Sunteți pe pagina 1din 220

†Emilian Lovisteanul

¸
EpiscopVicar al Arhiepiscopiei Râmnicului

Înfaptuirea
˘
misiunii bisericesti
¸
în parohie ¸si manastire
˘ ˘
ˆ
- Lucrare publicata cu binecuvântarea
ˆ
Înaltpreasfintitului
¸ Parinte
Dr. Irineu,
Arhiepiscopul Craiovei
¸si Mitropolitul Olteniei -

Editura Mitropolia Olteniei


Craiova, 2015
Coperta: Cristian Popescu și Nicolae Străchinaru
Tehnoredactor şi aranjare: Cezarina Oana Tomulescu
Tipar executat la: SC CONPHYS SRL, Râmnicu Vâlcea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a


României
EMILIAN LOVIŞTEANUL, Episcop Vicar
al Arhiepiscopiei Râmnicului
Înfăptuirea misiunii bisericeşti în parohie
şi mănăstire / Emilian Lovişteanul Episcop
Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului. -
Craiova: Editura Mitropolia Olteniei, 2015
ISBN 978-606-731-016-0
281.95

Coperta 1 - Biserică parohială în mijlocul cetății și mănăstire pe


culmile munților, dar aproape de ea.

Coperta 4 - Comuniune de rugăciune la slujba Privegherii.


ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire

Cuprins
Pag.
Cuvânt înainte ............ 5
1. Cunoașterea teologică în practica misiunii
bisericești ............ 7
2. Omul între criza socială şi criza spirituală ............ 29
3. Parohia – loc de mărturisire, comuniune şi
împărtăşire din Sfintele Taine ale Bisericii ............ 43
4. Parohia între misiune și înveșnicire ............ 69
5. Parohia în istoria și spiritualitatea creștină-
ortodoxă românească ............ 79
6. Misiunea parohiei prin activități social-
filantropice și educaționale ............ 97
7. Misiunea parohiei și provocările ei în
societatea românească modernă ............ 127
8. Misiunea parohiei în contextul schimbărilor
sociale de astăzi ............ 153
9. Misiunea mănăstirii într-o societate
românească în schimbare ............ 175
10. Patriarhul Nicodim și învățământul
seminarial nemțean ............ 207

3
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
Cuvânt înainte

V iața omului pe pământ este privită cu mare


interes și grijă. Viața creștinului din parohie și
cea a monahului din mănăstire au o altă dimensiune în fața lumii,
a timpului, a veșniciei și a lui Dumnezeu Care le cuprinde pe toate.
Parcursul istoric al parohiei ca și comunitate creștină și al mănăstirii
ca și comunitate monahală, valorifică jertfa de pe Cruce și Învierea
Mântuitorului Iisus Hristos, precum și prezența Sfântului Duh în
Biserică.
La împlinirea a 130 de ani de la dobândirea Autocefaliei
(1885-2015) de către Biserica Ortodoxă Română și a 90 de ani
de la ridicarea la rangul de Patriarhie (1925-2015), la propunerea
Părintelui Patriarh Daniel, Sfântul Sinod a avut inspirația să
proclame anul 2015, „Anul omagial al misiunii parohiei și mănăstirii
azi și Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur și al marilor
păstori de suflete din eparhii”, ținând seama de lucrarea jertfelnică
a clerului și credincioșilor de-a lungul istoriei și la împlinirea celor
două deziderate bisericești.
Istoria Bisericii noastre are un parcurs bogat în evenimente,
sfinți și personalități, care atestă prezența lui Dumnezeu în mijlocul
neamului românesc și disponibilitatea românilor de a asculta glasul
Evangheliei în parohie sau mănăstire.
Cele două unități bisericești se completează reciproc,
păstrându-și fiecare specificul, dar invocând harul Sfântului Duh
spre sfințire și dobândirea de daruri pentru săvârșirea cultului și

5
† Emilian Lovi,steanul
desfășurarea misiunii creștine.
Pe parcursul celor zece capitole, am creionat drumul persoanei
umane de la cunoaștere (a lui Dumnezeu, a Bisericii și a lucrării ei)
la împlinire prin comuniune, de la fapte la înveșnicire, atât în viața
parohiei, cât și în cea a mănăstirii. Am arătat că experiența Bisericii
din parohie și mănăstire reprezintă o sursă de inspirație în slujire a
generațiilor viitoare de creștini.
Calea omului către Dumnezeu începe din parohie și se
finalizează în Biserică, iar cultivarea virtuților teologice - credința,
dragostea și nădejdea - dă sens existenței frumoase și plină de dor
pentru viață.
Suntem chemați să devenim misionari ai Bisericii, indiferent
de ispitele care vin și de luptele pe care le avem de purtat. De slava și
lumina lui Dumnezeu se va bucura numai acela care biruiește lumea
(cf. Ioan 16,33) împreună cu Mântuitorul Iisus Hristos.
Mulțumim cu recunoștință Înaltpreasfințitului Părinte Dr.
Irineu, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei pentru
binecuvântarea acordată în vederea publicării acestei lucrări la
Editura Mitropolia Olteniei.
Nădăjduim că parcurgând aceste pagini, cititorul se va
bucura de regăsirea sa vie în comunitatea parohială sau în misiunea
monahală, alături de înaintașii care, prin viața și faptele lor, au scris
istoria Bisericii noastre.
Autorul

Râmnicu Vâlcea, la Sărbătoarea Sfântului Ioan Gură de Aur


13 noiembrie 2015

6
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
I
Cunoa§terea teologic[ în practica misiunii biserice§ti
1. Cunoa§terea teologic[ prin revela\ie

P entru om, a cunoaște înseamnă înmagazinarea


multor informații despre Dumnezeu, oameni,
despre viață și moarte, despre universul înconjurător, înseamnă
experiențe dobândite de-a lungul vieții. Omul nu poate să trăiască
fără să cunoască, fără să știe de unde vine și încotro se îndreaptă.
De aceea, Sfânta Treime prin Fiul lui Dumnezeu devenit Om
a dorit să-i descopere omului dragostea nemărginită și dătătoare de
viață veșnică: „Și aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine,
singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis”
(Ioan 17,3), după ce cu mult timp înainte primul om, Adam și-a întins
mâna spre pomul cunoștinței binelui și al răului (cf. Facere 2,16-17;
3,11-17), alegând moartea în locul vieții. Cunoașterea are ca punct
de plecare principiul lui Socrate (470-399 î. d. Hs.), „Cunoaște-
te pe tine însuți”, care marchează momentul când începe procesul
autocunoașterii: cine sunt, ce sunt, ce știu, ce pot face, de unde vin și
unde merg.
Sfântul Isaac Sirul a spus însă cuvinte mai folositoare pentru
om: „Cine s-a învrednicit a se vedea pe sine însuși este mai bun decât
cel ce s-a învrednicit a vedea îngeri”1, sau „Cel ce se cunoaște pe sine

1
Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe ( XXXIV), în „Filocalia”,
vol. X, trad., introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Edit.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
7
† Emilian Lovi,steanul
este mai mare decât cel care înviază morții”2.
Cunoașterea a ceva sau a cuiva poate fi totală sau parțială.
Poți să cunoști un obiect, o ființă, un principiu din toate punctele de
vedere, dar să-l cunoști în totalitate pe om, pe Dumnezeu, universul
în esența și desfășurarea lui este imposibil.
Cunoașterea este alimentată de educația din familie, apoi
din școală, în toate etapele ei, de lectură și căutări personale, de
experiența acumulată cu fiecare an al vieții.
Pentru omul religios-creștin, cunoașterea se îmbogățește prin
rugăciune, prin primirea Sfintelor Taine, citirea Sfintei Scripturi
și a scrierilor Sfinților Părinți, prin Sfânta Tradiție și descoperirea
lui Dumnezeu prin diferite daruri. Cunoașterea poate reprezenta
și o bucurie unită cu responsabilitatea, dar și o tristețe unită cu
neîmplinirea.
Cunoașterea aduce multă lumină în sufletele oamenilor.
Poporul lui Israel L-a cunoscut pe Dumnezeul cel adevărat și s-a
lăsat călăuzit, ocrotit și pregătit în istorie pentru venirea lui Mesia.
Moise a dorit să-L vadă pe Dumnezeu, însă acest lucru nu a fost
posibil: „Fața Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea
omul fața Mea și să trăiască” (Ieșire 33,20), iar Ilie și-a acoperit fața
pentru că nu putea să-L privească pe Dumnezeu: „A zis Domnul:
‹‹Ieși și stai pe munte înaintea feței Domnului! Că iată Domnul va
trece›› (...). Auzind aceasta, Ilie și-a acoperit fața cu mantia lui și a
ieșit și a stat la gura peșterii. Și a fost către el un glas care i-a zis:
‹‹Ce faci aici, Ilie?›› (III Regi 19, 11;13). Vederea aceasta este legată

