Introducere în reţele wireless

Introducere în comunicarea wireless

Pe fondul unei nevoi de mobilitate şi conectivitate din ce în ce mai crescute, comunicaţia

fără fir a înregistrat o explozie fulminantă în ultimii ani. Răspândirea dispozitivelor mobile
(calculatoare notebook, PDA-uri sau smartphone-uri) este cea care a condus în mare măsură la
dezvoltarea tehnologiilor de comunicaţie fără fir, fără a fi însă singurul motor. Tendinţa de
migrare spre digital pentru o gamă din ce în ce mai largă de dispozitive generează de
asemenea o nevoie de interconectare crescută. Pentru acestea, perspectiva comunicaţiei fără
fir este foarte atrăgătoare. Motivele principale sunt mobilitatea crescută şi reducerea
costurilor pentru dezvoltarea infrastructurii. Deşi în trecut securizarea unei reţele wireless se
dovedise a fi o provocare la care organizaţiile de standardizare încă nu răspunseseră, în
prezent există mai multe protocoale standardizate care pot oferi o securitate sporită.
Cu toate acestea, tehnologia wireless nu are rolul să o înlocuiască pe cea cu fir, ci
mai
degrabă să o completeze. Motivul principal este lăţimea de bandă: în timp ce Ethernet-ul a
ajuns să ofere 10 Gbps, tehnologiile wireless actuale nu depăşesc 54 Mbps (600 Mbps în cazul
tehnologiilor în curs de standardizare).
În plus, datorită utilizării switchurilor, tehnologia Ethernet asigură o comunicaţie full-
duplex. Cu alte cuvinte, dacă zece staţii cu plăci Ethernet de 10 Mbps sunt conectate în acelaşi
switch şi switchul are o capacitate de comutare destul de mare, fiecare staţie va putea avea
garantată, banda de 10Mbps în reţeaua locală. De partea cealaltă, standardul wireless permite
unei singure staţii să transmită la un moment dat. Aceasta este o limitare a mediului fizic şi a
proiectării tehnologiei, deoarece, în reţele wireless, un dispozitiv foloseşte aceeaşi frecvenţa a
semnalului si pentru transmisie si pentru recepţie. Este important de reţinut faptul că în reţele
wireless, banda maximă se împarte la numărul de staţii.

Considerente de nivel fizic

Mediul fzic
Baza fizică pentru comunicaţia fără fir o reprezintă undele electromagnetice, folosite
în frecvenţele cele mai potrivite pentru transmisii de date. Mediul fizic de propagare al
undelor electromagnetice nu este de fapt necesar, căci un semnal wireless se poate
propaga fără probleme şi în vid (de aceea căldura şi lumina soarelui ajung pe Pământ). Când
vorbim despre comunicaţia de date, principala proprietate a undelor este frecvenţă. Funcţie
de frecvenţa pe care o tehnologie funcţionează, se poate determina calitatea
semnalului în atmosferă, interferenţa cu alte dispozitive, distanţa de propagare a
semnalului şi chiar şi lăţimea de bandă. În figura de mai jos este reprezentat spectrul
electromagnetic din punctul de vedere al utilizării undelor de diverse frecvenţe în comunicaţii:
3 KHz 3 GHz 3 THz 300 PHz 30 EHz
Unde Unde radio Microu Infra- Ultr Raz Raze
Audio roşii viole X Gam
te a

Lumină vizibilă
430 T H z-750 T H z
 Benzi de frecvență

Frecvenţele folosite în reţele de calculatoare pentru transmisiile wireless se află în

