CONTACTE ELECTRICE

În limbajul tehnic uzual, expresia "contact electric" are un dublu

înţeles, ea desemnând, pe rând:
- fie situaţia de atingere mecanică între două corpuri, bune
conductoare de electricitate;
- fie piese special construite, între care se realizează continuitatea
unui circuit când aceste piese (contacte) se ating.
Pentru eliminarea oricărui fel de ambiguitate în înţelegere se
precizează că, în continuare, prin noţiunea de "contact electric" vom
desemna numai al doilea înţeles, cel de piese special construite.
In acest context,orice. echipament electric este considerat, în esenţă,
ca un ansamblu de elemente funcţionale şi de conductoare interconectate
electric. Punctul circuitului în care curentul trece dintr-o cale de curent în alta
este denumit " punct de contact electric". În practică, prin contact electric se
înţelege un ansamblu compus din două piese metalice, prin a căror atingere
se stabileşte conducţia într-un circuit electric. Cele două piese se numesc
elemente de contact sau, pur şi simplu, contacte, atunci când nu pot apărea
interpretări greşite. Constructiv, la un contact electric, atingerea se
realizează prin apăsarea (cu ajutorul unei forţe) a unui element contra
celuilalt element. Suprafaţa de atingere a pieselor de contact se numeşte
suprafaţă de contact. Contactele electrice se pot clasifica după diferite
criterii. Astfel:
i) După forma geometrică a suprafeţei de contact, contactele electrice se
împart,convenţional, în trei grupe:
1. Contacte punctiforme, la care, macroscopic, atingerea are loc doar
într-un singur punct, iar microscopic, pe o suprafaţă circulară de rază foarte
mică. În această grupă intră, de exemplu, contactele sferă-sferă, sferă-plan,
con-plan (v.fig.2.1.a).
2. Contacte liniare, la care atingerea are loc de-a lungul unei linii,
adică, practic, pe o suprafaţă extrem de îngustă. Din această grupă fac
parte, de exemplu, contactele între suprafaţa laterală a unui cilindru şi un
plan sau contactele între doi cilindri cu axele paralele (v.fig.2.1.b).
 3. Contacte plane, la care atingerea celor două piese se face pe o
suprafaţă de contact. Din această grupă fac parte, de exemplu, contactele
realizate între două suprafeţe plane, cu secţiunea dreptunghiulară
(v.fig.2.1.c).
În funcţie de cinematica elementelor, contactele electrice se pot clasifica în:
a. Contacte fixe, realizate, în general, prin îmbinarea mecanică a
celor două elemente de contact prin şuruburi, nituri, buloane (reprezentate
schematic în fig.8.2.a).
b. Contacte amovibile, la care unul din cele două elemente de contact
este fix, iar celălat este amovibil (fără sarcină şi fără tensiune). Un exemplu
tipic îl constituie contactul realizat între cuţitul elementului fuzibil (înlocuitor)
şi lira fixată pe soclu, al unei siguranţe fuzibile (v.fig.2.2.b).
c. Contacte mobile pentru comutaţia circuitelor electrice, la care cel puţin unul
din elemente este deplasabil (la funcţionarea normală a echipamentului),
determinând astfel închiderea sau deschiderea circuitului (ca în fig.2.2.c).

Pe durata funcţionării lor, contactele sunt supuse la diferite solicitări. Astfel,

contactele fixe şi contactele amovibile sunt supuse încălzirii atât în regimul normal,
cât şi în regimul de suprasarcină
şi, uneori, în regimul de scurtcircuit. În toate aceste situaţii, încălzirea nu trebuie să
depăşească valorile supratemperaturilor prescrise de standarde pentru fiecare din
regimurile sus-menţionate. Contactele echipamentelor de comutaţie (şi, în special,
contactele mobile) sunt supuse şi acţiunii arcului electric, care apare între
elementele de contact la separarea lor. Deşi durata arcului electric este limitată (5-30
ms), temperature ridicată a arcului provoacă o încălzire intensă a elementelor de
contact. În plus, la echipamentele care execută un număr mare de comutaţii sub
sarcină se constată şi o uzură electrică a contactelor, adică o migraţie de material de
pe elementele de contact, sub acţiunea temperaturii arcului electric. De asemenea,
la contactele mobile poate să apară uzura mecanică , ca urmare a strivirii şi
deformării pieselor de contact, după un număr mare de manevre. Prin urmare,
contactele electrice necesită întreţinere conform prescripţiilor. Neînlăturarea uzurii
contactelor, chiar neinsemnata la prima vedere, poate determina apariţia unor
defecte grave (încălzirea peste măsură a contactelor şi chiar topirea lor), conducând
la scoaterea din funcţiune a echipamentelor lor, contactele sunt supuse la diferite
solicitări. Astfel, contactele fixe şi contactele
amovibile sunt supuse încălzirii atât în regimul normal, cât şi în regimul de
suprasarcină şi, uneori, în regimul de scurtcircuit. În toate aceste situaţii, încălzirea
nu trebuie să depăşească valorile supratemperaturilor prescrise de standarde
pentru fiecare din regimurile sus-menţionate. Contactele echipamentelor de
comutaţie (şi, în special, contactele mobile) sunt supuse şi acţiunii arcului electric,
care apare între elementele de contact la separarea lor. Deşi durata arcului electric
este limitată (5-30 ms), temperature ridicată a arcului provoacă o încălzire intensă a
elementelor de contact. În plus, la echipamentele care execută un număr mare de
comutaţii sub sarcină se constată şi o uzură electrică a contactelor, adică o migraţie
de material de pe elementele de contact, sub acţiunea temperaturii arcului electric.
De asemenea, la contactele mobile poate să apară uzura mecanică, ca urmare a
strivirii şi deformării pieselor de contact, după un număr mare de manevre. Prin
urmare, contactele electrice necesită o exploatare şi o întreţinere conform
prescripţiilor. Neînlăturarea uzurii contactelor, chiar neînsemnată la prima vedere,
poate determina apariţia unor defecte grave (încălzirea peste măsură a contactelor
şi chiar topirea lor), conducând la scoaterea din funcţiune a echipamentelor.

