Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Justinian Patriarhul” București

OMUL SUBIECT AL IUBIRII LUI DUMNEZEU

Coordonatori: Sustinator:
Conf. Dr. Pr. Mihalache Sorin Ciuhureanu Andrei George

Lucrare de seminar
2023

0
 INTRODUCERE

Omul, minunată lucrare a Creatorului, reprezintă încununarea creaţiei unui univers magnific. După
cele cinci zile ale creaţiei universului cunoscut, în cadrul celei de-a şasea dintre ele „plămadeşte” altceva. O
făptură numită om pe care „l-a creat Dumnezeu cu facultatea de a sta drept, ca să cunoşti, din poziţia lui, că
viaţa ta este o origine dumnezeiască”1. L-a numit Adam şi a fost caracterizat de Sf. Grigorie Teologul ca
fiind „din pământ cu firea, dar operă a mâinilor lui Dumnezeu”, „cu mult în urma necuvântătoarelor”,
„rânduit conducător al celor necuvântătoare şi neînsufleţite”, „inferior prin construcţia trupului tău, dar, prin
bogăţia raţiunii, puternic să te înalţi până la cer”2, era încununarea creaţiei lui Dumnezeu.
Creaţia omului este minunat explicată de Sf. Grigorie astfel: „Luând un trup din materia ce se afla de
mai înainte, şi punând în el un Suflu luat din Sine, măreţ în micime, l-a aşezat pe pământ, Înger nou slujitor
îmbinându-le pe amândouă, deplin cunoscător al zidirii văzute, dar numai în parte al celei cugetătoare,
împărat al tuturor celor de pe pământ, dar supus al Împărăţiei celei de sus, pământesc şi ceresc; vremelnic, şi
totuşi nemuritor, văzut, şi totuşi cugetător; la jumătatea drumului între măreţie şi nimicnicie, împreunând
într-o persoană duhul şi trupul; duh pentru bunătăţile revărsate asupra lui, trup, din pricina culmii la care
fusese înălţat; unul, ca să poată să urmeze a vieţui si a-L slăvi pe binefăcătorul său, celălat ca să poată suferi,
şi prin suferinţa să i se aducă aminte şi să se îndrepteze, dacă nu cumva s-ar mândri întru măreţia sa; fiinţa
vie, cercat aici şi mutat apoi altundeva; şi pentru a întregi taina, îndumnezeit prin atragerea sa către
Dumnezeu”3.
Relaţia dintre Creator şi om a fost în Eden, una de dragoste reciprocă şi de smerită ascultare. Dar această
relaţie şi rolul acordat de Dumnezeu lui Adam, acela de stăpânitor al creaţiei, va atrage invidia unora dintre îngeri,
ceea ce va conduce la distrugerea relaţiei om – Dumnezeu, şi la căderea unei treimi dintre aceştia în urma unei
confruntări teribile în ceruri.
Chiar după ispitirea şi căderea omului din Eden, cel mai important atribut al relaţie om – Dumnezeu se
menţine însă etern şi acesta este iubirea. Părintele Dumitru Staniloae defineste iubirea ca fiind „înrudirea omului cu
Dumnezeu”, şi în acesta „se arată plenitudinea existenţei”4. Mihelangelo Buonarroti, defineşte acest divin

1
Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Omilia a III-a la cuvintele: „Ia aminte de tine însuţi”, VIII, în PSB, vol. 17, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, p. 374
2
Ibidem, p. 132
3
Sf. Grigorie Teologul, Al doilea cuvant la Paşti, 6-7 în NPNF, vol 7, apud Ierom. Serafim Rose, Creerea lumii şi omul începuturilor, Ed. Sophia, Bucuresti,
2001, p. 97
4
http://enciclopedie.citatepedia.ro/index.php?c=iubire, 21 oct. 2014 , 20:19
1
sentiment ca „aripa dăruită de Dumnezeu sufletului, pentru ca să urce până la El” 5. Iar cea mai mare calitate
a iubirii lui Dumnezeu este cea de „singur garant al mântuirii definite ca bucurie în adevăr” 6.
Iubirea lui Dumnezeu şi purtarea sa părintească continuă şi după dureroasa despărţire de Adam. După
ce Adam şi Eva părăsesc Edenul, de-a lungul unei lungi perioade Creatorul asistă la înmulţirea urmaşilor
acestora, dar din păcate şi la pervertirea legăturii Sale cu oamenii. Pentru însănătoşirea fiinţei umane şi
restabilirea legăturii acesteia cu Creatorul, devine necesar Diluviul, dar iubirea lui Dumnezeu cruţă pe
dreptul Noe şi familia sa, împreună cu tot regnul animal şi vegetal. Oferind ocazia unui nou început,
Dumnezeu veghează parcursul noilor generaţii. În ciuda dezvoltărilor materiale şi intelectuale iubirea
Creatorului nu este reciproc împărtăşită de noile generaţii. Dumnezeu însă descoperă în Avraam prototipul
adamic, ceea ce-L face să ridice să ofere protecţie unui popor care sa-I ofere reciprocitatea dragostei Sale şi
îndeplinirea planului de mântuire al omenirii. Însă istoria acestui popor ales, cel evreu, va fi una zbuciumată,
însă plină de intervenţia paternă şi iubitoare a lui Dumnezeu. La momentul potrivit, atunci când legătura
omului cu Dumnezeu părea a fi definitiv compromisă, din cadrul acestui popor, trimite în lume pe Fiul Său
cel născut din veşnicie pentru a răscumpara prin jertfa Sa viaţa aleşilor săi şi a întregii umanităţi. Venirea sa
smerită în lume, viaţa sa anonimă, provăduirea sa minunată, urmate de jertfa Lui pe cruce, cu braţele întinse
într-o ultimă îmbrăţisare, ne oferă exemplul suprem de jertfă şi iubire. După restabilirea relaţiei primordiale
cu omul prin jertfa Mântuitorului, este trimis de către Dumnezeu în lume Duhul Sfânt, a cărui prezenţă
mângâietoare şi binefăcătoare o avem până astăzi. Prezenţa acestuia ne oferă garanţia că Dumnezeu încă
priveşte cu dragoste către noi şi ne aşteaptă lângă El.
„Dacă primul cuvânt al dialogului între Dumnezeu şi om a fost însăşi imprimarea Chipului Său, a
feţei Cuvântului şi insuflării Duhului, atunci răspunsul fundamental al omului în acest dialog este cuvântul
iubirii, dăruirii întregii sale persoane, al răspunsului de închinare liturgică spre primirea Cuvântului Vieţii
veşnice”7.

