UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „JUSTINIAN

PATRIARHUL”

Master ”Artă Sacră în Contemporaneitate”

Structura și degradarea materialelor

Referat

PERGAMENTUL

Coordonator Masterand
Conf . dr. George Păunescu Boneanu Loredana Alexandra

București 2017
 CUPRINS

1. Noțiuni generale despre prelucrarea pielii ....................................................... 3

2. Pergamentul....................................................................................................... 4
2.1. Istoric .............................................................................................................. 4
2.2. Modalități de obținere a pergamentului........................................................ 5
2.3. Utilizarea pergamentului ............................................................................... 6
2.4. Factori de degradare ai pergamentului ......................................................... 9
3. Concluzii .......................................................................................................... 11
BIBLIOGRAFIE ................................................................................................. 12

2
1. Noțiuni generale despre prelucrarea pielii

Pielea este cel mai mare organ având rol de barieră și reglator între exterior și corp.
Grosimea pielii variază în funcţie de localizarea acesteia datorită diferențelor de
concentraţie a fibrelor, densitate, elasticitate și direcţie a acestora. Astfel, pielea de pe spate,
torace şi suprafeţele exterioare ale membrelor, tegumentul platelor (tălpilor) este mai
groasă, iar pe abdomen mai subţire şi fină.
Pielea este alcătuita din trei straturi epiderma, derma și hipoderma.
Epiderma este partea superficială, formată din mai multe straturi de celule, derma
este stratul cel mai gros al pielii și este format dintr-o țesătură densă de fibre conjunctive și
fibre elastice care dau rezistență și suplețe pielii, iar hipoderma care se află sub dermă este
formată dintr-o țesătură de fibre conjunctive mai rarefiată, în ochiurile acestei țesături
aflându-se pungi de grăsime.
În procesul de preparare a pielii se urmărește îndepărtarea țesutului hipodermic și,
dupa caz, îndepărtarea învelișului de păr sau lână prin spălare și degresare în apă de var,
astfel încât să fie păstrată doar derma care prezintă o față papilară, poroasă, și o față
fibroasă, reticulară.
Ulterior pielea este tăbăcită pentru a i se conferi rezistență la putrezire. De-a lungul
timpului, tăbăcirea pielii s-a realizat prin diverse procedee: ungerea pieilor cu diferite
grăsimi sau uleiuri care, prin oxidare, se transformă în aldehide ce acționează cu proteinele
din piele; afumarea pieilor cu fumul unor plante sau unor lemne, fumul de combustie
vegetală conținând și aldehide; folosirea de taninuri vegetale care s-a impus în antichitatea
timpurie, prin metoda preparării de zemuri în care se țineau pieile o perioadă de timp; în
Mesopotamia Antică s-a folosit metoda tăbăcirii cu alaun, procedură care a fost folosită
destul de frecvent și în Evul Mediu, pielea albă tăbăcită cu alaun fiind utilizată atât pentru
îmbrăcarea scoarței de carte, cât și ca material de scriere asemănător pergamentului (era de

3
fapt piele semităbăcită nefiind stabilă la apă ca o piele tăbăcită vegetal); în secolul al XIX-
lea s-a inventat metoda tăbăcirii cu crom. 1
Prin tăbăcire substanțele tanante reacționează chimic cu colagenul, rezultând
legături ireversibile al căror efect este creșterea rezistenței mecanice, a rezistenței la
temperatură și umezeală, creșterea rezistenței la acțiuni chimice, enzimatice etc
Cele mai cunoscute și utilizate sortimente de piei tăbăcite sunt pielea de marochin
(sau Maroc) care este o piele de capră sau oaie, tăbăcită cu frunze de sumac (oțetar), și este
foarte puțin gresată, vopsită în negru și presată, pielea de Cordoba este un produs prelucrat
mai întâi în Europa, în orașul Cordoba, după o tehnologie maură. Produsul are la bază pielea
de oaie sau de capră, tăbăcită vegetal cu sumac și presată pe față cu motive florale,
imprimată de cele mai multe ori cu foiță de aur, argint, sau, mai tarziu, cu staniu ori
aluminiu, pielea sevro care este o piele fină, produsă inițial în Franța care se tăbăcea după
o metodă denumită glace (cu consum de grâu și albuș de ou), dar mai recent se tăbăcește
cu crom, tovalul este o piele tăbăcită vegetal, foarte bine unsă, finisată în culori natur sau
vopsită și se foloseste la încălțămintea de iarnă și curelărie, bizonul este o piele de bovine,
tăbăcită cu crom și retanată vegetal care se folosește la încălțăminte, boxul este o piele
tăbăcită cu crom, folosită la încălțăminte, pieile exotice obținute din piele de reptile, pești,
batracieni, mamifere marine, care pot să prezinte un desen natural și o pigmentație foarte
frumoasă și prezintă noduri cornificate, cu relief pronuntat. Se tăbăcesc cu taninuri vegetale
sau sintetice, rezistente la lumină.2

