Sunteți pe pagina 1din 96

Pr.

Constantin Necula

anatomia sufletului
Editura – Sibiu
tel. 0745 / 679038; 0766 / 530777
www.agnos.ro
e-mail: editura_agnos@yahoo.com
ISBN 978-973-1941-36-3
Pr. Constantin Necula

anatomia
sufletului

Apare cu binecuvântarea
ÎPS Dr. Laurenţiu Streza
Arhiepiscopul Sibiului şi
Mitropolitul Ardealului

Editura
Sibiu, 2015
Consilier editorial:
Conf. Univ. Dr. Lucian Grozea
Redactor:
Raluca Toderel
Copertă:
Andrei Rosetti

Conferință susținută de Pr. Conf. Univ.


Dr. Constantin Necula (Facultatea de Teolo-
gie Ortodoxă Andrei Șaguna, Sibiu), la invi-
taţia OTS (Organizaţia Tinerilor din Sibiu),
în Aula Facultăţii de Medicină Sibiu, în 9 de-
cembrie 2014.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a


României
Necula, Constantin
Anatomia sufletului / pr. conf. univ. dr.
Constantin Valer Necula. - Sibiu : Agnos,
2015
ISBN 978-973-1941-36-3
244
Anatomia sufletului

Teodora Șpan: Vreau să vă salut din


partea organizaţiei noastre, şi anume Orga-
nizaţia Tinerilor din Sibiu. Pentru cei care
nu ştiu, asociaţia noastră reprezintă un grup
de tineri care promovează valorile tradiţio-
nale ale poporului român.
În această seară, după cum ştiţi, tema
conferinţei noastre este „Anatomia sufletu-
lui”. Anatomia este ştiinţa care studiază fi-
inţa umană din punct de vedere morfologic,
la nivel macroscopic. Partea nevăzută de
anatomie se poate studia cu ajutorul micro-
scopului optic sau electronic. Se poate pune
întrebarea, aşadar, care sunt modalităţile de
studiere a sufletului? Există, la fel, o parte
anatomică şi o parte nevăzută?
O altă afirmaţie care mi-a plăcut foarte
mult când am auzit-o este că omul nu are
suflet, ci este suflet şi are trup…
Îi dau cuvântul, aşadar, Părintelui Con-
stantin Necula, invitatul nostru, care este