1981, p. 194.
2
Ibidem.
8
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
de contemplare, dar și de cunoașterea lui Dumnezeu, după cum spun
Sfinții Părinți.
Revelația divină naturală și supranaturală a luminat umani-
tatea cu privire la cunoașterea lui Dumnezeu. Întruparea Fiului lui
Dumnezeu l-a făcut pe om părtaș Sfintei Treimi: „Cel care M-a văzut
pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9), îi răspunde Hristos lui Filip
la rugămintea: „Doamne arată-ne nouă pe Tatăl și ne este de ajuns”
(Ioan 14,8). Ucenicii s-au învrednicit de vederea față către față cu
Fiul lui Dumnezeu, și mai mult decât atât, au pregustat din slava Lui,
atât la Schimbarea la Față (Marcu 9, 1-9), dar și în prezența Sa: „Și
Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava
Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan
1,14), iar prin El, să-L cunoască pe Dumnezeu Tatăl: „Pe Dumnezeu
nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în
sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1,18).
Cincizecimea i-a luminat pe apostoli și i-a făcut să cunoască
și să înțeleagă foarte multe taine ale Evangheliei (cf. Fapte 1,8; 2,4;
31-38; 3,15-16). Cincizecimea personală începe cu Tainele Sfinte
ale Botezului și Mirungerii, când darurile Sfântului Duh se coboară
peste cel botezat. Dumnezeu există, a coborât printre oameni, S-a
oferit jertfă pentru ei, ni se oferă prin Sfânta Euharistie și cu toate
acestea rămâne inaccesibil în Ființa Sa.
Noul Testament, ca de altfel și Tradiția Bisericii învață
că nevoia creștinului de cunoaștere a lui Dumnezeu nu trebuie să
fie legată de informație, ci de mântuire. Creștinul se împărtășește
din energiile necreate ale lui Dumnezeu, Care se implică activ în
mântuirea lui. Istoria Bisericii ne arată că sfinții nu au dorit atât să-L

9
† Emilian Lovi,steanul
cunoască pe Dumnezeu, cât să se învrednicească de darurile Lui, de
slava Împărăției Lui. De aceea, ei mai mult s-au rugat, s-au hrănit
și au dialogat cu Dumnezeu, decât să încerce să pătrundă tainele
dumnezeirii: „Dacă ești teolog într-adevăr, te vei ruga și dacă te rogi
cu adevărat, ești teolog”, spune Evagrie Ponticul.
În aceeași lumină Sfinții Părinți arată că „nu există alt mijloc
de a-L cunoaște pe Dumnezeu decât acela de a trăi întru El”.
În multe cazuri, omul caută să-L cunoască pe Dumnezeu, să
dezlege taina existenței Lui, dar „căutându-L pe Dumnezeu, omul
este el însuși găsit de Dumnezeu; urmând Adevărul, omul este luat și
ridicat la nivelul Său”3.
Dogmatica Ortodoxă ne prezintă trei moduri de cunoaștere
a lui Dumnezeu: rațională sau catafatică, apofatică sau negrăită și
cunoașterea din împrejurările concrete ale vieții4.
Cunoașterea catafatică este cunoașterea naturală a lui
Dumnezeu, care pornește de la creație la Creatorul ei, al celor văzute
și nevăzute: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, și facerea mâinilor
Lui o vestește tăria” (Psalmi 18,1).
„Cunoașterea apofatică creștină implică atât o coborâre a lui
Dumnezeu la capacitatea omului de a-L sesiza, cât și transecendența
Lui. Dumnezeu se coboară prin energiile Lui (...). Dumnezeu fiind
persoană, între El și noi se stabilește un raport de iubire, care îl

3
Paul Evdokimov, Cunoașterea lui Dumnezeu, trad., prefață și note de Pr.
Lect. univ. Dr. Vasile Răducă, Edit. Christiana, București, 1995, p. 27.
4
Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I,
Ediția a II-a, Edit. I.B.M.B.O.R., București, 1996, pp. 81-103.
10
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
menține și pe El și pe noi ca persoane”5.
În al treilea rând, „pe Dumnezeu Îl cunoaște fiecare credincios
în acțiunea Lui providențială prin care este condus în împrejurările
particulare ale vieții sale, uneori hărăzindu-i-se bunuri, alteori fiind
privat în mod pedagogic de ele (...). Este o cunoaștere palpitantă,
apăsătoare, dureroasă, bucuroasă, care trezește în ființa noastră
responsabilitatea și încălzește rugăciunea și care o face să se strângă
mai mult lângă Dumnezeu”6.
Creștinul îl poate cunoaște pe Dumnezeu din împrejurările
concrete ale vieții din familie sau din parohie. Tinerii care urmează
cursurile Seminariilor teologice sau ale Facultăților de teologie în
vederea pregătirii pentru slujirea preoțească a Bisericii doresc să-L
cunoască pe Dumnezeu prin lectură, din Biblie, din cărțile Sfinților
Părinți, din manuale, însă nu este îndeajuns. Această stare o constată
majoritatea. La acestea trebuie adăugate în primul rând rugăciunea,
participarea la Sfânta Liturghie și celelalte slujbe, trăiri și experiențe
luminate de dragoste și jertfă față de Dumnezeu și cei din jur.
Chemarea spre slujirea sacerdotală, vocația preoțească
trebuie simțită, verificată și apoi îndreptată spre Sfântul Altar. Școlile
de teologie sunt aceleași, manualele și bibliografia de asemenea,
profesorii se schimbă și generațiile de „teologi”, însă sensul studiilor
și scopul lor este formarea viitorilor preoți.
Cu privire la chemarea creștinilor, Paul Evdokimov arată că:
„Circumstanțele se schimbă, dar tema spirituală, personală pentru
fiecare, rămâne identică ei însăși de-a lungul tuturor schimbărilor

5
Ibidem, p. 87.
6
Ibidem, p. 99.
11
† Emilian Lovi,steanul
posibile; chemarea ei și exigența ineluctabilă a răspunsului, acest
ansamblu al datului și propusului, constituie ceea ce Evanghelia
numește crucea personală a fiecărui om”7.
Un creștin adevărat trebuie să fie permanent „însetat după
Dumnezeu” (cf. Psalmii 62,2), cu atât mai mult unul care dorește să
primească Taina Hirotoniei. „Creștinii sunt purtători de Dumnezeu:
vom fi plini de Dumnezeu dacă Îl vom iubi cu adevărat. Există mai
ales o identificare a lui Hristos cu comunitatea înțeleasă ca trup
liturgic. Iubirea este cea mai sigură cale pentru cunoașterea lui
Dumnezeu”8.
Experiența și trăirea liturgică din parohie înalță și transfigu-
rează sufletele enoriașilor pe calea către desăvârșire. Împărtășirea
cu Sfintele Taine înseamnă viață în Hristos: „Cel ce mănâncă trupul
Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua
cea de apoi” (Ioan 6,54). În pelerinajul vieții pământești, Dumnezeu
și omul se caută reciproc, întâlnindu-se în Taină.

2. Cunoa§terea lui Dumnezeu prin §coala teologic[


Alegerea și hirotonia clerului s-a făcut în Biserică dintre
cei pregătiți pentru primirea marelui har al preoției. De-a lungul
timpului, Biserica a organizat școli pentru educarea și pregătirea
clerului. Acesta trebuia să-l cunoască mai mult pe Dumnezeu, să
cunoască Evanghelia și Tradiția Bisericii.
Școala teologică românească a luat ființă în tinda bisericii sau

7
Paul Evdokimov, Vârstele vieții spirituale, trad. și cuvânt înainte de Pr. Prof.
Ion Buga, Edit. Christiana, București, 1993, p. 63.
8
Paul Evdokimov, Cunoașterea..., p. 43.
12
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
a mănăstirii. Cei ce se pregăteau pentru primirea preoției, învățau
tainele liturgice pe lângă preoții cu experiență. „Școlile mănăstirești
sau școlile superioare înființate de domnii țării (Colegiul de la Trei
Ierarhi al lui Vasile Lupu, Școala slavonă și Colegiul greco-latin de
la Târgoviște, din timpul lui Matei Basarab, Academia de la Sfântul
Sava din București a lui Constantin Brâncoveanu”9), reprezintă
câteva din locurile unde preoții dobândeau pregătirea teologică
pentru slujirea Bisericii.
În toate țările române preoția se transmitea, se moștenea din
tată în fiu chiar în perioade îndelungate, astfel încât pregătirea se
făcea și primea în biserică și familie. Candidaților pentru slujirea
preoțească li se apreciau practicarea virtuților, viața curată,
duhovnicească și exemplară pentru enoriași.
Sunt cunoscute măsurile de îmbunătățire a pregătirii și slujirii
clerului luate de Sfinții Ierarhi Varlaam10 și Dosoftei11 ai Moldovei,
Antim Ivireanul12 și Teodosie ai Țării Românești13. Tot ei, ca și alți

