1

1. Sinodul I ecumenic (Niceea, 325):

a) convocat de împăratul Constantin cel Mare;

b) prezidat de episcopii Eustațiu al Antiohiei și Alexandru al Alexandriei; participă 318 Părinți

c) combate erezia lui Arie (subordinațianismul=Fiul mai mic decât Tatăl, subordonat Tatălui, creat din voința
Tatălui, dar nu din ființa Tatălui ci din nimic, fiind prima Sa creatură, dar nu din eternitate, căci a fost un timp
când Fiul n-a existat; prin El, Tatăl a creat toate, chiar și timpul, căci Dumnezeu nu putea veni în contact direct
cu materia; Hristos devine Fiu adoptiv al Tatălui, El nu este adevăratul Dumnezeu, ci, ca și toți, se numește
Dumnezeu prin participare);

d) trei direcții în sinod: cea ortodoxă (omoousios=de o ființă cu Tatăl), în frunte cu Alexandru al Alexandriei,
Atanasie, Osiu al Cordobei; cea ariană (susținută de 20 episcopi, printre care Secund al Ptolemaidei, Teonas al
Marmaricii); cea de mijloc, semiariană (omiousios = asemănător după ființă cu Tatăl), propusă de Eusebiu de
Nicomidia;

e) Credem întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute;

Și întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul Născut, adică, din ființa Tatălui,
Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut (iar) nu
făcut, de-o-ființă cu Tatăl, prin Carele toate s-au făcut, cele din cer și cele de pe pământ, Care pentru noi
oamenii și pentru a noastră mântuire s-a pogorât și s-a întrupat, om făcându-se, și a suferit și iarăși S-a ridicat a
treia zi, S-a înălțat la Ceruri și iarăși va să vie să judece viii și morții;

Și întru Duhul Sfânt.

f) se stabilește data Paștelui, se discută și rezolvă și alte probleme (schisma lui Novat, a lui Meletie, erezia lui
Pavel de Samosata); la intervenția vestitului eremit Pafnutie al Tebaidei, sinodul hotărăște ca preoții căsătoriți
înaintea hirotoniei să-și poată păstra soțiile; se dau 20 canoane (canonul 6 confirmă drepturile mitropoliților din
Roma, Alexandria și Antiohia, față de ceilalți mitropoliți, iar canonul 7 acordă episcopului de Ierusalim întâietate
de onoare).

2. Sinodul II ecumenic (Constantinopol, 381):

a) convocat de împăratul Teodosie cel Mare;

b) prezidat de Meletie al Antiohiei, apoi, după moartea acestuia, de Grigorie de Nazianz, iar după ce acesta
demisionează, de Nectarie, noul episcop de Constantinopol; participă 150 de episcopi, printre care Meletie al
Antiohiei, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Amfilohiu de Iconiu, Chiril al Ierusalimului, Diodor de Tars,
Gerontius sau Terentius al Tomisului, etc.;

c) combate erezia pnevmatomahilor, conduși mai întâi de Macedoniu de Constantinopol, apoi, după moartea
acestuia, de Maratoniu de Nicomidia (aceștia nu recunoșteau dumnezeirea, consubstanțialitatea și egalitatea
Sfântului Duh cu Tatăl și cu Fiul, socotindu-L doar duh sau spirit, superior îngerilor, dar coborât în rândul
 2

creaturilor; această erezie fusese și înainte condamnată de Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Epifaniu,
Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Didim cel Orb, Ambrozie al Milanului);

d) Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoțiitorul,Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și

nevăzutelor.
Și întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toți
vecii.
Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Născut, iar nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl,
prin Care toate s-au făcut.

Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire s-a pogorât din ceruri si S-a întrupat de la Duhul Sfânt și in
Maria Fecioara si S-a făcut om.

Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, si a pătimit și s-a îngropat.

Și a înviat a treia zi, după Sfintele Scripturi.

Și S-a suit la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui.

Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții, a Cărui Împărăție nu va avea sfârșit.
Și întru unul Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, Carele din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl și cu
Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin prooroci.

