1

PARINTELE IEROMONAH EFTIMIE KAPSALA DESPRE

TELEVIZOR
Cum e influenţată credinţa oamenilor care se uită la televizor în fiecare zi?
Sunt călugăr, dar înţeleg din Taina Spovedaniei vătămarea pe care o păţesc oamenii,
tinerii în special, dar şi aceştia care vor să trăiască o viaţă duhovnicească, în ce măsură îi poate
coborî televizorul. Nu ştiu exact, să zicem, ce este televizorul, dar aceste lucruri urâte, pe care le
văd adesea oamenii, se întipăresc înlăuntrul lor, le intră în minte, iar apoi nu pot să mai aibă practic
o rugăciune curată. Iar cele pe care le-au văzut pot deveni pricină de a dori lucruri întinate şi, de
multe ori, vedem oameni care au trăit o viaţă cuviincioasă când au fost tineri, iar la sfârşit – când
s-au maturizat –, influenţaţi fiind de televizor, pot să facă lucruri pe care nu le-au făcut la tinereţe.
Cineva s-a despărţit de familia lui, iar cauza a fost televizorul. Şi zicea Părintele Paisie
(Aghioritul): „Unul a vrut să se însoare la optzeci de ani, influenţat fiind de televizor (să se
recăsătorească)”. Iar copiii sunt foarte păgubiţi, fiindcă scenele pe care le văd îi influenţează foarte
mult şi îi vatămă mai ales din punct de vedere moral.
Ce lucrare au asupra minţii, a creierului, aceste imagini care pătrund înlăuntru nostru?
Situaţia duhovnicească a omului se judecă după gândurile pe care le are în timpul zilei
şi după visele pe care le are noaptea. Când, să zicem, cineva vede imagini urâte, aceasta va avea
un efect continuu pentru restul zilei. Şi e posibil să aibă imagini similare şi noaptea. Încât, atunci
când aceste imagini nu sunt cuviincioase, întregul context duhovnicesc al omului se schimbă. Şi
la început, se împuţinează ardoarea lui pentru Dumnezeu, dragostea lui pentru Hristos se răceşte,
iar mai apoi gândul său începe să se clatine în aşa măsură încât îşi doreşte din ce în ce mai puţin
cele dumnezeieşti.
La început există o luptă, iar apoi omul ajunge să consimtă în interiorul său şi să accepte
aceste situaţii, aceste gânduri, aceste impulsuri şi devine ceea ce zice psalmistul: „Iar inima întru
fărădelege lucrează”. Adică la început consimte cu aceste gânduri, cu cele pe care le vede (la
televizor), cu imaginile urâte, adică, şi apoi poate să ajungă omul să le şi pună în faptă. E o mare
pagubă.
De vreme ce, din contră, dacă cineva are bune motivaţii, citeşte o carte bună, ascultă un
cuvânt bun de la un duhovnic sau merge la o mânăstire şi vede câteva exemple bune, acestea îi
încălzesc sufletul, îl ajută în pocăinţă şi în rugăciunea fierbinte şi înaltă. Contrariul se întâmplă
când nu ai motivaţii bune. Cred că fiecare înţelege. După rezultate, să zicem, după roade se
cunoaşte pomul.
Televizorul ne aduce în cameră evenimentele întregii lumi, toate câte se întâmplă.
Ce însemnătate are acest lucru pentru viaţa noastră duhovnicească?
În viaţa duhovnicească, încercarea noastră este să ne adunăm mintea. Mai întâi încercăm
să ne adunăm mintea din acea răspândire fără ţintă, atunci când cutreieră la dreapta şi la stânga.
Ţinta noastră este să o concentrăm, să o adunăm înlăuntrul nostru, ca apoi să se înalţe spre
Dumnezeu. Aşa spun Părinţii, aceasta este mişcarea corectă.
Iar cu televizorul se întâmplă exact invers. Mintea se risipeşte, rătăceşte în lumea
întreagă şi nu mai poate să se adune. Cu cât mai puţine imagini ni se propun, cu atât mai mult omul
se îndeletniceşte cu sfânta rugăciune şi pătrunde în noi trezvia, iar mintea se reîntoarce înlăuntrul
nostru şi, încet, încet apoi, urcă înspre Dumnezeu. Toate imaginile păcătoase pe care le vede omul
la televizor nu fac decât să-l determine să încline către păcat. Şi, dacă la început omul se opune şi
spune „nu” şi nu vrea să păcătuiască, văzând o dată, de două ori, de zece ori acele lucruri urâte,
ajunge încet, încet să se îndulcească cu ele, să cedeze şi să consimtă cu acestea.