5
Pr. Constantin Necula
nu numai un cadru didactic la Facultatea
de Teologie Ortodoxă din Sibiu, ci este şi un
apropiat de sufletele oamenilor şi ale tineri-
lor, în special.
Vă mulţumesc!
Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Ne-
cula: Sărut mâna şi eu!
Mă simt cozonac, pentru că ei cultivă
tradiţiile româneşti. Mă simt ca un co-
zonac, aşa…, cu promovarea produselor
tradiţionale…
Mulţumesc mult, Teodora, şi să ştiţi că
pentru ea sunt, în primul rând, în seara asta,
aici, că tot timpul mi-e ruşine să o refuz.
Vă mulţumesc foarte mult că aţi venit
şi vreau să ne înţelegem bine: nici nu e
cazul ca întâlnirea din seara aceasta să o
numim conferinţă. Aş vrea să ştiţi că nu
mi-o trec în Curriculum vitae decât dacă
împreună-vorbim.
Am ales şi ne-am gândit împreună la
acest subiect de anatomie şi ca să vă luăm
ochii, e clar! Sunt foarte priceput la titluri,
numai că astăzi, când am văzut afişul şi
am văzut plămânii mei bolnavi cum se
reflectau în afiş, aproape că m-am speriat!
E ceva în fata asta care funcţionează mai
altfel decât în general…
M-am gândit foarte mult ca, în seara
aceasta, împreună să ne spunem unii al-
6
Anatomia sufletului
tora că întotdeauna contăm mai mult pe
ceea ce nu vedem din noi decât pe ceea ce
vedem din noi. Trăim într-o ţară în care
foarte mult ceea ce afişezi contează. Unii
au afişat prostie şi au păţit-o. Să le dea
Dumnezeu bine! Adică între trei şi şase
ani să ia pe ce au scris! Alţii afişează o gran-
dilocvenţă uluitoare nimic spunând. O
foarte mare parte dintre cei care încearcă
să tragă sforile în ţara aceasta sunt tapetaţi
cu diplome, fără a avea niciun conţinut.
Personal, mă revolt de fiecare dată când
văd Curriculum vitae împănate cu tot fe-
lul de titluri-titluruşuri, pentru că ştiu că,
de obicei, astea nu prea mai spun mare
lucru, pentru că se falsifică în permanen-
ţă raportul de evaluare asupra omului şi
raportul societăţii asupra valorii omului.
Ceea ce mă gândesc să vă pun la ini-
mă astăzi este încercarea de a identifica
împreună de ce e mai important sufletul
nostru decât tot ceea ce ne oferă societatea
din jur şi de ce e important să vă creşteţi
sufletul. Suntem, cu voia lui Dumnezeu,
într-o criză majoră din punct de vedere al
imaginii Bisericii în societate. N-avem a
ne feri! Atitudinea retardată a unora din
timpul campaniei electorale, atacul la ora
de religie, care aţi remarcat că a primit o
hotărâre a Curţii Constituţionale tocmai
7
Pr. Constantin Necula
între cele două alegeri, adică dacă nu sun-
teţi cuminţi, să vedeţi ce vă facem! – hai să
vedem ce ne fac! – sunt doar câteva din-
tre realităţile cu care se confruntă Biseri-
ca noastră astăzi. Iar pe de altă parte este
misiunea umilă a preotului de a fi lângă
oameni, de a sta lângă oameni, de a trăi
lângă oameni. De aceea m-am gândit că
este bine să vă spun, din punctul meu
de vedere, ca preot şi ca frate şi fiu mai
mare, câteva gânduri legate de importan-
ţa aceasta a nevoii de a vă creşte sufletul.
N-avem nicio materie în şcoală care să
ne crească sufletul. Punct! Nu ne învaţă
nimeni să fim mame, nu ne învaţă nimeni
să fim taţi, nu ne învaţă nimeni cum să
iubim, cum să nu urâm, n-avem o ma-
terie de rezistenţă la şicanele profesorilor,
la mediocritatea lor, n-avem nici ca pro-
fesori o materie care să ne înveţe la şcoa-
lă cum e când scuipă elevii pe materia pe
care o predai… Nu suntem, de fapt, pre-
gătiţi deloc pentru viaţă! Ceea ce învăţăm
sunt formule, sunt tapete de informaţie,
sunt, dacă vreţi, link-uri prin care să acce-
săm, din când în când, câte ceva legat de
cultura noastră. Dar n-avem nicio scară
interioară care să ne scoată din afara lu-
crurilor în interiorul lucrurilor. Şi aceasta
ne costă foarte mult. Foarte greu găsim, ca
8
Anatomia sufletului
oameni, motivaţia interioară pentru care
să merite să murim, nu doar să trăim, care
să ne îngăduie să putem merge mai de-
parte cu fruntea sus şi să înţelegem deplin
că Puştiul Ăsta Care Se naşte la Betleem
peste câteva zile e chiar un Om de treabă!
Migrantul Ăsta celebru! Alergatul de dic-
tator! Hristos este o victimă! Se naşte vic-
timă. Se naşte victimă a unei societăţi care
pare că n-are nevoie de El. Se mulţumeşte
să ştie pe de rost textele. Este foarte încân-
tată că deţine tradiţiile. Şi-acum vedeţi…
sunt un pic ironic, dar nu mă refer strict
la unii din Biserica Ortodoxă, care au ace-
eaşi boală ca cei din Vechiul Testament la
vremea întrupării Mântuitorului Hristos.
E suficient că avem tradiţia de partea noas-
tră! Serios? E suficient că avem Irozi să ne
conducă! Serios? Problema e că nu mai
avem Betleemul la îndemână. Betleemul
nu este repetabil. Este irepetabila povară
a unui neam omenesc care nu şi-a recu-
noscut Dumnezeul când S-a întrupat. Şi
aduceţi-vă aminte de primele atitudini
faţă de Acest Bebeluş Ceresc. Nu? E ur-
mărit de un dictator, să fie ucis, şi devine
migrant, pentru că fuge în Egipt. Iar apoi
un imigrant în propria lui ţară – pentru
că Se întoarce în propria ţară, pentru a-Şi
ocupa locul într-un alt oraş decât cel în
9
Pr. Constantin Necula
care S-a născut. Aţi văzut că niciodată nu
are carte de muncă, e un mic delincvent,
până la urmă, pentru că de la 12 ani, până
la 33, când moare, este total împotriva în-
tregii orânduieli de partid şi de stat. Nu-L
simţi foarte cuminte decât în unele aspec-
te: Daţi Cezarului ce-i al Cezarului… Şi
cam atât! Nu vine neapărat să revoluţio-
neze sistemul ca atare, ci vine să revolu-
ţioneze oamenii care nu mai respiră în
sistem. Ba mai mult decât atât, am fost în
săptămânile trecute la colegii de la ELSA,
de la Facultatea de Drept – nişte copii ex-
cepţionali de la Drept! Ei, copii… Nişte
domnişoare şi nişte domnişori de la Drept
care sunt nişte oameni de excepţie, semn
că DNA-ul are urmaşi! Am constatat cu
ei împreună că Hristos este un Puşcări-
aş; o zi, totuşi, face puşcărie. Adică, dacă
tot vorbim despre delincvenţă juvenilă,
trebuie să ne amintim că Hristos este un
astfel de Delincvent Juvenil, deşi delin-
cventul îşi pierde juvenilitatea de obicei,
Hristos nepierzându-Şi-o niciodată!
Suntem în faţa unei astfel de provocări.
Viaţa noastră nu are capete aşa de uşor as-
cunse. Şi atunci când treci la reacţia ana-
tomo-patologică a trup-sufletului, începi
să te sperii. De obicei, ajungem în ultimă
instanţă la analiza medicului; e drama tu-
10
Anatomia sufletului
turor medicilor din lume, că ei nu mai au
ce face în momentul când ajungem la ei
sau au prea puţin de făcut şi zic, în mare
parte, eu fac atât, dar Dumnezeu face mai
mult! Un control periodic la medic nu
duce la vindecarea bolii, ci la descoperirea
şi tratarea ei în timp.
Aceasta se întâmplă şi în Biserică! Su-
fletele noastre nu pot să primească răs-
puns la toate întortochelile din ele. Nu
toate frustrările noastre sunt rezolvabile
prin vorbit cu ceilalţi. Biserica nu-i doar
un spaţiu al logo-terapiei, ci al Logosu-
lui întrupat, Care face terapie cu o lume
întreagă. Şi cum omul este concomitent
cosmos şi micro-cosmos sau, dacă vreţi,
macro-cosmos şi micro-cosmos – asta
de la Sfântul Maxim Mărturisitorul, mai
tare, citire –, înţelegem pe deplin că tot
ceea ce se petrece în afara noastră, uneori,
are rezultat în interiorul nostru, de cele
mai multe ori! Se răsfrânge în interiorul
nostru! Că nu poţi să fii, de exemplu, un
elev excepţional într-o şcoală mediocră,
pentru că mediocritatea nu poate fi punct
de reper niciodată. Că nu poţi să trăieşti
la maximum o iubire într-o lume care se
urăşte. Trăieşti o iubire limitată de urile
celorlalţi. Că nu poţi să fii sănătos mintal
într-o lume care a luat-o razna şi care cre-
11
Pr. Constantin Necula
de că e mai important, ştiu eu, procentul
de salarizare decât procentul de jertfire
de dragul celuilalt. Că nu poţi să trăieşti
într-o lume normală – şi o spun în Facul-
tatea de Medicină! –, având medici-func-
ţionari, care sunt obligaţi să noteze, să
raporteze mai mult pe hârtie decât faţă
către faţă cu tine, într-o realitate imediată
a cunoaşterii beneficiarului muncii sale ca
medic. Că e nepermis să ceri, de exemplu,
la nesfârşit unui profesor să fie senin la
catedră, în timp ce tu îi înnegurezi toată
cultura pe care i-o pui la îndemână. Sun-
tem, din acest punct de vedere, un produs
al lumii în care trăim. Un produs al mar-
ginalizaţilor care nu mai văd nicio scăpa-
re. De aceea lumea s-a săturat şi a explo-
dat; românii explodează din 25 în 25 de
ani. Mergeţi acasă şi scădeţi din 2014 25
de ani, din 89 25 de ani, din 64 25 de
ani… Să vedeţi ce date istorice vă dau! Vă
speriaţi! Deci încercaţi să înţelegeţi că în
mecanismul acesta al lumii noi nu putem
interveni! Putem doar să trăim cu demni-
tate în el şi să ne alegem ca, în interiorul
nostru, în partea de anatomie personală,
să putem să blocăm intrarea viruşilor din
viaţa noastră de jur-împrejur.
Şi-atunci, cu ce-i de început? Unii oa-
meni spun că, dacă eşti întreg la cap, eşti
12
Anatomia sufletului
sănătos la tot corpul. Probabil! Alţii spun
că, dacă inima îţi funcţionează, îţi funcţi-
onează tot corpul. Probabil! Cei care sunt
specialişti pe plămâni spun: Bă, plămânii
sunt importanţi, că… Fiecare crede că or-
ganul pe care s-a specializat e cel mai bun.
Aşa e şi Biserica. Oamenii ei pot crede că,
dacă vă spovediţi, dacă trăiţi acolo, gata,
mântuirea e la orizont. Probabil. De fapt,
pentru fiecare dintre noi, efortul pe care-l
avem de făcut este să vindecăm organul
care ne doare, nu să inventăm un organ
care nu ne doare. Să căutăm să vedem
ceea ce ne doare ce fundament are în
spatele durerii pe care ne-o propune. În
ce mod ceea ce iese în afara noastră şi ne
deranjează şi ne tulbură şi ne scoate to-
tal din ritmul nostru de viaţă are la bază
doar greşeala noastră, nu şi cumva o me-
dicamentaţie proastă, o cultură, un ethos
anatomic fals.
De ce vă zic lucrurile acestea? Pentru
că de foarte multe ori hiperbolizaţi sufe-
rinţele pe care le aveţi, pentru că nu cu-
noaşteţi adevăratele suferinţe. Eu de aceea
mă simt foarte apropiat de studenţii de la
Medicină şi de la Armată – uneori, chiar
mai apropiat decât de teologii noştri su-
per-performanţi duhovniceşte –, pentru
că oamenii aceştia, voi, medicii şi ofiţerii,
13
Pr. Constantin Necula
militarii, încă întâlnesc moartea. În faţa
morţii, suferinţele acestea ale noastre –
Nu mi-a mers pixul la examen şi de aia nu
am pus două X-uri în plus la test! sau Mi
s-a blocat iphone-ul când să copiez, pardon,
să transmit datele mai bine... –, deci toate
fiţele acestea de doi bani, toate prostiile
acestea pe care le avem în cap nu pot fi
motivaţii ale unei dureri care să te înveţe să
te jertfeşti. Ele sunt cel mult aşa, nişte fiţe.
Ştiţi cum? Mamă, nu mi-a ieşit reverenda
asta bine! Nu-i chiar de mătase din India!
E aşa…, de mâna a doua… Adică fiţe care,
de obicei, anulează darul lui Dumnezeu
pentru suferinţa pe care o porţi cu tine.
Şi atunci inventezi organe care suferă de
pomană, în plus şi-n altă direcţie decât e
boala ca atare a sufletului tău.
Ei bine, Părinţii Bisericii ne îndeamnă
întotdeauna să vedem organul bolnav. Să
constatăm că, de exemplu, atunci când
fumăm – mânca-i-ar Raiul pe Părintele
Paisie şi pe Părintele Porfirie, ce simpli
erau ei în a le spune lucrurilor pe nume!
–, nu e o chestiune doar de voinţă. E şi o
chestiune de plămâni! Nu-i doar o chesti-
une de plămâni. E şi o chestiune de voin-
ţă! De exemplu, alcoolismul... Oricât am
vrea noi să facem pe deştepţii, nu-i numai
o treabă de voinţă. E şi o treabă de gât, de
14
Anatomia sufletului
ficat, de inimă, e şi o treabă de familia din
jurul celui care consumă lucrurile aces-
tea. Adică e mult mai amplu decât pare
la prima vedere! Căderea unui elicopter
– nu? – într-un capăt de judeţ nu e nu-
mai vina pilotului, să ne înţelegem bine!
Acolo sunt şi mecanicii – toţi s-au simţit
culpabili! Vă dau eu scris că orice rezul-
tat va da raportul procurorului – proba-
bil că pilotul e de vină, ca întotdeauna,
ca în toate accidentele în care şoferii mor
–, orice raport se va da din punctul acesta
de vedere; oamenii care au participat real
la misiunea aceea, toţi vor avea partea de
vină pe care şi-o vor asuma.
În viaţa duhovnicească nu e altfel! În
viaţa duhovnicească, pentru a putea să
interpretezi corect semnele, trebuie să te
duci la oamenii care sunt experţi. Totu-i
să nu confunzi experţii între ei. Să cauţi să
primeşti de fiecare dată lucrurile care cu
adevărat să te zidească şi să te ajute să-ţi
vezi de cele de care ai nevoie, ca să ieşi
din starea de criză în care te afli. Folosesc
termenul de criză cu amândouă conota-
ţiile: pe de o parte, toată lumea ne spune
că suntem în criză şi se crizează şi ţipă şi
urlă şi crede că acest criză este un element
negativ; pe de altă parte, apare în schimb
termenul de crisis, care înseamnă, de fapt,
15
Pr. Constantin Necula
o recreare a lumii. Fiecare stare de criză te
pune într-un sistem de relansare a propri-
ei tale vieţi. Când eşti în situaţia de a şti
sau nu dacă te călugăreşti sau nu te călu-
găreşti, când îţi tremură carnea pe tine că
mai ai puţin până să-ţi pună hainele călu-
găriei, dar tu încă mai ai îndoieli. Dar de-
păşindu-le, treci din starea de criză în­tr-o
stare de sănătate liniştită sau în­tr-o epi-
criză sănătoasă, dacă vreţi. Atunci situa-
ţia se modifică dintr-odată. Sau momen-
tul în care stai să alegi între medicină şi
altceva sau, în medicină, între cutare sau
cutare performanţă, pe care vrei să o ur-
mezi, pentru că medicul nu poate fi decât
performant – dacă nu-i performant, nu e
medic; e cadru medical, e funcţionar pu-
blic al Ministerului, e orice altceva… Dar
când îţi asumi medicina, de exemplu, sau
o falie din medicină pentru care vrei să
mergi mai departe, când îţi asumi o falie
din teologie pentru care vrei să faci per-
formanţă, atunci crizele tale dobândesc
valenţe pozitive. Aşa e şi în viaţa duhovni-
cească! Sunt lucruri care ne macină. Sunt
frustrări care ne umilesc. Sunt răni care ne
aduc în situaţii mari de durere, de supă-
rare. N-ai a le ocoli! A tot pune capul în
nisip şi a spune vai, ce grav este! nu e o so-
luţie. Uite, luăm exemplul orei de religie,
16
Anatomia sufletului
că ne bântuie fantoma lui Marx încă. Ce
e atât de grav dacă scoatem ora de religie
din şcoală?! Nu a mai fost scoasă din şcoa-
lă?! Bun, trebuie să o privim cu luciditate:
vor să ne execute. Bravo! Minunat! E cea
mai mică pedeapsă pentru triumfalismul
în care am trăit în ultimii 25 de ani. Pen-
tru lipsa noastră de dialog social. E cea
mai mică pedeapsă pe care o putem lua!
Pentru grandomania noastră eclezială. E
cea mai mică pedeapsă pe care puteam să
o încasăm! Problema este că rodul acestei
pedepse nu suntem noi, că marea majori-
tate dintre purtătorii de reverendă şi din-
tre angajaţii diferitelor structuri ministeri-
ale nu sunt afectaţi. Dar puştii din bancă?
Ei ce zic? Ştiţi care a fost prima asociaţie
care a sărit în ajutorul Bisericii pentru
ora de religie şi singura care se zbate real?
Asociaţia Părinţilor Copiilor. Pentru că ei
au înţeles mai mult decât mulţi alţii că,
în sine, predarea religiei nu e o chestie de
moft, nu e o treabă de lege, nu e o treabă
de Curte Constituţională, pe care pot s-o
mai combat vreo două-trei zile, până vor
da motivaţia – după aia, nu mai am voie
să mai comentez nimic. După ce publică
motivaţia în Monitorul Oficial, punem
leucoplastul pe gură şi tăcem! Că aşa cre-
dem că rezolvăm situaţia. Niciodată!
17
Pr. Constantin Necula
Criza sentimentală din viaţa tânăru-
lui… E important să te smiorcăi toată
ziua că te-a lăsat iubita sau să te aduni, să
vezi pentru ce te-a lăsat, să schimbi, ca să
cucereşti următoarea iubire? E important
într-un an în care ai pierdut zece examene
să te lălăi şi să minţi acasă că ai luat toate
examenele sau să te apuci de învăţat, ca,
până la urmă, să-ţi rezolvi problema cu
examenele? Deci nu cuvintele vor acoperi
vreodată frustrările şi decăderile noastre.
Şi-atunci, ce-i mai important în viaţa
anatomo-patologică a unui suflet? Să-şi
piardă sufletul!
A zis Teo că omul este un suflet care
are trup – şi aşa şi este! Dar în aceeaşi mă-
sură nu trebuie să uităm că omul nu poa-
te fi educat decât întreg: trup şi suflet. Şi
că, de fapt, atunci când suntem oameni
duhovniceşti trebuie să căutăm un echi-
libru între trup şi suflet, în aşa fel încât
nici sufletul să nu-l băgăm în puşcărie, ca
să nu devenim tertulianişti, nici trupului
să nu-i dăm boală, fiind nişte pătimitori
absurzi, fără ţintă în Hristos.
Sunt mulţi care zic: Mă duc la medic şi
să-mi scoată dintele pe viu, că vrednic sunt!
Vrednic, că am păcătuit! Să sufăr! Ăsta e
la sectorul psiho-pupu, adică el ar putea fi
dus şi la alţi medici, nu numai la dentist.
18
Anatomia sufletului
Vreau să înţelegeţi bine ce vă spun: nu
toate suferinţele sunt în Hristos, cum nu
toate bucuriile sunt în Hristos! Cum ni-
cio înfrângere nu este înfrângere da­că-L ai
pe Hristos lângă tine. Şi-atunci, în toată
structura aceasta intimă a anatomiei sufle-
teşti, veţi constata că important, de fapt,
e ca toate organele să se lege corect, într-o
sănătate sufletească ce dă echilibru omului
în Hristos. Niciodată şi în nicio altă situa-
ţie nu se poate întâmpla în viaţa unui om,
împotriva voinţei sale, să fie dus cu totul
în ruperea de Hristos, mi-a spus mie odată
un nene. Şi am zis: Hehe! Mi-a­duc amin-
te de fenomenul Piteşti. Mi-aduc aminte
de Jilava, Fortul 13. Mi-aduc aminte de
Gherla. A apărut de curând o carte a Ali-
nei Ştef, despre supravieţuitori. Oameni
de 15-16-17 ani arestaţi, băgaţi în puşcă-
riile comuniste, bătuţi, puşi să mănânce
fecale pe post de Împărtăşanie. Care din
generaţia Facebook rezistă la asta? Că pe
Facebook te baţi uşor, eşti tupeist – ace-
eaşi persoană poate să scrie de zece ori, că
el e Anonimus. Şi încep cu fiţe… N-am
văzut nicăieri mai multă mascaradă şi
mediocritate decât în răspunsurile de pe
blog. Săptămâna trecută, când am scris
la Turnul Sfatului un răspuns la trei în-
trebări, unul spunea Popă împuţit! Ştiu eu
19
Pr. Constantin Necula
cât iei la Bobotează! Îl anunţ oficial: n-am
fost cu Boboteaza decât o singură dată în
douăzeci de ani de preoţie! Na! Sâc! Slavă
Domnului, preoţii chiar nu semănăm toţi
între noi, n-ai ce-i face! Necunoaşterea
persoanei, aruncarea cu vitriol în toate di-
recţiile, generalizarea de care toţi suntem
bolnavi în ultima vreme – am devenit un
popor de bârfitori –, da, generalizarea de
care suntem toţi bolnavi ne costă! Ne cos-
tă liniştea noastră sufletească! Absolută! O
linişte de care avem nevoie, pentru ca în
afara noastră să stabilim liniile de forţă şi
de educaţie echilibrată.
Vreau să vă zic lucrurile acestea pen-
tru că sunteţi, în parte, în acelaşi tangaj
cu ceilalţi. Sufletul tânăr n-are voie să fie
bulversat cum aţi fost voi bulversaţi, ştiu
eu, în ultimii 3-4-5 ani, în care modelele
oferite de supravieţuire, politicile cultura-
le, politicile educaţionale au fragmentat
foarte mult din forţa şi din dinamica pe
care voi înşivă le aveţi foarte bine înscrise
în sufletul vostru, pentru a putea să deve-
niţi maturi.
Maturitatea n-o dă suferinţa. Maturi-
tatea o dă răbdarea de a te creşte pe tine.
Devii matur când te creşti pe tine, când
ai capacitatea de a spune: Asta nu merge şi
muncesc să ies din ea! Cealaltă nu merge şi
20
Anatomia sufletului
încerc să muncesc cu ea. Asta merge bine şi
încerc să nu mă dau mare, pentru că merge.
Că suntem frumoşi… Sunteţi de la tata,
mama şi Doamne-Doamne! Nu trebuie
să vă puneţi voi acolo în valoare tot tim-
pul frumuseţea, pentru că ea există! Ea şi
când e acoperită există! Poate fi surprinsă
într-un zâmbet, poate fi surprinsă într-un
surâs, într-un gest. Dar lucrurile pe care le
avem cu adevărat formidabile în noi sunt
cele care ne ajută să progresăm, sunt cele
care cu adevărat ne pun la muncă. Omul
este construit ca un mare – dacă vreţi –
complex multinaţional. Că tot vreţi voi
să vă angajaţi toţi la multinaţionale... Na,
luaţi de aici: sunteţi un complex multi-
naţional! În care puteţi produce orice.
Dar pe rând. Şi trebuie să fiţi atenţi, că
Angajatorul, Care este Hristos, vă vrea pe
toţi salariaţi la maximum. V-ar da şi pri-
me, dacă se poate. Şi, la sfârşit de tot, v-ar
aşeza în Rai.
Adică nu există moment în viaţa noas-
tră în care vreunul din organele noastre
interioare să funcţioneze perfect, dar exis-
tă mii de momente în viaţa noastră în care
n-avem voie să dăm vina pe vreun organ
sufletesc că nu funcţionează doar pentru
că noi nu suntem capabili să ne recunoaş-
tem boala.
21
Pr. Constantin Necula
Toată Biserica, toată teologia istorică a
Bisericii noastre este legată de acest echilibru
între interiorul şi exteriorul omului. Să ştiţi
că, de foarte multe ori, când citesc romane
poliţiste, când citesc romane, în general, îmi
dau seama că, uneori, într-un roman istoric
e parcă un pic mai multă teologie decât în
frazele noastre zis-teologice. Că, atunci când
priveşti realitatea din jur, e mai important
decât atunci când stai şi adormi aşa, noap-
tea, ascultând câte o slujbă.
Că la noi aşa e… S-a dus un preot,
săracul, bietul de el, la psihiatru şi a zis:
„Domnule doctor, am insomnii! Domne, nu
mai pot dormi! Ce să mă fac?” „Părinte, am
eu o soluţie!” „Vă rog! Mai ales, că am venit
la dumneavoastră, că sunteţi enoriaşul meu
– sigur, n-o să mă pârâţi la nimeni că am
probleme…” „Nu, Părinte! Am şi soluţia!”
„Care?” „Înregistraţi-vă predica de dumini-
că şi puneţi-v-o seara când vă aşezaţi în pat.
O să adormiţi în trei minute!”
Tratamentul e multiplu – pentru fie-
care boală pe care o avem, rezultatul me-
dical este în noi înşine. Vectorul care ne
salvează este în noi înşine şi în libertatea
noastră de a ne uni cu Hristos.
Pe de altă parte, vreau să vă mai zic
un lucru şi cred că şi încheiem pretextul
întâlnirii din seara aceasta: noi folosim
22
Anatomia sufletului
cuvinte foarte mari în teologie pentru a
defini şi pentru a redefini valorile umane.
Vreau să faceţi experienţa de a vă redesco-
peri cum sunteţi, nu cum am vrea noi să
facem din voi. Să vă aduceţi aminte cine
sunteţi, care vă sunt idealurile şi să vi le
respectaţi. Iar când greşiţi, să nu intraţi
în crize majore, pentru că nu vă foloseş-
te la nimic! S-o luaţi de la capăt! Lucrul
cel mai greu pe care-l înveţi în viaţă este
reconfigurarea. GPS-ul intern, dacă vrei.
Sau, dacă vreţi, restartarea prin stent a
inimii duhovniceşti. Inima duhovniceas-
că presupune mai multe posibilităţi de
stentuire decât cea fizică. Posibilitatea de
a recupera plămânul duhovnicesc e mult
mai mare decât posibilitatea de a recupe-
ra plămânul trupesc. Adică omul interior
este mult mai vrednic de restaurare decât
omul în care exterior trăim.
A fost o întrebare pe care am pus-o
mamelor când am fost la întâlnirea pro-
pusă de Polisano la teatrul Gong, Vreau să
nasc aşa cum vreau. Foarte interesantă! A
fost unul din cele mai frumoase momente
pe care le-am trăit ca preot: să vezi o sută
de burtici (viitoare mămici) întrebân­du-se
cum să facă ele mai bine pentru copilul
lor. Asta e frumuseţea unui popor! Nu
rapoartele seci! A crescut demografia… La­
23
Pr. Constantin Necula
s-o, domnule, că aia creşte şi scade după
cum sunt interesele politice. Dar când vin
mamele să te întrebe de Doamne-Doam-
ne şi de bebeluş, acolo-i fain! Asta-i Bise-
rica vie pe care o vrea Hristos! Ei bine, şi
le-am întrebat pe mamele acelea: Măi, voi
când tot mergeţi acolo, la ecograf, să vă tot
uitaţi – bebeluşul în poziţia 1, în poziţia
14, săptămâna cutare –, mergeţi să-l vedeţi
sau mergeţi ca să aflaţi dacă are vreo piesă
lipsă? Şi dacă are o piesă lipsă, de unde o
luaţi? Dacă lucrurile ontologice ne sunt
date o dată pentru totdeauna, fizic, du-
hovniceşte, sufleteşte, reconfigurarea e
oricând posibilă.
De exemplu, sunt conştient pe zi ce
trece tot mai mult că notele noastre la
şcoală nu mai valorează nimic. Sunt min-
ciuni! Nimic! Sunt chestiuni de toane, de
relaţii, de încontrare sau descordare. De
fapt, ce valorează enorm în viaţa noastră
şcolară este cordialitatea pe care o dezvolţi
cu elevii tăi, posibilitatea ca ei să te re-
prezinte peste câţiva ani, să recapitalize-
ze cu duhul tău lucrurile goale din viaţa
pe care o trăieşti în mediul profesional.
Ştiţi că nu contează neapărat să-ţi iei doc-
toratul. Contează cine-ţi semnează că ai
luat doctoratul cu el. De exemplu, nu e
la voia întâmplării să spui că ai făcut –
24
Anatomia sufletului
ştiu eu – orice materie cu cineva, ci, dacă
numele acelui cineva reprezintă ceva în
domeniu, rămâi în continuare ca un fir
ductor al propriei sale sensibilităţi. Noi,
din nefericire, am avut la Sibiu câţiva pă-
rinţi profesori care s-au stins între timp:
Părintele Aurel Jivi, Părintele Sebastian
Şebu, Părintele Floca. Vreau să vă spun
că, în parte, toţi cei care trăim aventura
aceasta a cunoaşterii teologice suntem
continuarea lor. Cu voie sau fără de voie
– de cele mai multe ori, cu voie. Cel mai
frumos e să te trezeşti că iubeşti materia
aşa cum o iubea cel care te-a învăţat să
o iubeşti şi s-o predai mai departe. Unde
se încadrează asta la note? Ce diplome se
oferă că păstrezi sufletul viu al celui care
şi-a pus sufletul pentru tine? În raport cu
Mântuitorul Hristos, credeţi că o să vă
dăm certificate de bună purtare vreodată
când veniţi la altar? O să veniţi cu hârtiu-
ţa? Prin prezenta, se atestă că are dreptul de
a se împărtăşi de 3,14 ori pe bază de 72,4
metanii pe secundă la pătrat… Anatomia
sufletului înseamnă că posibilitatea remo-
delării şanselor de mântuire este infinit de
infinite ori mai mare decât orice posibili-
tate de restaurare plastică a materiei din
care suntem făcuţi. Dacă am învăţa lucrul
ăsta, dacă am ţine mai mult la lucrul aces-
25
Pr. Constantin Necula
ta, am fi salvaţi! Când ţinem mai mult la
lucrul acesta, suntem salvaţi! Când iubim
mai mult partea sufletească în care creş-
tem către Dumnezeu, devenim de mii de
ori mai importanţi decât orice fel de alţi
contribuitori la viaţa noastră de zi cu zi.
Acesta e doar pretextul. Mai mult de
atât chiar nu vă zic – sâc! O să vreau să vă
rog să povestim pe mai departe şi să înţe-
legeţi un lucru foarte important: de foarte
puţine ori Biserica oferă posibilitatea de
dialog cu tinerii. Foarte mult vă plângeţi,
ca tineri, că nu dialogaţi cu Biserica; eu
nu-s Biserica, eu-s Costică Necula, băia-
tul frizerului, adică… să fim serioşi! Eu
n-am opinia Bisericii. Biserica n-are opi-
nii, Biserica are numai dogme, învăţături
de credinţă. Oamenii Bisericii au… pă-
reri. Şi opinii. Dar vreau să înţelegeţi bine
că astfel de conferinţe vă sunt oferite toc-
mai pentru a putea vorbi. Îmi doresc clipa
în care – şi probabil că de la 1 ianuarie aşa
va fi – la catedrală, de exemplu, să punem
scaunele de jur-împrejurul centrului, aco-
lo, şi să facem în fiecare duminică seara
astfel de întâlniri, în care să întrebaţi ce vă
taie capul. Fără jenă că vă aud sfinţii din
icoane, că, până la urmă, nici ei n-au fost
altfel decât nişte tineri duşi cu vaca pri-
ma dată şi apoi întorşi la Limanul cel lin.
26
Anatomia sufletului
Adică mi se pare absurd noi să emitem, să
aşteptăm un feed-back de la voi şi, apoi,
când vine feed-back-ul, noi să întoarcem
tot timpul spatele: Oricum ştiam că sun-
tem buni! Nu? Sau să mă uit neapărat pe
ratingurile marilor decelatori de mode-
le media, în care, vai, Biserica a ajuns la
62%! E mult mai mult decât vreodată! O
Biserică în care încă se mai duce 62% din
populaţie e o Biserică vie. Dar mie cifra
nu îmi spune nimic. În Biserica mea, ti-
nerii sunt 100% lângă Biserică. M-au în-
trebat oamenii: „Părinte, n-aţi văzut că nu
mai avem tineri în Biserică?” „Îmi pare rău!
Din direcţia din care privesc eu Biserica
sunt numai tineri!” Chiar îmi pare rău! Eu
însă nu văd nicicum nici senatori, nici de-
putaţi, nici politicieni, ci eu văd oameni
care vor să facă altceva din viaţa lor, să-şi
promită altceva propriei lor vieţi.