9
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Edit.
Trinitas, vol. II, Ediția a III-a, Iași, 2006, pp. 212-213.
10
Sfinți ocrotitori ai Moldovei, Ediție îngrijită de Arhim. dr. Emilian Nica,
Edit. Doxologia, Iași, 2009, pp. 16-20.
11
Dosoftei, Dumnezeiasca Liturghie 1679, Ediție critică de N.A. Ursu, cu un
studiu introductiv de Î.P.S. †Teoctist, Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al
Moldovei și Sucevei, Edit. Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, 1980.
12
Vezi Sfântul Antim Ivireanul, Didahii, Edit. Basilica, București, 2010, pp.
68-75; vezi și V. Chițu, Norme disciplinare în cărțile de învățătură pentru
preoți din veacurile XVII-XVIII, în „Mitropolia Olteniei”, XVIII, nr. 7-8, iulie-
august, 1966, pp. 620-622.
13
Iolanda Țighiliu, Între diavol și bunul Dumnezeu: cler și cultură în
13
† Emilian Lovi,steanul
ierarhi, s-au străduit să introducă limba română în cultul Bisericii prin
tipărituri de cărți. În 1702, se publica la Buzău Învățătura preoților
pe scurt, în care se arăta slujitorilor sfintelor altare cum trebuie
săvârșite Sfintele Taine14. Dacă până în acest veac tipărirea cărților
de cult în limba română realizate de Diaconul Coresi (1556-1581),
Filip Moldoveanul (1544-1553) a fost puțin însemnată, tipăriturile
Sfinților Ierarhi Varlaam (1632-1653) și Dosoftei (1671-1686),
ale Sfântul Ierarh Antim Ivireanul (1699-1716), ale Episcopilor
Damaschin (1708-1725) și Climent (1735-1753) au fost accesibile
pregătirii viitorilor slujitori și i-a ajutat pe clerici și cântăreți în
săvârșirea cultului în limba înțeleasă de popor.
În Transilvania, pregătirea teologică a preoților era elementară,
însă prin Școala românească de la biserica „Sfântul Nicolae” din
Șcheii Brașovului din secolul al XV-lea și apoi al XVI-lea, clericii
au început să dobândească o pregătire superioară celorlalți preoți din
regiune15.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, pentru pregătirea
viitorilor preoți, au fost înființate noi școli pe lângă mănăstiri, una
dintre acestea fiind înființată la mănăstirea Putna în anul 1774,
prin ostenelile mitropolitului Iacob Putneanu și ale arhimandritului
Vartolomeu Măzăreanu16.
Contextul istoric bisericesc favorabil și preocuparea deosebită

Principatele Dunărene (1600-1774), Edit. Paideia, București, 2002, pp. 21-22.


14
Ibidem, p. 22.
15
Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Edit.
I.B.M.B.O.R., București, 1992, pp. 615-617.
16
Iolanda Țighiliu, op. cit., pp. 144-147.
14
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
a ierarhilor pentru pregătirea teologică a clerului au făcut posibilă în
secolul al XIX-lea înființarea primelor Seminarii teologice și Facultăți
de teologie de la noi. Seminarul Teologic „Veniamin Costachi” este
prima instituție de învățământ de acest gen, înființată la Iași prin grija
mitropolitului Moldovei Veniamin Costachi (1803-1842), școală care
a avut cea mai mare contribuție la pregătirea clerului din Moldova în
secolele XIX-XX. În Basarabia a fost înființat un Seminar teologic
în anul 1813.
Tot la Iași este înființată și prima Facultate de Teologie în
anul 1860. Aceasta a fost una dintre cele patru facultăţi fondatoare
ale Universității ce va purta numele domnitorului „Alexandru Ioan
Cuza”, împreună cu Facultățile de Drept, Filosofie şi Medicină.
Facultatea de Teologie își va întrerupe activitatea în anul 1864,
fiind reluată în anul 1926, cu sediul la Chișinău până în anul 1945.
În condiții de libertate, Teologia ieșeană intră într-o nouă etapă de
pregătire a slujitorilor Bisericii, începând cu anul 1990, fiind singura
Facultate de Teologie din Mitropolia Moldovei și Bucovinei.
În acest spațiu geografic bisericesc, vor fi înființate alte
Seminarii teologice la Roman (1858), Huși (1852), la Mănăstirea
Neamț (1855), Ismail (1864) și apoi la Galați (1878), școli cu
continuitate și întreruperi datorită vremurilor nefavorabile, precum
și alte Seminarii care au fost organizate după anul 1990, în total fiind
acum 10 Seminarii17. În Bucovina, care în anul 1775 a fost anexată
Imperiului Austro-ungar, a funcționat între anii 1827-1875 un Institut

17
Vezi Două secole de învățământ teologic seminarial (1803-2003), volum
coordonat de Pr. Lect. Dr. Mihai Vizitiu, Pr. Dragoș Bahrim și Adrian Timofti,
Edit. Trinitas, Iași, 2003.
15
† Emilian Lovi,steanul
teologic care s-a transformat în Facultate de teologie pe perioada
1875-1948, fiind cea mai bună școală de teologie ortodoxă din acea
vreme.
În Țara Românească, învățământul teologic prinde rădăcini
tot în secolul al XIX-lea, la București prin Seminarul „Central”
(1836), la Buzău (1836), la Argeș (1836), la Râmnicu Vâlcea (1837),
și tot la București, prin Seminarul „Nifon Mitropolitul” (1872). În
fruntea acestor școli teologice a funcționat din anul 1881 o Facultate
de teologie, care a devenit din anul 1948 Institut Teologic de grad
Universitar, iar din anul 1991, Facultate în cadrul Universității din
București. După anul 1990, au fost înființate mai multe Seminarii și
Facultăți de Teologie la Iași, Craiova, Târgoviște, Pitești, Constanța
și o secție la Galați.
În Transilvania și Banat, învățământul teologic ortodox a
avut un rol deosebit în contextul multiconfesional creștin. Prima
școală teologică a fost organizată la Sibiu în anul 1786, reorganizată
de Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna în anul 1852, când a devenit
Institut teologic. Asemenea institute au funcționat la Arad (1822) și
la Caransebeș unde Seminarul de la Vârșeț transferat aici („secția
românească”) a devenit Institut teologic (în 1865).
În perioada interbelică, Institutele teologice din Sibiu, Arad
și Caransebeș au fost ridicate la rangul de Academii teologice,
adăugându-li-se și cele de la Oradea (1923) și Cluj (1924). În timpul
regimului comunist, au funcționat în Transilvania un Seminar
teologic la Cluj și un Institut teologic la Sibiu, iar după anul 1990
au fost înființate Facultăți de teologie și la Cluj, Alba Iulia, Arad,

16
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
Oradea, o secție la Baia Mare și o secție la Timișoara18.
Pregătirea viitorilor slujitori ai Bisericii noastre în timpul
dictaturii comuniste (1948-1989) s-a făcut cu multe sacrificii în
două Institute teologice de la București și Sibiu și cinci Seminarii
teologice de la București, Buzău, Mănăstirea Neamț, Cluj, Craiova,
Caransebeș, cu o perioadă de studii de cinci ani, absolvenții fiind
hirotoniți preoți pentru parohiile din cuprinsul Patriarhiei Române.
În cele două secole și mai bine de învățământ teologic
seminarial și universitar, s-au remarcat foarte mulți ierarhi, preoți
profesori și cadre didactice care au sprijinit organizarea instituțiilor
și dezvoltarea lor prin suport material (sedii și instrumente de lucru,
întreținere, biblioteci) și teologic-profesional (capele bisericești,
traduceri, manuale, personal didactic).
Am amintit aceste informații sumare despre învățământul
teologic ortodox românesc, deoarece acesta a constituit baza
dezvoltării activităților misionar-pastorale din parohiile Bisericii
noastre, liantul unității românești și pepiniera slujitorilor poporului
lui Dumnezeu.
Sfințirea poporului român în lumina Crucii și a Învierii
Mântuitorului Iisus Hristos a dat putere neamului să nădăjduiască și
să biruie în istorie toate încercările. Așa a rodit Biserica noastră sfinți,
mari duhovnici, buni creștini și eroi care au păstrat comuniunea de
dragoste, fidelitatea față de Hristos, libertatea, unitatea și demnitatea
poporului român. Tezaurul spiritual și cultural al Bisericii și țării
noastre a luminat clerul și credincioșii pe calea cunoașterii lui

18
Vezi Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Cultura Teologică Românească, Edit.
Basilica, București, 2011, pp. 191-307.
17
† Emilian Lovi,steanul
Dumnezeu, a păstrării tradiției și a sfințirii persoanelor cu har și
frumusețe divină. Legătura dintre Dumnezeu și om a dat naștere
patrimoniului spiritual pe care îl avem ca fereastră spre cer și
veșnicie.