Un alt rezultat vătămător al televizorului este că, în timp ce odinioară oamenii îşi
întemeiau familii închegate, unite, în care toţi stăteau la masă, discutau, trăiau bucuriile unei
familii, acum a intrat la mijloc televizorul şi s-a dizolvat acest nucleu al familiei. Ştiu două familii
bune care au cumpărat un televizor şi, văzând câtă pagubă aduce, l-au aruncat apoi. Şi au dat slavă
lui Dumnezeu că au scăpat de această mare ispită care este televizorul!
De ce nu poate să renunţe cineva la televizor? E vorba, oare, de o obişnuinţă atât
de mare, atât de puternică?
Toate lucrurile ne pot deveni o obişnuinţă. Omul se obişnuieşte foarte uşor cu televizorul
 2

şi apoi nu mai poate renunţa şi acesta devine astfel o parte din viaţa sa. Se întoarce de la serviciu
şi petrece ore în şir în faţa televizorului. Vrea să se informeze, să vadă ştirile, ce se întâmplă în
lume, şi printre acestea pot să se strecoare şi alte lucruri. Nu ştiu. Cred că cineva care vrea să
trăiască o viaţă duhovnicească, un creştin care are o conştiinţă, nu ar trebui să se uite la televizor.
Aşa cum este astăzi televizorul, cu cele pe care le arată, nu ajută. Şi, dacă cineva are copii, vor
suferi o mare vătămare sufletească de pe urma lui.
Poate cineva să se împătimească privind la televizor?
Sigur că da, cum să nu. Ştiu oameni duhovniceşti care, începând să se uite la televizor,
au căzut în lâncezeală şi au fost foarte păgubiţi. Acestea le văd la cei pe care îi spovedesc. Fiindcă
de la televizor primeşti necontenit incitări necuviincioase. Şi sfânt de-ar fi cineva, într-o oarecare
măsură oricum va fi vătămat şi păgubit de televizor.
Cercetătorii ne încredinţează de atare situaţii: cu cât mai mult se uită omul la
televizor, cu atât mai puţin îi place să trăiască în lume, să aibă relaţii cu alte persoane, lumea
i se pare o junglă. De ce se întâmplă acest lucru?
Televizorul te transferă într-un univers ireal, exterior. Deşi eşti aici, trăieşti din
imaginaţie şi din cele pe care le vezi. Începi să trăieşti altundeva. Şi te sustragi oarecum realităţii.
Poţi să ai la tine acasă o altă persoană,. copilul şi soţia ta pot fi bolnavi şi suferinzi, iar tu, privind
la televizor, uiţi acest lucru şi ai fost mutat în altă lume. Şi, în general, uiţi de realitatea
înconjurătoare şi te transferi în alt loc. Iar când aceasta ajunge să se întâmple des, în mod firesc
omul, nu mai are un sentiment de pocăinţă (metanoia), de părere de rău faţă de faptul că petrece
atât de mult timp în faţa televizorului.
De ce nu se mai simte o părere de rău?
Fiindcă metanoia, pocăinţa (schimbarea minţii), cere multă liniştire. Cere ca cineva să-
şi regăsească sinele la o măsură mai înaltă. Când televizorul ocupă neîncetat lăuntrul nostru,
năpădindu-ne cu atâtea lucruri, e normal ca omul să nu mai fie dispus spre această metanoie.
Metanoia nu se poate lucra fără liniştire: „nu se desăvârşeşte”. Nu ajunge la o integritate fără
liniştire. Iar televizorul ne aduce orice altceva în afară de linişte. Ne aduce tulburare, agitaţie, ne
ameţeşte şi în final ne face părtaşi unui iad.
Care este efectul modelelor de la televizor pentru viaţa duhovnicească?
E important atunci când omul are un model bun. Îmi amintesc că noi, copii fiind, nu
aveam televizor. Şi erau corecţi şi dascălii noştri. Ne insuflau respect. Părinţii noştri erau aşa de
simpli, preotul era un om bun, erau oameni cumsecade şi toate aceste lucruri ne-au ajutat. Acum,
când cineva vede exemplele de la televizor, va fi influenţat în rău.
Vezi că, dacă te duci la un bătrân, la un om bolnav, primeşti o bucurie în suflet, te
predispune spre a lua hotărâri bune, spre a deveni mai bun, spre a te asemăna, să zicem, unui
părinte duhovnicesc, unui sfânt. Exemplul are, desigur, o mare importanţă în viaţa duhovnicească.
Iar acum nu ne sunt oferite exemple bune. Cineva a scris acele cărţi despre Harry Potter, aţi auzit
de ele, şi a adus copiii la o adevărată nebunie. Şi acum fac farmece şi vrăjitorii, cum s-ar zice. De
ce nu sunt promovate pildele creştine, atâţia martiri, atâţia sfinţi? Aici, în şcoli, se spune că sunt
interzise revistele religioase şi, desigur, sunt libere să circule orice altfel de cărţi.
Când oamenii se uită la televizor li se umple creierul de imagini, iar cercetătorii,
care s-au ocupat de acest fenomen observă că la un moment dat oamenii nu mai pot face
distincţia între lumea imaginară şi cea reală. Nici nu mai pot pricepe care le e identitatea,
fiindcă trăiesc în acest univers al imaginii.