PROCESE FIZICE ÎN CONTACTE ELECTRICE

Pentru a putea evalua solicitările contactelor în relaţii cantitative, aprioric este
necesar să se cunoască principalele procese fizice care au loc la formarea oricărui
contact electric. In particular (in orice circuit electric) prezenta unui contact electric va
conduce intotdeauna, la cresterea rezistentei electrice a circuitului. Aceasta crestere
se datoreaza "rezistenţei de contact " RC . Rezistenţa de contact este formată din
două componente:
- rezistenţa metalului contactului Rm (care, pentru orice lungime l , se poate
calcula cu formula cunoscută, Rm= l/A ρ ⋅ , unde ρ este rezistivitatea materialului, iar
A este aria secţiunii transversale a contactului) şi

- rezistenţa de trecere Rt, adica Rc:= Rm + Rt

Apariţia rezistenţei de trecere Rt în cazul contactului electric (cea care
determină creşterea rezistenţei electrice a circuitului) este cauzată pe de o parte, de
fenomenul de stricţiune a liniilor de curent, iar pe de altă parte, de formarea unei
pelicule disturbatoare pe suprafaţa elementelor de contact.

Stricţiunea liniilor de curent

Oricât de bine ar fi prelucrate suprafeţele de contact, totuşi atingerea lor se
realizează doar în câteva zone de contact, zone în care liniile de curent suferă o
stricţiune ( strângere), ca în figura 2.3. Cu alte cuvinte, contactul electric nu se fac
prin aria integrală (comună) a suprafeţelor celor două elemente de contact (
suprafaţa aparentă de contact ), ci doar printr-o mulţime de puncte (sau zone)
separate. La un contact realizat cu o suprafaţă aparentă mare, atingerea pieselor de
contact se realizează prin micropuncte de contact , adică în locurile în care
materialul este deformat. Micropunctele de contact sunt grupate în zone de contact ,
care se mai numesc şi puncte de contact.
 Dacă aria punctelor de contact AF , pe care se exercită forţa de apăsare F,
este o fracţiune infimă (0,01-0,05) din aria aparentă Aa , atunci se realizează un
contact de suprafaţă , ca în figura 2.4. În acest caz, contactul se realizează, de
exemplu, prin trei zone de contact n = 3 (zonele 1, 2 şi 3). Fiecare zonă de contact
este formată din microarii în care materialul este deformat fie plastic, fie elastic, fie la
limita între plastic şi elastic. Numărul n (al zonelor de contact) şi dimensiunile zonelor
de contact depend atât de rezistenţa mecanică a materialului contactului, cât şi de
forţa de apăsare normal F (a contactului).
Dependenţa între forţa de apăsare normală F şi aria de contact Af , pe care
se exercită această forţă (în condiţii de deformare plastică) este de forma:

(2.2

)
unde σ este rezistenţa admisibilă la strivire a materialului (în N/mm2), iar a este raza
cercului echivalent (cu aria A0 ) pentru fiecare din cele n zone de contact.

Relaţia (2.2), deşi nu este riguros exactă, arată că pe măsură ce forţa de

apăsare creşte, deformarea vârfurilor este mai pronunţată şi noi micropuncte de
contact pot apărea.
În cazul contactului puctiform (v.fig.2.5), atingerea între cele două elemente
se realizează într-o singură zonă de contact ( n =1), iar dependenţa între aria de
contact AF = A0 şi forţa de apăsare F rezultă din (2.2), de forma:

Deşi relaţia (2.3) nu evidenţiază clar dependenţa dintre aria de contact AF şi raza de
curbura ( r ) a elementului de contact de domeniul deformatiei plastice (domeniul in
care se realizeaza contactele tehnice), totusi experientele au aratat ca aceasta
dependenta este de forma diagramelor din fig.2.6. Aici se constată că aria de contact
punctiform AF creşte în acelaşi sens cu raza de curbură r a contactului la diferite
valori ale