Întru una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică,

Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor,

Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie.

e) sinodul a dat 7 canoane; primul canon reconfirmă hotărârile sinodului I de la Niceea și anatematizează
ereziile ivite până atunci în Biserică: fracțiunile ariene (eunomienii sau anomienii, care erau arieni extremiști;
arienii sau eudoxienii, care erau arieni moderați; semiarienii, numiți în text și pnevmatomahi), apolinariștii (care
negau integritatea firii umane a lui Hristos, întrucât, după Apolinarie de Laodiceea, rațiunea umană a fost
înlocuită de Logosul divin), sabelienii (antitrinitarism modalist, după care cele trei persoane nu sunt persoane
distincte, ci moduri sau manifestări ale dumnezeirii; împotriva lor sinodul afirmă: noi nu primim erezia lui
Sabelie, care amestecă ipostasurile sau le nimicește însușirile), marcelienii (adepții lui Marcel de Ancira),
fotinienii (adepții lui Fotin de Sirmium); canonul 3 hotărăște ca episcopul de Constantinopol să aibă întâietatea
de onoare după episcopul Romei.

3. Sinodul III ecumenic (Efes, 431):

a) convocat de împăratul Teodosie al II-lea;

b) prezidat de Chiril al Alexandriei; participă 198 de părinți, printre care Chiril al Alexandriei, Memnon al
Efesului, Juvenal al Ierusalimului, Flavian de Tesalonic, Timotei al Tomisului, iar de partea lui Nestorie, inițial,
Ioan al Antiohiei;
 3

c) combate dioprosopismul, erezia lui Nestorie, patriarh de Constantinopol (care susținea că în Iisus Hristos
există două persoane, persoana divină a Fiului lui Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, și
persoana umană sau istorică a lui Iisus Hristos, cu care S-a născut ca om din Fecioara Maria; drept consecință,
Dumnezeu Tatăl a avut doi fii, iar Fecioara Maria nu mai este Născătoare de Dumnezeu, ci doar Născătoare de
om, cel mult Născătoare de Hristos; Chiril al Alexandriei combate această erezie prin scrisori și memorii, iar în
430 adresează lui Nestorie o Scrisoare sinodală însoțită de 12 capitole sau Anatematisme, pe care Nestorie
trebuia să le aprobe – însă le-a combătut prin alte 12 Contraanatematisme; de partea lui Nestorie se
solidarizează Ioan de Antiohia și Teodoret de Cir, iar de partea lui Chiril sunt Juvenal al Ierusalimului, Memnon
al Efesului, dar și papa Celestin, care condamnă pe Nestorie ca eretic într-un sinod la Roma, în 430);

d) sinodul a declarat că în Iisus Hristos sunt două firi, una divină și alta umană, dar o singură persoană, cea
divină, a Fiului lui Dumnezeu; legătura dintre ambele firi este o legătură reală, ipostatică, nu una morală;
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este consubstanțial cu Tatăl după dumnezeire și consubstanțial cu noi după
umanitatea pe care a primit-o în sânul Fecioarei Maria; ca atare, ea merită cu adevărat denumirea de
Născătoare de Dumnezeu;

e) sinodul condamnă și pelagianismul, care susținea că omul poate ajunge la perfecțiunea morală și spirituală
numai prin forțe proprii, fără ajutorul harului lui Dumnezeu; sinodul dă 8 canoane: canonul 7 interzicea, sub
aspră pedeapsă, introducerea unui alt Simbol de credință decât cel niceoconstantinopolitan, precum și orice
adaos sau omitere la acest Simbol, iar canonul 8 confirmă autocefalia Bisericii din Cipru față de Patriarhia
Antiohiei.

4. Sinodul IV ecumenic (Calcedon, 451):

a) convocat de împăratul Marcian și soția sa, Pulcheria, sprijinitoare a ortodoxiei;

b) împăratul Marcian prezidează ultima ședință, când s-a făcut proclamarea solemnă a oros-ului (mărturisirii de
credință); participă în jur de 600 de episcopi, printre care patriarhul Anatolie al Constantinopolului și 5 trimiși ai
papei Leon I (cel Mare);

c) combate monofizismul susținut de arhimandritul Eutihie din Constantinopol (care susținea că, după
întruparea din Fecioara Maria, Hristos nu a avut decât firea dumnezeiască, firea omenească fiind absorbită de
cea dumnezeiască; această erezie este o formă a dochetismului, după care Mântuitorul a avut un trup aparent,
dar și o formă a apolinarismului, care afirma că locul rațiunii umane din persoana lui Iisus Hristos a fost luat de
Logosul lui Dumnezeu; erezia lui Eutihie a fost susținută de patriarhul Dioscor al Alexandriei, dar combătută de
Teodoret al Cirului, Domnus al Antiohiei, papa Leon I; patriarhul Flavian al Constantinopolului o condamnă într-
un sinod, în 448; sinodul tâlhăresc de la Efes, din 449, sub președinția lui Dioscor al Alexandriei, însoțit de
călugări și parabolani cu ciomege, aprobă monofizismul și depune pe patriarhul Flavian, care moare);