intervalele de 2.4 - 2.4835 GHz, 5,725 - 5,850 GHz şi recent adăugatul interval de 5.47 - 5.725
GHz. Deci undele electromagnetice prin care se propaga semnalul wireless în comunicaţii de
date, sunt unde radio de înaltă frecvenţă şi microunde.
În folosirea undelor electromagnetice pentru transmisii de date, trebuie avute în vedere
următoarele considerente fizice:
 Undele electromagnetice nu sunt clar delimitate din punct de vedere al
propagării, precum este semnalul de pe un cablu de cupru protejat de un
izolator. Orice dispozitiv care ascultă mediul şi este în raza de propagare, poate
recepţiona semnalul wireless. Acesta este un considerent de securitate foarte
important.
 Undele electromagnetice nu sunt protejate de semnale exterioare, precum este
semnalul depe un cablu de cupru protejat de un izolator. Odată cunoscută frecvenţa de
transmisie a uneireţele wireless, administratorul de reţea trebuie să fie conştient de
alte dispozitive sautehnologii ce funcţionează în aceeaşi frecvenţă.
 Semnalul wireless se atenuează odată cu propagarea prin mediul fizic. Atenuarea
poateinterveni din mai multe cauze:
o absorbirea semnalului în atmosferă
o efecte termodinamice cauzate de căldură sau umiditate sporită
o interferenţe cu alte semnale
o reflexia parţială a semnalului pe suprafeţele diferitelor materiale de construcţie
 Din considerente legale, nu se poate transmite în spectru pe o anumită frecvenţă, fără a
avea licenţă pe acea frecvenţă. O reţea wireless, ar fi greu de implementat atât din punct de
vedere birocratic, cât şi din punct de vedere al propagării în popularitate a tehnologiei,
dacă fiecare utilizator, atunci când şi-ar cumpăra un router wireless, ar trebui să
plătească şi pentru licenţierea unei benzi de frecvenţă în care să transmită. În afară de
acest aspect, frecvenţa dispozitivelor wireless trebuie să fie aceeaşi în toată lumea reţelelor
de calculatoare, pentru ca tehnologia să fie compatibilă.

Benzile ISM şi UNII

Pentru a efectua o transmisie wireless este nevoie de licență din partea unei
autorităţi. Spre exemplu, statul român a acordat licenţă postului de radio Europa FM să
transmită în banda de 106,7 MHz pe teritoriul oraşului Bucureşti. Orange şi Vodafone au
licenţă pentru a efectua transmisii în benzile: 890 MHz – 960 MHz respectiv 1710 MHz – 1880
MHz.
Exista totuşi o metodă de a efectua transmisii fără licenţă: transmisia în una dintre benzile
ISM (Industrial, Scientific and Medical) sau UNII (Unlicensed National Information
Infrastructure). S-a căzut de acord că la nivel internaţional aceste benzi să nu fie
licenţiate,
astel încât să poată fi utilizate de oricine. Drept consecinţa, nu este nevoie de licenţă pentru a
acţiona telecomanda de la alarmă, pentru a utiliza telefonul cordless, sau pentru a folosi un
mouse sau o tastatură wireless. Toate acestea operează în una dintre benzile ISM sau UNII.
Pentru a elimina necesitatea obţinerii unei licenţe pentru utilizarea reţelelor wireless, şi
acestea funcţionează în aceste benzi. Există două benzi ISM de interes pentru tehnologia
wireless: 2,4 GHz – 2,4835 GHz şi 5,725 GHz – 5,850 GHz. Din 2004, odată cu standardul
802.11h, s-a adăugat şi banda UNII de 5.47 - 5.725 GHz. Aceasta nouă bandă va fi discutată
mai târziu în capitolul de comunicare wireless [5.1.6.3]
 Notă: La începuturile tehnologiei wireless, se folosea şi frecvenţa de 900 MHz. Însă, din
cauza faptului că doar câteva ţări utilizau ofereau posibilitatea de utilizare fără licenţă, banda
a fost retrasă.

Faptul că se lucrează în benzile ISM aduce însă după sine o constrângere: în aceste benzi
este limitată legal posibilitatea de a transmite un semnal de putere mare. Scopul acestei
măsuri este de a limita distanţa maximă de transmisie în vederea reducerii interferenţei între
echipamentele diverşilor utilizatori. Astfel, raza de funcţionare a reţelelor wireless este
limitată prin lege.

Frecvența 2.4 GHz vs 5 GHz

De la apariţia primelor tehnologii wireless, soluţiile existente se împărţeau între banda de
2.4 GHz şi banda de 5 GHz. Fiecare dintre acestea oferă avantaje şi dezavantaje de
implementare şi funcţionalitate. Diferenţele dintre benzi se reduc de fapt la diferenţele între
transmisiile în frecvenţă înaltă şi cele în frecvenţa joasă. În cele ce urmează, se va realiza
o
comparaţie între cele două şi se va sfârşi prin a desemna banda cea mai utilizată în prezent şi
motivele din spatele adoptării acesteia.