5
http://enciclopedie.citatepedia.ro/index.php?c=iubire, 21 oct. 2014 , 20:19
6
Lect. univ dr. Aurel Pantea, Poezia mistica crestina, http://uab.ro/reviste_recunoscute/psihologica/.../25.pantea_aurel_2.doc, 21 oct. 2014, 23:10
7
Florin Caragiu, Antrolopologia iconică reflectată în opera părintelui Dumitru Staniloae, Ed. Sophia, Bucuresti, 2008, p. 59
2
 DESPRE IUBIRE

Vorbind despre iubire, Mitropolitul Antonie de Suroj o vede ca „plenitudinea vieţii de dincolo de
orice nesiguranţă, plinătatea care a biruit moartea şi care ni se poate dărui ca ofrandă de viaţa şi de moarte
neînfricoşată”8. În iubirea prezentă in teologia treimică, iubirea celor Trei Persoane „este atât de minunată,
încât Îşi pun viaţa Unul pentru Celălalt şi intră în viaţa cea veşnică, în viaţa care nu mai poate fi luată de la
Ei pentru ca dăruindu-şi viaţa pentru ceilalţi, aceştia le dăruiesc veşnicia iubirii lor” 9.
A vorbi despre iubire înseamnă a vorbi despre Dumnezeu, iar acest lucru nu are limite, Dumnezeu
fiind nemărginit. Dacă în majoritatea religiilor se pune accentul pe dragoste, compasiune şi empatie,
creştinismul este numit „religia iubirii”, Sfântul Ioan Gură de Aur argumentează că „multe sunt cele care
caracterizează creştinismul, dar mai mult decât toate şi mai puternică decât toate este dragostea reciprocă şi
pacea”10. De asemenea vorbind despre iubire, vedem că ea îşi are „rădăcinile în natura lui Dumnezeu”11.
Însă cea mai frumoasă definiţie a ei este oferită de Sfântul Evanghelist Ioan, ce ne arată că: „Dumnezeu este
iubire şi cine rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (I In. 4, 16).
Însă “Dumnezeu este iubire în Sine nu numai în raport cu omul ci şi cu întreaga lume; este iubire prin
revărsarea Lui spre lume, dar era iubire şi înainte de a fi lumea” 12. Acest sentiment de iubire presupune însă
existenţa a două sau mai multe persoane care se iubesc. Persoanele Treimii, care se iubesc, se comunică
reciproc şi se împărtăşesc deopotrivă. Prin Hristos am aflat că Dumnezeu este iubire, că Dumnezeu ne este
Tată iubitor, iar noi suntem fii ai Lui. Dumnezeu este iubire, iar potrivit teologului Pavel Florensky iubirea e
„viaţa însăşi a naturii divine, iubirea ţine fiinţial de Dumnezeu este chiar fiinţa lui Dumnezeu”13.
Având în Sine iubirea, „Dumnezeu nu s-a întors cu totul de la zidirea Sa, nici n-a uitat lucrurile
mâinilor Sale când omul s-a desprins, prin păcat, din comuniunea originară. Fiul lui Dumnezeu îmbracă prin
chenoză chipul de rob (Filip. 2, 6-11), spre o apropiere deplină faţă de noi, făcând din păcatele noastre,
păcatele Sale, pentru a face din dreptatea Sa dreptatea noastră.”14