Pelicula disturbatoare
În cazul unui contact metalic curat, adică atunci când nu există pelicule
disturbatoare (oxizi, sulfuri etc.) pe suprafaţa de contact, rezistenţa de trecere R t
este constituită numai din rezistenţele de stricţiune. Numai că, în realitate,
suprafeţele metalice ale elementelor de contact reacţionează cu atmosfera
înconjurătoare, iarforţei de apăsare, pentru un anumit tip de material al contactelor.
Transformarile care au loc determina aparitia peliculelor de oxizi si depend atat de
natura metalului contactului cat si de proprietatile mediului ambient. Prin urmare,
rezistanta de trecere Rt este alcătuită atât din rezistenţa de stricţiune (a două
elemente de contact), cât şi din rezistenţa peliculei disturbatoare (oxizi, sulfuri). În
plus, peliculele disturbatoare formate pe suprafeţele metalice de atingere (ale
contactelor electrice) nu împiedică prea mult trecerea curentului prin contacte, pentru
că, până la urmă, ele se distrug. Concret, conducţia curentului prin peliculele de oxizi
are loc prin distrugerea lor şi se realizează fie prin deformaţia plastică a suprafeţelor
elementelor de contact, fie prin fritare. Astfel, în procesul de închidere a contactelor
(sub acţiunea unei forţe puternice de apasare) poate avea loc o distrugere mecanica
a peliculei disturbatoare in cateva puncta si prin infiltrarea metalului contactelor in
fisurile din pelicula se poate stabili un contact pur metalic. Dacă forţa de apăsare a
contactelor nu este suficient de mare pentru a produce deformaţia plastică a
suprafeţelor de contact (şi, deci, fisuri în peliculă), atunci conducţia curentului se
realizează prin fenomenul de fritare. Astfel, dacă unei pelicule disturbatoare i se
aplică progresiv o tensiune electrică crescătoare, se constată că rezistenţa peliculei
începe să scadă, întrucât pelicula se comportă ca un semiconductor. Dacă se
depăşeşte tensiunea de fritare Uf (care la grosimi ale peliculei de 1000 Å poate fi de
circa 10-100 V), tensiunea pe peliculă scade brusc la 0,5-1 V, şi tot brusc va scădea
şi rezistenţa electrică a peliculei disturbatoare.
Din punctul de vedere al formării (şi al existenţei) peliculei disturbatoare,
contactele electrice se pot clasifica în următoarele categorii:
a. Contacte electrice cu atingere metalică ( fără peliculă disturbatoare).
Acestea sunt realizate din metale nobile (Au, Ag, Pt) în vid sau din metale nenobile
în vid şi care
nu au suferit (în prealabil) acţiunea vreunui mediu agresiv (oxidant);
b. Contacte electrice cu atingere cvasimetalică . Aceste contacte sunt
realizate din metale nobile, dar sunt utilizate în atmosferă normală. Din această
categorie fac parte contactele din Au, Ag, Pt, care se acoperă cu pelicule
disturbatoare 20 Å; cu grosimi de circa
c. Contacte electrice cu peliculă disturbatoare. În această categorie intră
contactele realizate din Cu în atmosferă normală (caz în care pelicula disturbatoare
este de oxid de cupru Cu2O) şi contactele de Ag în atmosferă de vapori sulfuroşi (în
acest caz pelicula fiind de sulfură de argint Ag 2S ). În conducţie, pelicula este
distrusă.

REZISTENTA DE TRECERE A CONTACTELOR CU

ATINGERE METALICA
 Se presupune că rezistenţa de trecere este cauzată doar de strangularea
(stricţiunea) liniilor de curent, în imediata apropiere a locului de atingere a pieselor
de contact. În aceste condiţii rezistenţa de trecere R t este egală doar cu rezistenţa
electrică de stricţiune. Calculul se face întâi pentru un contact punctiform, în funcţie
de modelul adoptat . Astfel:
1. Modelul sferei de conductivitate infinită (v.fig.2.7) presupune că cele două
corpuri metalice 1 şi 2 de conductivitate finită (adică, semispaţiile conductoare care
modelează piesele de contact) fac contact între ele printr-o sferă metalică de rază " a
" şi conductivitate infinită. Aici, sfera modelează vârful de contact şi, drept
consecinţă, raza sferei va fi foarte mică.
În aceste condiţii, în sferă, liniile de curent vor fi radiale, iar suprafeţele
echipotenţiale vor fi de formă sferică, concentrice.
Pentru o astfel de configuraţie, rezistenţa de stricţiune (echivalentă celor două
emisfere de contact) se calculează şi rezultă de forma:

în care ρ1 este rezistivitatea electrică a materialului (pieselor de contact).

2. Modelul elipsoidului turtit (v.fig.2.8) conduce la o mai bună concordanţă cu
verificările experimentale. Acest model consideră că cele două corpuri metalice 1 şi
2 (de conductivitate finită) sunt în atingere între ele prin intermediul unui elipsoid
turtit, încât suprafaţa de contact va fi o elipsă cu semiaxele a 2 şi b 3. În acest
model, suprafeţele echipotenţiale vor fi elipsoizi confocali (cu cel de bază), iar liniile
de current (reprezentate cu săgeţi în fig.2.8) sunt ortogonale la suprafeţele
elipsoizilor .

Corespunzător modelului elipsoidal, rezistenţa de stricţiune (totală, de trecere)

a contactului punctiform se calculează şi poate fi exprimată prin relaţia:
 În realitate, în cazul contactului dintre două suprafeţe plane, conducţia
curentului
are loc la atingerea metalică printr-un număr mare de contacte punctiforme (care
formează aşa-zisele "microsuprafeţe de contact "). Dacă punctele de atingere (sau
microsuprafeţele de contact) sunt presupuse identice, atunci rezistenţa totală a
contactului cu " n " puncte de atingere R tn va fi de " n " ori mai mică decât rezistenţa
de trecere Rt 4 corespunzătoare contactului punctiform, adică:

Raza ariei echivalente A0 a unei microsuprafeţe de contact depinde de forţa

de apăsare normală F şi se deduce din relaţia (2.2), sub forma:

Înlocuind expresia razei (ariei echivalente A0 a contactului punctiform) în

formula (2.6), rezistenţa de trecere R tn (a contactului cu n 5puncte de atingere)
devine:

Din punct de vedere fenomenologic, în primele momente atingerea are loc

într-un număr redus de puncte de contact. Apoi, materialul pieselor de contact se
striveşte, ariile suprafeţelor elementare de contact se măresc, are loc apropierea
pieselor de contact şi, în consecinţă, apar noi puncte de contact. Procesul creşterii
lui "n" va continua atâta timp
cât apăsarea specifică este mai mare decât σ.