 Distanţa de propagare
Undele de frecvenţa joasă sunt absorbite foarte puţin în atmosferă, de aceea ele pot
străbate distanţe foarte mari. Cu cât creşte frecvenţa unei unde, cu atât aceasta este absorbită
mai mult în atmosferă. De asemenea, undele joase prezintă o capacitate de penetrare a
materialelor foarte mare, fiind cu atât mai potrivite pentru transmisiile de date. Spre
deosebire de acestea, undele de frecvenţe mari tind să sufere reflexii şi refracţii pe diverse
suprafeţe.
Concluzionând, dacă se foloseşte banda de 2.4 GHz, absorbţia în atmosferă o să fie mai
mică, reflexia semnalului de asemenea, deci distanţa posibilă de propagare o să fie mai mare.

 Lăţimea de bandă
Folosind o frecvenţa mai mare obţinem o creştere aproximativ liniară a lăţimii de bandă.
Spre exemplu, folosirea benzii de 900 MHz oferea o bandă de 860 Kbps. Odată cu trecerea la
2.4, banda teoretică a ajuns la valoarea de 2 Mbps.
 Interferenţe cu alte tehnologii
Din nefericire, banda de 2,4 GHz a ajuns să fie destul de aglomerată. În această
bandă
operează Bluetooth, perifericele wireless, telecomenzile şi alte dispozitive cu care vor apărea
inevitabil interferenţe. Banda de 5 GHz este destul de puţin ocupată însă dezavantajul este
absorbţia mai mare a semnalului în mediul fizic.
 Costul echipamentelor
Costul echipamentelor ce funcţionează in banda de 5 GHz sunt sensibil mai scumpe decât
cele din banda de 2.4 GHz. Acesta a fost şi unul din motivele pentru care tehnologia de 2.4
GHz a câştigat teren pe piaţa wireless.
Tabelul de mai jos sintetizează proprietăţile undelor, prezentate până acum:

Criteriu/Frecvență Frecvențe mici Frecvențe mari

Distanţă mare mică
Lăţime de bandă mică mare
Interferenţe mari mici
Cost mic mare
 Proprietățile undelor electromagnetice

Frecvenţa cel mai des utilizată în prezent în reţelele de date este cea de 2.4 GHz. Deşi mult
mai aglomerată, aceasta s-a bucurat de mult suport din parte third-partes precum Centrino
sau WI-FI Aliance. Componenta de business a monopolului benzii de 2.4 GHz va fi discutată în
următoare secţiune.

Standarde pentru reţele locale (WLANs)

Standardul 802.11b
Lansat în 1999, 802.11b este al doilea protocol ca şi popularitate în zilele noastre.
Operează în banda ISM de 2,4 GHz şi atinge o bandă de 11 Mbps. 802.11b este performerul la
capitolul rază a reţelei: pentru că operează la o frecvenţă mică, aceasta poate ajunge la câteva
sute de metri şi penetra până la 4-5 pereţi de beton folosind echipamente convenţionale.
La capitolul interoperabilitate cu alte standarde, un echipament 802.11b poate comunica
cu unul 802.11g, dar nu cu unul 802.11a. Deşi acest standard a apărut odată cu 802.11a,
a
reuşit să se impună prin preţurile echipamentelor mai scăzute şi prin suportul pe care l-a
primit din partea WI-FI. La apariţia 802.11b, organizaţia a realizat un nou brand pe
care l-a popularizat şi l-a promovat, oferind standardului numele de Wi-Fi. De asemenea au
fost create şi stickere speciale care indicau dacă un dispozitiv este sau nu compatibil cu acest
standard.
Dezavantajul major ţine, însă, de bandă: 11 Mbps este destul de puţin şi, revenind la
discuţia cu banda reală ce se împarte între staţii, se poate spune că 802.11b nu se pretează la
reţele mai mari.
Se mai foloseşte 802.11b? În general, astăzi, nu prea mai există pe piaţă echipamente
exclusiv 802.11b ci doar 802.11b/g. Mai poate fi însă folosit de către dispozitive care au nevoie
de acoperire mare şi nu de lăţime de bandă. O serie de sisteme embedded intră în
această
ultimă categorie.

