Bazele sistemelor de achiziție de date (BSAD) - Dr. Ing.

Vlad-Cristian Georgescu

Curs 5 – Senzori și circuite de condiționare a semnalelor

1. Senzori de proximitate

Proximitatea se referă la gradul de apropiere dintre două obiecte dintre care unul
reprezintă sistemul de referinţă. În esenţă este vorba de controlul unei anumite poziţii,
fără contact între referinţă şi obiectul în deplasare. Din cazul general derivă o serie de
cazuri particulare, care se pot îngloba tot în categoria măsurătorilor de proximitate:
sesizarea capetelor de cursă, sesizarea spațiului gol dintre suprafeţe, sesizarea unui
obiect în câmpul de lucru, etc.
Traductoarele de proximitate au de regulă o mărime de ieşire ce variază discret („1
sau 0”) şi discern între două valori ce reprezintă convenţional prezenţa sau absenţa
corpului controlat.

1.1. Senzori inductivi de proximitate

Schema bloc a senzorilor inductivi de proximitate este prezentată în Fig. 1.

Fig. 1 Schema bloc a senzorului inductiv de proximitate

Oscilatorul din componenţa senzorului întreţine un câmp electromagnetic, de

înaltă frecvenţă, în jurul bobinajului. Apropierea unui corp metalic de faţa activă
conduce la amortizarea oscilaţiilor datorită scurtării liniilor de câmp (Fig. 2) şi ca urmare
a modificării inductivităţii din circuit. Etajul electronic de basculare prelucrează semnalul
rezultat şi comandă ieșirea, prin intermediul amplificatorului.
 Fig. 2 Liniile câmpului magnetic (3) funcţie de apropierea obiectului (2) de faţa
“sensibilă” (1)

Principalele caracteristici funcţionale ale traductorului sunt:

 zona de acţiune, delimitată de curbele limită: curba de anclanşare (amortizarea
oscilaţiilor) şi curba de declanşare (reluarea oscilaţiilor): fracții de milimetri până la
60 mm;
 frecvența de detecție: zeci de Hz, până la cațiva kHz;
 durata impulsului de ieşire, determinată în principal de viteza şi dimensiunile
obiectului metalic.

Deoarece numai obiectele metalice au proprietăți inductive, senzorii inductivi nu

pot fi folosiți pentru a detecta plastic, carton sau alte obiecte nemetalice. De asemenea,
diferite metale au proprietăți inductive diferite, iar tipul de metal sesizat va influența
distanța de detectare. De exemplu, materialele feromagnetice precum oțelul au, în
general, cea mai lungă distanță de detectare, în timp ce metalele neferoase, cum ar fi
aluminiul sau cupru, au distanțe de detectare mult mai scurte. În general, senzorii
inductivi de proximitate sunt potriviți pentru aplicații cu rază mai scurtă, deoarece efectul
inductiv dispare odată cu creșterea distanței dintre senzor și obiectul de detectat.

1.2. Senzori de proximitate capacitivi

Funcţionarea acestor senzori diferă în funcţie de natura corpului controlat.

Principalele surse de erori le reprezintă variaţiile de temperatură.

2
 Variantele constructive pentru detectarea materialelor conductive electric se
bazează pe realizarea unui condensator dintr-o armătură (faţa sensibilă a senzorului) a
doua armătură fiind chiar corpul controlat. Variaţia distanţei dintre cele două armături
conduce la modificarea capacităţii (conform relației 1.1) prin parametrul ∆d.
La detectarea materialelor dielectrice, acestea modifică permitivitatea relativă a
condensatorului format (εr).
Acest senzor are capacitatea C, dată de relația:
C = ε0 ∙ εr ∙ A / (d + ∆d) (1.1)

Diferența dintre senzorii inductivi și cei capacitivi: senzorii inductivi oscilează până
când ținta este prezentă și senzorii capacitivi oscilează atunci când ținta este prezentă.
De asemenea, senzorii de proximitate capacitivi pot detecta atât ținte metalice cât și
nemetalice, dar au o frecvență de detecție ceva mai mică.