d) Mărturisirea de credință: Urmând Sfinților Părinți, noi învățăm și mărturisim cu toții pe Unul și același Fiu, pe
Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârșit în dumnezeire și desăvârșit în omenitate, Dumnezeu adevărat și om
adevărat, având suflet rațional și trup, deoființă cu Tatăl după dumnezeire și deoființă cu noi după omenitate,
fiind întru toate asemenea nouă, în afară de păcat. Ca Dumnezeu, S-a născut mai înainte de toți vecii din Tatăl,
 4

după dumnezeire, iar ca om S-a născut în zilele cele de pe urmă pentru noi și pentru mântuirea noastră din
Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, Unul și același Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut, cunoscut în două
firi, în chip neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit, deosebirea firilor nefiind nicidecum distrusă
prin unire, păstrându-se mai ales însușirea fiecăreia și întâlnindu-se împreună într-o singură persoană și un
singur ipostas, nu în două persoane, împărțit sau despărțit, ci Unul și același Fiu, Unul Născut, Dumnezeu-
Cuvântul, Domnul Iisus Hristos. Împotriva dioprosopismului nestorian (care susținea că unirea celor două firi
este doar o unire morală, și că fiecărei firi i-ar corespunde o persoană deosebită, Fecioara Maria nemaifiind
Născătoare de Dumnezeu, ci de om, ori cel mult de hristos), sinodul precizează că cele două firi sunt unite în
una și aceeași persoană a Logosului întrupat, Iisus Hristos, în chip neîmpărțit (unica Pesoană a lui Iisus Hristos
rămâne subiect neîmpărțit al celor două firi, cele două firi nesubzistând separat în Hristos) și nedespărțit (odată
unite cele două firi în momentul zămislirii minunate, ele rămân nedespărțite pentru veșnicie). Împotriva
monofizismului eutihian (care susținea că în Hristos există doar o fire, cea dumnezeiască, pentru că aceasta a
absorbit-o pe cea omenească la întrupare, firea omenească pierzându-și astfel însușirile proprii și
nemaipăstrând decât aparența ei), sinodul precizează că cele două firi sunt unite în chip neschimbat (fiecare fire
și-a păstrat propriile sale însușiri) și neamestecat (cele două firi nu s-au confundat, nici nu s-au contopit sau
amestecat astfel încât să rezulte o a treia fire, ori firea omenească să se transforme în fire dumnezeiască sau
invers);

e) sinodul a dat 30 canoane; prin canonul 28 se ridică Biserica Ierusalimului la rangul de Patriarhie, iar scaunul
de Constantinopol este socotit al doilea în ordinea onorifică a vechilor scaune patriarhale, bucurându-se de
aceeași cinste și privilegii ca și scaunul Romei.

5. Sinodul V ecumenic (Constantinopol, 553):

a) convocat de împăratul Justinian;

b) prezidat de patriarhul Eutihie al Constantinopolului; participă în jur de 150 de episcopi, printre care
Apolinarie de Alexandria, Domnus de Antiohia;

c) împăratul Justinian condamnase deja din 543, printr-un tratat teologic adresat patriarhului Mina de
Constantinopol, nouă propoziții din scrierile lui Origen (care susținuse preexistența sufletelor,
subordinațianismul, apocatastaza); Teodor Askidas al Cezareei Capadociei, susținător al monofiziților, indignat
de condamnarea lui Origen din 543, și împărăteasa Teodora, au convins pe împăratul Justinian că monofiziții s-
ar reconcilia cu ortodocșii dacă s-ar condamna Cele Trei Capitole (1. Persoana și opera lui Teodor de
Mopsuestia, profesorul lui Nestorie; 2. Scrierile lui Teodoret de Cir contra Sf. Chiril al Alexandriei și contra
Sinodului din Efes, din 431; 3. Scrisoarea lui Ibas de Edesa, adresată episcopului Maris de Ardașir – Persia), ceea
ce s-a și întâmplat prin două edicte ale împăratului Justinian, unul în 544 și altul în 551.

