Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Modul 3:Microprocesoarel,microcontrolere
Evoluția microprocesoarelor
La Disciplina: M3
Referat
Tema: Microprocesorul
Cahul,2022
CUPRINS:
MEMORIU JUSTIFICATIV
Arhitectura internă
Caracteristicile procesorului
Procesorul – Funcţionare
Familii de procesoare
MEMORIU JUSTIFICATIV
Microprocesorul: este o componentă electronică ce poate procesa
două tipuri de informaţie: date şi comenzi; el primeşte şi trimite aceste
informaţii, codate în limbaj binar, prin impulsuri electrice.
În ciuda complexităţii sale, microprocesorul este alcătuit în principal dintr-
un singur element de bază: tranzistorul (inventat în 1947). Asamblând
milioane de tranzistori, se pot crea comenzi ce analizează starea unor
curenţi electrici, rezultând în execuţia pe plan logic a unei adunări, a unei
comparaţii între două date etc. Mărimea unui astfel de tranzistor este foarte
redusă, de ordinul miilor de atomi. Toate componentele calculatorului,
inclusiv procesorul si memoria, sunt sincronizate de impulsurile unui
generator de tact.
Când vorbim despre procesoare, ne gândim automat la CPU (Central
Processing Unit), însă majoritatea componentelor dintr-un PC sunt dotate cu
microprocesoare, acestea controlând placa de sunet, de reţea sau placa
grafică (unde este folosită denumirea de GPU - Graphic Processing Unit,
procesor ce rivalizează în număr de tranzistori cu un CPU). Circuitele
procesoare ale componentelor şi perifericelor sunt atât de specializate încât
nu pot comunica direct între ele; în schimb, ele depun informaţiile utile în
zone specifice ale memoriei, de unde procesorul le poate extrage,
prelucrând şi coordonând activitatea acestora. Deoarece toate informaţiile
tranzitează obligatoriu CPU-ul, puterea globală de calcul a calculatorului va
depinde de acesta. În contrast, CPU-ul este un procesor cu un grad mai
redus de specializare şi, prin urmare, cu o arie foarte largă de utilizare.
Arhitectura internă
Arhitectura internă se împarte schematic în trei mari blocuri de
tranzistori, numite şi unităţi:
1) Unităţile de calcul:
Caracteristicile procesorului
a) Frecvenţa
Cea mai comună proprietate a unui procesor este frecvenţa de tact,
aflată în relaţie directă cu puterea sa de calcul. Unitatea de măsură a
frecvenţei este ciclul pe secundă sau Hertz-ul. O viteză de 400 MHz face
ca microprocesorul să poată prelucra 400 de milioane de semnale binare
(0, 1) pe secundă. Creşterea frecvenţei microprocesorului este o metodă
importantă de a creşte performanţele.
În ultimii ani, din cauza creşterii masive a consumului de putere (fapt care
ducea atât la supraîncălzirea componentelor, cât şi la creşterea facturilor la
energia electrică), s-a pus accentul pe crearea altor metode de creştere a
vitezei, astfel încât bariera de 4 GHz nu a fost atinsă.
Datorită diferenţei de arhitectură dintre diferitele generaţii de procesoare,
puterea de calcul poate varia în cazul a două procesoare cu aceeaşi
frecvenţă dar aparţinând unor generaţii diferite. De aceea, capacitatea de
calcul a unui Pentium 100 MHz ar fi apropiată de cea a unui ipotetic 486 la
200 MHz. Un exemplu recent îl constituie procesoarele bazate pe arhitectura
Intel Core, ce rulează la frecvenţe de ordinul a 2 GHz, dar depăşesc în
performanţă vechile Pentium 4 ce aveau un tact de peste 3 GHz.
Frecvenţa unui procesor este direct legată de mărimea circuitelor interne.