1.3. Senzori de proximitate optici și ultrasonici

Funcţionarea acestor senzori se bazează pe modificarea fluxului luminos, dintre

un generator şi un receptor, în prezenţa obiectului controlat.

Se disting două variante constructive de bază (Fig. 3):

 de tip barieră, la care emiţătorul şi receptorul sunt de o parte şi de alta a obiectului
controlat;
 de tip reflector, la care fascicolul de radiaţii emis de sursă este transmis spre
receptor, situat de aceeaşi parte cu emiţătorul în raport cu obiectul controlat prin
intermediul unui paravan reflectorizant. Prezenţa obiectul controlat modifică
intensitatea fluxului luminos receptat după reflexie. La anumite variante
constructive, paravanul reflectorizant este chiar obiectul controlat.

3
 Fig. 3 Senzori fotoelectrici de proximitate de tip: a) - barieră, b) - reflector

Ca surse emiţătoare se utilizează fie diode electroluminiscente (LED) cu fascicul

vizibil sau infraroşu, fie lămpi cu incandescenţă. La receptor se utilizează un element
fotosensibil: fotorezistor, fototranzistor, fotodiodă, celulă fotovoltaică. Variaţia de semnal
electric sesizată de detectorul fotosensibil datorită modificării obiectului controlat, este
prelucrată de blocul adaptor (care conţine de regulă, un formator de impulsuri şi un
amplificator) şi apoi transmisă elementului de ieşire de tip releu.

Utilizarea acestor traductoare implică ca măsuri speciale de precauţie evitarea

surselor luminoase puternice şi a mediilor umede care pot provoca aburirea lentilelor,
ca şi îndepărtarea obiectelor puternic reflectorizante din apropierea zonei de acţiune.
Distanțele de detecție ale senzorilor de tip fotoelectric pot ajunge la cațiva zeci de
metri.

Senzorii de proximitate cu ultrasunete utilizează unde sonore pentru detectarea

obiectelor, astfel încât culoarea și transparența nu le afectează (deși texturile extreme
ar putea). Acest lucru le face ideale pentru o varietate de aplicații, incluzând detectarea
sticlei și plasticului transparent sau controlul continuu al nivelului de fluid.

1.4. Exemple de senzori de proximitate utilizați uzual

 senzor inductiv: E2B

 senzor optic: B5W-LB

4
2. Senzori pentru măsurarea solicitărilor mecanice

Cunoaşterea solicitărilor la care sunt supuse structurile mecanice precum şi a

efectului pe care acestea îl au asupra structurilor este esenţial pentru siguranţa în
funcţionare.
Tensometrele sunt senzori pasivi, care transformă variaţia dimensiunii proprii în
variaţie de rezistenţă electrică. Atunci când aceşti senzori sunt cuplaţi solidar pe o
structură mecanică, variaţia dimensiunii proprii va fi egală cu deformarea structurii,
deformare produsă de solicitările mecanice ce acţionează asupra acesteia.
Se defineşte deformarea ca raportul dintre variaţia ∆l a unei dimensiuni şi valoarea
iniţială l a acesteia.
În caz general, o marcă tensometrică este constituită dintr-o grilă formată dintr-
un conductor filiform de rezistivitate ρ, secţiune s şi lungime totală nl, l fiind lungimea
unei ramuri iar n fiind numărul total al acestora (Fig. 4). n este cuprins în general între
10 şi 20 pentru tensometrele metalice şi este egal cu 1 pentru tensometrele
semiconductoare. Conductorul este fixat pe un suport izolant, hârtie sau plastic, care
este la rândul lui lipit pe structura studiată. Rezultă că marca suferă o deformare
identică cu cea a structurii, în direcţie paralelă cu ramurile.
Pentru cazul în care nu se cunoaşte direcţia efortului sau efortul îşi modifică
direcţia se utilizează mărci tensometrice cu două sau trei elemente identice, cu axele
decalate cu 900 sau 1200 (Fig. 5).