27
Întrebări și răspunsuri

Cum să trăim moartea celor din jur?

Grea întrebare! M-aţi prins, doamna


profesoară!
Pentru mine, personal, cel mai greu
este să trec pe la oncologie săptămânal şi
să constat că se goleşte un pat care nu se
transformă într-o bucurie. Că, dacă s-ar
vindeca… Nu m-am îmbătat – poate
m-oi fi îmbătat vreodată, dar nu mai ţin
minte cum e să fii beat, dar cred că m-aş
îmbăta de fericire! Ştiţi cum zic? Îi văd
cum trec pe lângă mine… Şi eu sufăr de
aceeaşi tristeţe şi de aceeaşi rupere. Aţi re-
marcat că, în Liturghia de la catedrală, ni-
ciodată nu ezit să fac pomenirea morţilor.
E singurul mod în care mă pot vindeca:
doar pomenindu-i înaintea lui Dumne-
zeu, Care e un Dumnezeu al Învierii.
Eu aşa m-am tratat o perioadă de
timp; mai ales după moartea tatei, după
Pr. Constantin Necula
moartea fratelui mamei, după aceea, ime-
diat, o mătuşă. Au fost, aşa, unul după
altul… Că, de obicei, ştiţi cum e, se rupe
un lanţ, aşa, unul după altul. Şi singura
modalitate a fost o copilărie... Recunosc
că e o copilărie, nici nu pot s-o recomand
preoţilor sau cuiva. Dar scoteam mirida
din prescură, o pupam şi după aceea o
puneam pe disc. Era un pupic dat peste
pragul acesta uriaş! Ulterior, am citit texte
care m-au dezamăgit despre moarte. Alte-
ori, unele care mi-au dat nădejde. M-am
tratat, de exemplu, cu Oscar şi tanti roz.
M-am tratat, efectiv, pe rana aceea! M-am
tratat cu… o grămadă! Nici nu ştiu! Cel
mai mult şi cel mai tare mă impresionează
rugăciunile de noapte, unde real am senti-
mentul – real, sentimentul real – că, prin
pomenirea întregului pomelnic pe care-l
am la îndemână noaptea, îmi dau seama
că îi readuc pe toţi măcar pentru câteva
clipe lângă mine. Şi v-am spus: pentru
mine personal, profesional vorbind, nu
cred că am o zi în care să nu vorbesc o
propoziţie ca profesorii mei. Deci e mo-
dul meu de a-i ţine vii.
Am văzut drame… O văd pe mama!
Mama este tristă cumplit după moartea
tatei. O văd! O văd real! Nu pot s-o ajut
decât stându-i aproape – şi eu, şi sora mea.
30
Anatomia sufletului
Jucând într-o dublă aşezare… Ne bufo-
năm, ne giumbuşlucim… Noi oricum
am fost doi copii cuminţi, în general; ne
băteam dimineaţa, la prânz, seara şi între
mese! Dar ideea e că i-am recreat mamei
acest sentiment al copilăriei noastre. Nu
vă spun ce caterincă facem cu mama câte-
odată, că mi-e şi ruşine de ea, că e om în
toată firea! Dar mama intră în jocul nos-
tru. E un fel de joc de recuperare; ceea
ce e foarte greu când rămâi cu adevărat
singur şi când te năpădeşte toată suferinţa
asta de jur împrejur. Asta vă spun…
Apoi, un lucru care pe mine mă doa-
re cumplit este înmormântarea copiilor.
Să nu vă dea Dumnezeu vreodată nici să
fiţi martori la înmormântarea unui copil,
d-a­poi să o trăiţi pe pielea voastră. E in-
credibil! E incredibil! Iar la mine este un
optimism în plus, dat de un lucru întâm-
plat în propria mea viaţă. Să ştiţi că, în
general, profesiunile vi le alegeţi şi ca să
vă răzbunaţi şi pe propriile culturi istori-
ce din propria voastră cunoaştere. Eu am
avut un frate care a murit imediat după
naştere. Ani de zile – şi acum recunosc
că uneori îl mai am – aveam sentimen-
tul real că în sinele vieţii mele sunt două
inimi care bat în loc de una. Adică pot să
spun că am biruit o dată moartea, prin
31
Pr. Constantin Necula
fratele meu, şi ştiu cum e! Nu, n-am lu-
at-o razna; să nu mă treceţi la Osho şi la
reîncarnaţi, da? Uşurel, acolo e sector psi-
ho, da? Secţia Spital 3 Religii! Dar ideea
ca atare, pentru mine, personal, e să în-
ţelegeţi, de exemplu, voi, cei care veţi fi
medici, că n-o să-i puteţi ţine în viaţă pe
toţi. Vă dau scris!
Da? Ca medici ginecologi, n-o să vi
se nască toţi copiii pe care îi aveţi pe lis-
tă. Ca profesori, nu toţi studenţii noştri
merg mai departe. Unii chiar se sting în
timpul facultăţii. Dar moartea, făcând
parte din viaţă ca atare, mă obligă se re-
structurez viaţa. Fiecare moarte mi-a dat
încă un GPS. Încă o reconfigurare. Deci,
de la un student de-al meu care a murit
în condiţii foarte grele am învăţat ce în-
seamnă să ai rezistenţă maximă şi să nu
cârteşti în faţa morţii. Eu am învăţat de la
morţi mai mult decât de la cei vii; o spun
cu tot respectul pentru asta! Cred că e un
canal de fugă al meu… Altă experienţă nu
ştiu să zic!
N-am simţit niciodată în faţa morţii
frustrare. În dimineaţa de după moartea
tatei – tata murise noaptea –, m-am dus
la Liturghie. Eram aşa, un fel de zombie.
Primul ecfonis pe care a trebuit să-l zic la
Dumnezeiasca Liturghie a fost: Că bun şi
32
Anatomia sufletului
iubitor de oameni Dumnezeu eşti… Şi al
doilea ecfonis: Că Tu eşti Învierea, şi Via-
ţa, şi Odihna… Deci eu cred că acesta-i
tratamentul! Că e bunătatea lui Dumne-
zeu în unele morţi. Noi nu le vedem, nu
le simţim ca atare, dar am stat de vorbă
cu oameni agonici care n-au mai cerut ni-
cio secundă în plus. Am stat şi cu oameni
care ar fi cerut o secundă, care nu le-ar
fi folosit la nimic. Preotul ce poate oferi
ştiţi, nu? Veşnicia. Deci eu, când mă duc
să-i împărtăşesc, nu le ofer o secundă în
plus pe ceas sau o secundă în jos pe ceas,
ci veşnicia! E cel mai frumos lucru ce pu-
tea să mi se întâmple în viaţă!
Eu am învăţat pentru medicină doi ani
jumătate, trei. Uneori mă surprind că am
atitudini de medic, dar mult mai mult mă
bucură preoţia, în care am înveşmântat
această medicină. Cunoaşterea omului fi-
zic m-a ajutat să identific, de exemplu, de
departe când omul are problemă; se sim-
te, se vede după mers, după privire, după
culoarea pielii. Dar când ai depăşit starea
asta de ambalaj a omului şi ai trecut în
partea sufletească a lui, deja e mult mai
bine, mult mai înalt, mult mai adevărat.
Nici nu pot să fiu oportunistul peşte-
lui prăjit şi să fac predici lacrimogene la
toate înmormântările, încât să fie oamenii
33
Pr. Constantin Necula
distruşi şi supăraţi şi mârâiţi şi căzuţi la
pământ! Îmi repugnă soiul acesta de pre-
oţie! Preotul nu-i cioclul comunităţii! Să
fim serioşi! Nu-i cioclul comunităţii!
Iar, pe de altă parte, e cealaltă proble-
matică: nici nu poţi să râzi ca prostul în
târg când e copilul mort la picioarele tale.
Să zici: Fraţilor, bucuraţi-vă! Iisus… Băi,
uşurel! Hristos nu Se bucură ca prostu’ pe
coperta de la Turnul de veghe. E decent! Şi
moartea m-a învăţat decenţa!
Am trecut acum prin Portugalia – am
fost 3 săptămâni, în octombrie – şi am vă-
zut monumente ale morţii: mănăstiri uri-
aşe. Uriaşe! Nu vă puteţi închipui! Unele
sunt cât Sibiul – Mafra, de exemplu, e cât
Sibiul! Tomarul. Care nu mai sunt decât
nişte foste vietăţi istorice, foste spaţii de
vieţuire. Mafra – José Saramago a sal­vat-o
cu Memorialul Catedralei, romanul său, şi
celelalte… Multe altele! Dar am înţeles în-
tre zidurile acelea că, până la urmă, zidurile
sunt vibraţii de oameni, au în ele vibraţii de
oameni. Poţi să pui mâna pe zid şi să-i simţi
pe morţi vii! Dar nu la modul cum au votat
în Teleorman, da? Cu morţii şi fantomele
deodată. Da? Deci nu aşa! Ci la modul oa-
menilor vii, care au construit lucruri eterne.
Drama cea mai mare a omului modern
este că nu mai rămâne nimic după el; ori-
34
Anatomia sufletului
cât ar fi de mare făcător de minuni, oricât
ar fi de mare făcător de complexe, oricât ar
fi de mare făcător de sisteme. Game over!
La 5-6 ani după moartea lor, totul e aproa-
pe pierdut. De-aia îmi place teologia! La
teologie ce scrii măcar rămâne înaintea lui
Dumnezeu, cu maximă responsabilitate.
Şi aşa vreau să vă trăiţi viaţa: nu în faţa co-
misiilor de examen. Veniţi-vă în fire! Fiţi
serioşi! Nu în faţa aroganţelor unuia sau
ale altuia. Voi sunteţi în faţa lui Hristos tot
timpul şi cu seninătatea aceasta trebuie să
mergeţi tot timpul. Pentru ce aţi muncit,
trebuie să-I daţi Lui raportul. Să-I spui.
Chiar, ia încercaţi la un examen odată, în
loc să scrieţi acolo, să răspundeţi direct,
să vă puneţi în faţa hârtiei şi să spuneţi:
Doamne, Iisus Hristos, înaintea Ta mă pre-
zint cu următoarele răspunsuri... Şi să daţi
drumul. La El oricum luaţi 10 – nu vă
minţiţi! Lui îi plac oamenii care muncesc.
Atât! Şi pe mine cartea Lucreţia m-a
marcat enorm de mult, dar a venit în con-
text – dacă ţineţi minte –, ca aparat edito-
rial, imediat după ce apăruse Oscar şi tanti
roz – au fost foarte aproape una de cealal-
tă–, într-atât încât m-a luat râsul plânsului.
Şi eu am avut un moment teribil de
important în viaţa mea, în care l-am cu-
noscut pe Nichita Stănescu. Eram la Bra-
35
Pr. Constantin Necula
şov, eram elev de clasa a zecea şi a reci-
tat Nichita Stănescu nişte poezii despre
moarte, pe care nu le-am mai găsit după
aceea; mă întreb şi acum de unde le-a
scos. Bine, le scotea el acolo, pe secundă.
Atunci am înţeles de la omul acela mai
mult despre înviere şi viaţă şi despre ieşi-
rea din moarte – că asta era ideea centrală
– decât am înţeles din foarte multe trata-
te calpe, în care ni se povesteşte cum stă
coliva, ce culoare să aibă bomboana, cum
să pui lumânarea... Şi care n-au nicio le-
gătură cu Învierea. N-au nicio legătură cu
Învierea! Iar tratamentul meu e Liturghia;
fără Liturghie, aş fi mort de mult.
Îmi vine câteodată să părăsesc reve-
renda şi s-o pun în cui; recunosc cu toată
inima! Mai ales în ultimele luni, mai ales
în ultimul an. Dezamăgit de foarte multe
lucruri! Ce mă ţine legat de preoţie e Li-
turghia. Fără Liturghie mor! Şi nu vreau
să mor. Încă nu vreau să mor. Mai am,
probabil, un pic, dar n-aş muri!
Ţineţi-vă de Liturghie! Eu am văzut
mame dramatizate, părinţi, am fost la în-
mormântări ale unor ofiţeri care au murit
la mii de kilometri de ţară, pe care fami-
lia n-a avut dreptul nici măcar să îi vadă,
n-au putut nici măcar să le ridice capa-
cul de la sicriu. Nu mai trăiţi în poveşti!
36
Anatomia sufletului
Veniţi-vă în fire! În România se întâmplă
lucrul acesta. În România se întâmplă lu-
crurile acestea! Noi tot plângem că moare
de Ebola jumătate din Africa – veniţi-vă
în fire! În spitalele noastre sunt mii de boli
pe care nu le mai tratează nimeni decât cu
sictirim politic.
În primul rând, ne moare sistemul de
sănătate. Ceea ce e cel mai grav! În spi-
tale uriaşe, cum a fost Hunedoara, din
7-8-9 neurochirurgi a rămas unul singur,
care face de toate, săracul. Ne batem joc
de noi! E un soi de moarte şi asta! Nu,
moartea asta n-o să-mi creeze decât frus-
trări, şi nervi, şi supărare. Sistemul acesta
de a muri sistemic! Morţile celelalte…
Nu mă impresionează neapărat că mor
gâzele toamna, pentru că ştiu că ele, în
primăvară, vor bâzâi la fel în soare. Mă
deranjează când trece iarna şi-mi dau sea-
ma că primăverii viitoare nu-i va veni iar-
na care i-a trecut în întâmpinare. Aşa că,
din nefericire, spre fericirea noastră, mer-
gem spre moarte. Nu ea spre noi! Cică a
mers Georgică şi s-a întâlnit cu moartea...
Nu s-a întâlnit cu nimeni; veniţi-vă în
fire! Omul nu se întâlneşte decât cu viaţa!
Doar când plusează un pic e moarte…
Eu sunt crescut într-un oraş în care ci-
mitirele erau departe când eram mic, dar
37
Pr. Constantin Necula
întotdeauna tata ţinea, ca un ritual de du-
minică, să meargă mai întâi la mormântul
bunicii şi apoi la biserică şi iar înapoi la
mormântul bunicii. Era un fel de te pupă
tata, un gest de genul acesta, o intimitate
cu moartea. Nu m-am jucat în cimitire
decât când am crescut un pic mai mare şi
am ajuns în Oltenia, unde-i mai slobodă
joaca în cimitire, dar cele mai importante
lecţii de viaţă le-am luat de acolo. Toţi cei
care au murit m-au învăţat despre moarte
mai mult decât cei care trăiesc. Şi mai ales
că noi avem în viaţă câţiva contemporani
morţi cărora li se pare că sunt mai vii de-
cât sunt. Şi nu sunt!
Dar insomnii încă n-am pe tema aceas-
ta. Am avut într-o perioadă, dar m-am
vindecat. M-a durut mai tare pericolul
morţii celor dragi de lângă mine – mă
refer la copii sau soţie – decât teama că
mi s-ar întâmpla mie… Până la urmă, tot
atât e! O să mă pomenească Teo al doilea
pe pomelnic şi gata!

În contextul conectării creierului la teh-


nologia de cercetare, ce importanţă mai are
cum gândim?