Fabricantul trebuie să găsească un echilibru în reducerea dimensiunii
circuitelor; scăderea acestora provoacă reducerea căldurii disipate şi, dacă
tehnologia este bine stăpânită, permite creşterea frecvenţei de lucru; pe de
altă parte, frecvenţa mare determină automat şi o temperatură ridicată.
b) Memoria cache
Memoria cache este o memorie de mare viteză, inclusă în totalitate în
procesor (la modelele actuale) sau pe placa de bază (la cele mai vechi), care
păstrează informaţiile şi datele cele mai recent utilizate. Aceasta este
împărţită pe mai multe nivele (levels), în funcţie de „distanţa” faţă de unitatea
de calcul. Astfel, memoria cache level 1 poate fi accesată imediat, cu stadii
minime de aşteptare, deoarece lucrează la viteza procesorului, fiind strâns
legată de nucleul acestuia. Memoria cache level 2 este de obicei mai mare
şi a cunoscut o evoluţie marcantă; iniţial, ea a fost încorporată pe placa de
bază şi oferea o viteză mică; apoi a fost alăturată procesorului, funcţionând
la o viteză fracţionată dar comparabilă cu acesta; în final, ea a fost integrată
în pastila de siliciu a acestuia, având astfel o viteză egală cu cea a CPU-ului.
Avantajul memoriei cache constă în reducerea timpilor de aşteptare, deci în
creşterea vitezei de lucru, deoarece memoria RAM a sistemului este mult
mai lentă decât procesorul.
Avantajul memoriei cache (level 1 sau level 2) se poate observa uşor,
dezactivând-o din BIOS (dacă el permite acest lucru). Ca fapt divers,
eliminarea L1 cache-ului din orice procesor, oricât de modern ar fi, chiar dacă
rulează la 1 sau 2 GHz, chiar dacă deţine memorie L2 cache integrată şi de
dimensiune mare, va produce scăderea performanţelor până aproape de
nivelul unui 486.
Există mai multe tipuri de memorie cache, diferind în funcţie de
arhitectura procesorului.
c) Arhitecturile RISC şi CISC
Aceste arhitecturi definesc felul în care comenzile sunt executate în
microprocesor. Arhitectura CISC (Complex Instruction Set Computer) a stat
la baza primelor modele. Cu timpul, cercetătorii au constatat faptul că o suită
de instrucţiuni simple se poate executa mai rapid decât o singură instrucţiune
complexă, iar diminuarea numărului de comenzi şi a complexităţii lor permite
reducerea spaţiului utilizat de acestea în procesor, având ca şi consecinţă
creşterea vitezei de lucru, astfel apărând arhitectura RISC (Reduced
Instruction Set Computer). Procesoarele uzuale din ziua de azi au la bază o
combinaţie a celor două arhitecturi.
d) Execuţia super-scalară, procesoare multi-core
Super-scalar înseamnă posibilitatea de a executa mai multe instrucţiuni
simultan prin integrarea mai multor unităţi de calcul. Primul procesor super-
scalar din lumea PC-urilor a fost Pentium; acesta integra două ALU
(Arithmetical Logic Unit).
O extensie a acestui concept o reprezintă includerea mai multor nuclee
într-un singur procesor; practic, avem două procesoare ce prelucrează
instrucţiunile şi datele în paralel (aproape dublând performanţa în aplicaţiile
optimizate pentru acest mod de lucru) dar care sunt încapsulate într-un
singur element pe care îl numim generic „procesor”.
e) Unelte de dezvoltare (software)
Puterea unui procesor este inutilă dacă nu există programe care să-l
exploateze la maxim. Programele sunt scrise cu ajutorul limbajelor de
programare, dar progresul lor este relativ lent faţă de evoluţia procesoarelor,
ceea ce atrage un decalaj cvasi-permanent între hardware şi software. De
exemplu, primul compilator care exploata eficient procesoarele Pentium şi
Pentium II, o versiune a lui Visual C++, a apărut în 1999, abia după doi ani
de la lansarea lui Pentium II şi la şase ani după apariţia lui Pentium.
Chiar dacă puterea de calcul a procesoarelor a crescut de mii de ori în
ultimii 20 de ani, nu înseamnă că un program de editare de text este de mii
de ori mai rapid. O mare parte din această putere de calcul a fost transmisă
către funcţii din ce în ce mai numeroase şi mai complexe, utile de exemplu
în aplicaţii multimedia.
PROCESORUL - FUNCTIONARE