3. Cunoa§terea lui Dumnezeu prin misiunea clerului în parohii


Misiunea clerului în parohii în vederea cunoașterii și îm-
părtășirii lui Dumnezeu credincioșilor se află în strânsă legătură cu
episcopul (chiriarhul) și enoriașii pe care îi păstorește. Preoția este
prezența și lucrarea sfântă în mijlocul parohiei.
Slujirea preotului în parohie conferă credincioşilor asistenţă
religioasă, ajutor filantropic, mărturisire a credinţei Bisericii
Ortodoxe, vieţuire conform Evangheliei, participare la Sfintele slujbe,
împărtăşirea cu Sfintele Taine și comuniune sfântă în Biserică19.
Din parohie au plecat marii păstori şi duhovnici ai ţării, preoţi
sau monahi. Vocaţiile preoţeşti s-au descoperit atât în vremuri de
libertate, dar mai ales în cele de prigoană. Mântuitorul Iisus Hristos,
având în vedere responsabilitatea slujitorilor Bisericii pe care a
întemeiat-o să-I continue activitatea, a atenţionat: „Păstorul cel bun
îşi pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10,11).
Atât în viaţa creştină din antichitate cât şi apoi din Evul
Mediu, modernitate sau contemporaneitate, s-a pus problema
puterii omului. Puterea omului în lume, în raport cu Divinitatea şi
în contextul descoperirilor ştiinţifice. Mândria, aroganţa, iubirea de
19
Cf. Statutului de Organizarea şi Funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române,
Hotărârea Guvernamentală Nr. 53/2008, publicată în publicaţia oficială a
Statului Român, Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 50/Marţi, 22
Ianuarie 2008, Bucureşti, 2008, Art. 45, p. 24.
18
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
sine şi materie l-au condus pe om la excluderea lui Dumnezeu din
viaţa lui şi l-a orientat spre moarte.
Întruparea Fiului lui Dumnezeu i-a dat omului puteri mari şi
importante pentru viaţa din lume. Evanghelia ne spune că Mântuitorul
Iisus Hristos le-a dat ucenicilor Săi puterea de a vindeca, de a învia
morţii (cf. Fapte 3, 1-16; 5, 12-42) și de a „călca peste șerpi și peste
scorpii, şi peste toată puterea vrășmașului” (cf. Luca 10,19); „Și
chemând pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere și stăpânire
peste toți demonii și să vindece bolile” (Luca 9,1). Însă le-a dat
Domnul şi puterea de a ierta, de a lega şi dezlega păcatele oamenilor:
„Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor iertate, şi cărora
le veţi ţine, vor fi ținute” (Ioan 20,23).
Bunul Păstor este Iisus Hristos: „De altfel oile pe care le
păstoreşte clericul nu sunt ale lui ci ale lui Hristos: ‹‹Paşte oile
Mele, spune Hristos, Cel Înviat Apostolului Petru››” (Ioan 21,16).
Pastoraţia are sensul de călăuzire duhovnicească a oilor raţionale în
procesul mântuirii: curăţire de patimi, luminarea de harul sfinţitor
şi mărturisitor al Duhului Sfânt şi unirea cu Dumnezeu în Lumina
necreată a împărăţiei Sale cereşti (îndumnezeirea)”20.
Puterea cu care este înzestrat preotul de Dumnezeu reprezintă
sublimul slujirii din Biserică. În primul rând este vorba despre
puterea din faţa Sfântului Altar, de a-L coborî pe Dumnezeu şi a
oferi creștinului trupul şi sângele Domnului Iisus Hristos: „Aceasta
să faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22,19); „Cel ce mănâncă trupul
Meu şi bea sângele Meu are viață veșnică” (Ioan 6,54). El are de

20
Protoprezbiter, prof. dr. Gheorghios D. Metallinos, Parohia. Hristos în mij-
locul nostru, trad. de Pr. Prof. Ioan I. Ică, Edit. Deisis, Sibiu, 2004, p. 65.
19
† Emilian Lovi,steanul
asemenea, puterea de săvârşire a Tainei Spovedaniei, care constă în
legarea şi dezlegarea păcatelor: „Oricâte veţi lega pe pământ vor fi
legate şi în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și
în cer” (Matei 18,18) şi a celorlalte Sfinte Taine prin care se transmite
harul Sfântului Duh.
Paternitatea duhovnicească este un dar şi o putere primite
de la Hristos, care are nevoie de un „vas curat”, de o persoană
vrednică pentru ca harul să lucreze spre folosul fiilor duhovniceşti:
„Preoţii sunt aceia cărora li s-a încredinţat zămislirea noastră cea
duhovnicească; ei sunt aceia cărora li s-a dat să ne nască prin botez.
Prin preoţi ne îmbrăcăm în Hristos (cf. Galateni 3, 27); prin preoţi,
suntem îngropaţi împreună cu Fiul lui Dumnezeu (cf. Romani 6, 4;
Coloseni 2, 12); prin preoţi ajungem mădulare ale fericitului cap al
lui Hristos (cf. Coloseni 4, 15)”21.
Sfântul Ioan Gură de Aur a scris despre puterea pe care
Dumnezeu a dat-o preoţilor, cutremurându-se de această stare:
„Oameni, care trăiesc pe pământ şi locuiesc pe el, au primit îngăduinţa
să administreze cele cereşti şi au o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o
nici îngerilor, nici arhanghelilor. Nu s-a spus îngerilor, ci oamenilor:
«Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer (…)», (Ioan 20,
23). Puterea de a lega a preoţilor, însă, leagă sufletele şi străbate
cerurile: Dumnezeu întăreşte sus în ceruri cele făcute de preoţi jos
pe pământ”22.

21
Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Efrem
Sirul, Despre preoţie, trad., introducere, note şi un Cuvânt înainte de Pr.
Dumitru Fecioru, Edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 60.
22
Ibidem, p. 59.
20
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
Marii părinţi duhovniceşti din parohii şi mănăstiri s-au distins
şi au fost folositori pentru mulţimea clerului şi a credincioşilor prin
viaţa lor exemplară, prin scrierile lor şi mai ales prin predica, sfaturile
şi învăţătura Evangheliei propovăduite. Şi în timpul comunismului şi
după aceea, ei l-au mărturisit pe Hristos cu toată fiinţa lor: „În afară
de pilda prin faptă, preoţii n-au decât un singur mijloc, o singură
cale de vindecare: învăţătura cu cuvântul, predica (…). Prin predică
ridicăm sufletul deznădăjduit; prin predică smerim sufletul îngâmfat;
prin predică tăiem ce-i de prisos; prin predică împlinim cele de lipsă;
prin predică lucrăm pe toate celelalte câte ne ajută la însănătoşirea
sufletului”23.
Aşa ne povăţuieşte în primul rând Mântuitorul Iisus Hristos:
,,Cel ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema” (Matei 5,19).
În zilele noastre mai rar întâlnim cele două verbe „a fi” şi „a
face” puse în practica, viaţa şi slujirea clericilor, ceea ce înseamnă
a fi model de urmat şi a face după îndemnul şi pilda Mântuitorului:
,,... ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Și care
între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă” (Matei 20, 26-27).
Privind spre slujitorii din parohii, precum părinții Galeriu
Constantin, Dumitru Stăniloaie, Dimitrie Bejan, Dumitru
Bălaşa, Paul Mihail, Virgil Gheorghiu, ş.a., dar și la părinții din
mănăstiri: arhimandritul Ilie Cleopa, ieroschimonahul Paisie
Olaru, arhimandriții Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Teofil Părăian,
Iachint Unciuleac, Mina Dobzeu, Sofian Boghiu ș.a., ne gândim
la cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur care refuza Taina Preoţiei
din cauza măreţiei, sfinţeniei şi a responsabilităţii preotului în faţa

23
Ibidem, p. 99.
21
† Emilian Lovi,steanul
lui Dumnezeu şi a oamenilor: ,,Sufletul preotului trebuie să fie mai
curat decât însăşi razele soarelui, pentru ca Duhul cel Sfânt să nu-l
părăsească niciodată şi ca să poată spune: «iar de acum nu mai trăiesc
eu, ci Hristos trăieşte în mine» (Galateni 2,20)24, la jertfa Sfinților
Părinți și martiri ai Bisericii, la jertfa mucenicilor poporului român.
Părinţii duhovniceşti iscusiţi de ieri şi de azi au cunoscut
omul şi societatea în care au trăit și trăiesc, au simțit suferinţele,
lipsurile, îngrădirile, provocările şi libertăţile ei. De aceea, au pus la
inimă cuvintele Domnului: ,,Aşa să lumineze lumina voastră înaintea
oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească
pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5,16), dându-le aripi ca să
zboare.
Preotul trăieşte în mijlocul lumii şi este influenţat de lume,
iar ,,relaţia preotului cu membrii familiei lui sau cu enoriaşii săi,
determină de obicei şi atitudinea lor faţă de el”25.
Ca să devii preot model pentru ceilalţi e nevoie de rugăciune,
cunoaştere, trăire, experienţă pastorală, dragoste, înţelepciune şi
har de la Dumnezeu, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: ,,Dar
prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (I Corinteni 15,10). Mai
vedem și că Solomon a cerut de la Dumnezeu minte, înţelepciune şi
pricepere care să-l ajute în povățuirea poporului, în a deosebi binele
de rău şi luarea unor hotărâri bune în judecata poporului (cf. III Regi
3, 5-10).
Cuvintele Domnului Iisus Hristos adresate ucenicilor Săi sunt
valabile şi pentru clerul Bisericii de astăzi: ,,rămâneţi în dragostea