8
Mitrop. Antonie de Suroj, Dumnezeu şi omul, Ed. Sophia, Bucureşti, 2011, p. 144
9
Ibidem, p. 157
10
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 31, 1, la Evrei, P.G., LXIII, col. 213 apud Liviu Petcu, Dumnezeu este iubire – o interpretare patristică, în revista Ortodoxia,
Revista a Patriarhiei Române, anul LIX, nr. 3-4 iulie decembrie, 2008, p. 164
11
William R. Clough, To be loved and to love, în Journal of Psychology and Theology, 2006, Vol. 34, No. 1, p. 29 apud Liviu Petcu, Dumnezeu este iubire – o
interpretare patristică, în revista Ortodoxia, Revista a Patriarhiei Române, anul LIX, nr. 3-4 iulie decembrie, 2008, p. 164
12
Liviu Petcu, Dumnezeu este iubire – o interpretare patristică, în revista Ortodoxia, Revista a Patriarhiei Române, anul LIX, nr. 3-4 iulie decembrie, 2008, p. 164
13
Ibidem
14
Ibidem, p. 165
3
 Ce demonstrează imensa dragoste a lui Dumnezeu pentru om, este faptul că Acesta a oferit neamului
omenesc, pentru anularea pacatelor sale şi perspectiva unirii cu El, pe însuşi Fiul Său, Unul Născut. Acest
lucru ne arată că nu “păcatul omului a determinat pe Fiul lui Dumnezeu să Se întrupeze, ci iubirea Lui
nemărginită pentru om”, căci dacă Întruparea ar fi fost determinată de cădere, ar fi însemnat că “Satana a
determinat acest act, care este cel mai minunat pentru creaţie”. Întrupându-Se, Fiul lui Dumnezeu ne
dezvăluie valoarea omului şi a lumii întregi pentru Dumnezeu, arătând care trebuie să fie menirea omului şi a
lumii în faţa lui Dumnezeu. Prin Întruparea Sa Hristos a vrut ca omul să cunoască şi să înţeleagă cât de mult
îl iubeşte pe el Dumnezeu, “căci Fiul lui Dumnezeu din iubire S-a întrupat, ca să fie cât mai aproape de om.
Astfel, El poartă în Sine firea omenească, pentru că este om adevărat, adică Dumnezeu-Omul”15.
Apropierea lui Hristos de noi, şi acceptarea chipului de rob (Filip. 2, 6-11), implică şi o uriaşă
răspundere din partea noastră; astfel încat este imperios necesar ca „iubirea Lui pentru noi trebuie să nască
iubirea noastră faţă de El”16. Datoria noastră constă în a-I răspunde şi Lui cu iubirea noastră şi de asemenea
de a răspunde conform îndrumărilor Sale tuturor oamenilor cu puterea iubirii ce ne-o dă El.
Hristos este zugrăvit în mod excepţional de către Sfântul Nicolae Cabasila ca fiind „Veşnicul
îndrăgostit”:
„mai iubitor decât orice prieten,
mai drept decât orice stăpân,
mai mângâietor decât orice tată,
mai întru noi decât orice mădular al nostru,
mai de trebuinţă nouă decât chiar inima noastră”17.
Ceea ce ne cere Hristos este să înţelegem cât de mult ne iubeşte El, această înţelegere transformându-
se în începutul iubirii de El şi al prezenţei Lui în noi: „Ai început să-L iubeşti pe Dumnezeu? Dumnezeu a
început să locuiască în tine. Iubeşte pe Cel care a început să locuiască în tine pentru ca Desăvârşitul tău
Locuitor să te desăvârşească şi pe tine” 18, ne îndeamnă Fericitul Augustin pe toţi cei ce conştientizăm
iubirea şi sacrificiul lui Hristos.
Iubirea este o aprofundare a iubirii divine, fiind ceea ce stă la baza creaţiei lumii şi a destinului
omenirii. Iubirea este un act deplin, deosebit de alte acte umane ca somnul, hrănitul, şi care sunt manifestări
ale caracterului efemer al fiinţei umane, omul fiind necesar să le săvârşească tot timpul. „Iubirea este însă o
15
Ibidem, p. 168
16
Ibidem
17
Sf. Nicolae Cabasila, cf. Kallistos Ware, Ortodoxia, calea dreptei credinţe, Ed.. Trinitas, Iaşi, 1993, p. 12-13 apud Liviu Petcu, Dumnezeu este iubire – o
interpretare patristică, în revista Ortodoxia, Revista a Patriarhiei Române, anul LIX, nr. 3-4 iulie decembrie, 2008, p. 168
18
Fer. Augustin, Comentari la Ioan, P.L., XXXV, col. 2043.apud Liviu Petcu, Dumnezeu este iubire – o interpretare patristică, în revista Ortodoxia, Revista a
Patriarhiei Române, anul LIX, nr. 3-4 iulie decembrie, 2008, p. 169
4
transcendenţă şi totodată posibilitatea înveşnicirii şi a veşniciei dată omului, dar şi a intuirii şi relaţionării cu
ea, date omului în timpul istoric. Ea transcende timpul şi îl transfigurează, deoarece aceasta se raportează
continuu la Dumnezeu”19.
Esenţa tuturor valorilor umane este iubirea, toate celelalte valori frumosul, binele şi sacrul fiind
moduri de manifestare ale iubirii divine. Iubirea umană este dăruită de Dumnezeu cu scopul de a-l face pe
om să-şi iasă din sine şi să-şi eternizeze trăirile.
Sfânta Scriptura ne da ea însăşi definiţii ale iubirii, astfel Sfântul Apostol Ioan “apostolul iubirii”
postulează că Dumnezeu este iubire (In. 4, 8), iar în întaia sa Epistola, dezvoltă o întreagă teologie a iubirii.
Daca ne iubim unul pe altul, Dumnezu rămâne întru noi şi dragostea Lui în noi este desăvârşită (I In.
4, 12). Dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi şi noi suntem datori să ne iubim unul pe altul (I In. 4, 11).
Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el (I In. 4,
16). Noi iubim pe Dumnezeu fiindcă el ne-a iubit întâi (I In. 4, 19). Dacă zice cineva iubesc pe Dumnezeu,
iar pe fratele său îl urăşte mincionos este! Pentru că cel ce nu îl iubeşte pe fratele său pe care l-a văzut, pe
Dumnezeu pe Care nu L-a vazut, nu poate să-l iubească (I In. 4, 20). Cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească
şi pe fratele său (I In. 4, 21).
Concluzionând putem spune că noi Îl iubim pentru că am fost iubiţi de Hristos mai întâi, iar prin
unirea cu Hristos în iubire, primim iubire din iubirea Lui faţă de noi, iubire infinită şi oferită gratuit fiecăruia
dintre noi.