Factorii care influenţează rezistenţa de trecere

Experimental, s-au stabilit trei factori care pot influenţa mărimea rezistenţei de
trecere Rt a contactelor metalice. Aceştia sunt evocaţi şi descrişi succint, în
continuare.
1. Suprafaţa aparentă de contact. Mărimea suprafeţei aparente de contact
depinde direct de numărul "n" de puncte de contact. Contactele cu suprafeţe
aparente diferite, dar cu acelaşi număr de puncte de atingere au aceeaşi valoare a
rezistenţei de trecere dacă celelalte condiţii de funcţionare rămân neschimbate (sunt
invariante).
Pe lângă mărimea suprafeţei, starea suprafeţei de contact prezintă o
importanţă deosebită în funcţionarea contactelor, deoarece pe suprafeţele acestora
se formează pelicule disturbatoare (oxizi, sulfaţi etc.). Aceste pelicule se distrug
periodic, încât în exploatare există intervale (de timp) de formare a peliculelor
disturbatoare şi sunt momente (de timp) la care peliculele se distrug (fie mecanic, fie
prin străpungere).
Oxidarea materialelor contactelor are loc chiar la temperatura mediului
ambient (20…40 grd.C), însă procesul are loc cu atât mai repede cu cât temperatura
de lucru a contactelor este mai mare. În aer liber, oxidarea contactelor este mult mai
rapidă decât daca acestea ar fi scufundate in ulei. In plus incalzirea si racirea
alternativa, prezenta in atmosfera a bioxidului de sulf, a hidrogenului sulfurat, a
amoniacului si a vaporilor de acizi sunt factori care favorizează şi accelerează
procesele de oxidare şi de corodare a contactelor electrice.
Uzual, protecţia pieselor de contact împotriva coroziunii se realizează prin
acoperiri metalice anticorozive (în băi de galvanizare, în băi de metal topit sau prin
pulverizare cu metal în stare topită). Metalul utilizat trebuie să fie inoxidabil sau cu
stratul de oxid bun conducător de electricitate. Grosimea stratului de protecţie va fi
cu atât mai mare cu cât condiţiile de exploatare ale contactelor sunt mai grele.
2. Materialul contactelor . Aşa cum s-a mai spus, materialul pieselor de
contact influenţează mărimea rezistenţei de trecere R t prin valoarea rezistivităţii
electrice ρ şi prin valoarea rezistenţei admisibile la strivire σ.
Rezistenţa contactului este cu atât mai mică cu cât ρ şi σ sunt mai mici. De
aceea, în practică se recomandă acoperirea (prin diverse procedee) cu argint, cu
cositor etc. a suprafeţelor pieselor dure (tari) ale contactelor electrice.
Pe de altă parte, la îmbinările de contact realizate cu piese din metale diferite
pot apărea coroziuni electrochimice mult mai accentuate decât la acelaşi metal. Cu
cât metalele pieselor de contact sunt mai depărtate (unul de celălalt) în seria
electrochimică, cu atât distrugerea va fi mai rapidă. Se impune cu necesitate, şi aici,
acoperirea anticorozivă
.

3. Forţa de apăsare a contactelor. Este factorul cel mai important care influenţează
mărimea rezistenţei de trecere Rt . Pentru o aceeaşi suprafaţă aparentă de atingere
Aa , rezistenţa de trecere Rt este cu cat mai mica cu cat forta de apasare F (pe
contacte) este mai mare. Practic in domeniul presiunilor mici, cresterea fortei de
apasare, micsoreaza brusc rezistenta de trecere R t a contactelor. Creşterea în
continuare a forţei de apăsare F nu mai produce o modificare notabilă a rezistenţei
de trecere.
Curbele care arată variaţia Rt = f(F) sunt de tipul hiberbolelor generalizate şi
pot fi exprimate analitic din (2.10) prin relaţii de forma: Rt ⋅ Fm= K =const. (2.11)
Ca exemplu, dependenţa grafică dintre rezistenţa de trecere R t şi mărimea
forţei de apăsare normală F (în cazul unor contacte din cupru-alamă) arată ca în
fig.2.9.

UZURA CONTACTELOR
În general, prin "uzură " se înţelege efectul cumulat al acţiunii diverşilor factori
(procese şi fenomene fizico-chimice) care conduc la erodarea gradată şi progresivă
(pe durata funcţionării), având drept rezultat modificări ireversibile (de formă şi
dimensiuni) ale elementelor în discuţie.
Uzura cauzată de factori mecanici (şocuri, ciocniri, frecări, rostogoliri etc.)
este numită "uzură mecanică " a contactelor.
Uzura produsă de acţiunea factorilor electrici este cunoscută ca "uzură
electrică " a contactelor şi aceasta va fi dezvoltată în continuare.
In acest context contactele sunt supuse uzurii electrice atat la inchiderea, cat si la
deschiderea (sau intreruperea) circuitelor electrice. Intreruperea oricarui circuit
(parcurs) de curent electric) conduce la apariţia - între contactele întreruptorului - a
arcului sau a scânteilor electrice. La întreruperea curenţilor intenşi, arcul electric este
precedat de formarea de "punţi" de metal topit (între contacte). Din cauza
temperaturii ridicate a arcului electric, o parte din metalul "punţii" se evaporă, o altă
parte este pulverizată şi ejectată în exterior, iar o mică parte este eliminată de pe un
contact şi este depozitată pe celălalt contact.
Transferul direcţionat al metalului de pe un contact pe altul (migraţia), cât şi
evaporarea metalului (arderea sau dispariţia lui din masa solidă a contactului) sunt
fenomene cauzate de descărcarea electrică apărută la separarea contactelor şi sunt
cunoscute sub numele generic de "eroziune electrică " a contactelor. În legătură cu
migraţia, se precizează că arcul electric transferă metalul de la catod la anod, pe
când scânteierea, dimpotrivă, îl transferă invers (de la anod la catod). Fenomenul
migraţiei de material conduce la formarea unui "vârf" pe unul din contacte şi a unui
"crater" pe celălalt contact (v.fig.2.10).