Păi, în urmă cu ceva timp, am fost la


nişte cursuri de NLP – că ne place neu-
ro-lingvismul mai nou. Şi exprimarea lor
38
Anatomia sufletului
era următoarea: că, fără cuvânt, expri-
marea creierului, vai, este în deficienţă.
Deşi teoria spune aşa: trei, treizeci şi opt,
cincizeci şi cinci sau cincizeci şi şapte. Cât
este cuvânt, cât este gest… Non-verbal
suntem mult mai mult decât verbal. Cred
că acordăm prea mare importanţă relaţiei
între cuvânt şi creier şi prea puţină celei
între creier şi cultură în momentul emisi-
ei, iar cultura este suma celorlalte creiere
care produc pentru noi stimuli, pentru ca,
în sine, creierul nostru să poată emite. Eu
mă tot uit că, pe când învăţam la neuro-
psiho-fiziologie cerebrală, ne tot explicau
unde e centrul vorbirii. Ei pun degetul –
bănuiesc ei că ar putea fi acolo. Probabil
că sunt nişte cercetări foarte avansate. În
urmă cu doi ani, a venit la un congres de
la noi, de la Sibiu, şi apoi la Sâmbăta un
specialist, un neuropsihofiziolog din Ru-
sia, de la Vladivostok. Nu, nu e cel care-l
tratează pe Putin! Şi acesta a venit şi ne-a
explicat, ne-a arătat uluitor, în timp real,
pe tomografe uriaşe, în ce mod influen-
ţează alcoolul, diferitele forme de alco-
ol, de 6%, 12%, 18%, 24%, 50% – la
acelea de Maramureş nu făcuseră testul,
dar cred că mureau şi ruşii! –, ne-au ară-
tat în ce mod se colorează diferite relaţii,
un fel de cotaţie cerebrală a alcoolismului.
39
Pr. Constantin Necula
Eu eram: Mamă! Ce chestie! Wow! La care
rusul: Fii serios! Asta nu e nimic! Să-i ve-
deţi pe chinezi: sunt cu 100 de ani înaintea
noastră! Tendinţa noastră de a privi cultu-
ra pe domeniu numai spre Europa şi spre
Occident, spre Statele Unite, în speţă, ne
lipseşte de marea cultură a cercetării ru-
seşti şi chineze. Sau chinezeşti, că e tot aia.
Chinezarul, care sare peste sistemul ani-
malic în cercetare, ajunge direct la uman.
Şi-atunci el câştigă din start cam 60-70 de
ani înaintea celorlalţi. Că nu mai foloseş-
te şobolanul, ci condamnatul la moarte,
ştiţi?! Îl injectează, vede cum face, dacă
moare, e mort, dacă nu, e scăpat. Numai
acum, la noi, în România, ştiţi că umbla
povestea cu scaunul electric şi cu cei trei:
cu rusul, românul şi neamţul duşi la sca-
unul electric. Se pune rusul – după zece
minute, îl întreabă ăsta: „Care e ultimul
tău cuvânt?” Ăsta: „Votcă! Icre negre.” I-au
dat un sturion, i-au dat. A dat drumul la
scaun – n-a mers. Pfii, fir-ar să fie! Eşti
liber, măi, gata! A venit românul. Româ-
nul… ce să vrea şi el? O ţâr de salam de
Sibiu, pită cu slană, i-a dat şi celelalte, dar
nu le spun, că nu-s frumoase. Dă drumul
la scaun – pac, kaputt gemacht! Nu mer-
ge scaunul. Vine neamţul, se pune pe sca-
un. Zice: „Aveţi o ultimă dorinţă?” „Da,
40
Anatomia sufletului
da­ţi-mi o şurubelniţă, să repar scaunul!”
Asta e relaţia între creier şi vorbire, ştii?
Eu personal merg pe ideea – şi vă rog
foarte mult să faceţi mici exerciţii – de
gândire înainte de a vorbi, pentru că în
România este o boală: să vorbeşti fără să
gândeşti. Deci între momentul în care
vreţi să vorbiţi şi momentul în care emi-
teţi, număraţi trei secunde şi după aceea
emiteţi. O să păreţi un pic Klaus Iohan­
nis, spre disperarea bucureştenilor, dar vă
va prinde foarte bine! Vă trebuie un res-
piro, un moment de intimitate… Şi voi
nu mai aveţi cuvinte, îmi pare rău să v-o
spun. Voi aveţi sms-uri. Cf? Ce faci? Smi-
le. Deci nu poţi vorbi aşa. Trebuie să vor-
beşti! Trebuie să vorbeşti!
Gândiţi-vă că pentru patru ore în Ro-
mânia ar cădea toată reţeaua de telefonie
mobilă. Habar n-avem ce să facem în casă
– eu vă spun! Habar n-avem! Ei, asta este
relaţia între creier şi vorbire. Deşi eu am cu-
noscut mari vorbitori – mari vorbitori! –,
care nu spuneau nimic. Nu emiteau niciun
cuvânt! În schimb, în toată faţa lor, în toată
ţinuta lor, în tot gestul lor, spuneau tot!
Oricum, creierul nu ne este dat doar
spre a vorbi – să ne lămurim! –, ci şi spre a
gândi. Apropo, iubim cu creierul? Eu zic
că da. Eu zic că da… Bine…
41
Pr. Constantin Necula
Părinte, ce trebuie să faci, pentru a nu
te stinge în timpul facultăţii, când simţi că
te stingi?

Păi, te stingi, că dezamăgirea face parte


din joc. Dezamăgirea face parte din joc!
Ştiţi că săptămâna trecută fostul nos-
tru edil a dat un interviu foarte interesant
către nemţi şi au reacţionat toţi tiriplicii.
În România, oricum, toate televiziunile se
pricep la educaţie, economie – sunt tobă
de carte! El, la un moment dat, spunea
că trebuie făcută o dublare a liniei voca-
ţionale din România. Cei care vor să facă
medicină, cultură, merg pe linia aia şi îi
sistematizezi din timp, iar cei pe care îi
doare în cot, care nu vor bacalaureatul,
băi, tată – care-i problema? Nu puteţi trăi
fără bacalaureat? Să fim serioşi! Poţi să
ajungi preşedintele Camerei Deputaţilor
fără bacalaureat. Examinarea, de altfel, nu
creşte calitatea actului educaţional – asta
n-a înţeles nimeni! Şi la universitate avem
problema asta, că tot timpul ni se spune:
Daţi presesiuni! Păi, pe ce? Că nu-ţi vin
decât cinci studenţi din o sută, ceilalţi
nouăzeci şi cinci, când vin, vin cu tupeu.
Ferească Dumnezeu să dai unui student
sub zece astăzi în România! Eşti masă de
manevră. Or, cât tu eşti plătit pe cap de
42
Anatomia sufletului
vacă – pardon, de elev – furajat social, nu
poţi să ceri exigenţă. N-ai cum!
Ca să nu vă stingeţi, fixaţi-vă exigenţe
proprii, mai mari decât ale profesorului.
E ca în Scriptură: dacă cineva îţi zice să
mergi cu el un kilometru, tu trebuie să
fii pregătit să mergi patru kilometri. Dacă
cineva îţi cere cămaşa, tu îi dai şi maieul.
Aţi înţeles ce vreau să zic? Adică să aveţi
tot timpul plusuri de exigenţă în ceea ce
vi se cere.
De exemplu, Noul Testament, care
devine o dramă naţională în ultima vre-
me. Nu trebuie să înveţi – nu? – pe de
rost Noul Testament, dar, dacă îţi aduci
aminte că în puşcărie s-a supravieţuit pe
Noul Testament învăţat pe de rost, ca o
rugăciune, ca un mod de doxologie a lui
Dumnezeu, încearcă şi aplică în viaţa ta
şi vezi dacă nu depăşeşti pragul acela de
inhibiţie. Apoi, mai e o treabă: nu întot-
deauna ieşiţi ce vreţi să ieşiţi. Unul singur
e cel mai bun medic, unul singur e cel
mai bun neurolog, una singură e cea mai
bună teză de doctorat în germană! Veni­
ţi-vă în fire, nu putem sta toţi pe acelaşi
loc! Doar la păcătoşenie, cel dintâi sunt eu.
Da? Acolo ne batem! Pe locul întâi la pă-
cătoşi ne batem întotdeauna, mai ales la
Liturghie. Pfiu, mai avem puţin şi ne dăm
43
Pr. Constantin Necula
peste ceafă. Dar fiţi atenţi: încercaţi să fiţi
cei mai buni după cel mai bun. Monta­
ţi-vă sufletul în aşa fel, încât permanent
să aveţi câte o provocare, iar facultatea să
ştiţi că nu ţine doar în sesiuni. Îndrăznesc
să vă spun că cel mai prost student este cel
care învaţă în sesiune. În sesiune n-ai de-
cât să-ţi readaptezi discursul, să-ţi pui la
punct lucrurile care-ţi lipsesc şi să încerci
să verifici ce-ai citit, ce-ai muncit, ce-ai fi-
şat, ce-ai lucrat… Poveşti cu zâne! Ce vă
zic eu acum trece ca gloanţele pe lângă ca-
pul lui Ilici. N-aveţi nicio treabă! Pentru
că vouă vi s-a creat cultura din şcoala ge-
nerală. V-am zis: prima diplomă aţi lu­at-o
când aţi făcut pipilică corect la WC-ul de
la grădiniţă. A doua diplomă aţi luat-o
că aţi nimerit lângă oliţă, dar v-a dat una
de încurajare. Noi am notat ca forme de
încurajare viaţa voastră, n-am reuşit să vă
încurajăm fără note. Şi asta ne costă acum!
Uitaţi-vă ce fiţe aveţi când nu luaţi peste
7. Vai, dar are ceva cu mine! Avem de-a
face cu un proces de… Sau: Uite, a luat şpa-
gă de la ăia! De aia i-a trecut pe ăia doi, că
ştim noi că… Nu intraţi în jocul ăsta, că
e teribil de periculos! Măsura cunoştinţei
voastre nu este dată de ceea ce asumaţi
în facultate. Măsura cunoştinţei voastre
este următoarea: noaptea târziu, pe Valea
44
Anatomia sufletului
Oltului, accident. Veniţi de la viteza de
180 km/h din maşina SMURD-ului, vă
daţi jos, constataţi că cel care este acci-
dentat are şira spinării ruptă, mâna lovită,
maţele în afară, interveniţi, salvaţi şi abia
în UPU constataţi că este băiatul pe ca­
re-l iubiţi. Sau fata pe care o iubiţi. Adică
profesionalismul bate sentimentalismul
în astfel de situaţii. În linia întâi nu încap
sentimentalisme. Nu-l împuşc pe ăla, că e
omul lui Dumnezeu – e islamic el, dar e
omul lui Dumnezeu…
A apărut filmul acesta american, Fury,
o poveste cu tanchiști… Bine, e furat, am
înţeles – nu m-am uitat la el. Ei bine, la
un moment dat, din cinci tanchişti din
tancul ăsta care combate o divizie întreagă
de nemţi – numai americanilor li se putea
întâmpla asta; nu ştiu cum Dumnezeu nu
bat doi irakieni acum, dar bat ei o divizie
în toate filmele –, unul dintre ei supra-
vieţuieşte scăpând prin trapa tancului sub
pământ. Mor toţi – inclusiv Brad Pitt,
dacă vă interesează. Mor toţi, da?, ăsta
scapă – erau ultimele zile ale Reichului,
era aprilie 1945, cele mai stupide morţi
s-au întâmplat în luna aceea. De exemplu,
unul din marii teologi ai lumii, Dietrich
Bonhoffer, a murit în 9 aprilie, şi în 9 mai
se terminase totul. A fost acuzat că a vrut
45
Pr. Constantin Necula
să-l ucidă pe Hitler. Şi, la un moment dat,
vine şi un soldat german, intră cu lumini-
ţa şi se uită sub tanc. Vă daţi seama ce îi
făceau dacă îl prindeau? Mai ales că i-a zis
comandantul: Mai bine împuşcă-te sau pur
şi simplu lasă-te omorât, decât să te prindă
ăştia, că te chinuie ca pe hoţii de cai! Şi ăsta,
copil tânăr, voia să trăiască – şi e firesc!
Când eşti tânăr, vrei să trăieşti! Asta e! Se
ascunde sub tanc – şi nici măcar nu-i trece
prin cap să se dea cu negru pe faţă. El era
prunc neprihănit sub tanc. Vine neamţul,
se uită, clar că îl vede. Se mai uită o dată,
dă din cap la tip şi pleacă…
Trebuie să respecţi capacitatea celui-
lalt de lucru – asta înseamnă universitate,
până la urmă – şi să accepţi că ai alternati-
vă. Pentru mine, penibilul situaţiei noas-
tre în România este următorul: trebuie
să ucizi, ca să mergi înainte. Or, pentru
a putea merge înainte în universitate, tre-
bui să învii. Chiar să te laşi ucis câteodată.
Dacă intraţi în sistemul de falsificatori
de valori, bine vă face Dumnezeu că vă
stinge din când în când.

Ce sfat le-aţi da medicilor care primesc


comisioane?

Eu am o nepoată care a terminat Me-


dicina la Cluj şi, când a primit prima cio-
46
Anatomia sufletului
colată, m-a sunat plângând că îi e ruşine
şi nu ştie ce să facă cu ea. Copiii flămânzi
şi deştepţi ai României luaţi în tărbacă de
ironia puhavilor putrezi de bani... Mito-
canii care fură 69 de milioane de euro pe
cap de hectar furajat fac mişto de copi-
ii care au şcoală cât n-o să aibă ei ani de
suflat nasul în viaţa lor. Asta e România!
Le doresc să primească banii şi să ştie ce
să facă cu ei. Să-i ia cu echilibru. Veţi
vedea oameni de la care puteţi lua şi oa-
meni de la care nu puteţi lua bani. Să vă
bucuraţi de ei şi, când puteţi să daţi, daţi
la alţii mai săraci decât voi. Chemaţi un
student de la Medicină şi plătiţi-i cantina
pe o lună, că şi voi aţi fost studenţi să-
raci. Terminaţi cu prostiile! Legea de stat
în România trebuie să aducă salarizarea
medicilor prima dată la nivel european şi
apoi să aplice resort european în dome-
niu. Pe mine mă distrează că medicul a
devenit funcţionar public, dar din 43 de
preşedinţi de Consiliu Judeţean, 18 sunt
la pârnaie şi încă vreo 4 am înţeles că sunt
pe ţeavă. Deci în curând România o să
aibă funcţionari publici numai medici, că
restul sunt la puşcărie. Ştiţi?
Acesta este un aspect, iar al doilea vi-l
spun de pe poziţia mea ca preot: nici eu
nu fiscalizez toţi banii, că n-am la mine
47
Pr. Constantin Necula
chitanţierul când cineva îmi dă 10 lei
într-un pomelnic sau când mă duc la câte
un cimitir şi capăt ceva mai mult. Daţi de
fiecare dată când aveţi posibilitatea de dat.
De aceea am zis: echilibru duhovnicesc în
toate. Mulţumiţi frumos, daţi înapoi când
e cazul. Eu n-am să uit că, la naşterea fi-
ului meu, medicul căruia îi dusesem nişte
bani în plic mi-a dat înapoi un pomelnic
cu de două ori banii pe care i i-am dat
eu în plic. Rămâneţi oameni! Rămâneţi
oameni! Nu sunteţi insecte, nu sunteţi ro-
boţi! Iar când veţi fi încadraţi în sisteme
care vă plătesc bine – şi mă refer acum la
spitale particulare, la institute de cercetare
şi altele –, veţi vedea că nu veţi mai simţi
nevoia să trăiţi din altceva, pentru că aco-
lo veţi fi plătiţi exact pe cât lucraţi.
La Braşov, la Institutul Inimii, la un
moment dat, se dusese un nene, care s-a
tot operat, s-a operat şi în fiecare dimi-
neaţă băga câte o ciocolată în buzunarul
asistentei – e caz real, nu glumesc! Şi asis-
tenta i-a zis: Băi, omule, nu e cazul, că noi
suntem plătiţi! Asistentă medicală, X de
milioane pe lună… În primă fază. Şi după
aceea pot creşte până la sume de Y… Cu
cât e mai expertă, acolo chiar se plăteşte
ce munceşti. Măi, frate, şi ăla insista. Era
de loc de pe lângă Făgăraş. Şi tot îi băga
48
Anatomia sufletului
ciocolata în buzunarul femeii. Asta o zi
nu, o zi, două, trei, până la urmă l-a lăsat
în pace. Ăla punea ciocolata, asta mulţu-
mea. Era operat de inimă. Închipuiţi-vă
că tipul acela, când s-a eliberat din spital,
într-o cutiuţă a primit toate ciocolatele,
cu datele când au fost primite. I s-au re-
turnat. Pentru că nu aştepţi milă publică
atunci când eşti plătit corect.
Eu sunt disperat de medicii plătiţi co-
rect şi care iau şpagă. Şi pe care nu-i vede
nimeni. Care asumă 14 catedre, 22 de
funcţii, 4 ministeriate – că avem la mi-
niştri, de n-avem medici câţi miniştri am
putea să avem.

Nu mai bine transformăm aurul din bi-


serică şi limuzinele metalizate în mâncare
pentru amărâţi?

Nu intraţi în jocul acesta periculos! Nu


aurul şi limuzinele trebuie transformate,
ci oamenii, amărâţii trebuie să nu mai fie
amărâţi. Astăzi a nu ştiu câta oară am con-
statat – vai, ce surpriză! – că suntem un
popor de asistaţi social. Dar ce surpriză!
Ce surpriză! De aia şi suntem manipula-
bili. Ştiţi când s-a văzut că se va juca cheie
grea socială pe votul populaţiei dependen-
te social? Când banii au trecut de pe card
în mâna primarilor. Ca să ştii cine-ţi lipeş-
49
Pr. Constantin Necula
te banii de frunte când cânţi. Ne-au dat
bani ca la curve în timpul beţiilor. Ni i-au
lipit pe frunte: Mai luaţi 7 milioane! Vă
mai dăm noi un proiect de-al nostru! Ha!
Vreau să înţelegeţi bine: aurul şi limu-
zinele din Biserică nu vor acoperi nece-
sarul amărâţilor. Dacă e să dăm aurul şi
limuzinele din Biserică, aş face altceva din
ele: aş vrea un sistem în care să li se îndul-
cească viaţa celor care sunt dispuşi să îi
ajute pe amărâţi. Pentru că avem asistenţi
sociali în România salarizaţi mai prost de-
cât cheltuim pe un puşcăriaş din Româ-
nia. Un profesor în România câştigă mai
puţin decât cheltuim pe puşcăriaşi în Ro-
mânia. Băieţii ăştia deştepţi pe care-i ve-
deţi dumneavoastră că intră la pârnaie –
ei acolo cheltuiesc între 24 de milioane şi
36 de milioane pe lună / cap de puşcăriaş
furajat de statul român. Ăştia fac pagubă
şi liberi, şi în puşcărie.
Vreau să înţelegeţi bine: nu intraţi în
jocuri periculoase! Ceea ce trebuie să înţe-
legem este că Biserica cu adevărat trebuie
să-şi recupereze smerenia, trebuie să rein-
tre în ceea ce trebuie să fie Biserica. Dar
cui s-o spui mai întâi? Dacă am începe
noi, totul ar fi în regulă. Şi nu vă pripiţi
prea tare: aurul din catedrală nu ştiu dacă
are cu totul 6 grame. Noi avem suflări de
50
Anatomia sufletului
aur, multe dintre ele. Fiţi cuminţi! Poate
dacă am eu vreun dinte – dar nu, că nu
l-am avut de aur niciodată!
A mai încercat unul şi ne-a furat o icoa-
nă din catedrală; credea că va da lovitură
pe piaţă. Şi nu ştiu… i-a ajuns de 20 de
lei de taxi, până unde s-a dus să o vândă.