19
Rareş Şchiopu, Valoarea - Dimensiune cultică a fiinţei umane. o încercare de axiologie, în Revista Teologică, nr..3/2008, p. 13
5
 OMUL, CUNUNĂ A CREAŢIEI LUI DUMNEZEU ŞI SUBIECT AL IUBIRII SALE

Ce este omul? se întreabă Sfântul Pavel. L-ai micşorat pe el cu puţin faţă de îngeri; cu mărire şi cu cinste l-ai
încununat şi l-ai pus peste Iucrurile mâinilor Tale (Evr. 2, 7). Sfintii Părinţi afirmă că omul este, după chipul celor trei
slujiri ale lui Hristos, rege, preot şi profet. „Rege datorită strunirii patimilor, preot pentru a-şi jertfi trupul, profet graţie
cunoaşterii marilor mistere. Legea fundamentală a Evangheliei anunţă cu bucurie: Cele vechi au trecut, iată toate s-au
făcut noi, şi dacă cineva este în Hristos, este făptură nouă (II Cor. 5, 7)”20.
Adam trebuia în Eden să păstreze doar calea pe care i-a aratat-o Dumnezeu, urmând de bunăvoie poruncile
Lui, pentru a ajunge treptat la desăvârşirea şi împărtăşirea dumnezeirii pentru care a fost creat. La Păr. Dumitru
Stăniloae găsim ideea că lumea primordială, era „Rai şi o Biserică, al cărei preot era omul”21.
Sfânta Scriptură ne arată că în cea de-a şasea zi a creaţiei Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul şi
asemănarea Noastră (Fac. 1, 26-27). Această împreună lucrare a Sfintei Treimi (noastră) demonstrează că omul este
unic tot aşa cum Dumnezeu, dar văzut la un alt nivel existenţial, este unic.
Actul special al creaţiei din ziua a şasea, era încununarea a tot ceea ce crease Dumnezeu până atunci, iar omul
era legătura dintre cer şi pământ, dintre puterile cereşti constituite din îngerii şi vieţuitoarele nou create pe pământ. In
firea omului se pot observa trăsături care se apropie de cele ale îngerilor dar şi trăsături care-l duc pe om la asemănarea
cu animalele. Referitor la aceasta, Sfântul Grigorie de Nyssa ne învaţă că „firea omenească stă la mijloc între două
extreme, opuse una alteia, între fiinţele dumnezeieşti şi netrupeşti, pe de-o parte, şi viaţa dobitoacelor şi a vietăţilor
necugetătoare, pe de altă parte” şi că „de la Dumnezeu el a primit cugetul şi puterea de judecată, care este comună
pentru bărbat şi femeie, iar din lumea necugetătoarelor, omul are alcătuirea trupească şi toate cele trupeşti” 22.
Prin creaţia sa omul capătă între celelalte creaturi un statut special şi o poziţie unică în univers. În Vechiul
Testament, Psalmistul David scria: Când privesc cerurile, lucrul mâinilor tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai
întemeiat, îmi zic: Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-
ai pe dânsul peste lucrul mâinilor tale, toate le-ai supus sub picioarele lui (Ps. 8, 1). Înainte de cădere, toate i se
supuneau lui Adam, atât stihiile cât şi vieţuitoarele. Această comuniune cu Dumnezeu şi cu întreaga natură explică
lipsa suferinţei în Rai, căci El a fost rânduit de Creator, stăpânitor al celor văzute, rege al întregului univers.
„Dumnezeu nu a creat fiinţa umană în chip absolut, nici muritoare şi nici nemuritoare, ci doar în raport de
comuniunea sau necomuniunea ei cu Dumnezeu.”23

