Lucrare de seminar

Iubirea, temelie a vietii crestine în viziunea ioaneică.

Proiect realizat de studentul:

Profesor coordonator:
Disciplina : Studiul Noului Testament.

1
 Cuprins

1.Introducere............................................................................................. pag.3-5

2. Capitolul I:Dumnezeu- izvorul iubirii. Jertfa de pe Golgota............... pag.5-9

1.1.Dumnezeu- izvorul iubirii ....................................................................pag.5-7

1.2Jertfa de pe Golgota..............................................................................pag.7-9

3. Capitolul II. Dragostea creștină manifestată prin iubirea de aproapele conform viziunii
Sfântului Ioan Evanghelistul......................................................................pag.9-12
2.1.Dragostea creștină...............................................................................pag.9-10
2.2.Dragostea de aproapele în scrierile scripturistice ale Sfântului Ioan Teologul.
...................................................................................................................pag.10-11
2.3.Dragostea ca sens al vieții creștinului................................................pag.11-12
4. Capitolul III:Sfântul Ioan Teologul –Apostol al ”Mielului lui Dumnezeu”
....................................................................................................................pag.12-13
5. Capitolul IV:Scurtă analiză filologică asupra termenilor ”iubire/dragoste”
....................................................................................................................pag.13-15
6.Concluzii..................................................................................................pag.15-17
7.Biblografie................................................................................................pag.18

2
Introducere:

În Biserica Ortodoxă Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan este cel care a scris a patra
Evanghelie, trei epistole soborniceşti şi cartea Apocalipsei. Cunoscut ca „ucenicul iubit“ al
Domnului, Evanghelistul Ioan este considerat şi primul teolog al Bisericii creştine, pentru că
el s-a ocupat mai mult de „vederea sau contemplarea“ lui Dumnezeu. De la Ioan ne-au rămas
multe teme teologice importante, multe cuvinte frumoase ale Domnului, dar şi multe imagini
creatoare care au marcat istoria şi viaţa Bisericii.

La fel ca majoritatea apostolilor, Evanghelistul Ioan nu făcea parte din elita poporului
evreu. Se pare însă că era cunoscător al limbilor aramaică şi greacă, al Vechiului Testament,
al legii iudaice, precum şi al filosofiei greceşti. La început a fost pescar, într-un sat de pe
malul nordic al lacului Ghenizaret. Din paginile Sfintei Scripturi este cunoscut şi fratele său,
Apostolul Iacob, numit „cel bătrân“. Iisus i-a numit pe aceşti doi fraţi înflăcăraţi de zel şi
ambiţioşi „voanerges“ (fiii tunetului). Evanghelistul Ioan a fost ucenic al Botezătorului Ioan,
iar după ce Hristos a fost botezat la Iordan, tânărul Ioan se îndreaptă spre Hristos şi devine
ucenic al Acestuia.

În Sfânta Scriptură este numit „apostolul cel iubit de Iisus“ şi despre el se mai spune
că a fost martor ocular al răstignirii Mântuitorului. Ca apostol a întreprins mai multe călătorii
misionare în Asia Mică. Tradiţia ne spune că a refuzat să aducă ofrandă la templul zeiţei
Artemis din Efes, fapt pentru care a fost arestat şi dus la Roma. Se mai spune că lângă Porta
Latina a fost supus la chinuri prin scufundarea într-un vas cu ulei firbinte, pe acel loc
construindu-se ulterior o biserică numită „Oratorio di San Giovanni in Oleo“. Unul dintre
cele mai cunoscute episoade din viaţa sa este exilul în Insula Patmos, unde se pare că a avut
vedenia Apocalipsei, fapt care a condus la redactarea ultimei cărţi din Biblie și singura carte
profetică a Noului Testament.

3
 Autorul este un martor ocular al faptelor mărturisite în evanghelie: Şi Cuvîntul S'a
făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă
întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. (Ioan1.14). Ucenicul pe care-l iubea Iisus este
acela care a scris epistola (Ioan13.20-24) care nu se numeşte din modestie şi nu-l numeşte
nici pe fratele său din grupul ucenicilor apropiaţi ai Mântuitorului.

Apostolul Ioan nu-şi propune să reia şi să amplifice evangheliile sinoptice, ci să le

completeze cu relatări inedite asupra vieţii şi învăţăturii Domnului, dar ordonându-şi
materialul după alte criterii. El îşi ia libertatea (şi-şi asumă autoritatea) de a prezenta o altă
cronologie a evenimentelor, de a insista asupra unor minuni şi cuvinte omise de predecesorii
săi; chiar când istoriseşte aceleaşi fapte relatate şi de sinoptici, el introduce anume
particularităţi care-i sunt proprii, fie în ţesătura naraţiei, fie în vocabular, fie în stil. Nota
dominantă a Evangheliei însă - şi care o face net superioară tuturor - este dimensiunea ei
teologică (fapt pentru care autorul ei este numit şi „Sfântul Ioan Teologul“, adică
„Cuvântătorul de Dumnezeu“).

Mesajul ei suprem este acela de a înfăţişa misterul hristologic în toată amploarea şi

profunzimea lui, misterul prin care Logosul (Cuvântul) întrupat, El Însuşi Dumnezeu, le
descoperă oamenilor pe Dumnezeu-Cel-Nevăzut, le aduce Lumina şi Viaţa, le asigură
cunoaşterea şi comuniunea lui Dumnezeu prin cunoaşterea şi comuniunea intimă cu Iisus
Hristos. Dacă limba greacă a operei, corectă de altfel, e destul de săracă, lipsită de anvergura
lui Matei, savoarea lui Marcu sau măiestriile lui Luca, în schimb ea izbuteşte să exprime o
gândire de mare altitudine duhovnicească, continuu însufleţită de adierea Duhului Sfânt.