Cum ne raportăm la viciile părinţilor noş-


tri? Cum putem cuminţi un om grav vicios?

Am văzut eu într-un film, într-un se-


rial american, în care unul se plângea de
copii. Cică: Băi, stai liniştit! Copiii noştri
sunt suma maximă a prostiilor noastre şi
minimă a lucrurilor bune! Ce combatem
noi, de fapt, în viciul unui părinte de-al
nostru, dacă nu propria noastră frică să
n-o luăm pe aceeaşi pantă?! Noi ne re-
voltăm pe părinţii noştri vicioşi, ca nu
cumva noi înşine să ajungem în aceeaşi
direcţie. Chiar dacă nu recunoaştem, me-
canismul psihologic ăsta este! Părinţii nu
sunt de judecat. Părinţii sunt de iubit!
Când judeci, n-ai soluţii. Când iubeşti,
singura soluţie e iubirea. Că pute urât, că
miroase a alcool, că poate mirosi a urină
– că, în general, păcatele put! –, acesta e
un punct de vedere! Cum poate vindeca,
de exemplu, o fată curvia tatălui său? In-
credibil, că n-are cum! Dar se poate ruga
51
Pr. Constantin Necula
ca tatăl său, la un moment dat, să aibă un
sprijin într-atât, încât să iasă din curvie.
Chiar dacă sprijinul respectiv nu e mai­
că-sa. Cineva să-l pună cu botul pe labe la
viciul acesta. Pare o absurditate, dar ce vă
spun este că nu ne rămân decât răbdarea,
rugăciunea şi recuperarea omului aflat în
situaţie de rezistenţă împotriva Duhului
Sfânt. Pentru că omul vicios e un om cu
rezistenţă la păcat. Cu rezistenţă împotri-
va Duhului Sfânt.
Eu îi văd pe alcoolicii mei, mi se rupe
inima când îi văd. Nişte oameni fabuloşi!
Am avut profesori universitari, jurnalişti,
piloţi, doamne care au ţinut în mână
hoteluri, nişte oameni excepţionali! Ce
fisură au avut aceştia în sufletul lor, de
s-a strecurat în ei alcoolismul?! Nu mi-a
venit să cred! Bine, eu nu particip foarte
des la şedinţe de grup, că reverenda mea
cenzurează un pic şi este un factor distur-
bator. Mă duc aşa, mai triumfalist, cum
era câinele ăsta, Max, cu o turelă acolo,
să mă salute poporul român, că oricum
mor de floră intestinală. Dar nu vă grăbiţi
să judecaţi! Lucrurile se schimbă în viaţa
omului în funcţie de microni, de secun-
dă, de… nici n-am curaj să vă zic! Un fir
de păr este distanţa între viciu şi virtute.
Un fir de păr!
52
Anatomia sufletului
Ce este important este să vă pocăiţi cu
ei, să vă rugaţi cu ei, să vă asumaţi cu ei
şi să le spuneţi tot timpul că au unde se
întoarce. Să le oferiţi un punct de întoar-
cere. Mi-a spus mie odată unul: „Eu plec
din Biserică!” „Pleacă, tată! Că aici, între
uşile împărăteşti, te aştept douăzeci de ani!
Când vii, eu tot aici sunt… Şi dacă nu-s
eu, e Şeful, Ăsta din stânga. Iisus”. El are
răbdare. Nu veţi schimba vieţile oameni-
lor împingându-le în faţă cu lama unui
buldozer moral. Băi, ce-ţi fac! Te rup! Nu
merge! Ca și în educație: două palme
peste capul unui copil nu înseamnă că-i
restructurează lui propria lui demnitate,
că-l reaşezi în demnitatea de sine. Este un
film celebru, francez, Învăţătoarea Mumu
se cheamă. Cei care vreţi să deveniţi pe-
dagogi şi profesori uitaţi-vă la film. Învă-
ţătoarea, în vremea aceea, spăla copiii, le
făcea de mâncare, le ţinea cursuri, ţipa, îi
iubea, îi pupa şi îi trăsnea în aceeaşi mă-
sură. Atunci mergea! Mai ales că erau cei
mai dificili copii din districtul francez
respectiv. Dar viaţa nu-i făcută aşa! Viaţa
nu-i făcută aşa!
Şi încercaţi să nu criticaţi. Tata avea o
vorbă, că beţia e boala care se ia cel mai
repede. Să nu-i socotiţi pe oamenii vicioşi
oameni de mâna a doua. Inclusiv tutunul.
53
Pr. Constantin Necula
De exemplu, eu personal cred că noi di-
minuăm foarte multe dintre vicii, pentru
că au devenit sociale. De exemplu, viciul
uitării pe internet. M-am uitat în dumi-
nica aceea, când s-a manifestat pe centru,
la victoria în alegeri a domnului Iohannis,
m-am uitat că toţi tinerii erau cu feţele al-
bastre, pentru că toţi erau cu iphone-urile
deschise. Şi când, la Torino, au fost bătuţi
românii, urlau de parcă ei înşişi erau pe
stradă acolo! Dar vedeţi, acesta e un mod
bun de folosit iphone-ul. Problema e când
iphone-ul devine singurul mod de a vor-
bi cu celălalt, singurul mod de respiraţie
umană; acolo ai tot! Ai ştiri, mesaje! Am
mers o dată cu metroul săptămâna trecută
şi mi-am permis să trag cu ochiul la ce
scria o fată de lângă mine. O fată vorbea
prin mesaje cu iubitul ei, care se vedea că
o părăsise, că asta avea cearcăne mari, te
prindeai că e în criză. Nici n-am coborât
unde trebuia să cobor; m-am dus cu ea
până la capăt şi apoi am trecut pe celălalt
peron şi am mai venit douăzeci de minu-
te, de era să pierd avionul. Dar i-am zis:
Draga mea, opreşte-te! Sistemul ăsta nu va
face să crească cordialitatea între tine şi el!
Dacă ai ceva să-i spui, du-te şi spune-i! Ju-
mătate din conflictele noastre s-ar rezolva
cu o strângere în braţe, cu o mână caldă
54
Anatomia sufletului
întinsă, cu un sărut de drag pe obrazul în-
tristat. Serios! Multe din prostiile care ne
trec nouă prin cap, toate războaiele astea
care se petrec între noi… Noi suntem oa-
meni făcuţi să ne atingem! Nu ne-a făcut
Hristos nişte cristale, locuitori sub clopote
de sticlă… Să fim serioşi! Nu suntem sa-
teliţi artificiali unii altora, suntem sateliţi
naturali unii altora. Şi-atunci, gândi­ţi-vă
un pic: la toate lucrurile acestea nu daţi
cu bâta, că lucrurile sunt grele. Dar v-o
zic eu, după douăzeci de ani de preoție, că
în primii ani şi eu trăsneam şi fulgeram.
Să vedeţi ce făceam. În primul an de pre-
oţie, de nu opream de la împărtăşanie!...
Sughiţa în biserică – oprit de la împărtă-
şanie! Îşi băga degetul în nas – oprit de la
împărtăşanie! Zâmbea… – oprit de la îm-
părtăşanie! După un an, mi-am dat seama
că-s tâmpit. Îs tâmpit. Oamenii trăiesc,
domnule, trăiesc! Noi nu spovedim nişte
sperietori de ciori, nişte oameni de paie.
Sunt oameni cu arderile lor, cu supărările
lor, cu vieţile lor, cu înfrângerile lor. Care
vor să spovedească pereţi şi sfinţi, Doam-
ne ajută! Fac enclave din acestea paradi-
siace, în care totul este super-abundent,
plin de har. La mine haru-i mai puţin, e
mai multă muncă. Dar trebuie să schimbi
lucrurile! Nu le poţi lăsa aşa!
55
Pr. Constantin Necula
Şi cel mai mare câştig, ca om, pe care-l
ai în viaţă este să nu judeci viciul celuilalt,
ci doar să ai capacitatea de a-l compătimi
cu responsabilitate. Că poţi să compăti-
meşti şi fără… Băi, eşti supărat! Hai să bem
amândoi! Mânca-te-ar tata, vino aici, că
suntem supăraţi amândoi… Asta nu mer-
ge! Compătimirea asta nu e una respon-
sabilă în Hristos. Aveţi senzaţia că în re-
verendă eşti tot timpul fericit? Fiţi serioşi!

Cum putem să ajutăm un tânăr care


vine la noi şi ne spune că şi-a pierdut moti-
vaţia şi sensul?

Tata avea o vorbă la asta: două palme


de control.
Nu… Să vă spun o treabă: există de-
motivări în tinereţe care sunt date de
ifosul tinereţii. În general, tinerii, dacă-i
întrebi, tot timpul sunt nemulţumiţi: E
fain tricoul ăsta, dar aş fi vrut un tricou
mai şmecher! Era mai bine aşa… Uita­ţi-vă
ce greu vă îmbrăcaţi când mergeţi la un
chef. Vai, ferească Dumnezeu! Pentru
popă e simplu: şi-o luat reverenda, nici nu
ştii ce are pe dedesubt. Popa se poate duce
în blugi, în adidaşi, în ce vrei tu. Asta e
ideea! Părintele Paisie avea o vorbă, când
veneau ăştia, oamenii grei din Grecia, la
el în vizită şi spunea: Voi staţi pentru şase
56
Anatomia sufletului
pahare de sticlă şase ore în câte un super-
market. Şi eu, cu cana mea asta ciobită, de
tablă, fac acelaşi lucru cu voi! Deci găseş­
te-i motivaţia simplificând-o.
Cred că tinereţea are ca argument pro-
pria tinereţe. Venea la un părinte câte
unul: „Părinte, toată viaţa mea am suferit!”
„Dar câţi ani ai, măi, gâză?” „Şapteşte!”
„Fir-ai tu să fii! Îţi bag două acum, de te
adun de pe jos! Mă, nu ţi-e ruşine, mă? Păi
tu ai avut viaţă, măi, crocodilule?” No, ob-
servaţi că, dacă îl iei aşa, îl scoţi. Dacă, în
schimb, zici vai, o psihoterapie, un trata-
ment psihologic… pe cap de vacă furajată,
acolo, n-ai rezolvat nimic. Să fim serioşi!
Mă uit la oameni cum merg câteoda-
tă. Noi nu avem capacitatea de a trece
prin­tr-un zâmbet peste lucrurile astea. Ne
luăm în serios. În foarte serios! Adică une-
le lucruri chiar trebuie depăşite ca atare.
De exemplu, m-am dus odată într-o şcoa-
lă generală unde un copil în clasa a treia
nu ştia să scrie. Pur şi simplu nu putea
scrie! Dar nimeni nu-i făcuse un test de
autism, ca să vadă dacă omul poate sau nu
poate. Era pus în ultima bancă, după no-
ile metode pedagogice, că toate se aplică
perfect. Băi, l-au chinuit pe bietul copil!
În prima bancă, tot acelaşi rezultat îl avea,
pentru că el n-avea nevoie să fie aşezat în
57
Pr. Constantin Necula
bancă, ci avea nevoie de un însoţitor în
banca aia. De un om care să-i ţină spa-
tele, să-l încurajeze. L-am luat pe puşti,
am stat de vorbă cu părinţii, am vorbit
cu învăţătoarea unde surprinsesem cazul.
Am avut şi şansa că am avut un învăţător
în Braşov dispus să facă efortul să-l ajute.
Ştiţi că a terminat ingineria şi este unul
dintre participanţii la un mare proiect pe
cercetare aero-spaţială din România? Pe
bune, pe bune! Autistul ăla! Dacă rămâ-
nea la primul impact, ăla n-avea motiv.
Ce caută un copil cu handicap la şcoală,
nu? Măi, cum îşi găsesc copiii ăştia, pe ca-
re-i vezi pe stradă, motive să trăiască? Că
ăştia normali văd că nu prea aveţi.
Sau v-am zis că, pentru mine, cel mai
frumos monument de dat o lecție tine-
rilor demotivaţi este imaginea unui om
de 60 de ani la puşcărie, în Gherla, care
terminase clasa I la 60 de ani. Şi avea o di-
plomă – o diplomă pe bune, din aia, ca la
şcoală. Şi el pupa diploma. Şi zic: „Ce faci,
nene?” „Părinte, unde-i mama să mă vadă
că am învăţat să scriu?” Voi prea credeţi
că toate vin gratuit. I-am spus domnului
rector şi sper să ţină cont de ce l-am rugat.
Ştiţi de unde ar trebui să înceapă un an
universitar în România, de fapt? Deschi-
derea anului universitar ar trebui făcută
58
Anatomia sufletului
în cimitir, lângă mormintele eroilor din
decembrie 89. Că pentru fiţele voastre
pe Facebook, şi pe tuş, şi pe imprimantă,
unii au plătit cu sânge.
M-a şi întrebat cineva de ce am mers
în duminica alegerilor prezidenţiale la
plimbare şi i-am spus: Ca să văd că ceea
ce am obţinut eu prin armă şi prin sângele
meu, fiul meu a reuşit să obţină prin Face-
book şi ştampilă! Al doilea cap al hidrei a
fost spart democratic. Şi trebuie să învă-
ţăm lecţia asta!

Cum explicaţi dumneavoastră atitudi-


nea sfidătoare şi demnă pe care au avut-o,
de-a lungul istoriei, popoare întregi sau in-
divizi înaintea morţii?

Măi, ei iubeau frumos! Ei iubeau foar-


te frumos! Să ştiţi că e minunată literatura
de dragoste feudală – că vorbim de samu-
rai, că vorbim de francezi, că vorbim de
spanioli –, cele mai frumoase poeme de
dragoste s-au scris în epoca în care se mu-
rea cu demnitate. Nu mureau bucuroşi,
să ştiţi! Nu există documente în care să se
spună: cu bucurie s-au dus la moarte. Nu,
mureau pentru că era o datorie. Trebuiau
să moară pentru feudali, pentru pământ,
pentru toate celelalte – erau motivaţi ma-
terial în marea majoritate, dar gândeşte-te
59
Pr. Constantin Necula
la Romeo şi Julieta. Luând-o aşa, abscon-
dibus. În orice societate normală, astăzi,
Romeo şi Julieta rezolvau problema cu un
sms, cu un beep. Clar! „Şi pe tine te doare
în cot de ai tăi?” „Da!” „Şi pe mine! Hai!”
Da? Deci era clar. Există posibilitatea unei
autonomii a iubirii. În vremea aceea, iu-
birea era restrânsă în autonomie şi rodul
iubirii era, de cele mai multe ori, moartea.

Este păcat să mori pentru ceva laic?