La distanţe relativ mici (între contacte) fenomenul duce chiar la sudarea (sau
inghetarea) contactelor şi asta din cauza "punţii metalice" formate când contactele
sunt deschise.
 Eroziunea electrică a contactelor creşte odată cu intensitatea curentului, cu
valoarea tensiunii şi cu durata arcului electric şi depinde de natura materialelor din
care sunt confecţionate contactele.
Eroziunea electrică poate fi minimizată numai prin asigurarea posibilităţii
deplasării rapide a piciorului de arc din punctul aprinderii iniţiale. În acest caz,
temperatura contactului în dreptul piciorului de arc va fi mai joasă, o cantitate mai
mica de metal va fi topită şi, în consecinţă, suprafaţa contactului va fi mai puţin
erodată. De asemenea, utilizarea de materiale sinterizate (din pulberi metalo-
ceramice) reprezintă mijloace eficiente de creştere a rezistenţei contactelor la
eroziunea electrică.
Contactele destinate să rupă curenţi slabi (mai puţin intenşi) pot fi protejate
împotriva eroziunii prin şuntarea lor cu un condensator. Cu această metodă, nu vor
mai exista descărcări electrice între contactele care se separă. Practic, toată energia
necesară iniţierii şi dezvoltării arcului electric va fi utilizată la "încărcarea
condensatorului". O astfel de metodă de protecţie a contactelor (la întreruperea
curenţilor mici) este cunoscută sub numele de " stingerea capacitivă a arcului". Ea
are şi două dezavantaje: 1) capacitatea condensatorului de şuntare este de mărime
considerabilă şi 2) condensatorul încărcat se descarcă prin contacte (în cursa de
închidere a acestora) şi, în anumite condiţii, poate produce sudarea acestora.

Uzura la deschiderea contactelor

Uzura in contacte la deschiderea (sau intreruperea) oricarui circuit electric se
datoreaza prezentei si actiunii arcului electric si depinde de foarte multi factori. Pana
in prezent nu a fost stabilită nici o "formulă" pentru evaluarea uzurii contactelor. Din
acest motiv, în continuare vor fi evocate doar câteva din concluziile rezultatelor
experimentale privind uzura la deschiderea contactelor.
1. Influenţa numărului manevrelor de deschidere a contactelor. În ipoteza unui
curent de valoare efectivă constantă, uzura contactelor este direct proporţională cu
numărul "n" (de deschideri). Astfel, dacă "mărimea" uzurii produse la o singură
deschidere a contactelor o notăm cu "c", atunci uzura totală (cumulată ) "u z "
cauzată de cele "n" deschideri va avea mărimea:
uz =c n ⋅ (2.12)
2. Influenţa intensităţii câmpului magnetic ( de sufla j) . Dacă contactele
aparţin unui contactor cu suflaj magnetic, atunci dependenţa uzurii contactelor "u z "
în funcţie de mărimea intensităţii câmpului magnetic H , adică curba u z = f(H) este
reprezentată în fig.2.11.
Explicaţia acestei forme a curbei este simpla, pentru valori reduse ale lui H, piciorul
arcului ramane (timp indelungat) sprijinit in aceiasi zona a suprafetei de contact,
căreia îi va cauza o uzură considerabilă. Odată cu creşterea lui H creşte şi viteza de
deplasare a piciorului de arc (pe suprafaţa contactului), reducându-se astfel
temperatura, cantitatea de metal topit şi, în final, uzura contactului. Forţele
electromagnetice prezente tind să ejecteze o cantitate crescândă din materialul
punţii, ceea ce face ca uzura să crească. Atunci când, în creşterea lor, forţele
electromagnetice împrăştie tot materialul topit al punţii, uzura "uz " rămâne
constantă, nemaifiind influenţată de o eventuală creştere a intensităţii H .
3. Dependenţa uzurii de nivelul tensiunii . În absenţa suflajului magnetic,
atunci când arcul este lungit mecanic (doar prin depărtarea contactelor) uzura "u z "
creşte pronunţat odată cu creşterea tensiunii (v.curba 1 din fig.2.12).
Invers, prin folosirea suflajului magnetic, arcul va fi forţat să iasă în afara
spaţiului dintre contacte de îndată ce distanţa dintre contacte depăşeşte (1 ÷2) mm .
În acest caz, uzura contactului "u z " rezultă practic independentă de mărimea
tensiunii (vezi curba 2 din fig.2.12).

4. Dependenţa uzurii de mărimea curentului . Uzura contactelor creşte odată

cu valoarea efectivă a curentului întrerupt. Dacă celelalte condiţii rămân (teoretic)
neschimbate, se poate spune că uz ~ I .
Cu toate acestea, în practică, în cazul contactelor echipamentelor cu bobine
de suflaj magnetic s-a constatat o creştere a uzurii contactelor "u z ", mai pronunţată
decât creşterea curentului I , încât este mai aproape de realitate relaţia aproximativă:
u z =b ⋅ Iα; cu α > 1 (2.13)
5. Dependenţa uzurii de lăţimea contactelor. La fiecare deschidere a
contactelor, în mod inevitabil, o anumită cantitate de metal (de pe suprafaţa de
atingere) se topeşte şi se evaporă, iar contactul "se arde". Cantitatea de metal care
se elimină în acest mod este dependentă de lăţimea contactelor. Experimental, s-a
confirmat că uzura contactelor variază invers proporţional cu lăţimea acestora.
6. Influenţa vitezei de separare a contactelor ( la deschidere ). În cazul
aparatelor cu suflaj magnetic, viteza de separare a contactelor (la deschidere) nu
afectează uzura acestora într-o măsură prea mare. Uzura contactelor nu poate fi
redusă prin creşterea vitezei de separare. Numai la viteze mici s-a constatat o
creştere a uzurii contactelor odată cu micşorarea vitezei de separare a lor.