Scrierea lui Ioan e cea mai întraripată dintre toate evangheliile, un unicat care-l
situează pe autorul ei printre marii inspiraţi ai omenirii. Să notăm şi observaţia că ea este nu
numai un rod al inspiraţiei, ci şi al unei îndelungate elaborări. Departe de a constitui o
colecţie de amintiri trăite sau de reconstituiri documentare, Evanghelia a patra este sinteza
unei propovăduiri apostolice de o jumătate de secol, timp în care esenţele s-au decantat într-o
arhitectură de neegalat prin măreţie, soliditate, fineţe şi transparenţă. E capodopera teologică
a Noului Testament.

Mai presus decât toate religiile și concepțiile filosofice ale lumii vechi, creștinismul a
ridicat pe om la o treaptă superioară de viață. El a arătat lumii virtuți și lecții morale, care nu
au fost egalate și nici măcar concepute în afara lui. Și toate acestea, în numele iubirii, care
este începutul și sfârșitul vieții creștine.

4
 Esența creștinismului este iubirea. Dumnezeu Însuși este iubire. Lăsând la o parte
toate definițiile despre Dumnezeu, creștinul L-a definit prin iubire.

Lumea veche a cunoscut și ea iubirea, dar nu pe cea dumnezeiască. Creștinii și-au

schimbat, și-au înnoit viața lor morală numai prin aceasta, prin iubirea lor evanghelică,
iubirea de aproapele. Iar aproapele pentru creștini este tot omul, chiar și dușmanul. Creștinis-
mul însă a extins, prin iubire, sfera noțiunii de om la toți oamenii; el l-a descoperit pe om în
Parabola samarineanului, care face milă cu străinul și cu dușmanul său (Luca 10, 29-37).
Creștinul iubește. El iubește pe Dumnezeu și pe aproapele.

 Astfel, subiectul primordial al iubirii creștine este Dumnezeu. Dumnezeu Își iubește
creaturile. Iubirea față de Dumnezeu nu este însă desăvârșită, numai dacă aceasta trece și
asupra a ceea ce Dumnezeu iubește, asupra creaturii Sale, asupra omului.

Motivația realizării acestei lucrări a fost dată de imensitatea subiectului abordat și de

complexitatea lucrărilor studiate de la autori de geniu precum :Sfântul Maxim Mărturisitorul,
Sfântul Chiril al Alexandriei, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, Părintele Arsenie
Papacioc etc.

Capitolul I:Dumnezeu- izvorul iubirii. Jertfa de pe Golgota .

1.1.Dumnezeu- izvorul iubirii.

”Dumnezeu este iubire”(I Ioan 4, 8) zice Sfântul Evanghelist Ioan, supranumit

„Teologul” sau „Apostolul iubirii”, copleșit de măreția tainei iubirii milostive a lui Hristos,
mărturisește deasemenea că „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-
Născut L- a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).
Lumea și tot ceea ce există în ea este operă a iubirii Sale nemărginite. Chiar și după căderea
acesteia în păcat, Dumnezeu nu și-a închis izvoarele iubirii Sale față de ea, ci ca o expresie a
unei „iubiri rănite“, dar la fel de puternice, a trimis pe Fiul Său în lume, pentru a o mântui,
adică a o face să trăiască viața cu adevărat și din belșug. Mântuirea, a doua creație a lumii,
este tot o expresie a iubirii lui Dumnezeu, dar a unei iubiri jertfelnice, răstignite. Sfântul
Maxim Mărturisitorul spune că „prin iubirea Sa mai presus de minte şi nesfârşită pentru
om, Dumnezeu a devenit cu adevărat şi prin natură tocmai ceea ce iubea”1 

1
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p. 78.

5
 Dacă în antichitate, Dumnezeu era reprezentat ca un stăpân atotputernic, gata să
pedepsească pe cei care i-ar fi încalcat porunca, în scrierile Sfântului Ioan Teologul, inspirate
de cuvintele Mântuitorului, Dumnezeu este prezentat ca un părinte plin de iubire faţă de
copiii săi, gata oricând să-i ierte pentru greşelile lor. Dumnezeu este iubirea care topeşte zidul
despărţitor al păcatului, intărind pacea, liniştea şi armonia între creaturile sale.

Pe scurt, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au sintetzat învăţătura despre scopul Întrupării

Fiului lui Dumnezeu astfel: "Dumnezeu S-a făcut Om, pentru ca omul să poată deveni
Dumnezeu, după har". Sau: "Dumnezeu S-a făcut purtător de trup, pentru ca omul să poată
deveni purtător al Duhului (Sfânt)". Sau: "Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al Omului, pentru
ca oamenii să devină fii ai lui Dumnezeu după har". Toţi oamenii care, prin credinţă şi Botez,
primesc pe Hristos ca Mântuitor al lumii devin fraţi şi surori în Hristos, nu datorită unei
înrudiri biologice, naturale, ci prin înfierea dumnezeiască după har (cf. Ioan 1, 12). Sfântul
Chiril al Alexandriei zice:” De aceea numeşte pe Cuvântul venit din cer şi Fiu al Omului.
Căci S-a făcut trup, după fericitul Evanghelist (Ioan l, 14), şi nu s-a prefăcut în trup prin
schimbare, deoarece, ca Dumnezeu, este imutabil şi neschimbabil după fire. Ci S-a sălăşluit
în templul propriu, înţeleg în cel luat din Fecioara, şi S-a făcut om, după învăţătura
adevărată.Iar, spunând că Se va urca unde era şi înainte, dă ascultătorilor să înţeleagă că S-
a pogorât din cer. Căci se cuvenea ca ei să înveţe să nu-L socotească numai om, ci să-L ştie
şi ca pe Cuvântul în trup şi să creadă deci şi că trupul Lui este de viaţă făcător.”2 lămurindu-
ne că Hristos prin actul chenotic rămâne Dumnezeu adevărat și om adevărat.