24
Ibidem, p. 123.
25
Protoprezbiter prof. dr. Gheorghios D. Metallinos, op. cit., p.75.
22
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
Mea căci fără Mine nu puteţi face nimic”(Ioan 15, 5). Taina reuşitei
în slujirea pastorală a clerului constă în dragoste (cf. I Corinteni
13,13) și milostenie, preotul trebuie să-i iubească pe enoriaşi, aşa
după cum Hristos ne iubeşte pe noi, până la jertfa de pe Cruce (cf.
Ioan 10,11).
Pentru a ajunge la această stare de jertfă și dragoste pentru
Biserică, avem nevoie de familii creștine autentice în care să se
nască viitorii preoți. Apoi, tinerii care aleg să studieze teologia,
trebuie să o facă din vocație și să se pregătească temeinic pentru
slujirea preoțească. În vederea unei slujiri preoțești adecvate, este
necesar ca familia întemeiată să fie ,,biserica din casă” (cf. Romani
16,5), comuniune sfântă între preot și preoteasă, soție credincioasă și
devotată, mamă responsabilă și model în educație, icoană a parohiei:
,,Colaborarea soției la opera de mântuire a preotului poate fi multiplă
și amplă, începând cu crearea unei evlavii casnice și creșterea copiilor
în duhul cel mai autentic ortodox și continuându-se cu participarea
ei la opera de binefacere bisericească, iar atunci când Dumnezeu a
împodobit-o cu o voce frumoasă poate însufleți cântarea liturgică
prin autoritatea, priceperea și dragostea ei pentru cele Sfinte”26.
Pe aceste trăsături fundamentale, preotul poate deveni păstor,
slujitor model și vrednic urmaș al lui Hristos în Biserica Sa. Istoria
Bisericii noastre ne prezintă multe modele de preoți excepționali,
de la care tinerii preoți trebuie să învețe cum este mai potrivit să-și
slujească parohia în complexitatea și diversitatea activităților.
În primul rând, alegerea parohiei nu trebuie să se facă după

26
Preot prof. Ion Buga, Pastorala calea preotului, Ediția a II-a, Edit. Sfântul
Gheorghe-Vechi, București, 1999, p.134.
23
† Emilian Lovi,steanul
numărul mare de credincioși și situația economică bună: ,,Parohia
poartă chipul preotului, fiind familia lui spirituală, și după vrednicia
lui va fi acolo o biserică vie sau o celulă moartă. Preotul trebuie să
caute parohie așa cum un părinte bun își caută familia lui”27.
Misiunea preotului este să transforme parohia și să-i ajute pe
enoriași în înnoire spirituală, în transfigurare în lumini și sfinți ai
Bisericii.
Cele mai triste episoade se întâlnesc în parohiile din orașe
când preotul ,,Botează copilul nimănui (află numele părinților și ale
nașilor din acte, dar asta nu înseamnă decât pentru nume care puteau
foarte bine fi altele), cunună tineri anonimi (le citesc numele de
câteva ori din certificatul de cununie să fie folosite la locul respectiv
al slujbei) și înmormântează morți ale căror nume și vârstă le citesc
pe cruce”28.
În parohie, preotul trebuie să-i caute pe enoriași, să-i
cunoască și să păstreze o legătură părintească cu ei. Cunoașterea
enoriașilor creează premisele reușitei lui în pastorație, după modelul
Mântuitorului Care zice: ,,Eu sunt Păstorul cel bun și cunosc pe ale
Mele și ale Mele Mă cunosc” (Ioan 10,14).
Centrul activității bisericești a preotului este reprezentat de
săvârșirea Sfintei Liturghii. ,,Preotul se definește a fi omul liturgic
prin excelență, și oricât de priceput ar fi în toate, fie cărturar
remarcabil, fie gospodar neîntrecut, fie predicator vestit, fie muzician
și artist desăvârșit, dacă nu este un liturgist autentic, toate celelalte
rămân simple performanțe omenești de care nu a fost lipsită lumea

27
Ibidem, p. 136.
28
Ibidem, pp.142-143.
24
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
niciodată”29.
Părintele Dumitru Stăniloae spune că „în săvârșirea Tainelor,
prezbiterul-preot se roagă de fapt în numele credincioșilor și în
numele lor aduce jertfa nesângeroasă. Dar el sfințește cinstitele
daruri și săvârșește toate Tainele și lucrează toate, în numele lui
Hristos (in persona Christi) și cu împuternicirea Lui, al Cărui slujitor
și reprezentant este, deși nevrednic”30.
Sfânta Liturghie transfigurează parohia și o pregătește
pentru Înviere. La aceasta se adaugă săvârșirea Sfintelor Taine (cele
șapte) prin care se împărtășește harul Duhului Sfânt, sfintele slujbe,
ierurgiile, cateheza, care au rolul de a sfinți viața enoriașilor spre
îndumnezeire.
Toate acestea sunt mijloace pentru pastorația enoriașilor,
rânduite și așezate în Biserică spre mântuirea celor care cred și se
împărtășesc din ele. Programul misionar pastoral al preotului are
două direcții: în interiorul bisericii și în exteriorul bisericii.
Veșmântul acestor lucrări îl formează Cuvântul cu putere multă
primit de la Dumnezeu prin predica preotului în toate ocaziile ivite
în parohie. ,,Așa cum Sfânta Liturghie are și un aspect învățătoresc,
tot astfel și predica dobândește duh sfințitor, pătrunzând în inima
ascultătorilor, transfigurându-i și învățându-i spre priceperea și
primirea celor dumnezeiești”31.
Cuvântul lui Dumnezeu rămâne permanent și este dătător

29
Ibidem, p. 151.
30
Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III,
Ediția a II-a, Edit. I.B.M.B.O.R., București, 1997, p. 105.
31
Preot prof. Ion Buga, op. cit., p. 163.
25
† Emilian Lovi,steanul
de viață: „Cerurile și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor
trece” (Matei 24,35), spune Mântuitorul Iisus Hristos, Învățătorul
nostru.
Pe lângă sfinții români (din toate cetele) din Biserica noastră,
ale căror nume și fapte sunt înscrise în calendar și sinaxare, mai avem
o mulțime de păstori duhovnicești ale căror nume și fapte au rămas
înscrise în conștiința Bisericii și în inimile urmașilor.
,,Icoanele” preoților slujitori din parohiile ortodoxe, care și-
au închinat viața Sfintelor Altare din enorii în vremuri liniștite sau
tulburi ale istoriei neamului românesc, strălucesc în lumina slavei lui
Dumnezeu și tradiția Bisericii. Mărturisirea Evangheliei, cultivarea
credinței ortodoxe, a virtuților creștine, apărarea credinței ortodoxe
în fața prozelitismului calvin, catolic, sectar și păgân, slujirea
enoriașilor și a Bisericii, reprezintă câteva trăsături definitorii ale
păstorilor Bisericii Ortodoxe Române de-a lungul veacurilor.
„Renașterea sacramentală și prefacerea credincioșilor în
‹‹ființe liturgice›› poate regenera istoria Europei, o poate salva de
la descompunere și o poate insera în eonul veșniciei. Rugăciunea,
postul, înfrânarea, smerenia, iubirea celor din nevoi, înțelepciunea,
responsabilitatea și solidaritatea fraternă sunt tot atâtea elemente ale
unei lucrări ce nu poate fi amânată. Acestea înmulțesc binecuvântarea
lui Dumnezeu peste lume și fac din ea un mediu transparent al
energiilor Duhului Sfânt, așa precum Fiat-ul smerit și ferm al Maicii
Domnului a provocat întruparea Logosului în istorie”32.
Secularizarea societății românești afectează misiunea preoților

32
Pr. Ioan Bizău, Viața în Hristos și maladia secularizării, Edit. Patmos, Cluj-
Napoca, 2002, pp. 192-193.
26
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
din parohii, de aceea este nevoie de o dinamizare a slujirii bisericești,
de sfințirea familiilor creștine, de întărirea dragostei și a încrederii
între oameni, de prezența exemplară a clerului în toate instituțiile
publice, pentru a păstra legătura harică dintre noi și Dumnezeu.
Toate generațiile de slujitori consacrați ai Bisericii au
întâmpinat greutăți și probleme în desfășurarea activității pastoral-
misionare, din partea societății sau a unor instituții și persoane.
Ancorarea lor în Evanghelie și Sfânta Liturghie a făcut posibilă
depășirea momentelor de încercare ce au dus fie la mucenicie, fie la
convertire.
Astfel, învățăm de la Sfinții Apostoli și din Tradiția Bisericii
că misionarii Bisericii, fie ei clerici sau laici, au nevoie de cunoaștere
prin revelație divină sau pregătire teologică în „școala părintească”
sau cea organizată pentru a forma buni slujitori și mărturisitori ai
Evangheliei. Cunoașterea pentru viața în Hristos și misiunea pentru
sfințire și înveșnicire, acestea sunt acțiunile principale ale clerului și
dreptmăritorilor creștini.