Sinodul V ecumenic condamnă și el Cele Trei Capitole, și anatematizează pe Origen și pe ereticii anatematizați
de sinoadele anterioare (Arie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie).
 5

6. Sinodul VI ecumenic (Constantinopol, 680-681):

a) convocat de împăratul Constantin al IV-lea Pogonatul (Bărbosul), în sala boltită a palatului imperial (Sinodul I
trulan);

b) prezidat de împăratul Constantin al IV-lea; participă 174 de episcopi, printre care: Gheorghe al
Constantinopolului, 3 episcopi trimiși de noul papă Agaton;

c) combate erezia monotelistă (împăratului Heraclie i se sugerează că monofiziții ar accepta sinodul de la

Calcedon dacă ortodocșii ar admite concepția monoenergistă, potrivit căreia în Hristos sunt două naturi, dar nu
și două voințe și energii, ci numai o singură voință și o singură energie; împăratul Heraclie aduce de partea sa pe
patriarhul Serghie al Constantinopolului, pe episcopii Teodor de Faran și Cyrus al Alexandriei, care admit în
Hristos o singură voință divino-umană și o singură energie divino-umană, voința și energia umană fiind
absorbite cu totul în voința și energia divină; Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, se opune acestei erezii,
dar Serghie al Constantinopolului atrage de partea sa și pe papa Honoriu I; în 638 împăratul Heraclie dă un
Ekthesis = Expunere de credință, prin care declară că în Hristos există numai o voință, dar ortodocșii protestează
energic, în frunte cu Sf. Maxim Mărturisitorul; noul împărat Constans al II-lea revocă Ekthesis-ul lui Heraclie, dar
dă în 648 un nou edict teologic, numit Typos = Normă, prin care retracta afirmația că Hristos a avut numai o
singură voință, dar interzicea în același timp orice discuții privitoare la una sau două voințe și energii în
persoana Mântuitorului; ortodocșii protestează și împotriva Typos-ului, reproșând lui Constans al II-lea că dacă
Heraclie lăsase lui Hristos cel puțin o singură voință, el nu i-a mai lăsat niciuna; noul papă Martin I condamnă în
649 Ekthesis-ul, Typos-ul și erezia monotelistă, dar Constans al II-lea îl arestează, lucru pe care l-a făcut și cu Sf.
Maxim Mărturisitorul, căruia i s-a tăiat limba și mâna dreaptă, spre a nu mai vorbi și scrie împotriva
compromisului teologic numit Typos;

d) noul împărat, Constantin al IV-lea Pogonatul, a convocat sinodul VI ecumenic, care a anatematizat pe
susținătorii ereziei monotelite: Teodor Faran, Serghie, Pir, Pavel și Petru, foști patriarhi de Constantinopol, papa
Honoriu I, patriarhul Cyrus al Alexandriei, patriarhul Macarie al Antiohiei. Sinodul stabilește că în Hristos există,
așa cum ne-au învățat Sfinții Părinți, două voințe și două lucrări naturale (corespunzătoare celor două firi), care
sunt unite într-o singură persoană în chip neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit. Cele două
voințe ale Sale nu sunt opuse între ele... dar voința Sa omenească se supune voinței dumnezeiești
atotputernice. Fiecare din cele două firi lucrează ceea ce îi este propriu, cu participarea celeilalte, Cuvântul
făcând ceea ce este al Cuvântului, iar trupul, ceea ce aparține trupului. Noi nu putem admite să se afirme că
Dumnezeu și firea omenească a lui Hristos ar fi avut o singură și aceeași lucrare, ca să nu ridicăm făptura în
ființa divină, și nici să coborâm firea dumnezeiască cea aleasă la locul cuvenit făpturilor. Credem că Unul și
Același a săvârșit minunile și a îndurat suferințele, potrivit cu cele două firi din care este compus;

e) sinodul II trulan sau quinisext (Constantinopol, 691-692), convocat de împăratul Justinian II, la care participă
240 de episcopi, completează prin cele 102 canoane deciziile sinoadelor V și VI ecumenice; canonul 30
reconfirmă ordinea onorifică a scaunelor (pentarhia), iar alte canoane condamnă unele practici apusene
(pictarea Mântuitorului în chip de miel, celibatul preoților, postul de sâmbătă, consumul de bânză, lapte și ouă
în Postul cel Mare, etc).
 6