Standardul 802.11a
Deşi a apărut ca standard în acelaşi timp cu 802.11b, echipamentele 802.11a nu au apărut
pe piaţă decât spre sfârşitul anului 2000. 802.11a este singurul din familia de protocoale
WLAN, care operează în frecvenţa de 5 GHz, oferind o lungime de bandă de 54 Mbps. Pentru a
putea oferi o viteză mai bună decât Wi-Fi la o frecvenţă mai mare, standardul foloseşte o
modulare avansată a undei purtătoare de semnal, numită OFDM (Orthogonal Frequency
Division Multiplexing). Prin intermediul acesteia, microundele se compun într-un mod
nedestructiv în aer ocupând mult mai eficient banda oferită de canalul fizic într-un interval
măsurat de timp. Crescând cantitatea de informaţie utilă pe secundă, creşte şi lăţimea de
bandă pe care tehnologia o pune la dispoziţie.
Avantajele standardului 802.11a sunt, în primul rând, lăţimea de banda şi lipsa
interferenţelor.
Părţile mai puţin bune ale tehnologiei sunt tocmai urmarea faptului că se operează la
frecvenţe foarte mari. La 5 GHz se află microundele ce au o lungime de undă de doar 6 cm.
Astel de unde se absorb foarte uşor în aer şi se reflectă pe diverse suprafeţe, neputând
penetra uşor materialele. O consecinţa interesantă a acestei proprietăţi fizice, este folosirea
acestui standard în medii în care se doreşte o securitate sporită la nivel fizic. În general este
destul de greu să se asigure controlul propagării undelor electromagnetice, dar dacă reţeaua
trebuie amplasată într-un amfiteatru în care suprafeţele pereţilor au un grad de reflexie mare,
se preferă standardul 802.11a pentru o mai bună izolare a semnalului la nivelul încăperii.

Standardul 802.11g
Până la apariţia 802.11g, foarte multă lume folosea 802.11b. Lansat în 2002,
802.11g combină avantajele 802.11a (banda de 54 Mbps) cu avantajele 802.11b (rază
mare de acoperire). Astfel, 802.11g operează în banda ISM de 2,4 Ghz şi foloseşte
OFDM pentru atingerea ratei de transfer de 54 Mbps.
Succesul 802.11g s-a datorat şi păstrării compatibilităţii cu 802.11b, tehnologia cea mai
răspândită până atunci. Toate echipamentele 802.11g sunt compatibile cu cele b. De fapt,
acestea pot opera în ambele standarde. Astfel, s-a putut realiza o trecere comodă de la b la g
prin înlocuirea treptată a echipamentelor, fără a fi necesară o investiţie mare într-un timp
scurt.
Spre deosebire de 802.11a, banda de 54 Mbps nu are un grad atât de mare de constanţă
datorită interferenţelor mai mari din banda ISM de 2,4 GHz în raport cu cea de 5 GHz.
Însă
frecvenţa mai mică permite păstrarea calităţii semnalului pe distanţe mult mai mari,
degradarea benzii de 54 Mbps fiind mult mai lentă decât la 802.11a.
Astăzi, 802.11g este câştigătorul absolut în lupta între standarde.

Standardul 802.11n
Una din principalele probleme cu care se confruntă reţelele wireless actuale este lăţimea
de bandă. Cea mai mare lăţime de bandă oferită de un standard WLAN este de 54 Mbps.
Astel, IEEE a creat în 2003 un grup de lucru pentru dezvoltarea unui proiect care să rezolve
nevoile tot mai mari de viteză şi stabilitate ale utilizatorilor.
Noul standard îşi propune să ofere o bandă de 600 Mbps şi o rază de acoperire de 2-4 ori
mai mare decât a standardelor actuale. În acelaşi timp, prin mărirea ratei de transfer şi
micşorarea timpului de funcţionare a dispozitivului, se va diminua consumul de energie.
Pentru a creşte performanţele, standardul se bazează pe tehnologia MIMO (Multiple Input
Multiple Output) care foloseşte un sistem de mai multe antene pentru transmisia şi recepţia
datelor. O cerinţă importantă pentru noul standard este păstrarea compatibilităţii cu
standardele deja existente 802.11a/b/g. Astel, un echipament 802.11n va putea funcţiona fie
în banda de 2,4 GHz, fie în banda de 5 GHz.
În ciuda faptului că standardul nu este deocamdată finalizat, o serie de producători au fost
atraşi de performanţele teoretice oferite de noua tehnologie şi au început deja să ofere
produse bazate pe versiunea 4.0 ale specificaţiilor temporare.