Dumnezeu este izvorul iubirii prin excelență, astfel că și omul este chemat să ajungă la
asemănare cu Dumnezeu devenind ”Dumnezeu după har” și nu după ființă, deoarece omul a
fost creat ”după chipul Său” cf. Facerea 1,26. Taina iubirii smerite a Fiului lui Dumnezeu,
Care S-a făcut om din iubire nesfârșită faţă de om, este temelia şi inima credinţei creştine.
Această sfântă şi mare taină a înomenirii lui Dumnezeu sau a întrupării lui Hristos a fost
scopul pentru care Dumnezeu a făcut lumea. Această taină a fost prezisă de profeții lui
Dumnezeu inspirați de Duhul Sfânt, apoi a fost trăită şi mărturisită de Apostolii lui Hristos
(cf. Romani 1, 2), apărată şi dogmatizată în faţa ereziilor de către Părinţii Bisericii, gândită în
teologie şi cântată în viaţa liturgică de toţi creștinii dreptcredincioşi sau dreptslăvitori şi
iubitori de Dumnezeu.

2
Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri.Partea a IV-a(Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan), colecția PSB,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p.156.

6
 Sfântul Maxim Mărturisitorul susținte ideea de întrupare a Logosului din iubire față
de om zicând: „taina întrupării Cuvântului (lui Dumnezeu) cuprinde în sine tot înțelesul
enigmelor şi simbolurilor din Scriptură, toată semnificația făpturilor văzute şi nevăzute. Cine
cunoaşte taina Crucii şi mormântului lui Hristos cunoaşte înţelesul făpturilor. Cel care a
învăţat înţelesul ascuns al învierii cunoaşte rostul pentru care Dumnezeu de la început a
făcut tot ceea ce există”3 și totodată subliniază că înomenirea lui Hristos-Dumnezeu
reprezintă plinirea tuturor cuvintelor scripturistice în înțelesul lor cel mai profund. Urmările
întrupării şi jertfei Fiului lui Dumnezeu sunt considerabile. A eliberat omenirea din robia
păcatului şi i-a redat libertatea de a acţiona conform voii lui Dumnezeu, a eliberat omenirea
din negura necunoştinţei şi a adus-o la lumina adevărului şi a cunoştinţei de Dumnezeu. "Eu
sunt lumina lumii", spunea Mântuitorul ascultătorilor Săi, referindu-se la faptul că mijlocea
direct cunoaşterea lui Dumnezeu şi a voii Sale. "Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în
întuneric, ci va avea lumina vieţii" (Ioan 8, 12), "Eu sunt calea adevărul şi viaţa; nimeni nu
vine la Tatăl decât prin Mine" (Ioan 14, 6).
În sfârşit, întruparea şi jertfa Fiului lui Dumnezeu au adus biruinţa vieţii asupra morţii.
Mântuitorul spune: "Eu am venit ca lumea viaţa să aiba şi încă din belsug" (Ioan 10, 10);
"Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar de va muri, viu va fi" (Ioan 11, 25).
Dacă readucerea omenirii la starea din care a căzut s-a făcut prin jertfa lui Hristos, tot prin
jertfa Sa, prin trupul şi sângele Său, sub forma darurilor euharistice, se realizează unirea
internă cu El. "Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţa veşnică si Eu îl voi
învia în ziua de apoi" (Ioan 6, 54 si 56). Hristos Domnul ne-a descoperit în El însuşi iubirea
lui Dumnezeu pentru oameni, fiecare fiinţă umană iubită de Dumnezeu este un loc sacru al
prezenţei lui Hristos. "Taina omului-frate" este, de fapt, taina iubirii lui Hristos care poate fi
identificată în fiecare om. "Dumnezeu S-a făcut sărac de dragul nostru şi a luat asupra Sa,
prin împreuna-pătimire, patimile fiecăruia, şi până la sfârşitul lumii pătimeşte mistic
pururea pentru bunătatea Sa, după analogie cu pătimirea fiecăruia."  4

1.2.Jertfa de pe Golgota.

Sfânta Cruce este semnul biruinţei și iubirii Mântuitorului Hristos, Cel Care, prin
jertfa Sa, I-a mântuit pe oameni. Căci, prin răstignirea Sa pe Cruce, Domnul a zdrobit toate

3
Sfântul Maxim Mărturisitorul, op.cit., p.103.
4
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia. Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii, introducere, traducere,
note şi două studii de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p. 45.

7
păcatele omeneşti, chiar şi păcatul strămoşului nostru, Adam, care a pierdut raiul pentru
neascultare. Dar calea către mântuire trece în mod obligatoriu prin jertfă, aşa cum Domnul a
înviat abia după Patimi. Aceasta înseamnă că, după exemplul Domnului Hristos, creştinii au
datoria să nu se lase copleşiţi de lăcomie, mândrie, răutate sau invidie, ci să lupte împotriva
lor, străduindu-se să devină iubitori, smeriţi şi iertători.