2. Pergamentul

2.1. Istoric
Istoria pergamentului este cunoscută din descrierile lui Pliniu care menționează
orașul Pergam ca loc de naştere al fabricării pergamentului. Astfel, în secolul al II î. H. în

1
Florea Oprea , Etiopatogenie Operei de artă și a materialelor structurale, Edirua OSIM 2010, pag.110

2
Florea Oprea , Etiopatogenie Operei de artă și a materialelor structurale, Edirua OSIM 2010, pag.112

4
timpul regelui Eumenes II, Egiptul a interzis exportarea papirusului fapt ce a determinat
căutarea unui material alternative, care să fie utilizat ca suport de scris. Deși denumirea își
are originea în numele orașului Pergam, totuși utilizarea pielii de animal ca suport de scris
datează de mai multă vreme. Una dintre cele mai vechi piei păstrate, care a fost uscată
întinsă, cu suprafaţă netedă, se află în Muzeul din Cairo, datând din anul 2400 î. H.
Metodele de preparare nu sunt cunoscute, dar s-a putut determina faptul că pieile erau
uscate întins pe ramă și unse cu tananţi vegetali, care au avut efecte de tăbăcire. Cele mai
multe informații scrise cu privire la fabricarea pergamentului ne-au rămas din Evul Mediu
iar între materialele folosite şi fazele de preparare, sunt diferenţe mici. Astfel, reţetele cu
baie de var sunt cunoscute încă din sec. al VIII-lea.
De-a lungul timpului, pergamentul a fost folosit în principal, ca suport de scris, dar
dat fiind faptul că era un material flexibil si rezistent, a fost folosit și pentru legătură de
carte, pentru învelirea cutiilor, pentru piele de tobe, şi în multe alte scopuri.

2.2. Modalități de obținere a pergamentului

Prelucrarea pielii crude pentru pergament aduce modificări fizice si chimice radicale
în structura fibrelor şi în moleculele de colagen.
Astfel, pielea era înmuiată în lapte de var timp de 8 zile. Ca efect, epiderma, părul şi
stratul de grăsime se desprindeau şi astfel puteau fi curăţate mechanic iar substanţele
organice se dizolvau şi se eliminau aproape în totalitate în timpul clătirii în apă.
Pentru ca pielea crudă să se transforme într-o coală subţire şi netedă, trebuia să treacă prin
transformări drastice. În primul rând, datorită faptului că, în urma clătirii cu apă, varul nu
putea fi eliminat în totalitate dintre fibre acest fapt contribuia la flexibilitatea pergamentului
după uscare.
Apoi, având în vedere faptul că, în mediu alcalin colagenul se umflă mai puternic
decât în mediu neutru, determinând slăbirea fizică a structurii fibrelor astfel încât, prin
întindere se schimba orientarea naturală a fibrelor, în straturile paralele orizontale.
Etapa critică a procesului de prelucrare era uscarea deoarece această etapă determină
calitatea finală a pergamentului. Scopul este pe de o parte de a avea un spaţiu liber între

5
fibre (care oferă flexibilitate şi opacitate),iar pe de altă partea de a avea un grad de coeziune
între fibre pentru a obţine o foaie subţire, netedă din pielea naturala umflată.
Reţetele vechi, tradiţionale de fabricare a pergamentului subliniau faptul, că uscarea
trebuie să fie lentă.
Cu cât este mai rapidă uscarea, cu atât mai mare este contractarea şi cu atât mai mare
este tensiunea. Astfel, o piele rapid uscată devine translucidă, chiar dacă acesta este complet
întinsă.
În concluzie opacitatea, culoarea şi densitatea pergamentul finit depinde de mai
mulți factori: cantitatea de var pe care îl conţine, așezarea fibrelor și cum se prind acestea
între ele în structura internă și nu în ultimul rând uscarea. Pentru obținerea unui pergament
de bună calitate după uscare, acesta trebuie să conţină: 85,4% colagen şi 13% apă, 1,6%
reziduu de var. Un astfel de material este subţire, alb, flexibil, opac, este perfect pentru
scris, pentru legătorie de carte, sau ca materie primă pentru alte lucrări valoroase.