Wireless MAN
În reţele locale, standardul wireless a fost foarte bine primit de către piaţă, cunoscând o
evoluţie constantă de-a lungul timpului. Din păcate, lucrurile nu stau deloc astel
în WAN/MAN. În general se presupune ca nu există implementări de wireless MAN, sau
că acestea există, dar în număr foarte mic. De fapt există multe soluţii wireless
MAN implementate, însă problema este că 95% din acestea sunt proprietare.
Funcţionează cu protocoale dezvoltate intern de către firmele ce deţin reţeaua şi fiindcă
fiecare companie îşi dezvoltă propriul set de reguli, bineînţeles că acestea nu pot să
funcţioneze (comunice) între
ele. Singurul standard wireless dezvoltat pentru MAN este 802.16e, sau WiMAX (Worldwide
Interoperability for Microwave Access).
O conexiune Wireless MAN oferă o lăţime de bandă de până la 70 Mbps în cazul WiMAX.
Aria de acoperire a unei staţii de bază este de până la 50 km în mod teoretic. În mediul urban
însă, este posibilă o acoperire de 2-5 km pentru WiMAX Mobil. Trebuie să menţionat faptul că
vederea directă (LoS – Line of Sight) între staţia de bază şi terminal nu este necesară.
Deşi există posibilitatea utilizării unor benzi nelicenţiate de genul celei de 5GHz, în general
se folosesc frecvenţe licenţiate pentru a putea avea control asupra spectrului. Pot fi folosite
orice frecvenţe din intervalul 2-11 GHz (2-6 GHz în cazul WiMAX Mobil), însă instituţiile de
standardizare recomandă folosirea benzilor de 2,3 GHz, 2,5 GHz sau 3,5 GHz pentru a putea
avea o interoperabilitate a echipamentelor şi, de aici, o scădere a preţurilor.
Un avantaj important al WiMAX este faptul că oferă suport pentru calitatea serviciilor
(QoS - Quality of Service).

Implementarea reţelelor wireless

Topologii wireless
WLAN-urile se clasifică în două tipuri din punct de vedere al topologiei:
 Reţele ad hoc
 Reţele de tip infrastructură
Rețea ad hoc
 O reţea ad hoc este echivalentul în Ethernet al unei reţele full-mesh, în care fiecare staţie
este conectată prin interfaţa wireless direct la celelalte staţii. Cu alte cuvinte, traficul generat
de o staţie A, destinat unei staţii B, trece direct de la A la B, fără un dispozitiv intermediar.

Rețea infrastructură

O reţea de tip infrastructură presupune existenţa unui dispozitiv central care se ocupă de
managementul reţelei wireless şi prin care trec toate pachetele din reţea în drumul lor de la
sursă, spre destinaţie. Acest dispozitiv central poate fi un acces point sau un router wireless.