27
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
II
Omul între criza social[ §i criza spiritual[

S e vorbeşte și se scrie astăzi în mass-media, mai mult


ca altădată despre criză, și despre diferitele ei forme
de manifestare în societatea umană. Desigur că lumea și oamenii au
trecut şi vor mai trece prin multe crize datorită contextului istoric
până la urmă cauzat tot de ei.
Ne propunem să reflectăm în capitolul de față la câteva aspecte
privitoare la confruntarea omului contemporan cu criza socială,
generatoare, responsabilă și influențată și ea de o pronunțată criză
spirituală.
Criza înseamnă suferinţă, lipsuri, sărăcie fie materială, fie
spirituală, încât ne gândim la ceea ce Mântuitorul Iisus Hristos a
spus: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit
lumea” (Ioan 16,33). Aşadar, orice criză este învinsă de oameni cu
ajutorul lui Dumnezeu, cu credință, dacă fac voia Lui și nădejdea că
vor depăși momentele dificile din viața pământească.
Criza socială este determinată de alte crize: economică,
financiară, militară, politică, de criza familiei etc.
Criza spirituală (creştină) este cauzată de secularizarea omului,
ceea ce înseamnă că el doreşte să trăiască fără Dumnezeu, doar prin
forţele proprii și după cum îi dictează rațiunea. Criza spirituală
influenţează desigur criza socială şi invers. Ele se pot desfășura
într-o influenţare şi determinare reciprocă. Totuși, criza socială îl
poate apropia mai mult pe om de Dumnezeu, mai ales atunci când
realizează că viața pământească este trecătoare, că împlinirile sale

29
† Emilian Lovi,steanul
profesionale și materiale sunt efemere.
Înțelegem așadar că o societate materialist-științifică fără
Dumnezeu, sau care îl exclude pe Dumnezeu, se află în criză
spirituală.
Desigur că suntem tentaţi în această eră informaţională să vedem
mai degrabă consecinţele crizei sociale şi spirituale decât cauzele
lor, nu fiindcă am fi străini de ele, sau fiindcă generaţia noastră nu ar
conștientiza motivele pentru care se declanșează crizele.
Destrămarea imperiilor, calamităţile naturale, revoltele, răz-
boaiele, asupririle altor popoare, embargoul, căderea guvernelor,
atentatele, războiul informaţional, adâncirea prăpastiei dintre bogaţi
şi săraci, lipsa locurilor de muncă și remunerația insuficientă,
ideologiile totalitariste, acestea şi multe altele au provocat de-a
lungul istoriei crize sociale.
Căderea primilor oameni în păcat, „rătăcirea” poporului ales,
formalismul religios, persecuţiile, ereziile, iconoclasmul, cruciadele,
Renaşterea, Iluminismul, fanatismul religios, satanismul, revoluția
sexuală, relativismul spiritual sunt câteva dintre cauzele care au
determinat crizele spirituale la nivel de societate, grup sau persoană
umană. Toate aceste crize au fost depășite sau unele au revenit pe
eșichierul religios, însă observăm că ele au lăsat răni în trupul tainic
al lui Hristos care este Biserica. Astfel, de-a lungul istoriei au apărut,
pe lângă Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, o
mulțime de confesiuni creștine și „bisericuțe”.
Însă la baza acestor crize, uneori personale, se află criza
familiei1, afirmație cu care sunt de acord şi slujitorii Bisericii, dar şi

1
†Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Dăruire şi dăinuire – Raze şi
chipuri de lumină din istoria şi spiritualitatea românilor, Edit. Trinitas, Iaşi,
30
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
laicii creștini, indiferent de funcțiile pe care le ocupă și de afilierea
lor politică.
În secolul al XX-lea, s-au produs la scară internaţională mutaţii
şi schimbări extraordinare, datorită celor două Războaie Mondiale
şi apoi a creării sferelor de influenţă politică: Europa Occidentală
democrată, iar Europa Central - Răsăriteană plasată sub regimuri
socialist - comuniste.
„Relaţia dintre religie şi alte componente ale vieţii religioase a
avut o traiectorie diferită în România şi în celelalte ţări ex-comuniste,
în comparaţie cu Europa de Vest (…). Secularizarea în această
regiune nu se datorează doar modernizării, ci şi politicii desfăşurate
de către regimul comunist. Rezultatul a fost eliminarea Bisericii
din viaţa publică şi din cea politică, statul socialist construind «cea
mai birocratizată, centralizată şi secularizată societate care a existat
vreodată (Inglehart, 1997, p. 97)»”2.
Prin comparaţie cu alte ţări din Europa Centrală şi de Est,
România este ţara cea mai puţin secularizată3.
După anii ′90, situaţia s-a schimbat, la criza de ordin spiritual din
Europa Occidentală adăugându-se în Europa Centrală şi Orientală,
în fostele ţări cu regim comunist, şi „alţi factori negativi care lovesc
în familie: sărăcia, şomajul, secte prozelitiste, violenţa, nesiguranţa
zilei de mâine, emigraţia spre ţări mai bogate”4.
Intrarea României şi a altor state fost comuniste în Uniunea

2005, p. 366
2
Mălina Voicu, România religioasă, Edit. Institutul European, Iaşi, 2007, p.
100.
3
Ibidem, p. 115.
4
Ibidem, p. 367.
31
† Emilian Lovi,steanul
Europeană nu a rezolvat criza socială și cu atât mai puţin influența
crizei spirituale. Din contră, dacă e să comparăm perioadele istorice,
în ţara noastră, nu putem să vorbim despre o criză spirituală de
amploare, ci de o accentuare a secularizării vieţii religioase a
românilor. Această acțiune social-politică de intrare în Uniune a
cauzat riscuri și șanse: riscurile globalizării, al deteriorării tradiției,
scăderii productivității și creșterii consumului și al secularizării
creștine, dar și șansele dezvoltării economice, a promovării valorilor
creștin-ortodoxe și a transmiterii tradițiilor culturale.
Creşterea crizei familiei creştine în ţara noastră se datorează
abandonului părinţilor sau copiilor, înmulțirii numărului
divorţurilor, avorturilor, sporirii violenţei, a delicvenţei juvenile, a
publicităţii consumiste, a migraţiei şi altor factori. Criza spirituală
duce la desacralizare, la nelucrarea darurilor Duhului Sfânt, la
depersonalizare și chiar la intoleranță religioasă.
De asemenea, societatea consumistă, egoismul, bombardarea
simţurilor umane cu tot ceea ce este nociv și distrugerea relaţiilor
interpersonale afectează prietenia dintre oameni şi apoi posibilitatea
întemeierii unei familii creștine autentice. Aceasta pentru că „Lumea
de azi trăiește într-o epocă ce stă sub zodia individualismului.
Pentru spiritul individualist „celălalt” nu are nimic de spus, ci doar
de dat. „Eu”-l devine o entitate sălbatică și solitară, animată de focul
unui dinamism care are o unică finalitate: libertatea discreționară.
Individualistul nu vrea nici să gândească, nici să se schimbe. Îi este
suficient să supraviețuiască în cotidian, să „vegeteze” în efemer;
preferă izolarea, ignorarea propriei identități, moartea entuziasmului,
indiferentismul, eclipsa sensului vieții, banalizarea existenței

32
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
etc.”5. Scăderea credinței creștinilor în Dumnezeu și a încrederii
dintre oameni au dus la împuținarea comuniunii și accentuarea
vieții individuale și a egoismului. Singurătatea oamenilor le aduce
acestora multă suferință și deznădejde, de aceea a și crescut numărul
sinuciderilor. Preasfințitul Episcop Gurie a abordat problema
comuniunii oamenilor, afirmând că lipsa acesteia reprezintă „una din
marile crize ale lumii de azi”6.
În aceste situaţii, creștinii sunt îndemnaţi să fie deschişi spre
Biserică, spre ajutorul lui Hristos, să se roage şi să înţeleagă că nu
sunt singuri. Sunt împreună cu sfinții, cu oamenii sfinți, cu Hristos
prietenul nostru, Care a zis: „Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți
ceea ce vă poruncesc (...). Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți
unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan 15, 14;12).
În momentele grele ale vieții, „prietenul este mărturie, un
reper, o nădejde, o sursă de încredere sau o puternică motivaţie
pentru a continua lupta până la jertfă. Când oamenii nu sunt singuri,
ei suportă mult mai uşor orice suferinţă, durere sau încercare”7. Cu
atât mai mult în familie trebuie să fie dragoste, echilibru, înţelegere,
sprijin reciproc, comuniune şi completare în lucrări.
Manipularea omului și a familiei adânceşte prăpastia dintre