Nu există nimic laic pentru care merită


să mori! Tot ceea ce merită să mori e în-
cărcat de sacralitate!
La Evora, în Portugalia, există o capelă
a capucinilor – din 1212 sau 1216 –, fă-
cută numai din cranii şi oase de oameni.
Doi călugări veniţi de la Padova, în timp,
au constatat că oamenii pierduseră frica
de moarte, la modul Bem, mâncăm, ne
veselim, că şi-aşa murim... – că tot e una
din tendinţele actuale. De aceea samura-
iului îi era îngăduit aproape orice şi i s-a
creat un cod bushido, ca să nu facă orice.
Şi ăştia doi călugări – ai zice că-s zăpă-
ciţi, nu? – au construit o biserică numai
din oase şi cranii, ca să le aducă aminte
oamenilor de moartea lor proprie. Când
priveşti o hârcă din aia, nu ţi-e moale!
În aceeaşi măsură este cetatea cu cei mai
60
Anatomia sufletului
mulţi oameni foarte dispuşi să moară
pentru integritatea poporului lor. Cine-şi
cultivă serenitatea morţii altfel ajunge să
privească viaţa; noi tot mergem pe nu ştiu
unde, dar gândiţi-vă, vă rog eu mult de
tot, şi pomeniţi-l pe Mircea Vulcănescu
pe pomelnicele voastre. Gândiţi-vă bine!
Gândiţi-vă bine la eroii care au murit în
Gherla, în Piteşti, în Aiud, la Poarta Albă,
la Canal… Vă rog eu mult de tot! Nu mai
căutaţi modele în altă parte. Dacă trăim
o schizofrenie politică şi educaţională în
România este pentru că ne-am ucis inte-
lectualii la Piteşti. Şi pe care nu i-am ucis
fizic, i-am ucis moral pe 20-30-40 de ani.
Aveţi senzaţia că apărau neamul tiriplicii
ăştia de partid în vreo situaţie în care Ro-
mânia ar fi avut oameni de talia lui Mir-
cea Vulcănescu în economie sau ar fi avut
oameni de talia celor morţi la Piteşti, cu
sutele, cu miile? Noi nu acordăm respect
suficient memoriei poporului nostru. Am
zis-o şi v-o repet şi vouă: noi nu vrem să
– cum să spun eu? –, să ne schimbăm is-
toria, noi vrem să ne-o ştergem. Şi asta
ne costă! E un delete dat pe toată istoria.
Un delete major! Să admiţi unui om aflat
sub incidenţa legii, pentru că a luat şpagă
într-un sistem european de valori, cum
este OSC-ul, să spună că nişte fascistoizi
61
Pr. Constantin Necula
şi nişte legionari au votat peste hotare este
inadmisibil! În fracţiunea imediat urmă-
toare trebuia să i se retragă cetăţenia şi
un şut în fund. Afară din România! Asta
era atitudinea reală! Dar noi nu! Că noi
n-avem urmaşii Piteştiului la conducere.
Noi avem urmaşii celor care la Piteşti au
creat sistemul – pedagogii sovietici ai po-
litologiei. Şi de aici ni se trage!
Gândiţi-vă la demnitatea unora dintre
morţile de acolo. Am fost la Jilava anul
ăsta – uite, puneţi-vă pe inimă şi faceţi un
drum, tinerii din Sibiu, luaţi un tren şi de
acolo vorbim cu cineva să vă ia cu autoca-
rele, mergeţi să vedeţi Fortul 13. Mergeţi
să vedeţi Piteştiul, pe care aproape că l-au
condamnat la dispariţie. Comuniştii l-au
dat pe mâna unor tipi de la antrepriza de
construcţii-montaj, ca de obicei, sperând
că ăştia, fiind constructori, o să tot fâţâie
pe acolo camere, o să dea, o să dărâme
şi nu o să se mai recunoască nimic. Or,
eu sunt băiat de frizer şi întotdeauna am
fost cu părul netuns; eu ştiu ce înseam-
nă să fii dat pe mâna unui profesionist.
Aşa şi clădirea aia. Ăia au construit zeci
de blocuri, dar n-au intervenit deloc în
clădire. Şi s-au păstrat cele două clădiri:
clădirea administrativă şi vechiul celular,
care seamănă cu o poştă, din asta, mai
62
Anatomia sufletului
înaltă, aşa, cu geamuri foarte înguste şi
înalte. Ei, clădirea administrativă în ’90 a
fost luată de cineva, cealaltă de altă firmă.
Închipuiţi-vă: puşcăria de la Piteşti este
acum spaţiu privat! Aparţine unui domn
care a avut această luminare de sus, de la
Dumnezeu, să nu radă clădirea, pentru
că, în mod normal, el voia să dărâme, să
construiască blocuri. Între timp i-a murit
băiatul, el a avut o întoarcere substanţi-
ală către cunoaşterea lucrurilor care s-au
petrecut la Piteşti şi din osârdia lui perso-
nală – personală! – a refăcut penitenciarul
acela. În vară, când am fost acolo, ne-au
povestit o grămadă de lucruri. Nici n-am
cum să vă povestesc, dar în vară am fost şi
am intrat şi în beciurile din spate, pe care
o altă firmă de construcţie le-a preluat, ca
să fie birou. Vă daţi seama? Să stai la birou
în celulele în care au murit oameni? Ce
poate să fie acolo? Ce stat bolnav e acesta,
care vrea să şteargă lucrurile astea?!
La Fortul 13, la Jilava, au pus oi. Pe lo-
cul unde au împuşcat martiri, ani de zile,
comuniştii au pus să pască oi, pentru că,
în general, ce rămâne după oaie se depune
ca o piatră, nu mai poate fi ridicat. N-au
bănuit nicio clipă că vor putea să fie rase
nişte maluri de pământ şi să se vadă locul
unde au fost împuşcaţi, spatele zidului la
63
Pr. Constantin Necula
care erau împuşcaţi cei de acolo. Apoi au
zis: A, nu! Dar aici era poligon! Da, da!...
Pe ţinte vii!
Or, noi nu ducem oamenii acolo. Noi
dăm burse la McDonald’s. Dăm burse la
Disney Land. Cum să ai tu demnitatea
morţii pentru poporul tău, când toată is-
toria poporului tău este un sistem întreg
de laşităţi perverse?! Câţi dintre voi aveţi
nu numai tăria, ci şi competenţa să luaţi
arma în mână, să păziţi fruntariile ţării
acesteia? Nimeni nu v-a învăţat să muriţi
pentru România! Nu v-au învăţat nici
măcar să supravieţuiţi în ea! Pe sufletul
nostru stă această racilă: angajăm oameni
să moară în locul nostru, iar când mor,
spunem: Dă-i dracu’, că pentru bani s-au
dus acolo! Nu-i asta reacţia populaţiei când
moare câte unul în Afganistan? Ăla moare
cu tricolorul pe el! Că asta mă bucură în
ultimele săptămâni: dacă ne recuperăm
imnul şi tricolorul şi tot am făcut ceva!
De unde demnitatea morţii, dacă n-ai
idealuri pentru care merită să trăieşti?!

Cum ne putem diminua egoismul?

Daţi, dăruiţi. Daţi la toată lumea!


Nu ştiu… Pentru fiecare, căutaţi-vă
metoda. De exemplu, a da la copiat cole-
gului vostru nu e o diminuare de egoism,
64
Anatomia sufletului
ci e sporirea egoismului lui. Deci nu vă
minţiţi, nu daţi nume de virtuţi la pă-
cate! În general, egoismul se reduce prin
scoaterea din transa asta că suntem unici
ordonatori de credite în ce ne priveşte. Şi
munciţi mai mult la prietenia cu oamenii.
Cum să ne păstrăm demnitatea, dacă
suntem constant umiliţi?
Să ţineţi minte: numai când sunteţi con-
stant umiliţi veţi învăţa ce înseamnă demni-
tatea! Când veţi fi constant sau inconstant
lăudaţi, vă veţi pierde orice fel de demnita-
te. Li se întâmplă unora; mulţi dintre şe-
fii ţării acesteia suferă de îndelungă-laudă,
care îi face să piardă din smerenie…
Suntem o societate puternic urbanizată…
Plus minus. Ne purtăm ca ţăranii la
oraş. În sensul acesta, nu?
Am văzut de multe ori oameni supăraţi
că, în cartierul lor, s-au construit deja trei
biserici în locul unui parc. Nu zic că e rău
să construieşti biserici, dar mă gândesc: oare
dacă ar angaja sau dacă ar pregăti mai
mulţi preoţi cu banii care s-au dat pentru
construcţie, n-ar fi mai bine?
Hai să-ţi dau un exemplu lămuritor:
unde e construit mall-ul acum, sunt cu
65
Pr. Constantin Necula
totul vreo 75 de hectare de pământ verde.
Era o câmpie unde mergeam noi la grătar,
cât tot Sibiul. Nu s-a plâns nimeni că am
construit mall-uri. Toate bisericile con-
struite în Sibiu, ca for, nu depăşesc 3,4
hectare. Ai înţeles ce vreau să zic? Adică
noi avem alte construcţii în exces, nu bi-
serica! Ce mă bucură pe mine, în schimb,
este altceva: preoţii tineri – generaţia mea
şi mai tineri decât mine şi mult mai tineri
decât mine – au învăţat un lucru: să prote-
jeze foarte bine iarba verde de pe lângă bi-
serici. Au construit parcuri pentru copii,
cu leagăne… Nu asta e problema! Deci
pe mine nu asta mă deranjează! Noi am
pierdut zeci de hectare pe nimic. Am con-
struit autostrăzi – iartă-mă că ţi-o spun.
A, astea-s de uz public. Aşa e! Dar asta
nu înseamnă că nu şi-au construit şi unii,
lângă autostradă, propriile hoteluri sau
nu şi-au dezvoltat propriile afaceri lângă.
Biserica foloseşte spaţiile care i se pun la
dispoziţie. Deci niciun popă n-a venit cu
japca, să zică: Atât şi-acolo bag crucea şi
am terminat! Nu, măi, astea-s negociate,
de obicei, cu primăria. Unele n-au fost
aprobate. Sunt zeci de alte cereri care nu
au fost aprobate! Şi li s-a zis: Nu acolo!
Faceţi acolo, că-i mai bine acolo! Gândeş-
te-te bine că, în Sibiu, prin construcţia
66
Anatomia sufletului
de biserici, am recuperat patru gropi de
gunoi interioare oraşului. S-a construit pe
două cimitire. Adică am recuperat zone
pe care altădată trimiteam câinii la făcut
pipi. Noi avem un parc cât Sub Ariniul –
dacă pe ăla l-aş vedea pus la punct: cu apă
filtrată când trece, cu bănci sigure, cu si-
guranţă, fără ciori, dacă am putea, dar nu
cred că se poate… Gândeşte-te la parcul
Astra, care e în buricul târgului şi care nu
e decât un miros de fecală de cioară, atât!
Deci n-ai niciun sentiment de siguran-
ţă acolo! Noi avem spaţii verzi, nu asta-i
problema. Problema e că găsim motivul
ecologic pentru a îndepărta spaţiul teolo-
gic. Şi asta e riscant!
Eu am slujit personal, în urmă cu câţiva
ani, inclusiv pe câmpuri ecologice, create
ca spaţii liturgice, cu elevii şi cu studenţii.
Imaginea era aceasta: că poţi folosi orice
spaţiu să slujeşti. Dar, dacă desemnezi un
spaţiu al slujirii, nu înseamnă că ai deze-
chilibrat ceva din punctul acesta de vedere.
În chestia cu Catedrala Mântuirii Neamu-
lui nu mă bag, că e din altă eparhie; eu ştiu
ce-i la noi, nu mă bag la Bucureşti. Nu că
nu mă interesează, dar nu mă bag. Dar mă
gândesc aşa: în Braşov sunt atâtea locuri
– gândiţi-vă la Sfântul Nicolae din Şche-
ii Braşovului, gândiţi-vă la Sfânta Treime
67
Pr. Constantin Necula
din Şchei, gândiţi-vă aici, la noi – unde,
dacă s-a construit biserica, s-a păstrat şi un
habitat de supravieţuire corect şi coerent.
Pe mine mă doare foarte mult când găsesc
unii să combată exact pe chestia asta. Sunt
împotriva acordării dreptului Bisericii de a
jecmăni orice fel de spaţiu public; cu asta
sunt de acord! Preoții trebuie să aibă bun-
simţ, să ceară doar cât li se cuvine, să nu
întindă spaţiul construibil mai mult decât
li s-a afectat… Ok! Dar nu pe motivul
acesta să cerem limitarea construcției de
biserici! Pe alte motive…

Părinte, ce ar trebui să facă un student


de la Medicină care nu ştie ce specializare
să aleagă?

Să nu aleagă prea repede. Să stea, să


gândească… Eu vă îndemn: începeţi cu
pediatria. Un pediatru bun poate ajunge
oricând un generalist bun. Şi nu neapă-
rat să zicem că faceţi la Sibiu, că poate nu
sunteţi mulţumiţi de Sibiu. Mergeţi şi fa-
ceţi şcoală! Orice, fraţilor, va fi bine-venit!
Oricum nu mai avem medici.
Aţi văzut ieri la Galaţi? Din 248 de
angajaţi, 146 de locuri libere. Ce spital e
acela? La 400 de oameni tu să ai mai pu-
ţin de trei sferturi angajaţi? Plus că la noi
ce ne înspăimântă: am avut eu un mo-
68
Anatomia sufletului
ment greu în familie, în care a trebuit să
transport pe cineva cu targa prin canalele
acelea care leagă urgenţele de restul spita-
lului. Şi m-am întâlnit cu câteva studen-
te la medicină, care aruncau pe jos cojile
de banană, îşi fumau liniştite ţigările…
Eu nu neg că era vestibulul lor, dar nu
sunt obligate femeile de serviciu să spe-
le după studenţi, părerea mea! Ia faceţi o
dată: uite, să ne punem în minte – unim
Teologia cu Armata şi cu Medicina – şi
haideţi să dăm o spălătură pe jos în spital.
Aveţi curaj să vă băgaţi la o d-asta? Apro-
po de spaţiu ecologic… Vă băgaţi să spă-
lăm într-o zi spitalul cap-coadă? Să mer-
gem să spălăm toate geamurile… Fixăm
aşa: o vineri, de la ora 12, vorbesc eu cu
directorul general şi le spun: Uite, vineri
venim! Găleţi, lopeţi, tot ce ne trebuie, să
curăţăm, să facem curăţenie în tot spitalul.
Vă băgaţi? Doamne-ajută! Organizăm şi
dăm drumul! La primăvară facem curăţe-
nia de Paşti în spital. Fără glumă! Doar e
al nostru, măi, frate! E spitalul municipal;
aşa scrie acolo!
Ca la facultate, acum câţiva ani. Noi
avem o toaletă, la un etaj, care nu miroase
întotdeauna a tămâie. Şi ăştia erau foarte
supăraţi; în capătul coridorului, anul IV
din vremea aceea, era foarte supărat: Vai,
69
Pr. Constantin Necula
părinte, dar miroase! Băi, e o singură so-
luţie… Mi-am luat halat peste reverendă,
am luat găleţile, le-am umplut cu clor şi
m-am dus să spăl WC-ul. Ce-i mare brân-
ză? Îţi cade mâna? Fiecare avem un sector
de curăţenie în viaţă! Despre ce vorbim?
Tot vrem tot timpul alţii să facă. Tot tim-
pul… Tot timpul noi vrem alţii să facă
ceva. Uite, ne punem de acord şi vorbim
şi cu domnul General şi mai găsim, că vor
mai fi nebuni ca noi – cred că mai sunt –,
și facem curățenie în spital.

Cum ne putem recupera echilibrul in-


terior, încrederea şi stima de sine în urma
unei decepţii în iubire?

O iubire nu poate fi vindecată decât


de o mare iubire. Nu glumesc! Deci orice
iubire poate fi vindecată doar de o iubire
mai mare. Dar să ştiţi că, uneori, iubirea
mai mare ţi-o acordă persoana la care nu
te aştepţi. Nici nu-ţi trece prin cap cine
te poate iubi mai mult decât ai putea tu
iubi vreodată. Sunt ratări în toate vieţile.
Doamne, iartă-mă, toţi suntem nişte ra-
tangii, mai ales de la 11 metri. Toţi! Că
ni se pare că nu-i poarta mare, ăla-i prost,
dă, vâj!, în tribune. Asta-i toată viaţa noas-
tră: o ţintă falsă. Ţintă falsă! Dacă vreţi cu
adevărat să vă dezvoltaţi un sistem de pro-
70
Anatomia sufletului
tecţie în jurul iubirii voastre, nu mai spu-
neţi Te iubesc! cu superficialitate. Iar pen-
tru fete, o recomandare: lăsaţi-l să ridice
braţul o dată, să vedeţi cum miroase...

Ce părere aveţi despre biserica de la Fă-


găraş? Este acoperişul ei acoperit cu aur?

Eu le-am propus să-l acopere cu stuf


şi n-au vrut. Cu pământ uscat. N-a ie-
şit! Nu, el este făcut printr-o tehnică de
aurire, n-are nicio acoperire cu aur. Cos-
tă foarte mult şi cu ce-i acoperit. Eu în-
sumi sunt de acord că uneori trebuie să
fim grijulii, să nu devină toate catedralele
noastre nişte catedrale roşii. Adică avem
obligativitatea de a avea bun-simţ când
cerem bani, dar la Făgăraş cred că trebuie
să vă uitaţi bine la cum s-a construit. Un
pic dezechilibrată ea ca formă, un pic o
ventuză în mijlocul unui oraş de şomeri,
pot să zic şi asta, dar până la urmă este un
început care trebuie finalizat.
Eu sunt martorul de câţiva ani al unei
construcţii de la Bucureşti. Eu am fost
martor când s-a pus piatra de temelie la
Casa Radioului, pe cheile Dâmboviţei,
care nici acum nu s-a încheiat şi am pier-
dut o investiţie de câteva miliarde de lei.
Acolo să căutăm unde-s banii noştri, nu la
cupolele bisericilor.
71
Pr. Constantin Necula
De Catedrala Mântuirii ce părere aveţi?

Excepţională! Excepţională! Eu nu pot


să fiu pro sau contra unui proiect al Bi-
sericii mele. Ce pot este să cer decenţă în
realizarea lui.

Nu e un abuz, nu e prea exagerată


construcția? Prea grandioasă...

Da, trebuia s-o facem subpământea-


nă; m-am gândit eu de mult la asta. Ori-
cum am face-o vom fi criticaţi. S-au dat
500.000 euro – aţi văzut! –, s-au trimis
în Siria ca ajutoare. Ai dracu’ popi! Păi noi
nu avem săracii noştri? Şi noi avem săracii
noştri! Ce caută banii noştri daţi la sirieni?
Sigur c-au dat, că au de unde, că mulg…
Băi, dar am dat, n-am luat! Catedrala aia
o dăm, n-o luăm!
Aş fi vrut să văd reacţia asta pe intelectu-
ali când s-a construit Casa Poporului. Dar
făceau pe ei de frică atunci, ca să nu spun
că mirosea a caca toată România. Acum
toţi suntem deştepţi. Se construieşte o clă-
dire… Sigur că ea o să-şi vădească utilita-
tea în timp – peste o sută de ani, peste…
Pentru că Biserica lucrează pentru oameni,
spre deosebire de preşedinţii Consiliilor
Judeţene, care plantează trandafiri de câte-
va sute de milioane, pun palmieri în oraşe
72
Anatomia sufletului
în care ninge; primarul din Timişoara mai
are de adus Fram ursul polar, să-l plimbe
prin centru, cam atât… Nu mai zic de
Măzărică, pentru că ăla, săracul, a pierdut
tot, mai are un pic şi se pierde şi pe sine.
Deci noi nu vedem abuzurile astea, în
schimb pe ăla îl socotim un abuz. O ches-
tie care oricum rămâne. Îţi dau scris: Prea-
fericitul nu va lua catedrala cu el în groapă!