Echipamente wireless de interconectare

Access point-urile, sau mai pe scurt AP-urile, joacă rolul de punct central de comunicaţie
într-o reţea wireless.
De asemenea, tot ele sunt cele ce interconectează reţelele fără fir cu infrastructura wired.
Ele dispun de o interfaţă wired pentru interconectarea la reţeaua cu fir şi una wireless pentru
comunicaţia cu staţiile echipate cu interfeţe wireless. AP-urile pot fi văzute ca şi huburile din
reţeaua Ethernet din punct de vedere al funcţionalităţii în reţea.
Un AP are două funcţii de nivel 2 importante:
 Asocierea clienților presupune includerea clienţilor la nivel 2 în reţeaua wireless.
 Autentificarea clienților presupune verificarea identităţii clienţilor ce doresc să se
conecteze
la reţea (în cazul în care se foloseşte un mecanism de securitate specific)
La prima vedere, conceptul de asociere de nivel 2 la o reţea poate suna confuz. Într-o
reţea unde protocolul de nivel 2 este Ethernet, nu există conceptul de reţea de nivel 2. Într-o
topologie 802.3, noţiunea de reţea există doar la nivel superior, la nivel IP. Însă, într-o reţea
wireless, conceptul de reţea există atât la nivelul protocolului 802.11, cât şi la nivelul
protocolului de nivel 3.
O reţea wireless, este identificată la nivel 2, de un nume special, denumit în standard: SSID
(Service Set Identfier). Dacă un client doreşte să se asocieze cu o reţea wireless (termenul de
asocierea se referă implicit la conectivitate de nivel 2), trebuie să cunoască SSID-ul acestei
reţele. Majoritatea clienţilor wireless permit scanarea mediului pentru a găsi SSID-ul reţelelor
la care se pot asocia. După ce o staţie s-a asociat unei reţele, se va face o cerere DHCP pentru
a obţine o adresă IP. Răspunsul la această cerere va trebui sa vină fie de la un server DHCP
dedicat aflat pe o staţie în reţea, fie direct de la AP (în cazul în care AP-ul are deja integrat un
server DHCP).
Routerele wireless sunt dispozitive care pot realiza în acelaşi timp funcţiile unui AP, unui
switch de nivel 2 şi unui router. Aceste echipamente sunt prevăzute cu:
 O antenă wireless - pentru îndeplinirea funcţiilor de AP
 Unul sau mai multe porturi de LAN - aceste porturi sunt de fapt conectate într-un switch
carese află înăuntrul routerului wireless, acesta fiind transparent pentru utilizatori.
Porturile acestea sunt prezente pentru a putea oferi şi funcţionalitate de switch, într-o reţea
în care nu toate staţiile au interfeţe wireless. Între oricare dintre aceste porturi se face
switching.
 Un port de WAN – acest port este cel la care se leagă conexiunea de la ISP. Între acest
port şi oricare dintre porturile de LAN, se face rutare.
Bridge-urile seamănă foarte bine cu access point-urile din punctul de vedere al arhitecturii
hardware. Ele sunt folosite însă pentru interconectarea reţelelor printr-o legătură wireless. Un
exemplu tipic de utilizare a bridge-urilor este realizarea unei conexiuni între două clădiri.
Un bridge, asemeni unui AP, are o interfaţă wired şi una wireless: cadrele ce vin pe una
dintre interfeţe sunt transmise către cealaltă, cu eventuala translaţie între formatele cadrelor
celor două reţele. De asemenea, un bridge poate decide să nu transmită mai departe un
pachet în cazul în care ştie că destinatarul se află în reţeaua din care a venit pachetul.
Un
bridge însă, nu permite asocierea nodurilor, de aceea, pentru a conecta mai multe staţii
dotate cu interfeţe wireless, este în continuare nevoie de un access point.

PoE (Power over Ethernet)

În implementarea unei reţele wireless, amplasarea AP-ului este foarte importantă. Locul în
care se montează dispozitivul central al reţelei nu ar trebui să depindă de nimic altceva
în afară de acoperirea cât mai bună a locaţiei. Însă AP-ul nu este un dispozitiv pasiv, ci are
nevoie
de alimentare de la reţeaua electrică pentru a funcţiona. Din acest motiv, de multe ori AP-ul se
instalează de fapt acolo unde există alimentare şi nu în locul din care ar oferi acoperire
optimă.
Pentru a rezolva această problemă, multe din switchurile din prezent oferă PoE (Power
over Ethernet). Această tehnologie presupune transmiterea de curent electric pe aceleaşi fire
pe care se face şi transmisia de date. Ideea nu este una nouă aceasta existând implementată şi
în telefonie.
Deşi tensiunea oferită este doar de 48 V, aceasta este îndeajuns pentru dispozitive precum
AP-urile sau telefoanele IP. În concluzie, folosind switchuri cu PoE, este de ajuns să se
conecteze AP-urile la acestea cu un cablu UTP, şi acestea vor fi în acelaşi timp alimentate şi
conectate la reţea.
Dacă se doreşte şi mai mult minimizarea dependenţei faţă de reţeaua electrică, se poate
conecta un UPS la switchul cu PoE, păstrând astfel conectivitatea wireless în reţeaua locală şi
în momentul în care nu există curent electric.