7. Sinodul VII ecumenic (Niceea, 787, 843):

a) convocat de împărăteasa Irina, mama lui Constantin VI Porfirogenetul (care avea 10 ani);

b) prezidat de patriarhul Tarasie al Constantinopolului; participă în jur de 350 episcopi, plus 130 arhimandriți și
călugări, fără drept de vot;

c) combate iconoclasmul (iconoclasm = distrugerea icoanelor; iconomahie = lupta contra icoanelor; erezie
derivată din monofizism, care, negând firea omenească a Mântuitorului, ajungea la interzicerea înfățișării Sale
în icoană, întrucât divinitatea nu poate fi zugrăvită în culori materiale; canonul 82 al sinodului quinisext
întemeia însă zugrăvirea icoanei Mântuitorului în chip de om pe dogma întrupării Sale, argument dezvoltat apoi
de Sf. Ioan Damaschin; împăratul iconoclast Leon al III-lea încearcă în 726 să înlăture icoanele din biserici, dar
patriarhul Gherman I al Constantinopolului se opune; Leon îl înlocuiește în 730 cu patriarhul Anastasie, apoi dă
primul edict de distrugere a icoanelor, dar admițând cinstirea Sfintei Cruci; papa Grigorie al II-lea atrage atenția
împăratului că decizia privind icoanele nu cade în atribuția lui, ci a unui sinod ecumenic, dar Leon III îi răspunde:
„sunt împărat și preot”; în apărarea icoanelor a scris Sf. Ioan Damaschin, care arată că icoana nu e idol, ci un
simbol și un mijlocitor al sfântului reprezentat pe ea, iar icoana Mântuitorului trebuie pusă în legătură cu
dogma Întrupării Fiului lui Dumnezeu și a existenței celor două firi în persoana Sa; icoana are un rol multiplu:
estetic, pedagogic, latreutic, haric; fiul lui Leon al III-lea, împăratul Constantin V Copronim, convoacă în 754, la
Hieria, un sinod iconoclast, zis ecumenic, la care însă nu a participat niciun reprezentant al celor cinci scaune
patriarhale, apoi dă jos icoanele din biserici și acoperă picturile murale cu un strat gros de var; urmașul său,
Leon IV Hazarul, renunță însă la excesele tatălui său;

d) după o tentativă eșuată în 786, din cauza iconoclaștilor, sinodul din 787 combate punct cu punct hotărârile
sinodului iconoclast din 754, apoi, bazându-se pe scrierile Sf. Ioan Damaschin și Teodor Studitul, arată că este
permis, util și bineplăcut lui Dumnezeu a se face icoane în sfintele lui Dumnezeu biserici, în case, pe vase,
veșminte, ziduri..., atât icoana Domnului Hristos și a Maicii Domnului, cât și icoanele îngerilor și ale sfinților; căci
cu cât ele sunt privite continuu, cu atât cei ce le privesc se ridică cu mintea la amintirea și dorirea prototipurilor;
icoanelor însă le oferim sărutare și cinstire, și nu adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu. Căci cinstirea
icoanei trece la prototipul ei, și cel ce se închină icoanei se închină, prin ea, sfântului al cărui chip este zugrăvit
pe ea. Apoi, cinstirea icoanei e relativă, deoarece cinstim icoana numai pentru că reprezintă o persoană sfântă.
Cinstirea pe care o datorăm sfinților se întinde și la moaștele lor, și la icoanele care-i reprezintă. Sinodul face
distincție între dulia = venerare, cinstire a sfinților, și latria = adorare, ce se cuvine numai lui Dumnezeu, arătând
că Fecioarei Maria i se cuvine iperdulia = supravenerare;

e) sinodul dă 22 de canoane; în timpul lui Leon V Armeanul lupta contra icoanelor reizbucnește, încheindu-se
definitiv în timpul împărătesei Teodora, la sinodul de la Constantinopol, din martie 843, care declară valabile
toate hotărârile celor șapte sinoade ecumenice, restabilește cultul icoanelor și anatematizează pe toți ereticii
într-un Synodicon special, care va fi citit în întreaga Biserică în prima Duminică din Postul Paștilor – Duminica
Ortodoxiei.