Uzura la închiderea contactelor

Contactele electrice sunt supuse uzurii şi pe durata închiderii. Loviturile,
rostogolirile şi frecările la închidere determină o uzură abrazivă (de natură mecanică)
a suprafeţelor contactelor.
În paralel cu uzura abrazivă, închiderea contactelor provoacă şi o uzură electrică
care, în anumite cazuri, poate fi mai importantă decât uzura electrică de la
deschiderea contactelor. Astfel de uzuri electrice excesive rezultă din faptul că
închiderea nu se termină la prima atingere a contactelor ci, din cauza vibraţiilor,
piesele de contact se ating şi se desprind de mai multe ori, înainte de a ajunge la
starea finală de contact permanent. Explicatia pentru acest fenomen deriva din
asimilarea inchiderii contactelor cu o ciocnire elastica conform careia, in urma
impactului contactul mobil este aruncat înapoi la o distanţă foarte mică (de zecimi
sau sutimi de milimetru). După care, din cauza presiunii exercitate de resoarte, în
majoritatea cazurilor, contactele se închid. Totuşi, în anumite situaţii, contactul mobil
mai poate continua vibraţia (de maximum 4 - 5 ori), dar cu o amplitudine puternic
atenuată, până la încetarea definitivă a mişcării. În prezenţa curentului, fiecare
vibraţie (desprindere) va determina o amorsare a arcului, ceea ce va conduce la o
nouă uzură a suprafeţelor de contact.
Si în cazul uzurii la închiderea contactelor s-au făcut cercetări experimentale
şi s-au determinat principalii factori care o condiţionează.

Influenta caracteristicii fortei mecanismului de acţionare ( la

închidere)
Corespunzator principiului fundamental al termodinamiciiviteza de închidere a
contactelor este determinată de diferenţa dintre forţa la închidere a mecanismului de
acţionare (una din curbele 2, 3 sau 4 reprezentate în fig.2.13) şi forţa rezistentă în
contacte (curba 1 din fig.2.13).
Pentru orice poziţie " x", cu cât este mai mare excedentul forţei de închidere (în
raport cu forţa rezistentă în contacte), cu atât mai mare va fi viteza de închidere a
contactului. Drept consecinţă, vor apărea vibraţii, iar contactele se vor uza.
Pentru a minimiza uzura contactelor, forţa de închidere ar trebui să varieze
după o curbă de tipul celei de la poziţia 3 (care asigură închiderea, dar nu este
exagerat de mare).
2. Dependenţa uzurii de valoarea iniţială a forţei de apăsare ( pe contac t) şi
de rigiditatea resortului ( de contac t) . Forţa care apasă contactele (în momentul
când ele se ating) se opune vibraţiei la impact. Atât reculul cât şi vibraţia contactelor
(deci şi uzura lor) vor fi mai mici, cu cât forţa aplicată iniţial contactului mobil, va fi
mai mare. În plus, pe măsură ce rigiditatea resortului de contact creşte vor fi mai
puţine vibraţii şi, în consecinţă, o uzură mai redusă a contactelor.
3. Influenţa numărului de închideri şi a lăţimii contactului. Ca şi în cazul uzurii
la deschidere, uzura electrică la închiderea contactelor este direct proporţională cu
numărul de închideri şi este invers proporţională cu lăţimea contactului.
În concluzie, uzura la închidere este condiţionată de existenţa vibraţiilor în
contactul mobil , iar diminuarea ei va fi condiţionată de luarea măsurilor concrete
privind eliminarea tuturor vibraţiilor.

CONDI II DE UTILIZARE I MATERIALE PENTRU CONTACTE

 

Condiţiile de funcţionare ale unui echipament electric de comutaţie constituie

factorul hotărâtor atât pentru alegerea materialelor cât şi pentru stabilirea soluţiei
constructive a contactelor electrice. După acest criteriu, contactele electrice ale
echipamentelor electrice de comutaţie se pot clasifica în:
a. Contacte care stabilesc sau întrerup un circuit electric în absenţa curentului
electric (comutatie fara sarcina).
b. Contacte pentru tensiuni reduse şi curenţi mici, pentru circuite de c.c..
Astfel de contacte sunt utilizate la relee. În funcţionare, la aceste contacte apare
fenomenul migraţiei fine de material (de la anod la catod). Lucrând la tensiuni mici
(sub 10-12 V) şi în absenţa arcului electric, singura problemă ce trebuie rezolvată
este cea a migraţiei fine de material.
c. Contacte pentru puteri de rupere medii . Aceste contacte lucrează la
tensiuni mari (120-500 V) şi curenţi sub 1000 A, aflându-se (mai ales la deschidere)
sub acţiunea arcului electric. În circuitele de curent continuu, în contacte are loc
transportul de material de la catod la anod (migraţia brută). Asemenea contacte
există în echipamentele electrice de comutaţie de joasă tensiune: la contactoare şi la
întreruptoare. Solicitarea contactelor pentru puteri medii constă în arderea
contactelor (vaporizarea metalului) şi în tendinţa de sudare a lor. Această tendinţă
este cu atât mai pronunţată cu cât frecvenţa de lucru a contactelor este mai mare.
Încălzirea contactelor este cauzată nu numai de rezistenţa de contact mărită, dar şi
de energia cedată contactelor de arcul electric. În plus, curenţii de scurtcircuit intenşi
pot conduce la sudarea contactelor şi, deci, menţinerea aparatului închis la o
eventuală comandă de deschidere.
d. Contacte pentru puteri de rupere mari . În această categorie intră
contactele echipamentelor de comutaţie de joasă tensiune (500-1000 V) şi curenţi
nominali intenşi (1-50 kA), precum şi contactele întreruptoarelor de înaltă tensiune
(6-700 kV).
Asemenea contacte sunt supuse unor încălziri puternice, cauzate de piciorul
arcului electric de curent mare (foarte intens). În acest caz, problema arderii
contactelor şi a migraţiei brute se pune în cea mai mare măsură. De asemenea, sub
acţiunea temperaturii ridicate a arcului electric pot avea loc reacţii importante cu
elemente ale mediului înconjurător.
e. Contacte glisante. Anumite echipamente de comutaţie de joasă tensiune şi
aproape toate întreruptoarele de înaltă tensiune sunt echipate cu contacte glisante,
adică contacte care electric nu se deschid, dar care, prin glisare, îşi schimbă locul de
contact.
Astfel de contacte ridică doar probleme tehnologice. Materialele utilizate
trebuie să aibă un coeficient de frecare (la alunecare) cât mai redus.