2.3. Utilizarea pergamentului

Pergamentul este un material care a fost folosit pentru scris mai bine de 2000 de ani,
multe din cele mai importante opere ale omenirii fiind consemnate şi păstrate pe acest
material. Calitatea excepțională a acestui material a determinat utilizarea sa ca înlocuitor
pentru alte tipuri de suprafețe de scris. Astfel pergamentul permitea scrierea pe ambele fețe
ale colii, era potrivit pentru aplicarea cernelurilor, pigmenţilor şi a foiţei de aur și nu în
ultimul rând permitea efectuarea de corecturi prin răzuirea suprafeței.3
Frecarea suprafeţei cu piatră ponce conferea netezime materialului. În urma acestei
operaţiuni, pe pergament rămânea un puf foarte fin, astfel că la atingere, partea dinspre
carne devenea mătăsoasă.
Pentru a ajunge la o valorificare mai bună a materialului au fost căutate metode de
prelucrare a ambelor feţe. Pentru ca un pergament să fie bun pentru scris, el trebuia să fie

3 Sofia Știrban, Conservarea Preventivă a Manuscriselor Miniate pe Pergament, pag.391

6
alb şi perfect neted, motiv pentru care procesul de albire şi degresare cu lapte de var era
mai lung şi se desfăşura în mai multe etape.
Excepţionala lui stabilitate, în special în condiţiile unui mediu uscat, l-a consacrat
ca un material foarte potrivit pentru documentele cu caracter permanent. Datorită calităţilor
sale superioare, în evul mediu, pergamentul a devenit materialul de scris predominant, fără
a exclude şi alte materiale. Înlocuirea condeiului de trestie cu pana de gâscă despicată a
făcut posibilă decorarea caracterelor scrise, ceea ce a ajutat la dezvoltarea formei literei şi
a ornamentelor de carte.4
Pergamentarii foloseau gips fin pulverizat şi cretă, în forma unui strat gros, dat cu
pensula. Amestecul era aplicat în timp ce pielea era întinsă pe rama de lemn.
Acest amestec era folosit şi ca grund pentru pictarea manuscriselor pe pergament,
cu culori de tempera şi ou.
Marea majoritate a pergamentelor medievale sunt o mărturie a modului de producţie
empiric, calităţile ieşite din comun fiind rezultatul unei urmăriri atente a fiecărei faze de
lucru, a cunoaşterii efectelor pe care acestea le au asupra produsului fina și, a aplicării unor
metode laborioase.
Pentru realizarea scrierii si elementelor de ornament, au fost utilizate cerneluri,
tușuri și diverși pigmenți de origine minerale, vegetală sau animal.
În ce privesc cernelurile, primele utilizate au fost cernelurile de carborn care
conțineau negru de fum sau cărbune măcinat, în mediu apos de clei animal sau vegetal. Spre
deosebire de alte tipuri de cerneluri, acestea nu se decolorează, dar sunt foarte instabile la
umezeală.
Un alt tip de cerneală, frecvent întâlnit la documentele scrise pe pergament este
cerneală ferogalică. Până prin secolul VII, ambele tipuri de cerneluri s-au folosit
concomitent, după care a predominat cerneala ferogalică deoarece aceasta din urmă adera
mai bine la pergament. Totuși și aceste cerneluri, desi aveau o aderență sporită ele puteau