Prin jertfa pe Cruce, Duhul Sfânt coboară în lume. De aceea, slujbele sfinte încep şi se
încheie cu semnul Crucii, când ne rugăm ne facem Cruce, preoţii sfinţesc apa prin cufundarea
Crucii în ea şi toate obiectele prin facerea semnului Crucii deasupra lor, căci aşa Domnul
Hristos este de faţă şi ne binecuvintează.Sfinţii au văzut în Cruce temelia lumii, legătura
dintre pământ şi cer, începutul şi sfârşitul acestei lumi. Au spus despre ea că are vârful înfipt
în cer şi rădăcina în iad.
În mod paradoxal însă, în Evanghelia a IV-a, din altar de jertfă şi suferinţă, Crucea
devine instrumentul preamăririi lui Iisus. După Intrarea în Ierusalim, simţindu-şi pătimirea
aproape, Mântuitorul exclamă în faţa lui Andrei şi a lui Filip: „A venit ceasul ca să fie
preamărit Fiul Omului!“ (Ioan. 12, 23). 
  În concepţia teologică a Evanghelistului Ioan, „Ceasul sosit“ însemna, de fapt,
apogeul tensiunii patimilor; iar preamărirea Mântuitorului nu era alta decât slava dobândită,
în mod paradoxal, prin suferinţa şi moartea de pe cruce. Acest adevăr, Mântuitorul îl
exemplifică printr-o comparaţie: „Adevărat vă spun vouă, dacă bobul de grâu, care cade în
pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce roadă multă“ (Ioan. 12, 24).
Aşadar, moartea Mântuitorului pe cruce însemna, în acelaşi timp, şi dobândirea unei alte
vieţi, eshatologice, înnoite, existând dincolo de spaţiul experienţei terestre imediate. Sfântul
Chiril al Alexandriei lămurește acest pasaj legat de comparația cu bobul de grâu și învierea
lui Hristos:” Căci Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl este Viaţa prin fire. El mai vârtos Se scoală
decât cade, El desfiinţează moartea, nu e stăpânit de stricăciune. Face viu ceea ce are nevoie
de viaţă, în loc să ceară viaţa de la altul. Precum deci lumina nu se face întuneric, aşa e cu
neputinţă ca Viaţa să nu fie viaţă. Cum se spune că Acelaşi cade ca şi bobul de grâu în
pământ şi Se scoală ca Dumnezeu? Se spune că gustă moartea, căci I se potriveşte aceasta
întrucât S-a făcut om, dar e propriu Lui în mod firesc să învie dumnezeieşte.”5
Crucea nu este un obiect de podoabă, precum un inel, un lănţişor, o pereche de cercei
sau o verighetă. Purtarea ei în mod fastuos, fără smerenie, nu e decât un semn de orgoliu din
partea celui care o are, o batjocură la adresa ei ca semn al suferinţei, al smereniei şi al dăruirii

5
Sfântul Chiril al Alexandriei, op.cit., p.536.

8
jertfelnice. Crucea este, înainte de toate, un act de jertfă, o mărturisire a propriei identităţi
creştine, asumarea unui destin; ea este, în cele din urmă, urmarea lui Hristos Cel răstignit. De
aceea, celor care nu cunosc semnificaţia şi puterea Sfintei Cruci, suntem datori să le
explicăm. Iar în faţa acelora care o defăimează, este datoria noastră să o apărăm.

Cinstirea Sfintei Cruci în creştinism este strâns legată de jertfa răscumpărătoare a

Fiului lui Dumnezeu întrupat, săvârşită pe „altarul Crucii“. Un cuvânt al Părintelui Arsenie
Papacioc arată că pentru om, iubirea dumnezeiască nu poate fi cuprinsă deplin de acesta și
zice :”În iubire nu există nimic raţional. „Nu ştiu de ce îl iubesc pe acela!” Iubirea nu are
nici început, nici sfârşit, există deodată cu Dumnezeu. Deci, ca să se depăşească această
răceală, trebuie să se ducă o viaţă creştinească.”6 Unii oameni nu văd în jertfa de pe
Golgota un Dumnezeu Atotputernic ce pătimește din iubire, ci neputincios, fiind mânați de
nihilism.
 
În cartea Ieşirii citim că altarul din Cortul mărturiei, pe care se jertfeau animalele
pentru cult, era socotit sfânt: „Şi va fi jertfelnicul o sfântă-a-sfintelor, iar tot cel ce se va
atinge de jertfelnic se va sfinţi“ (Ieșirea. 29, 37). Aşadar, dacă altarul pe care se junghiau miei
şi ţapi era considerat sfânt şi avea puterea de a sfinţi, cu atât mai sfânt este „Altarul Crucii“,
pe care s-a jertfit însuşi Fiul lui Dumnezeu. Prin sângele Său, izvorât din rănile şi din coasta
Sa străpunsă, Crucea a fost sfinţită, hărăzindu-i-se astfel o putere şi un har deosebit. Părintele
Dumitru Stăniloae afirma că :”Iisus s-a făcut om pentru a intra în solidaritate cu omenirea,
cu scopul de a o mântui. ”7, deci moartea lui Hristos poate fi identificată cu moartea fiecărui
om, aici se arată iubirea dumnezeiască care este obligatoriu dezinteresată.

Capitolul II. Dragostea creștină manifestată prin iubirea de aproapele conform viziunii
Sfântului Ioan Evanghelistul.

2.1.Dragostea creștină .
Dragostea creştină, de care vorbeşte Sfântul Apostol Ioan, nu se epuizează în
dragostea lui Dumnezeu către om, ci ea implică şi iubirea omului către Dumnezeu. Nu este
numai coborârea lui Dumnezeu catre om, ci şi efortul omului de a-L întâmpina şi primi pe
Dumnezeu. De aceea, Sf. Evanghelist Ioan vorbeşte şi despre datoria noastră de a iubi pe
6
Părintele Arsenie Papacioc, Despre armonia căsătoriei, Editura Elena, Constanța, 2013, p. 42
7
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Iubirea creștină, Editura Porto-Franco, Galați, 1993, p.40.