Materiale pentru contacte electrice

Materialele utilizate la confecţionarea contactelor electrice influenţează atât
durata de serviciu (viaţa echipamentului), cât şi siguranţa funcţionării lui. În context,
materialele pentru contacte trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, precum:
- să fie dure şi să aibă o rezistenţă mecanică mare;
- să aibă conductibilitate termică şi electrică mare;
- să reziste la corodare şi să aibă stratul de oxid bun conductor electric;
- să se înmoaie şi să se topească la temperaturi cât mai înalte;
- să se poată prelucra mecanic cu uşurinţă şi, în fine,
- să nu fie scump.
Prin urmare, obţinerea unui contact convenabil tehnic şi acceptabil economic
este posibilă doar printr-un studiu amănunţit al condiţiilor de exploatare şi prin
utilizarea unor materiale care să asigure un compromis între cerinţele (o parte,
antagoniste) prezentate mai înainte. Atât din punct de vedere tehnic, cât şi din
considerente economice, în domeniul curenţilor tari, ca materiale pentru contacte
interesează Cu , Ag , W , fie sub formă pură, fie în aliaje cu alte elemente sau sub
formă de pulberi sinterizate.
Ele vor fi prezentate pe scurt, în continuare.
a. Cuprul şi aliajele de cupru. Cuprul electrolitic are o rezistenţă electrică mică
şi, de aceea, este folosit la realizarea contactelor pentru curenţi mari (la controlere,
contactoare şi întreruptoare de joasă tensiune etc.). Dar, caracteristic pentru cupru
este şi faptul că are o elasticitate redusă, că proprietăţile mecanice (de exemplu,
rezistenţa la tracţiune) scad odată cu creşterea temperaturii şi că pentru distrugerea
(prin fisurare) a peliculei de oxid de cupru sunt necesare forţe mari (de apăsare) în
contacte. De aceea, în construcţia contactelor electrice se utilizează mai mult aliajele
de cupru. Astfel, prin adăugarea unei cantităţi de 2-8% Ag , cuprul îşi îmbunătăţeşte
proprietăţile mecanice şi se poate utiliza ca material pentru contactele siguranţelor
fuzibile automate şi ale comutatoarelor de sarcină ale transformatoarelor. O
îmbunătăţire suplimentară a proprietăţilor mecanice se poate obţine prin adăugarea
unei cantităţi de 1,5% cadmiu (Cd) pe langa argint. Prin adaugarea 1.2-2% Beriliu
(Be) in cupru se obtine un aliaj care poate fi folosit in constructia resoartelor.
Contactele lamelare multiple, construite dintr-un astfel de material nu mai au nevoie
de resorturi suplimentare pentru asigurarea forţei de apăsare.
b. Argintul şi aliajele lui. Argintul pur este un metal nobil, relativ ieftin,
caracterizat printr-o rezistivitate electrică mică. El este frecvent utilizat în construcţia
contactelor echipamentelor electrice, sub formele:
- de acoperiri galvanice (contacte de cupru argintate), având grosimi de 5 ÷10 μm ,
cu o largă utilizare în echipamentele de curenţi slabi, dar şi în tehnica curenţilor tari,
atunci când întreruperea este fără curent sau cu un curent redus (la clemele de
curenţi tari, la fişe şi prize, la contactele separatoarelor etc.);
- de contacte masive de argint, sub formă de nituri, piese sudate sau piese placate,
în domeniul comutaţiei la joasă tensiune (cu tensiuni de circa 120-500 V şi curenţi
până la 1000 A).
Argintul pur are şi câteva proprietăţi nefavorabile în exploatarea contactelor
electrice: migraţia de material este mărită (contactul de argint se uzează electric
rapid), duritatea mecanică redusă, are tendinţa de lipire şi rezistenţă redusă la
acţiunea sulfului etc. Din aceasta cauza contactele de curenti tari se realizeaza cu
aliaje de argint care au proprietati superioare argintului pur. Astfel, se utilizeaza
aliajul argint-cadmiu (Ag-Cd), care poate să aibă un conţinut de Cd de până la 37%.
Prezenţa cadmiului în materialul contactului conduce la reducerea sensibilă a
scânteilor, adică la crearea unor condiţii mai bune de stingere a arcului electric,
datorită faptului că energia de disociere a oxidului de cadmiu (CdO) se extrage din
energia arcului electric. De asemenea, formarea oxidului de cadmiu la suprafaţa
contactului micşorează tendinţa de lipire a contactelor, fără a mări sensibil rezistenţa
de contact.
c. Aurul şi platina sunt metale nobile scumpe, caracterizate de faptul că
reacţionează foarte puţin cu mediul înconjurător.
d. Aluminiul prezintă, faţă de cupru, o rezistenţă mecanică mică (deci, se
uzează mecanic repede) şi o rezistivitate electrică mai mare. Aluminiul se foloseşte
doar la legăturile de contact (cu bare plane) fixe şi doar în cazul unor curenţi de
scurtcircuit relativ mici.
e. Oţelul se caracterizează printr-o rezistenţă mecanică mult mai mare decât
a cuprului, dar şi printr-o rezistivitate electrică mare. În practică, oţelul se foloseşte la
realizarea legăturilor electrice între conductoarele de legare la pământ şi cuvele
metalice ale echipamentelor sau ale flanşelor izolatoare.
f. Wolframul (W ) este un metal foarte mult utilizat în construcţia contactelor
întreruptoarelor de înaltă tensiune (puternic solicitate termic de piciorul arcului
electric), datorită temperaturii de topire ridicate (3410 grd.C ), a durităţii şi a
rezistenţei la uzură ridicate. Utilizarea wolframului nu este indicată în construcţia
contactelor echipamentelor de joasă tensiune şi curenţi mari. Wolframul se
prelucrează relativ greu,
folosind procedee tehnologice specifice, deseori neconvenţionale.
g. Materiale de contact sinterizate (din pseudoaliaje). Acestea sunt mixturi
solide din două metale, care nu se combină sub forma unui aliaj, ci prin procedee
speciale ce aparţin tehnicii metalurgiei pulberilor.
 Contactele sinterizate cel mai des utilizate sunt din: argint-tungsten, argint-
molibden, argint-nichel, argint-oxid de cadmiu, argint-grafit, argint-grafit-cupru,
cupru-molibden. Materialele sinterizate sunt utilizate la construcţia contactelor
electrice pentru curenţi medii şi mari.