Cum ar trebui să arate şi să se comporte


un om, pentru a fi plăcut în faţa lui Dum-
nezeu şi în faţa aproapelui?

Cu normalitate şi cu maximă decen-


ţă. Nu există un manual: Acum zâmbiţi,
acum staţi acri, acum faceţi-vă cruce… Fiţi
cuminţi! Omul nu-i robot! Ţara e prea
plină de roboţi, mi-e teamă…

Credeţi în destin?

Hă?

Destinul ne este dat sau este făurit de noi


pe parcurs?

Nu, cred în vocaţie. Cred în chemarea


lui Dumnezeu. Există în Vechiul Testa-
ment un moment în care Dumnezeu Se
adresează lui Samuel: „Samuele! Samuele!”
„Aici sunt, Doamne, porunceşte!” Acesta-i
73
Pr. Constantin Necula
tot destinul nostru. Te-ai ridicat la timp şi
I-ai răspuns Şefului, te ia Şeful şi te pune
la muncă. Dar ce eşti? Dar din ce materie
eşti alcătuit? Dar eşti un om cristalizat sau
o energie?... Adică nu încerci să-I pui între-
bări lui Hristos când te cheamă la datorie.
Hristos e plictisit de proşti, n-are timp de
aşa ceva. Şi zice: Băi, băiete, nu eşti obiec-
tul studiului Meu! Dacă asta te interesează,
du-te la cercetătorii britanici, că te studiază
ei… La noi asta e problema, apropo de Ca-
tedrala Mântuirii Neamului. Noi tot stăm,
o tot învârtim. Să vă spun un argument pe
care mi l-a dat un călugăr din Moldova,
care să ştii că nu e fan al construirii Ca-
tedralei Mântuirii Neamului. Deci nu-i
fan; nici eu nu sunt un fan şi se simte şi-n
atitudinea mea. Fii atent ce-ţi spun: acesta
îmi povestea că, atunci când s-a construit
biserica Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava,
sucevenii locuiau în bordeie; fără glumă.
Există o descriere a cetăţii din vremea ace-
ea: trăiau în bordeie! Ţineau de cetate, să
fugă din când în când, când veneau tur-
cii şi tătarii ăştia, cu care avem noi relaţii
acum. După Gazprom, când îi aud pe ăia
cu Kazahstanul, mă apucă râsul! Acum ţi-
nem relaţii cu turcii şi cu tătarii, la nivel
oficial. Deci ăia când veneau, ăştia fugeau
în cetate. Interesant este că, în momentul
74
Anatomia sufletului
construirii, ea era, păstrând scara oraşelor,
exact de dimensiunile Catedralei Mântui-
rii Neamului, într-un Bucureşti. Catedrala
Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava a tras
din pământ toate bordeiele la lumină. De
unde ştim noi ce va magnetiza catedrala
aceasta şi va scoate ca energie poporului
acestuia? Gândeşte-te la următorul mo-
ment: într-o seară oarecare, demnă, a po-
porului român, într-un 1 Decembrie, o ca-
tedrală plină ochi de copii, de tineri îmbră-
caţi în haine româneşti, cântând Deşteap-
tă-te, române! Cum îţi sună? Că n-avem
unde-i strânge! Îi trimitem pe plantaţii, ca
să îşi recapete demnitatea naţională.
Există spaţii desemnate pentru reîn-
cărcarea calorică a sufletului uman. Cate-
drala poate fi unul dintre ele. Dacă ratăm
proiectul, Dumnezeu nu ne va ierta. Nu
vorbim de Fisc, vorbim de Dumnezeu.
Părinte, ne-aţi recomandat să ne fixăm
exigenţe suplimentare faţă de cele pretinse
de profesori. Dar ce să facem atunci când
suma cerinţelor profesorilor pe care-i avem
ne copleşeşte?
Eh… Aveţi dreptate!
Atunci, aş spune eu, e îndeajuns să facem
cât putem, să ne străduim mereu? Este bună
sau nu această soluţie?
75
Pr. Constantin Necula
Da! Recunosc! Da, e bună! Faceţi cât
puteţi! Pentru că, din nefericire, profesorii
nu-şi pun de acord exigenţele. Aveţi o listă
de bibliografie de 200 de cărţi la un subiect
– care sigur e cel mai important din mate-
ria care se predă! Nu e nimic mai impor-
tant decât acela! Mai cu seamă la Medicină
sunt câteva materii pe care n-o să le prac-
ticaţi niciodată. Never-ever! Ca la noi, la
Teologie. Sunt câteva materii… alles bules,
cum ar zice rusul, care nu folosesc nimă-
nui. Ajungi pe teren şi stai faţă în faţă cu
nişte oameni, te întâlneşti cu nişte oameni,
dar materiile acelea sunt doar aşa, cultură
generală. Apropo de predarea religiei, pe
mine mă distrează că încăpăţânaţii ăştia în
a scoate ora de religie din şcoală susţin că
soluţia este istoria religiilor. Corect? Bun.
Cine este singurul atestat în România să
predea istoria religiilor? Tot profesorul de
religie. Tot el! Că el are patru semestre de
filozofie, istorie şi cunoaşte greacă, ebraică,
latină – mă rog, cât cunoaşte, dar cunoaşte
în general. Mai ştie şi vreo două limbi mo-
derne, a făcut teologie comparată… Până
la urmă tot la noi e mingea. Dar mă rog…
Ne blocăm de oameni şi de false proiecte,
asta-i toată treaba.
Da, aveţi dreptate. Deci nepunerea
în concordanţă a cerinţelor profesorilor
76
Anatomia sufletului
duce la încărcarea studentului, dar asta e
boală veche la români. Nu interbelică.
Să vă spun ce am aflat în Lisabona;
m-a uimit. Un portughez din Brazilia a
venit în România prin anii ’80 şi oleacă
şi a studiat economie şi a găsit modelul
lui Virgil Madgearu, cel pe care l-au ju-
cărit băieţii de la Jilava. Şi a luat, a tradus
în portugheză două dintre tratatele lui de
economie, unul ţin minte cum se cheamă,
celălalt nu vi-l zic, că nu ştiu, dar promit
că-l caut. S-a întors în Brazilia, a dormitat
vreo zece ani – a predat, a tot structurat,
a tradus cartea, a lucrat pe concepte –, şi
când Brazilia a intrat în criză, a luat mo-
delul lui Virgil Madgearu, l-a introdus
agresiv în sistemul lor economic şi a salvat
economia Braziliei.
Învăţământul românesc are tendinţa
de a-şi pune cenuşă în cap şi când nu e
cazul. Când nu e cazul! Clasic, teologia
românească trebuie neapărat să raporteze
CNCSIS-ului şi tot felul de porcării din
reviste ale unor eretici celebri. Mă şi văd
scriind în revistele homosexuale din Eu-
ropa, doar ca să am punctajul asigurat.
Mă şi văd… Nu-mi doresc nimic mai
mult decât să stau în fundul mirositor al
Europei. Adică… e vocaţia mea ortodoxă!
Există o limită de la care trebuie să spui:
77
Pr. Constantin Necula
Ho! De aici începe independenţa mea şi
capacitatea mea de a rămâne autonom în
demnitatea mea universitară! Asta se în-
tâmplă foarte rar în România, pentru că
sistemul ca atare te decupează, te aşază.
Vrei acolo? Stai acolo, dar stai după regula
noastră! Fiţi nădăjduitori, luaţi ce vă este
bine şi ţineţi ce vă e bine. Dar nu dispe-
raţi; grijă mare!

Un colind al sfinţilor închisorilor: „Am


murit degeaba. / Ce-aţi făcut din ţară?”. Pe
când introducerea în manualul de istorie a
sfinţilor închisorilor? Dar canonizarea lor?

Haideţi să vă spun un lucru. Asta cu


am murit degeaba. / Ce-aţi făcut din ţară?
se potriveşte la Tudor Gheorghe. S-a legat
de curând de faptul că domnul Băsescu,
preşedintele României, nu ştie engleză şi
că Iohannis vorbeşte mai bine în germa-
nă decât în româneşte. Deşi l-am auzit și
vă pot garanta că domnul Iohannis şi în
engleză vorbeşte foarte bine! În urmă cu
foarte mulţi ani, când scria Jurnalul feri-
cirii, Părintele Steinhardt, în unul dintre
comentariile lui, spune că a fost dus de un
prieten la Teatrul Naţional să asculte un
tânăr oltean, actor, care recita cântând, lă-
lăind, zice el, pe scenă, nişte cântece, nişte
poezii, care prindeau bine, că îi obligau
78
Anatomia sufletului
pe copii să înveţe poezia, dar n-o zicea
într-o limbă română pură. Ăăăăia, zicea
Steinhardt. Muicăăăăă. Olteanul, când
vorbeşte, are un ă scurt: muică. Uitaţi-vă
la Amza Pelea, olteanul absolut! Când îl
auzeam pe Adrian Păunescu că se soco-
teşte oltean, mă pufnea râsul. Oltenii nu
sunt histrionici. Oltenii sunt fermi, lu-
minoşi şi verticali. Amza e unul dintre ei;
Dumnezeu să-l ajute la mântuire!
Ei bine, omul ăsta face aceeaşi greşeală
pe care o facem toţi: nu poţi să vezi prin
ochii tăi fără să înţelegi că ţara este suma
oamenilor care circulă liberi în afara ţării.
Că reuşita noastră fundamentală este lega-
tă de faptul că n-avem copii care să n-aibă
ce mânca. Că nu suntem umiliţi atunci
când ne expunem public părerea. Că avem
dreptul să publicăm fără cenzură. Deşi,
uneori, fie vorba între noi, chiar ar trebui
un pic de cenzură la publicare. Unde am
trădat noi fundamental este în ceea ce am
văzut noi în ultimii 25 de ani: ridicarea la
rang de lideri a unor nesimţiţi. Aici este
trădarea naţională! În faptul că am ras
efectiv, am chiuretat din memoria istori-
ei mari oameni ai istoriei României doar
pentru că n-au convenit actualilor istorici.
La cum scriem noi manualele de istorie,
eu nici nu recomand să-i punem acolo. Fe-
79
Pr. Constantin Necula
rească Dumnezeu să ne apucăm să-i trecem
pe bieţii oameni în manualele de istorie! În-
tre doamna Esca şi Gică de la sculărie sau
Gigi Tampon, ăsta, cântăreţul de nu ştiu
unde, parcă nu-şi au locul. Ce sper eu din
toată inima, dar din toată inima, şi o spun
cât se poate de real e că din toată inima mea
şi din tot sufletul meu îmi doresc ca în anii
care vin, cât mai repede – dacă nu anul vi-
itor, măcar în 2016 –, să avem curajul să
decretăm o duminică a sfinţilor închisorilor.
Fără niciun fel de confesionalitate. O dumi-
nică și pentru ungurul care a făcut puşcărie
de dragul libertăţii mele naţionale, pentru
că există şi astfel de oameni! V-am zis: luaţi
cartea de la Humanitas şi veţi vedea. Sunt
evrei care au murit pentru România, sunt
iehovişti care au murit pentru România,
baptişti, adventişti. Indiferent! Românismul
nu ţine de confesiune, ţine de demnitatea
de a-I sluji lui Dumnezeu în favoarea popo-
rului tău. Deci, dacă vom reuşi să facem o
duminică integrală, pe care toate Bisericile
şi toate confesiunile din România s-o decla-
răm ca atare şi în care să le spunem oameni-
lor de la amvonul tuturor bisericilor, necon-
tenit, timp de 24 de ore, cine a murit pentru
ei, ca ei să fie vii, abia atunci ne revenim!
Dar la noi jena este că eşti prea de
dreapta, deşi eu cu stânga n-am putut
80
Anatomia sufletului
să-mi fac cruce niciodată, fir-ar să fie! Nici
de data asta… Că eşti prea de dreapta, că
eşti… Nu există în România altă şansă de-
cât a te alinia Crucii lui Hristos. Ce nu în-
cape în Crucea lui Hristos nu e mântuire.
Este ideologizare. Iar ideologizarea costă.
De aceea, cred că manualul de istorie
al sfinţilor s-a scris. A apărut o a treia edi-
ţie a Drumului Crucii, de exemplu, a unui
teribil câmpulungean, un om de mare ca-
litate, Aurel State, care e trimis în Rusia,
se bate cu ruşii, stă acolo în prizonierat
vreo 8 sau 10 ani, vine apoi în România
liber şi-l arestează încă o dată troglodi-
ţii, înaintaşii actualilor troglodiţi, vine,
se apropie de ţară, este băgat în puşcărie,
chinuit, dar înainte de momentul morţii
ăsteia – al morţii lui selectiv, aşa, pe bu-
căţi, că el a rămas în viaţă, dar l-au ucis
pe segmente – e un moment în care el se
întoarce acasă. Deci acesta e momentul
pe care aş vrea să-l facă Biserica Ortodoxă
în anii care urmează. Şi vi-l descriu: vine
după ani de prizonierat. Acasă se ştia că
s-ar putea să vină. Că e posibil ca şi el să
fie dintre cei eliberaţi. Ajunge noaptea
târziu, el, ofiţer de orientare la Vânători
de Munte, adică… spuma Armatei Ro-
mâne, care a dat-o în botul şi râtul rusu-
lui, până i-au sărit penele. Şi-acum Putin
81
Pr. Constantin Necula
cred că, dacă aude de Vânători de Munte,
stă un pic mai temperat. Şi, la un mo-
ment dat, vine, se apropie de casă – un
om obişnuit cu geografia locului, care ştia
pe unde curg apele –, dar nu mai recunoş-
tea nimic, că începuse exploatarea de su-
prafaţă a cărbunelui de acolo, furtul căr-
bunelui românesc. Şi se apropie de satul
lui tot mai greu şi rămâne noaptea între
nişte dealuri, nu foarte aproape de casă,
mai avea destul… Rămâne acolo, între
dealuri, şi un camion, cum era pe vremea
aceea, făcut la Steagul Roşu, de semnali-
zai cu mâna afară, pe geam, aşa era în anii
aceia, că n-aveai de unde altceva, l-a pre-
luat. Ăla n-a zis nimic. L-a întrebat: „Vă
duc acasă? Sunteţi de aici?” „Da!, zice, sunt
de acolo…” „Bine, vă duc acolo…” „Nu! Aş
vrea să mă duceţi…” „Bine, vă duc până
acasă!” Iniţial, trebuia să-l ducă până în
drum, dar omul acela a mai făcut 4 kilo-
metri cu camionul, să-l ducă în faţa casei.
Şi acesta a întrebat: „Bine, dar de unde ştii
unde stau?” „Vorbiţi prostii!”, i-a zis ăsta.
„Când eram elev la Câmpulung, în vitrina
din librăria din faţa noastră era întotdeau-
na tabloul dumneavoastră mare, ca tânăr
licean care aţi lucrat la Sevastopol şi lăudat
de toţi oamenii pentru demnitatea cu care
aţi luptat”. A fost printre cei mai tineri
82
Anatomia sufletului
decoraţi cu ordine înalte militare… Bun,
deci omul acesta nu-şi mai recunoaşte lo-
cul unde se întoarce. Îl ia acesta, îl duce
acasă; beznă totală în tot satul. Întuneric
total în tot satul! O singură lumină aprin-
să, în camera mamei sale, care-l aştepta
citind Acatistul Maicii Domnului, în spe-
ranţa că i se întoarce băiatul acasă. Când
el a intrat în casă, dintr-odată tot satul,
cu lămpi de lumină, cu căşti cu lumină,
cu lumânări aprinse în mână, s-a apropiat
de casa copilului care se întorcea acasă! Şi
când s-au apropiat de el, secretarul de par-
tid i-a sărutat dreapta şi i-a zis: Bine ai ve-
nit! Înseamnă că nu e totul pierdut! Acestea
sunt reacţiile poporului! Asta înseamnă
canonizarea poporului! Să te socotească
un mort înviat. Asta înseamnă să fii cano-
nizat. Nu de oficializarea unor adevăruri
avem nevoie, ci de rostirea adevărurilor
până la capăt. E ca la Părintele Arsenie
Boca: avem nevoie de trecerea lui în ca-
lendar? Să fim serioşi! Câştigăm şi rugân-
du-ne la Părintele, şi rugându-ne pentru
Părintele. Că, dacă ne rugăm la Părintele,
nu ne poate refuza, că-i om de treabă, adi-
că aşa cum a fost, aşa o rămas; şi dacă ne
rugăm pentru Părintele, se bucură şi ne dă
şi nouă o bucăţică din bombonica pe care
am dat-o în numele lui. Sfinţii pun lumea
83
Pr. Constantin Necula
într-un spaţiu paradoxal: orice-ai face
e bine! Numai să faci! Noi avem nevoie
de rostirea mărturiei noastre româneşti
până la capăt, iar dacă capătul e moartea,
până acolo trebuie s-o facem! Restul sunt
poveşti! Sunt politichii, sunt snobisme,
sunt tot felul de prostii. Dacă Biserica a
început să gândească diplomatic, precum
Parlamentul, înseamnă că totul e pierdut.
Şi mi-e teamă că uneori aşa gândeşte. Dar
asta nu înseamnă că oamenii nu ştiu unde
merg şi la cine merg şi cu cine se întâl-
nesc. Asta e important să reţinem. Foarte
important să reţinem!
Argumentul cel mai important al sfin-
ţeniei Părintelui Arsenie Boca suntem noi.
Noi suntem rodul rugăciunilor Părintelui
pentru o Românie cu tineri care să vrea să
dea sănătate unui popor, limpezime unei
culturi şi, nu în ultimul rând, credinţă
unui neam. Vă simţiţi în afara proiectu-
lui Părintelui? Cine-i în afara proiectului
Părintelui…, asta e! Dar ceilalţi? Noi sun-
tem rodul rugăciunilor Părintelui. Sun-
tem rodul rugăciunilor Părintelui Teofil.
Suntem rodul tuturor celor ce au murit în
puşcărie, pentru ca noi să nu simţim ni-
ciodată mucegaiul pe cerul gurii. Ei sunt
penicilina noastră. Au mâncat ei muce-
gai şi pentru noi. Păcat că n-am ştiut să
84
Anatomia sufletului
păstrăm starea asta de anti-boală pe care
ne-au creat-o. Şi ne-am virusat.