9
Dumnezeu: "Noi îl iubim pe El, pentru ca El ne-a iubit mai întâi pe noi" (I Ioan 4, 19).
Dragostea noastră către Dumnezeu nu este decât o dragoste răspuns la marea dragoste pe care
El ne-a aratat-o mai întâi. "Vedeţi ce fel de dragoste ne-a dat nouă Tatăl, ca să ne numim fii
ai lui Dumnezeu" (I Ioan 3, 1).
Iubirea autentica de Dumnezeu include în sine tezaure şi posibilităţi infinite. Pentru că
Iisus Hristos ne-a promis împărăţia cerurilor, pentru aceea dragostea de Dumnezeu devine o
obligaţie. Se cuvine însă să-L iubim pe Dumnezeu cu o dragoste demnă de El. Iubind pe
Dumnezeu, iubim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sf. Duh, ne facem părtaşi în comuniunea iubirii cu
Sfânta Treime şi ce-şi poate dori mai mult un om decât să fie într-o asemenea intimitate cu
Dumnezeu? Astfel, ştiindu-ne iubiţi, căpătăm înaintea Lui o mai mare îndrazneală a
rugăciunile noastre, îndrazneală pe care nu o are decât cel ce iubeşte şi se ştie iubit .
Cineva iubeşte pe Dumnezeu numai în măsura în care împlineşte voia Lui şi
împlineşte voia Lui numai în măsura în care îl iubeşte. "Cel ce are poruncile Mele şi le
pazeşte pe ele, acela Mă iubeşte pe Mine şi cel ce Mă iubeşte pe Mine, iubit va fi şi de Tatal
Meu şi Eu il voi iubi şi Mă voi arăta lui" (Ioan 14, 21).
Dragostea pe care o avem către Dumnezeu, Mântuitorul Hristos ne cere să i-o dăruim
prin împlinirea poruncilor Sale.

2.2.Dragostea de aproapele în scrierile scripturistice ale Sfântului Ioan Teologul.

Iubirea faţă de aproapele este fructul necesar al iubirii de Dumnezeu, aşa cum rodul
plantei este fructul necesar al luminii şi căldurii solare, pe care o primeşte prin orientarea ei
spre soare. "De va zice cineva: iubesc pe Dumnezeu iar pe fratele său nu-l iubeşte, mincinos
este, pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care îl vede, cum poate sa iubească pe
Dumnezeu pe care nu-l vede? Şi noi această poruncă o avem de la Dumnezeu: cel ce iubeşte
pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său" (I Ioan 4, 20-21).
Sfântul Evanghelist Ioan ne vorbeşte de iubirea de vrăjmaşi, întrucât în noţiunea de
aproapele intră şi duşmanii noştri. Numai iubind şi pe vrăjmaşi arătăm adevărata iubire,
pentru că omul este făptură a lui Dumnezeu şi trebuie privit cu iubire, oricine ar fi el. Iubirea
se manifestă așadar prin iertare:”Dumnezeu este iertare. Iertarea este deja dată, noi trebuie
să ne-o însuşim, trebuie să ne ridicăm la vrednicia acestei iertări, şi atunci vom vedea cum
iertarea face parte integrantă din lubire.”8

8
 Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 120-121.

10
 Dar adevarata dragoste către aproapele de care ne vorbeşte Sfântul Evanghelist Ioan,
nu trebuie să se reducă la declaratii verbale sau la nişte simple vibraţii sentimentale, ci ea
trebuie să fie activă, traducându-se totdeauna în fapte concrete. "Fiii mei, să nu iubim numai
cu cuvântul sau cu limba, ci cu fapta şi adevărul" (I Ioan 3, 18). Pentru că sunt mulţi cei ce
spun că iubesc şi se tem de Dumnezeu, dar faptele lor dovedesc contrariul. Dumnezeu vrea
dragostea care să se arate prin fapte. De aceea a spus ucenicilor Săi: "Dacă Mă iubiţi, păziti
poruncile Mele" (I Ioan 14, 15). El zice "cu fapta" în opoziţie cu vorba, şi "cu adevărul" în
opoziţie cu falsele mărturisiri de dragoste. "Iar cel ce are bunurile acestei lumi şi vede pe
fratele său având trebuinţă şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne acela agostea lui
Dumnezeu?" (I Ioan 3, 17).  Sfântul Vasile cel Mare ne înărește spre iubirea vrăjmașilor și a
celor ce ne mâhnesc astfel: ”De aceea, rogu-vă, socotind toate acestea, să nu căutăm
nicicând să ne răzbunăm pe cei care ne supără sau care ne fac în alt chip vreun rău sau
care se poartă cu dușmănie față de noi; dimpotrivă, gândindu-ne de câtă binefacere ne
suntem nouă înșine pricinuitori dacă iubim pe dușmanii noștri și câtă îndrăznire
dobândim înaintea Stăpânului, dar mai înainte de toate gândindu-ne că împăcarea cu cei
care suntem certați șterge păcatele noastre, să ne sârguim și să ne silim să iubim pe
dușmanii noștri. Gândindu-ne dar la câștigul ce-l avem din această purtare, să arătăm
celor ce ne urăsc tot atât de mare dragoste ca și cum ne-ar fi cu adevărat prieteni. Dacă
ne gândim bine, nu ne pot fi de atât folos prietenii și cei care caută să ne ajute în orice
chip, cât ne poate fi de folos dragostea pe care o arătăm celor ce ne dușmănesc și ne fac
rău! Dragostea aceasta ne face vrednici de bunăvoința cea de sus și ne ușurează povara
păcatelor.”9

2.3.Dragostea ca sens al vieții creștinului.

Omul mereu a fost preocupat de a-și găsi rostul sau menirea în viață, filosofii antici
erau profund ancorați în depistarea acestui scop primordial ,însă numai Hristos ne aduce
răspunsul cel satisfăcător. Toți avem chemarea de a fi moștenitori ai Împărăției Cerurilor, iar
la orice problemă existențială răspunsul este Hristos. Patriarhul Pavle al Serbiei întărea
afirmația precedentă astfel: ”Când omul se va lămuri de ce se află în lumea asta, îi va fi mai
ușor să petreacă în ea. Dacă nu află răspuns, atunci rătăcește. Iar, după cuvintele Sfântului

9
Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, Epistola 22, III, colecția PSB, vol. 12, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005 p. 158.