20
Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2013, p. 79
21
Pr. Prof. Dr. Ion Popescu, Dumnezeu, lumea şi omul – contribuţii dogmatice, Ed. Universităţii Piteşti, Piteşti, 2009, p. 164.
22
Sf. Grigorie al Nyssei, Despre facerea omului, în colecţia Părinţi şi scriitori bisericeşti, vol. 30, Ed.. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1998, p. 48. apud Liviu Petcu, Căderea protopărinţilor în păcat – viziunea spiritualităţii ortodoxe , în revista Altarul Banatului, Anul XVIII,
Nr. 4-6, aprilie-iunie, 2007, p. 35-56
23
Drd Stelian Gomboş, Prof. Cristian Şerban, Omul subiect actual al dragostei lui Dumnezeu, Ed. Cristimpuri, Ploieşti, 2013, p. 34
6
 Prin chipul Său în om, Dumnezeu dăruieşte acestuia trei atribute fundamentale cu care sunt de acord şi
majoritatea Părinţilor Bisericeşti. Aceste trei atribute sunt: „raţiunea, voinţa şi sentimentele” 24. Imprimate în dar de la
creaţie prin cădere au fost distorsionate astel încât „raţiunea omului a renunţat la logica expusă în porunca divină dacă
vei mânca vei muri (Fac. 2, 17) şi a acceptat silogismul Ispititorului nu vei muri ci vei fi asemenea cu Dumnezeu
cunoscând binele şi răul (Fac. 3, 5) (…) Voinţa omului a fost deturnată de la perspectiva asemănării cu
Dumnezeu către fenomenul cunoaşterii senzoriale, (…) sentimentul a fost dirijat prin accepţiune către sensul opus
comuniunii iniţiale pe care Dumnezeu o avea cu omul”25.
Sfinţii Părinţi ne arată ce este omul afirmând că „omul se aseamănă cu Dumnezeu pentru că Dumnezeu Se
aseamănă cu omul”, iar conform Sfântului Clement Alexandrinul „omul este faţa umană a lui Dumnezeu”. Sfântul
Grigorie de Nyssa defineste omul ca: „sortit să se bucure de cele dumnezeieşti, s-a înrudit prin fire cu cele la care
urma să participle”. Sfântul Macarie spune că: „între Dumnezeu şi om există cea mai strînsă rudenie” iar deplinătatea
umană nu se desăvârşeşte decât în „mediul divin”26.
Paul Evdokimov citând literatura patristică ne prezintă argumentele ontologice conform cărora
„Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să devină Dumnezeu după har şi să participe la viaţa divina”.
“Omul este o fiinţă care a primit porunca de a deveni Dumnezeu. Omul trebuie să reunească natura creată cu
energia divină necreată”. “Sunt om după fire şi Dumnezeu după har”. “Cel care participă la lumina divină
devine el însuşi, într-un fel, lumină”. În chiar structura sa “omul poartă o enigmă teologică: el este o fiinţă
misterioasă”. Sfântul Grigorie de Nyssa, ne arată că „bogăţia «chipului» reflectă perfecţiunea divină în care
converg toate bunătăţile şi evidenţiază puterea dumnezeiască a libertăţii de auto-determinare” 27.
Referindu-se la naturile omului, Paul Evdokimov afirmă că „omul este creat şi totuşi necreat, căci
născut din apă şi din Duh; e pământesc şi ceresc, creatură şi Dumnezeu în devenire”28.
Dintre toate creaţiile lui Dumnezeu, omul este singurul capabil să-şi cunoască şi să-şi iubească
Creatorul. Dumnezeu a creat omul pentru el însuşi, pentru a se împărtăşi prin cunoaştere şi iubire de viaţa
Lui. Fiinţa umană are demnitate de persoană, el este cineva, nu numai ceva. Remarcabilă este capacitatea
omului de autocunoaştere, de autostăpânire, de dăruire şi de comuniune cu alte persoane prin legea iubirii.
Datorită originii comune, omenirea în totalitatea ei formează o unitate ce asigură fraternitatea membrilor săi
independent de varietatea personală, culturală sau etnică.

24
Mihail Brânzea, Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, după învăţătura creştină ortodoxă, în revista Studii Telologice, seria a II-a, anul XLVI, nr. 1-
3, 1994, p. 114
25
Ibidem
26
Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2013, p. 82
27
Ibidem, p. 82-83
28
Ibidem, p. 85
7
 Persoana umană, creată după chipul lui Dumnezeu, este o fiinţă în acelaşi timp trupească şi spirituală.
„Unitatea sufletului şi a trupului este atât de profundă, încât sufletul trebuie considerat «forma» trupului;
adică, trupul alcătuit din materie este un trup omenesc viu şi viu numai graţie sufletului spiritual” 29. Tot
despre cele două naturi ale omului vorbeste si Fericitul Theodoret al Cyrului afirmând că „Dumnezeu pe
omul lăuntric l-a făcut, iar pe cel din afară l-a plăsmuit” 30, făcând o diferenţiere între „a face” şi „a plăsmui”.
Acestă delimitare a lumii create în inteligibil şi sensibil arată imensa iubire şi bogăţie a lui Dumnezeu, dar şi
calitatea omului de „microcosmos sau sinteză a celor două lumi”31.
Dumnezeu este prezent în lume în calitate de „creator şi de susţinător al ei încă de la început prin
energiile divine necreate”32. „Dacă pentru a-l crea pe om a fost nevoie de o singură voinţă, pentru mântuirea
lui sunt necesare două voinţe, a lui Dumnezeu şi a omului” 33. Umanul şi dumnezeiescul sunt două realităţi
aflate în comuniune, natura sa umană cere participarea la viaţa dumnezeiască, iar posibilitatea îndumnezeirii
este ţelul existenţei sale.
Omul devine cu adevarat fiinţă umană numai atunci când se uneşte cu Dumnezeu în infinit. „El,
omul, este atât de nemărginit, de măreţ, încât poate conţine în el prezenţa dumnezeiască; aşa cum spunea
Arhiepiscopul de Canterbury, „în interiorul nostru există un spaţiu gol, a cărui formă este divină, pe care nu-l
poate umple nimic şi nimeni de pe pământ, din ceruri, sau din lumea creată – nimeni şi nimic în afară de
Dumnezeu”34. Poate din acest motiv lipsa lui Dumnezeu conduce la amplificarea senzaţiei de gol lăuntric, la
deznădejde, la refuzul Lui şi fatal la condamnarea veşnică.
Din referatul Facerii aflăm că Dumnezeu a întemeiat raiul ca loc special pentru Adam şi Eva. Edenul
era menit să fie nu numai un loc al fericirii paradisiace a primilor oameni, ci şi loc special în care aceştia ar fi
avut posibilitatea să crească în comuniunea cu Dumnezeu până la asemănarea lor cu Creatorul. Un alt sens
ni-l dă Cuviosul Nichita Stithatul ce arată că Dumnezeu, ştiind dinainte despre căderea protopărinţilor noştri,
a făcut lumea pentru urmaşii lor ca parte a Proniei divine. Omul, după cădere, avea posibilitatea să cunoască
pe Dumnezeu prin contemplaţia naturală a celor create. “Deci toată zidirea acestei lumi văzute şi simţite (...)
s-a făcut ca un rai mai mare tuturor oamenilor, înainte de cel pregătit şi sădit lui Adam în Eden (...) Pentru că
ştiind, ca un înainte-ştiutor, greşeala aceluia şi că, o dată scos de acolo, i se va închide raiul dumnezeiesc, a
pregătit de mai-nainte şi pentru noi, cei ce aveam să ne naştem din acela, ca pe un ospăţ fără sfârşit, această