Acesta este alt efect al televizorului. Copilaşii, săracii, sunt ca o casetă. Copilaşii care
vin în lume au creierul curat şi, de îndată ce încep să se uite la televizor, această casetă se umple
de lucruri urâte. Şi ca să fie curăţată, apoi, şi să se umple cu lucruri frumoase, e nevoie de multă
luptă. Şi ceva, un reziduu, tot va rămâne, totuşi, înlăuntrul lui. Pe când, dacă un copil îşi va însuşi
de mic imagini frumoase, aceasta îl va ajuta mai apoi foarte mult în viaţă.
Părinţii sunt cei mai vinovaţi, pentru că îi lasă pe copii în faţa televizorului. Dacă copiii
ar fi duşi la Biserică, dacă ar fi învăţaţi să se roage, le-ar citi cărţi duhovniceşti, aceştia ar învăţa
lucruri bune, căci ei sunt deschişi să primească. Odată însă ce sunt văzute imaginile urâte de la
televizor, acestea nu mai dispar. Copiii, având mintea curată, tind să asimileze tot ce văd, ei învaţă
cel mai mult din reprezentările văzute. De aceea, în urma celor vizionate unii copii ajung să facă
 3

crime, lucruri urâte, numai pentru că le-au văzut la televizor. Ei nu au un discernământ asupra a
ceea ce văd, ci doar imită. Iar omul vede atât de multe! Nu poate să le valorifice pe toate. Ameţeşte,
devine confuz, le are pe toate întoarse cu susul în jos în mintea sa şi de multe ori pierde
discernământul a ceea ce e rău şi ce e bine.
În general nu e vorba doar de astfel de cunoştinţe. Conţinutul majoritar e legat de
o atracţie erotică; chiar şi ştiri fiind, orice. În ce măsură se alipeşte creierul, mintea de
acestea?
Aici cineva e ca în pustiu, nu sunt emisiuni, nu are astfel de provocări şi totuşi duce o
luptă cu patima desfrânării. Cineva care este însă în lume, care are aceste ispite, şi se uită cu orele
la televizor, foarte greu mai poate deveni apoi înfrânat. Fiindcă vede la televizor lucruri
necuviincioase care îl aprind trupeşte. Este imposibil ca acest om să nu se întineze apoi. E ca şi
când te-ai apropia de foc şi ai pretenţia să nu te arzi. Se apropie, aşadar, de un foc. De vreme ce
există primejdia, de vreme ce ştie că acolo este un pericol, de ce să se apropie. Şi asta mai ales
fiindcă acest imbold spre păcat există în firea noastră.
Poate diavolul să lucreze prin televizor?
Diavolul găseşte orice fel de provocare ca să-l atragă pe om spre păcat. Lucrează,
desigur, prin televizor. Dar cred că mai mult chiar decât diavolul ne păgubeşte propria neatenţie.
Cel mai rău lucru e atunci când nu dăm atenţie sinelui nostru şi nu fugim de aceste provocări ale
păcatului. Mai mult decât diavolul ne păgubeşte lipsa noastră de atenţie.
Ce înţelegeţi prin această lipsă de atenţie?
Un om, chiar de trăieşte în lume, dacă acordă această atenţie, poate să-şi spună
rugăciunea şi să ducă o viaţă creştină. Pe când altul, care e departe de lume, dacă cultivă gânduri
urâte, deşi nu are televizor, deşi nu are toate ispitele lumii, va fi vătămat, se va păgubi. De aceea e
nevoie să dăm cuvenita atenţie la toate şi să fugim de provocările păcatului şi apoi ne va ajuta
Dumnezeu. Dar e întru totul evident că, în ceea ce priveşte televizorul, această cutie nu face altceva
decât să ofere nenumărate ispite!
Ce să facă omul pentru a scăpa de tirania televiziunii?
Dacă bărbatul şi femeia se vor învoi că televizorul le face rău, vor trebui să-l arunce din
casă şi să ducă o viaţă duhovnicească: să se roage, să citească cărţi duhovniceşti, să meargă la
mânăstire, să aibă duhovnic, să-şi viziteze prietenii sau părinţii, sau pe cei în nevoie. Astfel vor
reuşi să umple golul din lăuntrul lor. Dacă aruncă televizorul şi nu au o viaţă duhovnicească, nu
vor rezista şi din nou o să-şi ia televizor.
Eu cred că nimeni nu mai poate spune astăzi că televizorul nu vatămă. Problema este
cum să biruim această obişnuinţă, această slăbiciune de a ne uita la televizor, cum să scăpăm de
această ispită a dependenţei de televizor. Trebuie luptă! Dacă cineva va reuşi să se elibereze, de
multe ispite va scăpa după aceea.