11
Ioan Damaschin, rostul și țelul vieții este să dobândim fericirea în această lume, ca să o
continuăm în Împărăția cerească cea veșnică.”10
Iubirea este rădăcina, izvorul şi maica tuturor bunătăţilor. Pentru că, într-adevăr, ca
rădăcină face să răsară nenumărate mlădiţe ale virtuţii, ca izvor scoate multă apă şi ca o
mamă strânge în braţele ei pe cei care aleargă la ea. Acest lucru cunoscându-l şi fericitul
Pavel, a numit iubirea rod al Sfântului Duh.
Dragostea nu este rezervată unui anumit grup de oameni, ci are destinație universală,
în acest sens Sfântul Ioan Hrisostomul zice :” Cât de mult se înmulţeşte iubirea! De aceea
este atât de minunată, fiindcă se dăruieşte unuia ca şi când s-ar dărui la mii. De ce nu
dobândim această putere şi nu ne punem în siguranţă propria persoană? Iubirea este mai
presus decât oricare altă putere şi bogăţie, este mai importantă şi decât domnia, şi chiar
decât lumina; acesta este motivul iubirii. Până când vom restrânge iubirea la unul sau la

doi? ”11

Capitolul III:Sfântul Ioan Teologul –Apostol al ”Mielului lui Dumnezeu”.

Sfântul Ioan este cunoscut şi cinstit cel mai mult pentru Evanghelia Sa, una dintre cele
mai frumoase scrieri biblice, cu foarte multe teme teologice profunde şi imagini care au
inspirat viaţa Bisericii. Ca să cinstim şi noi memoria acestui mare evanghelist şi apostol, ne-
am propus în cele ce urmează să investigăm unele dintre cele mai frumoase numiri ale Mân-
tuitorului Iisus Hristos din Sfânta Scriptură: „Mielul lui Dumnezeu“ (Ioan 1, 29).

Din lecturarea textului biblic aflăm însă că Mântuitorul Iisus Hristos este numit „Mie-
lul lui Dumnezeu“ nu de Apostolul Ioan, ci de Botezătorul Ioan. Probabil că ucenicul a fost
lângă Botezător când acesta a zis arătând spre Hristos: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce
ridică păcatul lumii“. Poate aceste cuvinte l-au determinat pe apostol să plece de lângă pri-
mul său maestru, ale cărui misiune şi vreme se încheiaseră, şi să-L urmeze pe Hristos. Fără
îndoială, meritul pentru numirea de „Miel al lui Dumnezeu“ este al Botezătorului, dar şi Ioan
a contribuit foarte mult la promovarea acestei numiri hristologice. Oare ce a vrut ucenicul

10
Iovan Ianici, Să fim oameni. Viața și Cuvântul Patriarhului Pavel al Serbiei, Ediția 1, Editura Predania,
București, 2011, p. 167
11
Sfântul Ioan Gură de Aur, Texte alese, volumul I, traducere de Preot Ioan Andrei Târlescu, ediție îngrijită de
Ieromonah Porfirie Nichita, Editura Bunavestire, Bacău, 2012, p. 31-32.

12
iubit să spună atunci când a consemnat în Evanghelie aceste cuvinte: „Iată Mielul lui
Dumnezeu“?

Această imagine sacrificială îşi trage semnificaţia sa bogată din Vechiul Testament,
dar fiindcă numele „Mielul lui Dumnezeu“ apare numai în a patra Evanghelie, ea arată crea-
tivitatea Apostolului Ioan. La crearea metaforei de „Miel al lui Dumnezeu“ a contribuit tradu-
cerea unor concepte biblice din Evanghelia lui Ioan sau din Sfânta Scriptură. Acest concept ar
putea fi o creaţie a Apostolului Ioan, fără însă să minimalizăm contribuţia Botezătorului. Ştim
din Sfânta Scriptură, în special de la episodul Botezului la Iordan, că Hristos este numit „Fiul
lui Dumnezeu“ (Ioan 1, 34), dar uneori este numit şi „Robul lui Dumnezeu“ (Fapte 4, 27 şi
30).

Apostolul Ioan vrea să ne arate că Hristos „Fiul lui Dumnezeu“, „Robul lui
Dumnezeu“, „Mielul lui Dumnezeu“ este trimis de Dumnezeu Tatăl cu o misiune universală,
iar aceste metafore descriu Persoana lui Mesia, Mântuitorul Iisus Hristos, şi identitatea Sa
completă: Cel Unul fără seamăn, unic, Care adună în Sine şi împlineşte desăvârşit toate
profeţiile, speranţele şi nădejdile profeţilor şi ale aleşilor lui Dumnezeu. Această teologie a
„imaginii“ care se regăseşte la Evanghelistul Ioan, şi nu a conceptelor raţionale şi a
definiţiilor, are capacitatea de a ne îmbogăţi şi revigora discursul teologic, de a arăta bogăţia
Sfintei Scripturi, care prin imagini simple şi uzuale a creat o adevărată renaştere
duhovnicească a lumii.

 Atunci când se spune „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii“ (Ioan
1, 29), Evanghelistul Ioan apropie foarte mult figura lui Hristos ca Miel nevinovat adus spre
junghiere, de la Isaia 53, cu imaginea lui Hristos ca ebed Iahwe - Robul lui Dumnezeu, din
Isaia 49. În pasajul de la Isaia 49, 6, iată ce spune Dumnezeu despre Robul Său: „Puţin lucru
este să fii sluga Mea ca să aduci la loc seminţiile lui Iacov şi să întorci pe cei ce-au scăpat
dintre ai lui Israel. Te voi face Lumina popoarelor ca să duci mântuirea Mea până la
marginile pământului!“

Imaginea lui Hristos ca „Miel al lui Dumnezeu“ a influenţat viaţa Bisericii, arta
bisericească, teologia şi străjuieşte drumul istoric al creştinilor, pentru că la sfârşitul
veacurilor Apostolul Ioan arată că ne vom întâlni cu Hristos sub chipul Mielului Eshatologic.

Capitolul IV:Scurtă analiză filologică asupra termenilor ”iubire/dragoste”.