29
Catehismul Bisericii Catolice, partea întâi, ed. a III-a, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, 2003. p. 85-87;
30
Fer.Theodoret al Cyrului, Teologia dogmatică slavă, Petersburg 1883, vol I, p. 430-433 apud Ierom. Serafim Rose, Creerea lumii şi omul începuturilor, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2001, p. 106
31
Pr. Prof. Dr. Ion Popescu, Dumnezeu, lumea şi omul – contribuţii dogmatice, Ed Universităţii Piteşti, Piteşti, 2009, p. 25.
32
Ibidem
33
Ibidem, p. 173.
34
Mitrop. Antonie de Suroj, Dumnezeu şi omul, Editura Sophia, Bucuresti, 2011, pag 145
8
lume văzută ca pe un al doilea rai, nu mai mare ca acela în ceea ce priveşte mărimea harului, dar plin de
toată putinţa de a fi contemplat şi de a produce desfătare”35.
Plecând de la faptul că „Dumnezeu Însuşi este Persoană, Persoană Treimică. Omul de asemenea, este
persoană”36, şi că relatia dintre Dumnezeu - om nu este identică cu cea existentă în Sfânta Treime,
concluzionăm că omul este creat, şi deci nu posedă calităţile necesare îndumnezeirii. Acestea sunt oferite de
Dumnezeu omului prin „posibilitatea comuniunii cu Dumnezeu prin energiile necreate ale lui Dumnezeu” 37.
Omul „are marea calitate de a progresa continuu spre desăvârşire, spre Dumnezeu, fără să realizeze
identitatea cu El, pentru că este o fire schimbătoare, iar Dumnezeu este neschimbător în fiinţa Lui, fiindcă
este necreat”38.
Omul structural, nu este despărţit de Dumnezeu, pentru că este creat de El, are „aceea raţiune după
care el a fost proiectat de Dumnezeu, în virtutea căreia există” 39. Dumnezeu conferă omului libera voinţă,
una din principalele sale însuşiri fiind aceea „de a participa la viaţa dumnezeiască, cu preţul plenitudinii sale
naturale”40. Părintele Stăniloae vorbeşte despre natura umană „ca o realitate dinamică, care atunci când se
mişcă conform cu ea însăşi, se mişcă spre ţinta ei, spre împlinirea ei în Dumnezeu” 41. De asemenea părintele
defineşte natura umană ca „infinitul în dezvoltare, aşa cum Dumnezeu este infinitul în act” 42.
Raţional, este „mult mai acceptabilă înţelegerea omului ca faptură sau creaţia lui Dumnezeu decât ca
existenţă a unor legi naturale, în virtutea cărora există şi moare” 43. Dacă moartea ar încheia viaţa oamenilor,
atunci existenţa nu ar avea sens, deoarece ar însemna că în întreaga creaţie atotputernică ar fi implacabila şi
negativa moarte. Ideea că persoanele umane sunt destinate unei vieţi ulterioare, veşnice oferă sensul creaţiei.
Dovada că mortea nu este definitivă ci doar transfigurare, este dată de Hristos prin Învierea Lui.
După Părintele Stăniloae, omul are prin creaţie capacitatea de a deveni subiect al dragostei divine:
„Dar dacă e posibil să se încopcieze în om puterea dragostei divine, el trebuie să aibă, prin însăşi creaţiunea,
ceva de care să se încopcieze. Este, cu alte cuvinte, în om capacitatea de a primi dragostea, prin care să