5
†Gurie Georgiu și Teofil Tia, Articularea credinței în cultura timid-
postmodernă românească - perspective aplicate de consolidare rațional-
mistică a demersului pastoral, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Edit.
Felicitas Publishing House Stockolm și a Episcopiei Devei și Hunedoarei,
Deva, 2014, p. 79.
6
Ibidem, pp. 81-82.
7
Virgiliu Gheorghe, Ştiinţa şi războiul sfârşitului lumii: Despre virusurile
mediatice care ne pun în pericol viaţa și despre cum să ne păzim, Edit.
Prodomos, Bucureşti, 2008, p. 84.
33
† Emilian Lovi,steanul
oameni, duce la scăderea încrederii dintre ei şi la atitudini antisociale.
Lumea oferă ceea ce este al ei: materialitate, patimi, ispite,
plăcere şi frumuseţe trecătoare, însă Biserica vrea să apere creștinii
de moarte, păcat, dezbinare, întuneric şi cădere, pentru că Îl
împărtăşeşte pe Dumnezeul, Izvorul existenţei noastre și Creatorul
celor nevăzute și văzute.
Rugăciunea lui Iisus din Grădina Ghetsimani reflectă starea
lumii, precum și lupta dintre har şi păcat, bine şi rău, dumnezeire şi
demoni: „Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la
Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca
să fie una precum suntem şi Noi (…). Nu Mă rog ca să-i iei din lume,
ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean” (Ioan 17,11;15).
Lumea de atunci şi lumea de astăzi înseamnă ceea ce se opune
lui Dumnezeu, ceea ce se împotrivește lucrării Lui și nu ascultă de
Fiul Său.
„În acest sens, cuvântul lume este echivalent cu termenul de
secularism. Secularismul este desfigurarea omului de către duhul
cărnii şi de patimi. Când viaţa noastră este pătrunsă de patimi, de
lumea nedreptăţii şi când ducem o asemenea viaţă în interiorul
Bisericii şi credem şi încercăm să fim teologi în felul acesta, atunci
aceasta se numeşte secularism. Secularismul înseamnă înstrăinarea
vieţii de Dumnezeu, ieşirea noastră din comuniunea cu El, ataşarea
noastră de lucruri materiale şi vederea tuturor lucrurilor şi problemelor
din viaţa noastră în afara voinţei lui Dumnezeu”8.
În situaţia descrisă mai sus se află mulţi creştini români, dacă
ar fi să analizăm doar ceea ce se prezintă și observăm în mass-media.

8
†Mitropolit Hierotheos Vlachos, Secularismul. Un cal troian în Biserică,
trad. Tatiana Petrache, Edit. Egumenița, Galați, 2004, p. 9.
34
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
Exploatarea omului de către om, consumul de droguri și alcool,
violenţa verbală şi domestică, dorinţa exacerbată de îmbogăţire şi
putere sunt câteva dintre practicile care provoacă crize și periclitează
depăşirea lor, indiferent că este vorba de crize sociale sau spirituale.
Noile tendinţe, nonvalori şi practici din societatea modernă
atentează la tradiţia creştină, la identitatea creştină şi românească.
Tradiția creștină este considerată de către unele persoane învechită
și depășită.
Am trecut în ţara noastră de la un regim dictatorial la o societate
liberă. Avem libertate, dar şi responsabilitate. Libertatea iresponsabilă
şi nerespectarea legilor sociale au dus la corupţie, hoţie, distrugere,
dezordine, viclenie, minciună, neîncredere etc.
Putem spune fără să exagerăm prea mult că am ajuns ca
societate, într-o vale a plângerii, şi după cum spune Jean-Pierre
Denis: „Libertatea noastră este plătită în consecinţă, cu un sentiment
din ce în ce mai pronunţat de irealitate; niciodată nu am avut atâta
grijă de propria persoană şi niciodată identitatea nu a părut aşa de
fragilă; dacă e studiată, dezvoltarea în sine s-ar putea arăta chiar la fel
de iraţională şi chiar mai deznădăjduită decât credinţa în Dumnezeu;
totul merge spre ficţiune, chiar şi înlăuntrul nostru”9.
Confuzia, stresul, lipsa rugăciunii, superficialitatea, superstiţiile,
relativismul, sincretismul religios, satanismul, indiferența și altele
provoacă crize personale care se reflectă în familie şi în societate.
Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, „Doamne şi Stăpânul vieţii
mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi
al grăirii în deșert nu mi-l da mie; iar duhul curăţiei, al gândului

9
Jean-Pierre Denis, De ce scandalizează creştinismul, trad. Eduard Florin
Tudor, Edit. Nemira, Bucureşti, 2012, pp. 205-206.
35
† Emilian Lovi,steanul
smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale”10, dacă
ar fi rostită mai des și înțeleasă cum se cuvine de mai mulţi creştini,
ar diminua provocările crizei umane. Biserica creștină mărturisește
importanța credinței în Dumnezeu pentru a ne feri de idolii lumii
acesteia: iubirea de putere, mândria, îmbogățirea cu orice preț,
succesul rapid și lenevirea.
Sondajele de opinie arată că trăim într-o lume consumistă,
cu grijă mai mare faţă de trup şi de consumul material. Dacă la
nivelul anului 2005 crescuse numărul creștinilor practicanți11, după
intrarea României în Uniunea Europeană, numărul acestora a scăzut
semnificativ. Au apărut schimbări de comportament la nivelul vieții
personale, modificându-se ierarhia valorilor sociale și a orientărilor
religioase. Modernizarea societății românești, criza locurilor de
muncă, migrația românilor și secularizarea vieții religioase au dus
la scăderea practicării credinței. Cu toate că sunt mai multe biserici
decât în anul 1990 și că acestea sunt pline de credincioși în duminici
și sărbători, constatăm că bisericile parohiale din mediul rural sunt
aproape goale. Cauzele principale ale acestei situații sunt plecarea
tinerilor în străinătate și dezinteresul multora dintre cei rămași față
de cultul Bisericii. Pe de altă parte, se observă că bisericile parohiilor
românești din străinătate sunt pline de copii și tineri. Acolo sunt
săvârșite cele mai multe căsătorii și botezuri.
Din Occidentul catolic, protestant și anglican, criza spirituală
se întinde și spre Răsărit deoarece unii creștini nu doresc să se mai
întâlnească cu Dumnezeu în Biserică și rugăciune. „Aceasta pentru

10
Ceaslov, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2014, p. 34.
11
Mălina Voicu, op. cit., p. 141.
36
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
că nu-L caută cu adevărat pe Dumnezeu; omul modern se mulțumește
cu o credință precară, care se reduce mai mult la o presupunere a
existenței lui Dumnezeu, iar nu cu o experimentare perpetuă, reală și
conștientă a prezenței Lui”12.
Oamenii s-au schimbat în gândire și atitudini. „Societatea
contemporană a dobândit un ethos foarte diferit de cel al societăţilor
în interiorul cărora au luat naştere religiile tradiţionale statornicite”13.
Eliminarea postului, neparticiparea la slujbele Bisericii, tehno-
logizarea societăţii, noile mişcări religioase și libertatea imorală
au schimbat regulile tradiţionale, normale şi folositoare familiei şi
societăţii.
„Omul modern nu s-a vrut a fi nici anti-păgân, nici creștin, a
refuzat deci atât natura, cât și harul, atât ordinea cosmică, cât și legea
lui Dumnezeu și planul divin. Străină atât de cetatea naturală antică,
cât și de Cetatea creștină supranaturală a lui Dumnezeu, cetatea
modernă vrea să fie doar o „cetate a omului”, un corp politic nou,
creat de voința autonomă a omului care ia locul autorității binelui
natural sau supranatural”14. Această constatare ne duce cu gândul la
statele care promulgă legi împotriva adevărului, a moralei creștine, a
protecției familiei ș.a.
Libertatea omului de a face ceea ce vrea, chiar și legi imorale,
12
†Gurie Georgiu și Teofil Tia, op. cit., p. 81.
13
Bryan Wilson, Religia din perspectiva sociologică, trad. Dora Maria Străinu,
Edit. Trei, Bucureşti, 2000, p. 147.
14
Ioan I. Ică jr, Biserică, societate, gândire în Răsărit, în Occident și în Europa
de azi, în vol. „Gândirea socială a Bisericii”, realizat și prezentat de Ioan I. Ică
jr și Germano Marani, Edit. Deisis, Sibiu, 2002, p. 34, Cf. P. Manent, La Cité
de l′Homme, Fayard, 1993; trad. rom. I. Popa și C. Preda, Cetatea omului, Ed.
Babel, București, 1998.
37
† Emilian Lovi,steanul
provoacă consecințe negative pe termen lung. „Sentimentul
debordant al libertăţii în sfera morală are consecinţe sociale
profunde, iar noile mişcări religioase par a se concentra în principal
asupra responsabilităţii individuale şi a încercării de a descoperii noi
căi către ordinea socială. Căci există un straniu hiat între aparenta
eliberare de sub mecanismele de control moral de odinioară, în
special în sfera muncii, şi constrângerile impuse chiar de noua
ordine tehnologică. În vreme ce tehnologia i-a eliberat pe oameni
de arbitrariul obiceiurilor locale străvechi şi nu o dată aberante, tot
ea le-a impus în mod imperativ un set noi de obligaţii şi cerinţe,
foarte riguroase. Aceste noi constrângeri se vădesc a fi adesea mult
mai puţin umane decât cele din trecut, şi aceasta datorită faptului că,
în vreme ce vechea moralitate era mediată de persoane cunoscute,
cărora le stătea în putere să îndulcească rigorile tradiţiei prin simpatie
şi căldură omenească, în situaţia nou creată legea acţionează cu o
răceală impersonală, având adesea o forţă nouă şi chiar arbitrară,
condiţionată de proceduri statistice, de computere, şi de alte maşinării
inanimate şi adesea inumane. Societatea devine tot mai nesimţitoare
iar sensibilitatea, atenţia faţă de semeni şi grija interpersonală ocupă
mai puţin loc în vieţile noastre”15.
Este adevărat că după anul 1990 poporul român a cunoscut
o îmbogățire a vieții religioase prin programele și proiectele
implementate de Biserica noastră. Cultul a fost practicat liber, fără
nicio restricție, clerul a avut acces în instituțiile publice, setea de viață
creștină a fost alimentată de înmulțirea parohiilor și mănăstirilor, de
construirea de biserici și dezvoltarea activităților misionare, cultural-
educaționale și social-filantropice.