Fig. 4 Mărci tensiometrice; a) marcă metalică b) marcă semiconductoare

Fig. 5 Mărci tensometrice metalice cu fir

5
 Senzorii tensometrici au aplicaţii diverse, începând de la măsurarea presiunilor,
forţelor şi cuplurilor până la măsurarea acceleraţiei.

Caracteristici principale ale mărcilor tensometrice:

 rezistența: rezistenţele electrice ale mărcilor tensometrice sunt normalizate la
valorile 120Ω, 300 Ω sau 600 Ω;
 sensibilitatea;
 elasticitatea (extensibilitatea): deformarea relativă maximă ce poate fi măsurată;
 influenţa temperaturii asupra rezistenţei: datorită variaţiei de temperatură se
modifică rezistenţa electrică a mărcii, dimensiunea geometrică a acesteia, precum
şi dimensiunea structurii pe care aceasta este lipită.

Mărcile semiconductoare, având o sensibilitate mare, sunt utilizate în special

pentru măsurarea deformaţiilor foarte mici; în acelaşi timp, mărcile semiconductoare au
o liniaritate inferioară celor metalice şi o sensibilitate termică mai ridicată. Mărcile
metalice pot atinge amplitudini importante pentru domenii de temperatură întinse.

3. Măsurări rezistive

Pentru automatizarea operațiilor este necesar ca lanțul de măsurare să conțină

tehnică de calcul și în consecință, semnalul informațional să fie de tip electric. Din acest
motiv sunt preferați senzorii generatori cu semnal de ieșire tensiune electrică sau
intensitatea curentului.
În cazul în care ieșirea senzorului este o mărime electrică pasivă (rezistență,
capacitate sau inductivitate), lanțul de măsurare conține obligatoriu un bloc de
condiționare a semnalului, care permite obținerea unui semnal de ieșire sub forma unei
tensiuni electrice. Transformarea în alte mărimi electrice (intensitatea curentului,
frecvență) se întâlnește în special în situațiile în care semnalul electric este transmis
prin cablu prin medii ostile din punct de vedere electromagnetic.

În cazul condiţionării semnalelor de la senzorii parametrici, pentru conversia

semnalului în tensiune este necesar un montaj potenţiometric sau în punte. Spre
deosebire de montajul în punte, montajul potențiometric prezintă inconvenientul că

6
variaţia utilă de semnal este suprapusă peste o componentă continuă de valoare
considerabilă, care trebuie eliminată ulterior.

3.1. Montaj potențiometric

Montajul potenţiometric (Fig. 6) reprezintă soluţia cea mai simplă de conversie în

tensiune a mărimii de ieşire a unui senzor parametric rezistiv.

Fig. 6 Montaj tip divizor de tensiune

Rezistența cunoscută (known), de referință ar trebui să aibă o valoare apropiată

de valoarea necunoscută, iar tensiunea sursei ar trebui să fie suficient de mică pentru a
se asigura că curentul se află în limite acceptabile.
De exemplu, atunci când măsurați un rezistor necunoscut în apropiere de 1000Ω,
selectați o rezistență de referință de 1000Ω și o sursă de alimentare de 2Vcc. Aceasta
produce un curent de 2V / 2.000 Ω = 1mA. Astfel, un rezistor de referință de 1000Ω
păstrează curentul relativ scăzut și măsoară în mod satisfăcător valori necunoscute
până la domeniul de 100Ω. Valoarea rezistorului necunoscut este calculată cu formula
(3.1):

7
 Ru = Rk ∙ Vm / (Vs – Vm) (3.1)

, unde Vm – tensiunea măsurată, Vs – tensiunea sursă, Rk = rezistența cunoscută,

Ru = rezistența necunoscută.