13
  Considerăm că pentru o mai bună înţelegere a iubirii creştine se impune aici o scurtă
analiză filologică a cuvântului „iubire“. Se ştie că în limba română sunt doi termeni: „iubire“
şi „dragoste“, fără însă a se preciza la cine se referă iubirea. Să nu uităm că limba şi cultura
greacă a fost vârful de lance al culturii europene şi de aceea termenii greceşti se regăsesc în
mai toate domeniile activităţii umane. Ei bine, pentru cuvântul „iubire“, scrierile nou-
testamentare, păstrate în limba greacă, în dialectul popular, sunt patru termeni pentru a reda
ideea de iubire, cu diferite nuanţe. Aceştia sunt: eros, philia, storge şi agapi. Cuvântul „eros“
exprimă doar iubirea carnală sau senzuală şi de aceea scrierile nou-testamentare nici nu-l
folosesc. Mai puţin frecvent apare cuvântul philia, care este mai apropiat de sensul lui eros,
dar exprimă ceva în plus. Acesta nu este agreat de scrierile sfinte fiindcă exprimă o iubire
trecătoare, legată de un oarecare interes. 

Un alt termen pentru iubire este storge şi se referă mai ales la iubirea familială, adică
a părinţilor pentru copii şi invers, precum şi iubirea dintre fraţi. Ei bine, Noul Testament nu
agreează nici acest tip de iubire, întrucât nu este expresia unei iubiri sincere şi nici de durată
sau de neclintit. Într-adevăr, oricât de mult şi-ar iubi părintele un copil, iubirea acestuia se
poate diminua când copilul nu ajunge la înălţimea aşteptărilor părinteşti. Ca să nu mai vorbim
de iubirea copiilor pentru părinţii lor, îndeosebi când aceştia devin prea longevivi şi ajung la
neputinţe, boli grave ori senilitate.

De aceea nici acest tip de iubire nu are prea mare relevanţă. De ce? Pentru că nici
aceasta nu poate fi statornică şi nici lipsită de interes, iar când dispare interesul, dispare şi
iubirea. În cărţile biblice, când se vorbeşte de iubire, se foloseşte cuvântul grecesc agapi. Unii
afirmă că acest termen s-a născut şi impus în gândirea creştină chiar de la început. Ne
întrebăm de ce s-a preferat acest cuvânt şi prin ce diferă iubirea creştină recomandată de Iisus
de alte feluri de iubiri? Sensul cuvântului se focusează pe textul din Matei 5, 43-48, care ne
arată clar că Dumnezeu nu-i iubeşte pe oameni selectiv, ci egal, trimiţând binecuvântările
Lui, ploaia, căldura şi lumina peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.

Hristos deci ne îndeamnă să-L imităm în iubire pe Părintele Său, adică să-i iubim şi
pe cei care nu sunt deloc atrăgători şi poate mai puţin vrednici de a fi iubiţi, mai cu seamă pe
duşmani sau pe cei care ni se par a fi duşmani, de la care n-aşteptăm nimic în schimb. Mai
presus de toate, iubirea creştină nu trebuie să se limiteze doar la declaraţii sau sentimente.
Aşa cum din dragostea platonică nu se nasc copii, nici din iubirea teoretică nu se nasc virtuţi

14
mântuitoare de suflet. Din Biblie rezultă că dragostea divină pentru noi oamenii a fost şi este
una jertfelnică.

Se ştie că la noi ortodocşii se foloseşte mereu cuvântul agapă, ce exprimă ideea de

iubire dezinteresată sau jertfelnică. Creştinii noştri ştiu că la un hram de biserică se
organizează un prânz sau o cină festivă numită agapă. De ce nu s-a numit altfel? Din raţiuni
de pedagogie misionară a Bisericii. Se ştie că la o agapă cei care participă mănâncă şi beau pe
gratis, iar cheltuielile le suportă gazda care-i ospătează pe invitaţi din dragoste frăţească şi în
numele lui Hristos. Scopul principal al organizării de agape este totuşi ca să ne reamintim că
Hristos a folosit frecvent în parabole motivul ospăţului sau al cinei cu mulţi invitaţi, iar
cheltuielile le suportă gazda. Este evident că gazda cea Mare este Tatăl ceresc care ne cheamă
pe toţi să gustăm din cina Sa şi că El a jertfit pentru toţi viţelul cel gras şi mult, după cuvântul
Sfântului Ioan Gură de Aur, ca să nu plece nimeni flămând de la ospăţul Domnului, dar
condiţia primirii la cină este practicarea iubirii.

Concluzii:

Dintotdeauna felul în care a fost înţeleasă şi trăită iubirea, disponibilitatea oamenilor

unui anume loc şi timp pentru a iubi, a însemnat totodată şi expresia cea mai înaltă a culturii
şi civilizaţiei vremii. Remarcabilă în acest sens este caracteristica diacronică a iubirii de a se
exprima în poem şi-n cânt, sau în fapte uimitoare şi eroice, în care entuziasmul cuprinde cu
totul un suflet din care lipsesc logica şi calculul, iar acesta, indiferent dacă este vorba despre
iubirea lui Dumnezeu sau de iubirea dintre oameni. 

Se poate observa, chiar fără efort, că tonul dominant al societăţii noastre nu mai este
dat de iubire ca în alte epoci, ci de un anume fel de logică utilitaristă şi eficientă. Iar aceasta,
chiar şi atunci când cineva s-ar aştepta să sclipească dragostea. Am auzit deseori oameni la
vârsta frumoasei iubiri tinereşti vorbind despre iubire în termeni economici, făcând calcule
când, cum şi pe cine anume ar trebui să iubească. Astfel iubirea dobândeşte o anumită
trăsătură logică, care în fapt îi este cu totul improprie. Iubirea prin firea ei este străină logicii.
Şi nu poţi să nu te întrebi atunci dacă, în această tendinţă de manifestare a iubirii moderne, nu
cumva se întrezăreşte chiar semnul apusului civilizaţiei noastre, potrivit cuvântului Mântui-
torului care zice: „Iar în zilele acelea, din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va
răci“.

