţionarea unor senzori de proximitate inductivi produşi în România :

bătaia 4mm, 24V cc ) şi SPI 04 N (tip npn) produşi de

Teleprecizia Oradea,

(tip npn) produşi de

Electrocontact Botoşani.

SPI

IP

04

05

P

P

(tip pnp,

(tip

npn, bătaia 5mm, 24V cc ) şi

IP

05

N

pnp, (tip npn, b ă taia 5mm, 24V c c ) ş i IP 05 N
pnp, (tip npn, b ă taia 5mm, 24V c c ) ş i IP 05 N

Figura 4. Traductor de turaţie cu SP.

Se va urmări funcţionarea unui traductor de turaţie cu senzor de proximitate, realizat ca în figura 4.

3