Metodele de măsura a rezistențelor necunoscute utilizează atât circuite cu două,

cât și cu patru fire. Circuitele cu două fire ar trebui să fie evitate pentru măsurarea
rezistențelor joase, deoarece firele și conexiunile se pot adăuga la valoarea rezistenței
necunoscute (Fig. 7).

Fig. 7 Circuit de măsurare cu 2 fire

, unde RT reprezintă rezistenţa senzorului, RL – rezistenţele conductoarelor de

conexiune.
Rezistenţa echivalentă la bornele montajului potenţiometric are expresia:

RT’ = RT + 2 ∙ RL (3.2)

De exemplu, cu o rezistență relativ scăzută (100 Ω) care se schimbă doar puțin cu

temperatura (aproximativ 0,4 Ω/°C), termorezistențele necesită dispozitive de
condiționare a semnalului cu surse de curent de precizie, amplificatoare cu câștig mare
și dispozitive pentru măsurători cu patru sau trei fire, care minimizează efectele erorilor
de conexiune.
Aceste erori, care pot fi semnificative, sunt eliminate prin utilizarea unei măsurători
cu patru fire (Fig. 8). Configurația cu patru fire utilizează a doua pereche de fire pentru a

8
transporta curentul de excitație către RTD. Prin urmare, numai un curent neglijabil trece
prin firele de măsurare, astfel încât eroarea de rezistență a conexiunilor este foarte
mică.

Fig. 8 Circuit de măsurare cu 4 fire

3.2. Montaj în punte

Metoda obișnuită de măsurare a variațiilor mici de rezistență constă în plasarea

unui alt divizor de tensiune, în paralel cu cel care încorporează senzorul. Dacă ambele
divizoare sunt proiectate astfel încât atunci când nu există nici o intrare aplicată, ambele
să dea aceeași tensiune, diferența dintre ieșirile lor este un semnal care depinde numai
de variabila măsurată. Acest aranjament este cunoscut sub numele de punte
Wheatstone (Fig. 9).
Puntea este superioară calitativ deoarece, spre deosebire de montajul
potenţiometric, unde componenta utilă a tensiunii de ieşire, v0, este suprapusă peste
tensiunea de repaus V0, montajul în punte elimină această tensiune, furnizând la ieşire
numai componenta utilă v0.

Fig. 9 Montaj tip punte

9
 Dacă puntea este echilibrată atunci când x = 0, care este situația obișnuită,
definim un parametru k,

k =ˆ R1 / R4 = R2 / R0 (1.3)

Diferența de potențial dintre cele două ramuri este:

(1.4)

Astfel, tensiunea de ieșire este proporțională cu schimbările valorii lui R 3 numai

atunci când x << k + 1.

3.3. Single-ended vs diferențial

Sistemele de achiziție a datelor pot avea ambele tipuri de conexiuni: unice și

diferențiale. Diferența dintre cele două este alegerea legăturii comune pentru tensiunile
analogice.
Măsurătorile single-ended necesită ca toate tensiunile să aibă un punct comun de
referință. Uneori, un punct ideal comun nu poate fi asigurat și atunci este necesară o
intrare diferențială.
Conexiunile diferențiale anulează tensiunile de mod comun și măsoară diferența
dintre cele două puncte conectate.Tensiunile de mod comun respinse pot fi niveluri
constante de tensiune sau zgomote. Când se poate alege, este preferată intrarea
diferențială, însă aceasta consumă două intrări de tip single-ended.
De exemplu, 16 canale cu intrări ce pot fi folosite în mod single-ended sunt egale
cu 8 canale cu intrări diferențiale. Atunci când susceptibilitatea la zgomot și buclele de
masă nu reprezintă o problemă, intrările single-ended pot fi satisfăcătoare.