15
 Vrednic de mirare este şi faptul că lipsa de dragoste de azi, în loc să fie deplânsă, se
justifică, aşa cum auzim deseori în tot poporul grăiri devenite aproape maxime: „Cum să mai
iubeşti când nimeni nu mai iubeşte?“, sau: „Cum să mai fii bun în ziua de azi?“, sau: „Cum să
faci binele când mai toţi  sunt profitori sau nerecunoscători?“ etc. Deşi toate acestea sunt
lucruri reale şi argumentele enunţate par juste, totuşi, a intra în sistemul acestei logici
înseamnă a ne obişnui şi a contribui la starea de neiubire a apusului de lume prorocit de
Domnul.

Omul de azi cugetă astfel numai întrucât este orb duhovniceşte, căci, potrivit Sfinţilor
Părinţi, mintea care nu a ajuns la vederea duhovnicească (theoria) nu poate înţelege adevărul
şi nici iubi, ci se ataşează, din neputinţă, de aspectul logic al lucrurilor. Însă, nu de puţine ori,
slăbiciunea minţii deformează realitatea privită, sau o interpretează potrivit slăbiciunii ei şi ne
conduce spre ceea ce în literatura filocalică poartă numele de înşelare.

În vremuri atât de tulburi, simţim răutăţi şi potrivnicii la tot pasul. Ştim, teoretic,
cuvântul lui Hristos, dar ni se pare utopic: "Aţi auzit că s-a spus: să iubeşti pe aproapele tău şi
să-l urăşti pe vrăjmaşul tău; dar Eu vă spun: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei
ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă
prigonesc" (Matei 5, 33-34)". Pe de o parte, am vrea să scăpăm de tulburarea provocată de
ura faţă de vrăjmaşi, dar dacă s-ar putea ca noi să nu facem nimic; să se schimbe lucrurile de
la sine… Pe de altă parte, nu găsim în noi puterea acelei iubiri smerite, care să ierte, să
îngăduie, să uite.

Aşadar, trebuie să existe în om năzuinţa spre mântuire, către transcendent, dorul de

Dumnezeu, elanul spre cele înalte, fie ele chiar sub forma cea mai limitată de "bunăvoinţă"
sau "o scânteie cât de mică de bunăvoinţă" care se manifestă în colaborare cu harul. Făcut
după "chipul lui Dumnezeu", omul năzuieşte la asemănarea cu El. După învăţătura creştină,
înclinarea omului către Ziditorul său îşi află împlinirea în colaborarea desăvârşită a funcţiilor
sufleteşti, chipul lui Dumnezeu în om, cu harul, spre a ajunge la asemănarea cu El după cum
zice Sfântul Chiril al Alexandriei:” Deci, deoarece toată virtutea se cuprinde şi se impune în
chipul şi modul iubirii, să nu cugete cineva dintre noi că, prin post şi prin culcare pe jos, sau
prin alte osteneli nevoitoare, face ceva mare dacă nu salvează iubirea faţă de aproapele. Căci
cel ce nu duce corabia spre ţintă, asemenea celor nepricepuţi în cârmuirea ei, rătăceşte ca un

16
cârmaci care are cârma corăbiei, dar, din nepricepere, nu ştie să o conducă spre ţinta
propusă.”12

Să fie oare adevărat că omul începe să îşi piardă "reperele absolute", căutând
satisfacţii sau reglementări în aceste pseudoautorităţi, care de multe ori se transformă în
pseudorealităţi? Mersul lumii, incert, nu ne poate oferi în fond un răspuns precis. Cert e că
auzim tot mai puţin sau chiar deloc vorbindu-se în ultima vreme despre prefacerea interioară.
Axarea obsesivă pe problematica economică şi chiar grija orientată spre aspectele sociologice
ignoră aproape total această realitate: prefacerea interioară.

Ales de Dumnezeu spre a fi teologul dragostei dumnezeieşti, Sfântul Ioan

Evanghelistul trebuie receptat în primul rând ca trimis al lui Dumnezeu pentru propovăduirea
dragostei celei nepieritoare, pricinuitoare de viaţă veşnică.

12
Sfântul Chiril al Alexandriei, op.cit., p.573.

17
 Biblografie

1.Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului
biblic şi de misiune ortodoxă, Bucureşti, 2013

2.Ambigua, Sfântul Maxim Mărturisitorul, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006.
3. Scrieri.Partea a IV-a(Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan), Sfântul Chiril al
Alexandriei, colecția PSB, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe
Române, București, 2005.
4. Mystagogia. Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii, Sfântul Maxim Mărturisitorul,
introducere, traducere, note şi două studii de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000.
5.Despre armonia căsătoriei, Părintele Arsenie Papacioc, Editura Elena, Constanța, 2013.

6. Iubirea creștină, . Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Editura Porto-Franco, Galați, 1993.

7. Cultura Duhului, Ieromonahul Rafail Noica, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002.

8. Epistole, Epistola 22, III, Sfântul Vasile cel Mare, colecția PSB, vol. 12, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.

9. Să fim oameni. Viața și Cuvântul Patriarhului Pavel al Serbiei, Iovan Ianici, Ediția 1,
Editura Predania, București, 2011.
10.Texte alese, Sfântul Ioan Gură de Aur, volumul I, traducere de Preot Ioan Andrei Târlescu,
ediție îngrijită de Ieromonah Porfirie Nichita, Editura Bunavestire, Bacău, 2012.

18
11.Comentariu integral la Evanghelia după Ioan , Andre Scrima, Editura Humanitas,
București, 2008.

12.Comentariu la Evnghelia după Ioan, Teofilact al Bulgariei, Editura Pelerinul român

,Oradea, 1998.

19