4
Sofia Știrban, Conservarea Preventivă a Manuscriselor Miniate pe Pergament, pag.391

7
fi permanente, numai dacă manuscrisul era păstrat la o umiditate adecvată şi ferit de sursele
acide, care slăbesc legăturile între cerneală şi pergament.
Pe lângă cernelurile negre, de timpuriu au fost folosite cerneluri colorate, atât pentru
scris, cât şi pentru pictat. La început, cele mai folosite au fost roşul, verdele, purpuriul şi
galbenul. Mai târziu, pentru inluminare, s-a folosit în special auriu, roşu şi albastru.
Verdele, purpuriul, galbenul şi albul s-au folosit numai ocazional.
Acest şir larg de cerneluri şi pigmenţi a fost rezultatul unei practici empirice
generalizate, care a utilizat materiale de natură vegetală, animală, precum şi material
anorganice. Odată cu răspândirea cunoştinţelor de chimie, datorate în bună măsură arabilor,
reţetele au devenit accesibile scribilor şi artiştilor.
Culorile şi pigmenţii care s-au bazat atât pe aceste materiale, cât şi pe altele, au fost
preparate în medii apoase, având ca şi componenţi de bază cleiurile vegetale şi albuşul de
ou bătut. În evul mediu, cel mai folosit clei a fost guma arabică, obţinută de cele mai multe
ori din arbustul Accacia arabica. Pe lângă acesta s-au mai folosit şi cleiuri din cireş şi
migdal, care erau la fel de eficiente.
Albuşul de ou bătut constituia un liant obişnuit pentru prepararea culorilor folosite
la minierea manuscriselor. Acesta acţiona ca mediu purtător de culoare, îmbunătăţind în
acelaşi timp consistenţa şi curgerea. El ajuta la aderarea fermă a culorii pe suprafaţa
manuscrisului.
Multe reţete includeau în compoziţia lor şi alaun de rocă. Acesta se adăuga fie în
compoziţiile apoase folosite la extragerea iniţială a culorii din materiile vegetale sau
animale, ceea ce dădea posibilitatea obţinerii unor noi nuanţe cromatice, fie ca mordant,
care permitea o aderare mai bună a culorilor la suprafaţa pergamentului. De altfel,
prepararea unor culori variate şi capacitatea lor de a adera mai bine la suprafaţa
pergamentului a fost o preocupare a scribilor medievali. Scrierea cu aur şi poleirea au pus
multe probleme scribilor care, de la o epocă la alta, le-au realizat în maniere diferite.

8
2.4. Factori de degradare ai pergamentului
Modul de finisare a pergamentului depindea de destinația acestuia. Tratamentul cu
lapte de var, care se aplica pieilor umede în diferitele etape de lucru,precum şi lipsa oricăror
tratamente acide, conferea materialului alcalinitate.
Această alcalinitate determină, într-o oarecare măsură, o protecţie contra atacurilor
microbiologice care, de regulă, preferă un substrat acid. Cu toate acestea, în condiţii
favorabile de umiditate şi temperatură, pergamentele sunt atacate de bacterii şi ciuperci.
Totodată, alcalinitatea pergamentului are şi un neajuns, deoarece se poate constata
o tendinţă de îngălbenire, mai ales dacă este mânuit şi expus murdăriei şi umidităţii.
O altă proprietate foarte importantă a pergamentului, de care trebuie să se ţină seama
în conservare, este sensibilitatea lui la umezeală. Pergamentul este un material puternic
higroscopic, care poate să absoarbă aproape orice cantitate de apă. Atât de mare este
sensibilitatea acestui material la umezeală, încât dacă este expus un timp mai lung, într-un
mediu cu umiditate mare, acesta poate suferi o distrugere completă a structurilor sale. Prin
hidroliză, proteinele sunt degradate, structurile organice dispar, rezultând un fel de clei de
pergament.
Higroscopicitatea pergamentului trebuie înţeleasă ca fiind capacitatea materialului
de a absorbi sau ceda umezeală, în raport cu ridicarea sau scăderea valorilor umidităţii
relative. De aici, rezultă că nici o umiditate relativă scăzută nu este favorabilă conservării
documentelor pe pergament. Eliminând apa din structura sa, materialul se usucă, se
ondulează, antrenând degradarea scrisului sau ornamentelor.
Cu toate acestea, specialiştii sunt de acord că degradările provocate de umezeală sunt
de amploare mult mai mare decât cele datorate uscăciunii şi sunt ireversibile.
Absorbirea apei, chiar dacă acest lucru se produce pentru un timp scurt, provoacă
gonflarea pergamentelor, pierderea culorilor, migrarea şi solubilizarea acestora.
Pergamentul are unele avantaje, cum ar fi rezistenta mai mare fata de hartie, si chiar
fata de panza, precum si compatibilitatea fata de culorile si liantii pe baza de apa. Predomina
insa dezavantajele care devin cu timpul tot atatea cauze de degradare a picturii:pergamentul
se scorojeste la temperaturi excesive, se hidrateaza usor si se deformeaza daca umiditatea