10
4. Multiplexare

Un sistem ideal de achiziție a datelor utilizează un singur ADC pentru fiecare canal
de măsurare. În acest fel, toate datele sunt captate în paralel, iar evenimentele de pe
fiecare canal pot fi comparate în timp real.
Dar folosind un multiplexor care comută între intrările lui mai multe canale și
folosește un singur ADC poate reduce substanțial costul unui sistem.

Un multiplexor (MUX) este un bloc funcţional cu n intrări şi o ieşire care la un

moment dat permite transmiterea la ieşire doar a semnalului de la una din intrări. Altfel
spus, MUX permite selecţia şi transmiterea succesivă în timp a mai multor semnale
analogice pe o cale comună.
MUX poate fi utilizat şi pentru a realiza operaţia inversă, adică transmiterea unui
semnal pe mai multe căi distincte. În acest caz se utilizează denumirea de
demultiplexor (DEMUX).

Din punct de vedere fizic, MUX/DEMUX sunt constituite dintr-un număr egal cu 2X
(2, 4, 8, 16, 32) comutatoare conectate şi comandate conform Fig. 10. Selecţia
canalelor se realizează cu un cod numeric în baza doi, aplicat la intrările unui
decodificator, DEC, care prin intermediul unui circuit de comandă, COM, acţionează
comutatorul corespunzător valorii zecimale a codului numeric.

Fig. 10 Schema logică a unui multiplexor

11
 Într-un multiplexor pot fi folosite relee electromecanice sau de stare solidă (SSR).
Deși ambele abordări sunt utilizate într-o mare varietate de aplicații, nici unul nu este
perfect; fiecare tip vine cu diferite avantaje și dezavantaje.
Releele electromecanice sunt relativ lente, aproximativ 1000 de eșantioane / sec
sau mai puțin pentru cele mai rapide releuri de tip reed, dar pot manipula tensiuni de
intrare mari, iar unele pot izola tensiuni de câțiva kV. Dimensiunea unui releu și tipul de
contact determină capacitatea de transport de curent. De exemplu, în instrumentele de
laborator prin relee trec de obicei până la 3 A, în timp ce aplicațiile industriale folosesc
relee mai mari, pentru comutare de curenți între 5 și 10 A.
Releele SSR, pe de altă parte, sunt mult mai rapide, putând ajunge la o rată de
eșantionare de câțiva MHz. Cu toate acestea, aceste dispozitive nu pot manipula intrări
mai mari de 25 V și nu sunt potrivite pentru aplicații de izolare a tensiunilor. Mai mult,
dispozitivele de tip SSR sunt de obicei limitate în manipularea de curenți de numai
cățiva mA sau mai puțin.

Multiplexarea reduce rata la care datele pot fi achiziționate de la un canal

individual din cauza strategiei de partajare a timpului între canale. De exemplu, un ADC
care poate eșantiona un singur canal la 100 kHz este limitat la o rată de eșantionare de
12,5 kHz / canal atunci când măsoară opt canale. De asemenea, impendanța de intrare
a multiplexorului se poate combina cu capacitățile parazite pentru a crește timpul de
settling pentru fiecare canal.

În ciuda acestor probleme negative, avantajele multiplexării depășesc

dezavantajele sale, multiplexarea devenind astfel o tehnică pe scară largă pentru a
minimiza costurile fără compromisuri de performanţă. Deoarece erorile de măsurare
sunt cunoscute și specificate, ele pot fi compensate la fiecare etapă a achiziției de date
pentru a asigura o precizie ridicată la ieșire.

12
Bibliografie:
 Curs „Senzori și sisteme senzoriale”, Valer Dolga – Facultatea de Mecanică,
domeniul Mecatronică și Robotică (UP Timișoara)
 Curs „Amplificatoare și convertoare de măsurare”, Liviu Breniuc – Facultatea de
Inginerie Electrică, Energetică și Informatică Aplicată (UT Iași)
 ”Sensors and signal conditioning” – 2nd Edition, 2001, Ramon Pallas-Areny,
John Webster

13