Ce părere aveţi despre cei care cinstesc


memoria sfinţilor închisorilor într-un mod
neconvenţional? Mă refer la rapperul care a
lansat un album dedicat lor.

Să-i dea Dumnezeu sănătate! Ştiţi ce


vreau să reţineţi? Martirii pe care noi îi
pomenim acum erau tineri zbanghii, ca
voi sau ca noi. Nu vă închipuiţi că acolo a
intrat o elită pură. Mulţi dintre ei şi măr-
turisesc: există zeci de momente în care
mărturisesc că nu au intrat în puşcărie oa-
meni credincioşi. Că nu cunoşteau Scrip-
tura. Că mergeau la biserică aşa, că erau ei
duşi de bunica. Dar au ieşit de acolo în-
viaţi mult mai mult decât un credincios.
Vedeţi că a apărut filmul Poarta albă,
al domnului Nicolae Mărginean. Îmi
pare rău că suntem mai mulţi în sală la
un prost ca Necula decât au fost la lan-
sarea acestui film excepţional la Sibiu. Pe
cuvânt! Deci Sibiul ăsta e bolnav cultural.
S-a făcut vizionarea filmului într-un ci-
nematograf şi s-a anunţat aşa, de parcă ar
fi fost o bagatelă. Omul acesta a făcut un
film în care principalul personaj e Părin-
tele Arsenie Boca! Imaginile din film sunt
copleşitoare! Te fac să înţelegi că, în ciuda
85
Pr. Constantin Necula
faptului că oamenii ăia spărgeau pietre, le
curgea sânge şi mureau, erau în Rai! Ra-
iul este unde Dumnezeu este. Deci câtă
vreme Dumnezeu era acolo, în ciuda unei
vizibile iconologii de iad, ei trăiau o stare
de Rai. Imaginea finală este cutremurătoa-
re – sunt multe imagini cutremurătoare,
dar finala este ucigătoare: trebuie să stai
bine cu nervii. Moare unul dintre perso-
najele principale şi celălalt personaj îi cere
Părintelui Arsenie, în lipsa unei lumânări,
măcar un ciot de lumânare să-i dea să
aprindă pentru prietenul lui care murise.
Părintele îi dă ciotul şi-i spune: Dar vino
înăuntru, să te încălzeşti! Părintele lucra la
o magazie de unelte, dădea şi lua ciocane,
scule de muncă. Şi în momentul în care
se apropie, îl lasă să se încălzească un pic
şi-i spune: Vino să-ţi arăt ceva! Hai să vezi
o minune! Minunea era că un copil din sat
trecuse de toate şirurile de paznici şi dor-
mea liniştit sub o pătură, lângă focul de
lemne aprins de Părintele. Cică: Du-te şi
cheamă-i şi pe ceilalţi. Şi vin ceilalţi, dom-
nule, toţi: Băi, cine-i? Ce-i, bă? O linişte
mormântală. Şi cât erau ei de torturaţi de
durerea în care trăiau, se apropie cu gin-
găşie: Băi, ce frumos! Băi, ce-i aici?! Toţi cu
mâna pe gură, stăteau acolo, miraţi. Şi la
urmă de tot vine omul care era deţinutul
86
Anatomia sufletului
de drept comun, care-i chinuia şi îi înjura
şi vorbea ca un porc ordinar. Intră urlând
şi până şi ăla se înmoaie. Irodul din icoana
Naşterii lui Hristos din filmul lui Nicolae
Mărgineanu s-a înmuiat, n-a ucis copilul.
Asta-i taina creştinismului! Înmoaie Irozii.
Acesta-i lucrul pe care trebuie să-l reţineţi.
E o întrebare aici: Ce înseamnă să ţii
un post sănătos? Trebuie să fii sănătos, ca să
ţii postul. Asta înseamnă un post sănătos.
Că, de când m-am îmbolnăvit şi i-am vă-
zut pe oameni şi mai bolnavi decât mine
şi am văzut oameni la limita morţii, încer-
când să-şi ţină linia, nu mai am soluţie.
Fiecare dintre voi cereţi-I lui Hristos să
vă lumineze. Post sănătos înseamnă să fii
sănătos să ţii postul. Cât sunteţi sănătoşi,
ţineţi-l cu rigoare. Când n-o să mai fie
sănătatea de partea voastră, rugaţi-vă lui
Dumnezeu ca fiecare lucru pe care-l faceţi
să fie spre slava Lui. Indiferent ce faceţi,
să fie spre slava lui Dumnezeu. Şi daţi-I
lui Dumnezeu ceea ce aveţi mai bun, nu
rămăşiţele zilei. Postim postim, dar ne ru-
găm numai seara, la culcare. Postim, nu
mâncăm din alea, d-alea, d-alea, dar ne
uităm la televizor mai mult decât la icoa-
nă. Sau când nu ne uităm la televizor, ne
umplem capul cu vreo prostie; avem noi
vreo meditaţie, aşa, transcendentă.
87
Pr. Constantin Necula
Cine te iubeşte cu adevărat vrea să te
schimbe?

Iubirea înseamnă să transferi către ce-


lălalt valorile în care tu crezi şi despre care
crezi că-l pot ajuta să-i fie uşor. Există mo-
mentul acesta al răstignirii celor doi Sfin-
ţi, Timotei şi Mamvra, faţă în faţă. După
căsătorie, se iau, sunt arestaţi; el era preot,
ea era diaconiţă. Şi sunt răstigniţi unul în
faţa celuilalt. Şi când unul slăbea în cre-
dinţă, celălalt îl întărea. Era ca o atriţie
şi contriţie duhovnicească. Şi povestea lor
spune că aşa întărindu-se unul pe altul, de
pe o cruce pe alta, şi-au dat duhul. Da? Eu
spun tot timpul la cununie un text al unui
francez, preluat de Părintele Stăniloae, că
cea mai frumoasă declaraţie de dragoste
pe care un mire o spune miresei şi mirea-
sa mirelui este: Tu n-ai să mori niciodată!
Tu n-ai să mori niciodată! Deci biruinţa
noastră începe din momentul în care, iu-
bind cu adevărat, ne dăm seama că, fără
celălalt, nu avem rost. Dar rostul cel mai
de preţ este să-l întâlnim pe celălalt cu
demnitatea unei iubiri asumate.
Mă întorc… Uite, ca un cerc ne-am
întors la întrebarea doamnei profesoare de
la început. Vă rog să mă credeţi: iubirea
nu încetează! Când încetează, nu e iubi-
88
Anatomia sufletului
re! I-am spus unei actriţe care mi-e tare
aproape de inimă că Ovidius, marele poet
de la Tomis ‒ deşi acum avem alt poet
puşcăriabil la Tomis ‒, marele poet de la
Tomis spunea, la un moment dat, că iubi-
rea e vecină cu ura. Că, pentru a-ţi putea
verifica dacă ai iubit cu adevărat, trebuie
să constaţi că urăşti cu adevărat. Da, dar
asta numai în ce priveşte păcatul. Atunci
te vindeci de păcat, când urăşti păcatul. În
viaţa noastră, nu în toate situaţiile suntem
egali în dragostea noastră. Există limite
pe care le depăşim sau nu le depăşim sau
poate nu ni le asumăm niciodată. Adevă-
rul e că, pentru cei care au copii, cel mai
interesant exerciţiu de iubire este modul
în care îţi răspund copiii la iubirea ta. Tu
ţipi: Băi, pune-ţi pantalonii la loc! Şi el
râde. Mănâncă tot! Şi el gustă. Jocul ăsta,
jocul în care e mai important să sigilezi
ontologicul iubirii tale de celălalt, decât să
te joci de-a tata şi de-a mama e mult mai
important. Din nefericire, la noi iubirile
pornesc de la sexualitate către veşnicie.
Nu dinspre veşnicie către sexualitate. Avea
Părintele Teofil o vorbă: Noi mâncăm, ca
să avem un prilej în plus să spunem „Tatăl
nostru”. Da? Deci noi iubim, ca să avem
un prilej în plus de iubire. Nu ne trebuie
prilejuri să iubim, ne trebuie persoane să
89
Pr. Constantin Necula
iubim. Toată lumea zice: Să creăm un grup
de tineri, să se cunoască între ei, că de aia
copiii din Biserică nu se căsătoresc între ei,
că nu se cunosc între ei. Păi, băi, dacă nu
te cunoşti la Biserică, hai să bem o bere.
Care e problema? De bere ne-am văzut,
de bere ne avem! Acum nu e musai că,
dacă de catedrală te-ai luat, de catedrală
te ai, că am văzut eu şi castraveţi acri cu
verze murate luate şi a ieşit o murătură la
f(x) la puterea ţ virgulă k, dar trebuie să
înţelegeţi bine că idealurile fac iubirile să
dureze. E o vorbă frumoasă care spune:
Important în iubire nu-i să te uiţi unul la
altul, ci amândoi în aceeaşi direcţie. Sau,
dacă vreţi aşa, mai laic, fluturii din stomac
unu să fie egali cu fluturii din stomac doi
şi să aibă aceeaşi orbită de deplasare. Dar
acestea sunt lucruri externe, nu întotdeau-
na te prinzi. Uneori te prinzi că iubeşti pe
cineva după ce te-ai căsătorit cu altcineva.
Se poate întâmpla şi asta; nu vă minţiţi!
Se poate întâmpla să credeţi că vă place
Medicina, dar la un moment dat, după ce
veniţi obosiţi, dimineaţa, după încă o tură
de trei nopţi, că aşa se face la noi, şi eşti
rupt de oboseală şi te pui în pat şi îţi sună
telefonul: Ştiţi, că am o durere scurtă la fi-
cat. Mă înţeapă!, îţi vine să-l înjuri de tot
ce înseamnă sinod, calendar patriarhal!...
90
Anatomia sufletului
Ce te ţine să n-ai o reacţie de animal este
tocmai iubirea pentru omul care te sună şi
pentru demnitatea ta de medic.
Noi fără iubire nu construim cu adevă-
rat vocaţii. Anatomiile noastre interioare
fără iubire nu sunt fluorescente, nu pot fi
identificate în nimic.
Dar fiţi temperaţi şi nu daţi numele de
iubire la toate prostiile, că asta e intere-
sant, da? Nu înseamnă că unul care pa-
tinează beat pe o coajă de banană într-o
bodegă e patinator, da?

Cum pot urî păcatul, dar să iubesc pă-


cătosul?

Hai, că se întâmplă des! Vă dau un


exemplu la domnişoare. Ele urăsc păcatul
beţiei, dar când vine Jimmy, chiar dacă el
miroase numai a băuturi selecte, e băiat
bun. Adică nu se-mbată de la ţuică, de la
poşircă ordinară; el se îmbată cu whisky!
E net superior tuturor celorlalţi.
O să vă fie greu să urâţi păcatul, pentru
că lumea din jur vă îndeamnă să-l iubiţi.
Toată cultura românească actuală, imple-
mentată la nivel de stat, de societate, vă
îndeamnă să iubiţi păcatul. Creşteţi-ne
ratingul la televizor. Vă rugăm, vă rugăm!
Cumpăraţi, cumpăraţi şi iar cumpăraţi,
pentru a deveni… consumatori de nădej-
91
Pr. Constantin Necula
de ai socialismului consumist. La şcoală:
Calcă pe cadavrul celuilalt! Nu-i da locul!
Lasă-l! Sparge-l! Rupe-l! La fotbal... L-aţi
văzut pe Mureşan cel frumos, pune el tal-
pa pe faţa omului şi ce duhovnicesc e el,
domnule. Să iei Stelei stindardul, ca Mi-
nister al Apărării. În jurul nostru e o teorie
a uciderii. Cu cât ucizi mai mult, cu atât
eşti un ofiţer mai de valoare pentru socie­
tatea multilateral dezvoltată. Din când în
când, se trezeşte câte unul, mai înăltuţ,
aşa, şi care vorbeşte mai greu româneşte,
care nu răspunde la provocarea uciderii.
Se trezeşte câte-un popă, care, când toată
lumea îi zice: Ucide!, el merge şi face mi-
lostenie. Se trezeşte câte-un profesor căru-
ia toată lumea-i spune: Pică-i pe ăia! Că nu
ştiu nimic!, care se apucă şi face meditaţii
cu copiii aceia, până-i scoate de la nota 4,
la 4.75, dar îi scoate! Se trezeşte câte un
bucătar, care, la câte o sindrofie din asta,
unde vin numai şmecheri care vor numai
pulpă dă pui şi carne dă vită dă Argentina
şi vin dă Africa de Sud – nu e nicio aluzie
la comportamentul unora dintre episco-
pii ţării! –, deci când ăştia fac câte una de
genul acesta, vine câte-un bucătar care le
face la un moment dat o tocană de ciu-
perci cu mămăligă şi se bat grandomanii
ăştia pe ea! Acolo se vădeşte – apropo de
92
Anatomia sufletului
gradul de urbanizare – că noi nu suntem
decât nişte ţărani cu ştaif. Uitaţi-vă la ma-
rile noastre tradiţii populare: noi suntem
orăşeni la Sibiu de vreo 200 de ani, dar
cântăm ca la Gura Râului, adicătelea. Sau
ca în Mărginime, ca să nu zic doar Gura
Râului, că mă bat ceilalţi. La Bucureşti – e
un oraş excepţional, de altfel – există două
tradiţii: să-i duci bradul de Crăciun la ăla
din minister şi mielul de Paşti, că altfel nu
primeşti bani. Astea-s tradiţiile de Cră-
ciun ale Bucureştiului; real, ale lor. În rest,
sunt fiecare ce-a adus. Toată construcţia
asta uluitoare... Aici este foarte greu de
supravieţuit. Va trebui să învăţaţi să trăiţi
înainte de a ucide. Să vă trăiţi propria uci-
dere. Să fiţi dispuşi oricând să ziceţi: Mai
bine mor decât să-mi schimb principiile!
Mai bine nu-mi schimb principiile decât
să fiu mârlan, nu? Mai bine sunt înfrânt,
decât să fiu mârlan.

Vreau să vă spun că m-am ridicat greu


din pat, că totuşi cu plămânii cică nu-i
de joacă, dar nu cred că m-au făcut bine
antibioticele, cât căldura dumneavoastră,
şi vă mulţumesc mult. Domnişoara pre-
şedinte, aici prezentă, stând de-a dreap-
ta, ne propune ca tinerii din organizaţia
lor să cânte câteva colinde. Eu vreau să
93
Pr. Constantin Necula
le mulţumesc, în schimb, pentru altceva:
sunt întrebat de foarte mult ori ce face
Biserica pentru tineri. Iar eu le spun: Bi-
serica, pentru tineri, zâmbeşte! Grupul lor,
care vine din când în când în Catedrala
mitropolitană să cânte Paraclisul Maicii
Domnului, e cel mai frumos răspuns al
tinerilor la toată prigoana ideologică la
care este supusă acum Biserica. Biserica
nu caută să fie supusă taxelor fiscale. Bi-
serica este taxată cu orice prilej şi-n orice
condiţii. Spre binele Bisericii. Altfel, noi,
ortodocşi fiind, cum ne ştiţi pe noi, orto-
docşii, dormeam pe noi cu nişte sforăituri
triumfaliste şi cu nişte ifose! Pe când aşa,
din când în când, ne trezim la realitate.
Ceea ce face grupul strâns în jurul lui
Carmen la Goga şi ducând mai departe
prin grija Teodorei şi a colegilor şi cole-
gelor ei mă duce cu gândul că sunt unul
dintre cei mai fericiţi preoţi din Româ-
nia. N-am nicio medalie primită, dar tot
ceea ce fac copiii aceştia pentru Biserică e
câte o medalie. Şi vreau să o luaţi ca ata-
re: conferinţa din seara aceasta este tot o
diplomă de onoare dedicată Bisericii de
către dumneavoastră, nu invers.
Vă mulţumesc!...

94
Distribuţie
Editura Agnos – Sibiu
tel. 0745 / 669038; 0766 / 530777
www.agnos.ro
e-mail: editura_agnos@yahoo.com
Supergraph
str. Ion Minulescu nr. 36,
Bucureşti - 031216, sector 3
tel.: 021 / 320.61.19; fax: 021 / 319.10.84
www.librariasophia.ro
www.sophia.ro
e-mail: editura@sophia.ro