9
relativa a aerului este mai mare de 50%, este usor atacat de microorganisme si insecte, si
chiar de rozatoare, iar in expunere libera, se prafuieste ireversibil. Toate aceste forme de
degradare a suportului de pergament antreneaza degradarea complexa a intregii opere.
Dioxidul de sulf constituie un alt factor degradant pentru pergamente deoarece el
reacţionează cu vaporii de apă şi cu aerul din depozite, producând un amestec de acizi
sulfuric şi sulfuros, care produce efecte corozive directe asupra materialului, şi deci
degradări profunde în reţeaua dermică.
De asemenea, acidul sulfuric reacţionează cu carbonatul de calciu prezent în
pergament (de la procesele de prelucrare) cu formarea sulfatului de calciu. În condiţiile unei
umidităţi fluctuante, sulfatul de calciu rezultat se dizolvă şi recristalizează în mod repetat.
În timpul acestui proces particulele de praf şi de murdărie pot fi prinse între fibrele
pergamentului, conferindu-i o culoare gri închis.
Alți factori care determină degradare a pergamentului sunt cei de natură mecanică,
respective utilizarea manuscriselor (deschiderea cărţii, întoarcerea paginii, plierea
documentelor, folosirea instrumentelor muzicale) şi acțiunea rozătoarelor, insectelor, care
provoacă în principal degradări fizice (uzură, rupturi, lipsuri). În zonele afectate, structura
pielii slăbeşte, din zone cristaline se formează zone amorfe, prin care materiale patologice
din mediu (apă, acizi, materiale oxidante), pătrund mai uşor în structura pielii.
Un alt factor de degradare îl constituie lumina, manuscrisele trebuie ferite de
expunere la lumină, în special cea care conţine radiaţii ultraviolete şi infraroşii. Datorită
efectelor nocive pe care le poate avea lumina, dar şi manipulările necorespunzătoare - care
pot duce şi la apariţia unor degradări mecanice, de desprindere a pigmenţilor -, trebuie
evitată fotografierea unor manuscrise valoroase. Atunci când acest lucru se impune,
fotografierea nu se va face decât sub supravegherea specialiştilor conservatori, care cunosc
foarte bine modul în care această operaţie trebuie executată, astfel încât să nu se ajungă la
degradarea unor astfel de manuscrise.5

5
Sofia Știrban, Conservarea Preventivă a Manuscriselor Miniate pe Pergament, pag.396

10
 Radiaţiile electromagnetice favorizează formarea de radicali liberi de proteine, ce
sub forma de fotooxidare duc la descompunerea structurii, la ruperea lanţului de protein si
ca urmare la slăbirea acestuia. Oxidarea provoacă schimbarea culorii, de obicei cauzează
îngălbenirea materialului. Pot reprezenta pericol pentru opera de artă prezenţa materialelor
fotosensibile (ioni metalici, cerneală fero-galică, coloranţi, pigmenţi), şi radiaţiilor de mai
mică amploare.
Dacă trebuie să rezumăm factorii care influenţează starea pielii ne tăbăcite si a
pergamentului, putem trage concluzia că cele mai puternice schimbări sunt provocate de
influenţe mecanice, temperatura, umiditatea relativă, radiaţiile electromagnetice,
materialele acide şi oxidante precum şi materiale catalizatori (anumite metale). Aceştia pot
avea efecte în sine, dar de obicei apar simultan, crescând reciproc efectele.

3. Concluzii
”Durabilitatea și valoarea artistică a oricărei opere picturale depinde nu numai de
talent, ci și de calitatea materialelor și de modul de folosire al lor.
Numai cunoscând materialele cu însușirile lor și folosind o tehnică iscusită și îndeajuns de
experimentată, pictorul poate crea și da garanția unor opera de artă durabilă” C. Săndulescu
Verna

11
BIBLIOGRAFIE

Florea Oprea , Etiopatogenie Operei de Artă și a Materialelor Structurale, Edirua OSIM

2010
Doina Maria Creangă, Cauzele Degradãrii Bunurilor de Patrimoniu pe Suport de Piele
Sofia Știrban, Conservarea Preventivă a Manuscriselor Miniate pe Pergament
C. Săndulescu Verna, Materiale și Tehnica Picturii, Editura Marineasa, Timișoara 2000

12