35
Cuv Nichita Stihatul, Vederea duhovnicească a raiului, în Filocalia vol VI, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1997, p. 346 apud Liviu Petcu, Căderea protopărinţilor în
păcat – viziunea spiritualităţii ortodoxe , în revista Altarul Banatului, Anul XVIII, Nr. 4-6, aprilie-iunie, 2007, p. 35-56
36
Drd Stelian Gomboş, Prof Cristian Şerban, Omul subiect actual al dragostei lui Dumnezeu, Ed.. Cristimpuri, Ploieşti, 2013, p. 27
37
Ibidem
38
Ibidem, p. 48
39
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Natura şi har în teologia bizantină, in revista Ortodoxia, an XXVI, 1974, nr. 3, p. 393 apud Drd Stelian Gomboş, Prof Cristian
Şerban, Omul subiect actual al dragostei lui Dumnezeu, Ed.. Cristimpuri, Ploieşti, 2013, p. 48
40
Păr. Serghei Bulgakov, Rugul nears, ed. Rusa, p. 18 apud Drd Stelian Gomboş, Prof Cristian Şerban, Omul subiect actual al dragostei lui Dumnezeu, Ed..
Cristimpuri, Ploieşti, 2013, p. 34
41
Pr. Prof. Dr..Dumitru Stăniloae, Natura şi har în teologia bizantină, in revista Ortodoxia, an XXVI, 1974, nr. 3, p. 395 apud Drd Stelian Gomboş, Prof Cristian
Şerban, Omul subiect actual al dragostei lui Dumnezeu, Ed.. Cristimpuri, Ploieşti, 2013, p. 49
42
Pr. Prof. Dr..Dumitru Stăniloae, Natura şi har în teologia bizantină, in revista Ortodoxia, an XXVI, 1974, nr. 3, p. 396 apud Drd Stelian Gomboş, Prof Cristian
Şerban, Omul subiect actual al dragostei lui Dumnezeu, Ed.. Cristimpuri, Ploieşti, 2013, p. 50
43
Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloe, Dogmele expresii ale iubirii divine, în revista Ortodoxia,, nr. 4/1991, p.. 3 apud Drd Stelian Gomboş, Prof Cristian Şerban, Omul
subiect actual al dragostei lui Dumnezeu, Ed.. Cristimpuri, Ploieşti, 2013, p. 50
9
răspundă dragostei lui Dumnezeu. Mai determinat, omul are prin creaţiune capacitatea de a deveni subiect al
dragostei divine, capacitate ce nu se şterge nici prin păcat. Obiectele nu au această capacitate, nici animalele.
Subiect actual al dragostei devine omul numai când primeşte în sine dragostea lui Dumnezeu, dar capacitatea
de a deveni subiect al dragostei ce coboară de sus, trebuie să o aibă el”44.
„Omul este subiect şi înainte de a fi purtătorul dragostei divine, deşi subiect deplin devine de-abia
prin primirea şi manifestarea ei”45. „Omul devine robul patimilor, slăbind în caracterul lui de subiect, atunci
când nu iubeşte. Egoismul, invidia, teama, sunt forţe care îi mărginesc libertatea şi suveranitatea. Subiectul e
subiect numai în comuniune cu alte subiecte. Astfel, subiectul deplin este subiectul purtător de dragoste, (...)
din faptul că subiect deplin e omul numai când e purtător al dragostei, urmează că nu e posibil omul deplin
fără dragostea de la Dumnezeu, fără raportul cu El”46.
„Omul nu poate fi gândit şi nici nu poate creşte ca om fără Dumnezeu. Sănătatea existenţială stă în
unirea cu Dumnezeu, iar boala, în slăbirea legăturii cu Dumnezeu sau «despărţirea» de El, (...) dacă
destinaţia fundamentală a omului este să fie subiect al dragostei şi fiind creat spre aceasta a primit pecetea
chipului dumnezeiesc, dacă mântuirea nu urmăreşte decât ridicarea omului la asemănarea cu Fiul lui
Dumnezeu, făcându-l şi pe el fiu, iar aceasta se face prin trimiterea dragostei divine, adică a Duhului de fiu
în el, atunci modelul dumnezeiesc care stă la baza creaţiunii şi a mântuirii, modelul divin al omului, sau
«Omul ceresc», nu ar avea să stea în altceva decât în caracterul de subiect desăvârşit al dragostei în comuni-
une. Iar aceasta este Dumnezeu întrucât e o trinitate de Persoane”47.
„În rai, Adam vedea cu o minte care era plină de iubire, cu un suflet umplut de puterea Duhului dumnezeiesc,
(…) nu era nici o separaţie între creaţie şi lumea energiilor divine, nici o contradicţie între tendinţele omului, nici o
separaţie între ele şi puterile superioare dumnezeieşti 48. Scopul pentru care Adam a fost creat era fericirea veşnică, o
fericire pe care nimeni nu putea să-l lipsească de ea, în afară de el însuşi. Adam se afla într-o stare de nevinovăţie şi
nepăcătuire dar nu era o stare de desăvârşire, aceasta putând fi obţinută doar prin creştere spirituală. Mintea sa era
luminată şi poseda multe cunoştinţe, totuşi nu era întru totul luminată şi nu poseda toate cunoştinţele în chip
desăvârşit. Inima şi voinţa nu înclinau spre nimic rău, nu dorea nimic nepermis, împlinea bucuros poruncile
dumnezeieşti aşa că el era cu totul străin de păcat. “Voinţa îi era supusă întru totul raţiunii şi – deşi putea înclina şi
spre rău, dovedind astfel libertatea sa – săvârşea în chip statornic numai binele 49.