Comunicarea wireless
 Formatul cadrului 802.11
Având în vedere că reţelele wireless sunt cel mai adesea continuate prin reţele Ethernet,
unul din miturile false ale lumii reţelelor de calculatoare este ca formatul cadrului este identic
în ambele standarde. În realitate modul de funcţionare şi cerinţele unei reţele wireless, sunt
destul de diferite de ceea ce presupune standardul Ethernet. În continuare se vor expune
asemănările dintre cele 2 formate, punându-se accent pe cadrul 802.11.

Formatul cadrului 802.11

Notă: în desenul de mai sus, cifra ce se află deasupra fiecărui câmp din cadru
specifică
numărul de octeţi ocupat în antet iar mărimea câmpurilor de sub „control cadru” este
exprimată în biţi. Specificaţiile din figura au fost extrase din standardul republicat de IEEE în
2007.

Prima observaţie este că dimensiunea maximă posibilă a cadrului wireless este de 2346 de
octeţi. După cum s-a specificat în capitolul 2, protocolul Ethernet nu permite un MTU
mai mare de 1518 octeţi. Ce se va întâmpla deci, când un cadru wireless de dimensiunea mai
mai mare de 1518 bytes, va intra într-o reţea Ethernet? Cum la nivelul 2, protocolul
Ethernet nu oferă o posibilitate de fragmentare a unui cadru de dimensiune prea mare,
protocolul de nivel superior (cel mai adesea este vorba de IP) va trebui să ofere
serviciul de fragmentare. Bineînţeles ca acest proces va avea întotdeauna loc în interiorul
unui bridge sau AP.

Notă: în general MTU-ul de pe reţele wireless este setat implicit la maxim 1518 pentru a
evita procesul de fragmentare care introduce un overhead de procesare la nivelul
echipamentelor de reţea.

Primul câmp din cadrul wireless este numit cadrul de control şi ocupă 2 octeţi. Cele mai
2
importante informaţii pe care acesta le furnizează sunt biţii de To DS şi From DS. Cele
4 combinaţii care se pot obţine din varierea valorilor acestor 2 biţi oferă o interpretare unică
a celor 4 adrese MAC din cadrul wireless.
către AP de la AP adresa 1 adresa 2 adresa 3 adresa 4
0 0 destinaţie sursă BSSID -
0 1 destinaţie BSSID sursă -
1 0 BSSID sursă destinaţie -
1 1 receptor transmiţător destinaţie sursă

Utilizarea câmpurilor "către AP" şi "de la AP"

In interiorul cadrului 802.11 este prezent şi un câmp de durată. Acesta fusese creat
pentru a oferi unei staţii posibilitatea de a putea comunica celorlalte staţii perioada în
care aceasta va ocupa mediul. Se va analiza pe scurt un scenariu simplu pentru a
releva importanţa acestei facilităţi.
1. Se presupune că într-o reţea wireless, staţia A vrea să transmită.
2. Aceasta va asculta mediul (Carrier Sense) şi dacă este liber (Multple Access) va
începe să transmită completând şi câmpul de durată cu o valoare estimată.
3. Cadrul pe care staţia A îl va transmite va ajunge la toate staţiile care sunt în raza sa
de transmisie.
4. Staţia B asculta şi ea mediul, căci vroia să transmită. Când va primi cadrul staţiei A,
va citi în câmpul de durată că aceasta va ocupa mediul timp de x secunde.
5. Ştiind că timp de x secunde mediul va fi ocupat cu transmisia staţiei A, staţia B nu
va mai scana mediul în acest interval şi astel va conserva, astel, putere.
La începuturile standardului, ideea era una destul de practică, căci dispozitivele care
sunt în general dotate cu capabilităţi wireless, au acumulatori cu timp limitat de
funcţionare. S-a observat însă, că informaţia de durata poate deschide reţeaua la unele
hibe de securitate şi de aceea câmpul de durată nu este folosit în comunicaţiile din
prezent.