TIPURI CONSTRUCTIVE DE CONTACTE ELECTRICE

Contactele electrice au forme şi dimensiuni constructive în funcţie de
instalaţiile (sau echipamentele) în care urmează să fie montate. Ele pot fi fixe sau
mobile.
Contactele fixe sunt folosite la realizarea conexiunilor electrice permanente
între părţi complet separate. Punctul de contact (de suprapunere) trebuie să fie
sigur, rezistent mecanic şi cu rezistenţa electrică de contact mică.
a. Contacte pentru fixarea conductoarelor electrice (v.fig.2.14). Sunt realizate
cu ajutorul şuruburilor care, prin strângere, blochează conductorul electric în locaşuri
corespunzătoare. De cele mai multe ori, conductoarele sunt cositorite, iar piesele de
strângere sunt din alamă argintată, zincată sau nichelată.

b.Contacte fixe pentru bare plane (şi derivaţii la bare, v.fig.2.15).

Se realizează prin imbinarea clemelor de contact (a barelor de Cu sau Al) cu ajutorul
buloanelor de oţel. Barele sunt din cupru argintat, cositorit sau din aluminiu. În
fig.2.16 este prezentat un detaliu al contactului electric între două bare conductoare.

c. Contacte fixe de tip fişă/priză. În această categorie intră contactele folosite

în construcţia aparatelor de laborator, a aparatelor electrocasnice şi de uz insdustrial
sau a siguranţelor de joasă/înaltă tensiune. Cele două piese ale unui astfel de
contact au funcţii complet diferite: 1) de a asigura presiunea pe contact (prin
elasticitatea mecanică) şi 2) de a asigura un bun contact electric (piesele fiind din
cupru argintat).
Cele două funcţii sunt ilustrate pe larg, în construcţiile prezentate în fig.2.17.
 Pe acelaşi principiu sunt construite şi contactele pentru siguranţe fuzibile de
joasă tensiune, la care contactul cu rezistenţă electrică redusă este asigurat de
piese din cupru argintat, iar presiunea pe contact se realizează cu resorturi (din oţel
de arc).
d. Contactele releelor . Acestea se realizează ca în variantele prezentate de
fig.2.18, prin nituire, sudare electrică, placare etc.

Materialul de contact (nitul, pastila de sudare sau placatul) se confecţionează

din materiale cu tendinţă redusă de lipire şi stabile în mediul înconjurător, precum:
- argintul aurit , când există pericolul formării Ag2S;
- aliajul Ag-Pd , pentru a evita formarea peliculei disturbatoare;
- aliajul Ag-Ni, pentru contactele circuitelor cu curenţi mari la închidere;
- aliajul Ag-CdO, pentru contactele circuitelor cu sarcini capacitive şi lămpi;
e. Contacte pentru microîntreruptoare. Acestea sunt destinate stabilirii şi/sau
întreruperii curenţilor mici (de până la câţiva amperi) şi pot fi aranjate cu un singur
punct de contact sau cu mai multe puncte de contact. Forma lor este ilustrată în
fig.2.19. Tehnologic, contactele microîntreruptoarelor sunt asemănătoare (ca formă
şi dimensiuni) cu contactele pentru relee.
 f. Contactele contactoarelor se execută în două variante de bază, ca în
fig.2.20 (în care întreruperea este dublă). Astfel, în varianta 2.20.a piesele de contact
sunt aşezate pe suport prin placare, iar în varianta din fig.2.20.b piesele de contact
sunt realizate prin lipitură tare. Ca material, contactele contactoarelor sunt executate,
aproape fără excepţie, din aliaj Ag-CdO.

g. Contactele întreruptoarelor de joasă tensiune se construiesc ţinând seama

că aceste echipamente sunt destinate să întrerupă curenţii de scurtcircuit.

Din acest motiv, la valori mari ale curentului nominal ( I N> 200 A) şi ale
curentului de scurtcircuit ( I sc>8 kA), întreruperea se realizează cu ajutorul unui
system format din două contacte A şi B (conectate în paralel), ca în fig.2.21. Atunci
când întreruptorul este închis (poz.a), prin contactul A trece (0,7-0,8)I , iar prin
contactul B (în paralel cu A) trece (0,3-0,2)I . La deschidere (poz.b), se întrerupe mai
întâi calea de curent cu contactul A, încât tot curentul va fi condus de contactul B.
Acesta va întrerupe ultimul, iar între elementele lui apare arcul electric de comutaţie.
 h. Contactele întreruptoarelor de înaltă tensiune. Din multitudinea tipurilor
constructive ale acestor contacte, reprezentative sunt două: 1) contactul tijă-tulipă şi
2) contactul alunecător (cu role).

Contactul tijă-tulipă este reprezentat în fig.2.22. Tulipa este formată din

degetele 1 aşezate pe periferia unui cerc.
2. Contactul alunecător cu role este reprezentat în fig.2.23. Transferul
curentului de pe tija mobilă 3 către barele 1 şi 5 se face prin intermediul sistemului
de role 2 şi 4. Presiunea rolelor pe tija centrală 3 şi pe barele laterale 1 şi 5 este
controlată prin intermediul resorturilor 6 şi 7 .