44
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, p. 70
45
Ibidem.
46
Ibidem, p. 75
47
Ibidem, p. 76
48
Preot Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p.
325.
49
Pr. Ioan Mihălcescu, Manual de Teologie Dogmatică, ediţia a III-a, Ed. Tipografiei Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1932, p. 125-126
10
 Dacă Adam asculta întru totul de Dumnezeu, avea posibilitatea să fie nemuritor şi după trup, dar nu în
înţelesul că nu putea să moară. Fericitul Augustin explică că “trupul omului până la căderea în păcat putea să se
numească într-o privinţă muritor şi într-alta nemuritor. Muritor, pentru că putea muri; nemuritor, pentru că putea să nu
moară. Căci una este a nu putea să mori, cum a făcut Dumnezeu pe unele fiinţe nemuritoare (îngerii) şi alta a putea să
nu mori, cum a făcut Dumnezeu pe primul om 50. Dacă de la început omul ar fi fost nemuritor ar fi fost Dumnezeu, iar
dacă ar fi fost muritor, atunci Dumnezeu este principiul morţii. Adam avea voinţa liberă de a alege dintre cele două
posibilităţi. “În starea primordială, el a avut nemurirea potenţială, şi slava potenţială, dar s-a dezbrăcat de ele prin
cădere, împreună cu toţi urmaşii. Prin păcat oamenii au fost readuşi la moartea care era şi nu era proprie naturii lor” 51.
Când au fost creaţi oamenii erau ca îngerii din ceruri, deşi aveau trup, acesta era transfigurat în lumina iubirii
dumnezeieşti. Deci, omul nu a fost creat nici pentru nemurire, nici pentru moarte, iar Dumnezeu, lăsându-l să aleagă
singur calea pe care va merge, l-a înzestrat cu tot ce avea nevoie ca să ajungă în final tot la El. “Aceasta era proba
impusă libertăţii lui Adam: pomul vieţii în centrul Raiului şi hrana nemuririi oferite de acesta ofereau posibilitatea
nemuririi, (…) trebuie să te hrăneşti din Dumnezeu pentru a atinge în mod liber îndumnezeirea. Şi Adam n-a făcut-o 52.
După cădere Adam a fost modelul descendenţilor lui. Prin nasterea lor biologică, oamenii poartă înfăţisare,
formă şi viaţă adamică, funcţii biologice, psihosomatice. Prin Hristos s-a recreat un nou „model adamic”. „Unul
(Adam) a introdus viaţa nedesavârşită, care are nevoie de zeci de mii de lucruri ajutătoare, iar Altul (Hristos) S-a făcut
oamenilor părinte al nemuririi”53.

50
Fer. Augustin, apud Pr. Ioan Mihălcescu, Manual de Teologie Dogmatică, ediţia a III-a, Ed. Tipografiei Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1932, p. 127
51
Pr. Ioan Mihălcescu, Manual de Teologie Dogmatică, ediţia a III-a, Ed. Tipografiei Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1932, pp. 127
52
Pr. Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 284.
53
Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, perspective pentru o antropologie ortodoxă, Ed. Seisi, Sibiu, 2009, pag 134
11
 BIBLIOGRAFIE

Biblia sau Sfânta Sriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
2008

SFINTI PĂRINŢI

Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, răsp. 60, în Filocalia, vol. III, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1999
Sf. Serafim Rose, Creerea lumii şi omul începuturilor, Ed. Sophia, Bucuresti, 2001
Sf. Vasile cel Mare, Despre poruncile lui Dumnezeu şi despre împlinirea poruncii de a iubi pe Dumnezeu, în
revista Mitropolia Olteniei, anul XXXV, 1983, nr. 7-8
Sf. Vasile cel Mare, Despre iubirea faţă de Dumnezeu, în vol. Învăţătură către fiul duhovnicesc, Ed.
Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007
Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Omilia a III-a la cuvintele: „Ia aminte de tine însuţi”, VIII, în PSB,
vol. 17, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986
Sf. Vasile cel Mare, Omilie la Sfânta Naştere a Domnului Hristos, în revista Mitropolia Olteniei, anul XX,
1968, nr. 11-12

CĂRŢI DE SPECIALITATE

Antonie de Suroj Mitrop., Dumnezeu şi omul, Ed. Sophia, Bucureşti, 2011

Brânzea Mihail, Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, după învăţătura creştină ortodoxă, în
revista Studii Telologice, seria a II-a, anul XLVI, nr. 1-3, 1994
Caragiu Florin, Antrolopologia iconică reflectată în opera părintelui Dumitru Staniloae, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2008
Evdokimov Paul, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2013
Gomboş Stelian Drd, Şerban Cristian Prof., Omul subiect actual al dragostei lui Dumnezeu, Ed. Cristimpuri,
Ploieşti, 2013
Mihălcescu Ioan Pr., Manual de Teologie Dogmatică, ediţia a III-a, Ed. Tipografiei Cărţilor Bisericeşti,
Bucureşti, 1932

12
Nellas Panayotis, Omul – animal îndumnezeit, perspective pentru o antropologie ortodoxă, Ed. Seisi, Sibiu,
2009
Petcu Liviu, Căderea protopărinţilor în păcat – viziunea spiritualităţii ortodoxe , în revista Altarul Banatului,
Anul XVIII, Nr. 4-6, aprilie-iunie, 2007
Petcu Liviu, Dumnezeu este iubire – o interpretare patristică, în revista Ortodoxia, Revista a Patriarhiei
Române, anul LIX, nr. 3-4 iulie decembrie, 2008
Popescu Ion Pr. Prof. Dr., Dumnezeu, lumea şi omul – contribuţii dogmatice, Ed. Universităţii Piteşti,
Piteşti, 2009
Stăniloae Dumitru Pr. Prof. Dr., Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993
Stăniloae Dumitru Pr. Prof. Dr.,, Paştile sărbătoarea luminii şi a bucuriei în Ortodoxie, în revista Studii
Teologice, nr. 5-6/1975
Stăniloae Dumitru Pr. Prof. Dr., Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996

RESURSE INTERNET

http://enciclopedie.citatepedia.ro
http://uab.ro/reviste_recunoscute/psihologica
http://www.oasteadomnului.ro

13