15
Bryan Wilson, op. cit., p. 148.
38
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
Cu toate acestea, în ultimul timp, lipsa raportării românilor la
Evanghelie şi la învăţăturile ei, a dus la înrobire lumească şi tinde să
transforme societatea românească într-un mecanism lipsit de viaţă.
În fața crizei spirituale, creștinii sunt chemați să ia atitudine.
De aceea, după căderea regimului comunist, Biserica Ortodoxă
Română a întreprins o mulţime de acțiuni menite să revitalizeze
spiritual societatea românească și continuă să săvârșească această
lucrare sfințitoare. Problemele spirituale nu pot fi rezolvate cu
ajutorul psihologiei sau al altor discipline umane, ci cu ajutorul
harului lui Dumnezeu.
Introducerea religiei în şcoli, organizarea de şcoli de cateheză,
construirea de biserici, asistenţa religioasă în armată, spitale,
penitenciare, înființarea cotidianului creştin „Lumina”, a Radio
- Televiziunii „Trinitas”, înmulţirea seminariilor şi facultăţilor
de teologie, a dublelor specializări în teologie socială, artă sacră,
didactică şi istorie, desfășurarea de activităţi culturale, educaţionale,
social-filantropice, toate acestea au fost gândite și dorite pentru a
sprijini românii creştini în desfășurarea vieții pământești, ca pregătire
pentru viața cerească.
La finele secolului al XX-lea, ierarhii Bisericii noastre aveau
conștiința misiunii în stare de libertate: „În interiorul Bisericii
noastre, pentru ca speranţa să devină un dar cultivat şi roditor, sunt
necesare la nivel de parohie şi eparhie, programe de cateheză şi
asistenţă pastorală a copiilor şi familiilor în criză, cicluri de cateheze
pentru pregătirea tinerilor pentru căsătorie, cateheze pastorale
pentru tinerii căsătoriţi şi pentru părinţii lor, astfel încât pregătirea
pentru căsătorie să nu se reducă doar la frumosul ceremonial al
cununiei. Este necesar un program de cateheze pentru naşi spre
a-i implica în susţinerea continuă a familiilor pe care le cunună.
39
† Emilian Lovi,steanul
Prin toate aceste programe trebuie afirmată şi cultivată sfinţenia
căsătoriei, organizată solidaritatea în familie şi între familii, afirmată
demnitatea maternităţii, a paternităţii, a filiaţiei şi a fraternităţii, ca
daruri ale iubirii lui Dumnezeu ce trebuie cultivate”16. Toate acestea
trebuiesc întărite cu rugăciune multă, prin care dobândim puterea
de a iubi, de a ierta, de a ne împăca, de a dărui, de a răbda și de a ne
jertfi. Rugăciunea înseamnă și cerere: „Orice veți cere de la Tatăl în
numele Meu El vă va da. Până acum n-ați cerut nimic în numele Meu;
cereți și veți primi, ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 16,24-
25). Dialogul cu Dumnezeu (prin rugăciune) și oamenii, schimbul
de daruri și reconcilierea consolidează comuniunea, solidaritatea și
identitatea personală a filiației hristice.
Prin lucrarea Bisericii (Sfânta Liturghie, Sfintele Taine și
ierurgii), Fiul lui Dumnezeu ne arată rostul venirii Sale în lume: „Eu
am venit ca viață să aibă, și din belșug să aibă” (Ioan 10,10). Astfel,
„mesajul fundamental al „gestului” sfânt al lui Dumnezeu, de
coborâre în istorie sub chip de om, este acela că omul este în ochii
lui Dumnezeu o ființă de neprețuit (...). Este un „Dumnezeu pentru
oameni”, iar nu unul opus aspirațiilor interioare profunde ale omului,
este un Dumnezeu care face din viața și fericirea omului expresia
cea mai evidentă a gloriei sale. Este un Dumnezeu care-și găsește
suprema desfătare în fericirea omului și într-o existență cât mai
plină de împliniri a acestuia”17.
Dumnezeu coboară, se smerește, îl vindecă pe om de moarte și
îi construiește scară spre cer. De fapt, Dumnezeu coboară în continuu
la făptura Sa, este într-o permanentă chenoză.

16
†Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, op. cit., p. 370.
17
†Gurie Georgiu și Teofil Tia, op. cit., p. 84.
40
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
Raportarea creștinilor la valorile netrecătoare ale vieții din
Biserică, protejează omul de ispitele și provocările lumii. „Este
binecunoscută constatarea că două sunt cărțile mari ale omenirii:
Natura și Scriptura. Ambele îl duc pe cel care se nevoiește să le
„citească”, adică să le „știe”, să le „înțeleagă” și să le „cunoască”,
spre cult, cultură și știință, activități care înalță spiritul și ridică
calitatea vieții prin adevărul, binele și frumosul pe care le transmit
(...). Iubirea lui Dumnezeu, a semenilor și a întregii Creații, păstrarea
și trăirea credinței strămoșești, păstrarea și valorificarea tradițiilor
ne feresc de ispitele veacului în care trăim: necredința, nepăsarea
și uitarea, ne pregătesc spre spovedanie și cuminecare cu Sfintele
Taine spre viața adevărată, folositoare semenilor și plăcută lui
Dumnezeu”18.
Este interesantă constatarea părintelui profesor Ică jr că
„paradoxul omului modern și postmodern e acela al autoafirmării
unei voințe lipsite de conținut ontologic, al luptei libertății împotriva
adevărului”19. Oare omul care cunoaște adevărul luptă împotriva lui,
sau doar cel ignorant? Se întâmplă uneori să lupte amândoi împotriva
evidenței, încât cuvintele Domnului, „și veți cunoaște adevărul, iar
adevărul vă va face liberi” (Ioan 8,32), rămân doar un îndemn pentru
filosofi.
Experiența creștină ne arată că orice criză spirituală provoacă
suferință și sufletului și trupului (cf. Matei 9, 2-8; Marcu 2, 1-12).

18
†Vasile Someșanul, Episcop vicar, Cuvânt înainte, în vol. „Sfintele Evanghelii
și rugăciuni alese”, după versiunea diortosită de Bartolomeu Valeriu Anania,
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului, Ediția a IV-a, Edit. Renașterea,
Cluj-Napoca, 2010, pp. 5-6.
19
Ioan I. Ică jr, op. cit., p. 35.
41
† Emilian Lovi,steanul
Suferința creștinului poate fi considerată ca o măsură pedagogică
a lui Dumnezeu, sau poate determina în el o revoltă față de lume
și Creator. Mucenicii Bisericii creștine din cele două milenii, sunt
modele de urmat în felul în care au reacționat în momentele deosebit
de grele ale vieții pământești.
În zilele noastre, când creștinul (în general) din societatea
românească se confruntă cu diferite angoase, își pune întrebări
referitoare la destinul său, este preocupat de zodiac, de viitor, de locul
de muncă, de dreptatea socială, de împlinirea cererilor, este potrivit
ca el să nu uite de dragostea creștină, de credința în Dumnezeu, de
rugăciune și să fie preocupat mai degrabă de stabilirea unei ierarhii a
obiectivelor prioritare pe termen lung, după cuvintele Mântuitorului
Hristos: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui
și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6,33).
Trecerea poporului prin diferite etape istorice și diverse
forme de organizare a societății, din antichitate până astăzi, de la
democrație, dictatură, comunism la libertate; precum și apariția unor
organisme internaționale de coordonare și conducere a popoarelor,
nu au putut rezolva crizele sociale, dimpotrivă, uneori le-au provocat
prin lipsa de profesionalism, iar alteori prin interese materiale de
grup sau personale.
În capitolele următoare vom încerca să arătăm în ce fel creștinul
aflat în parohie poate depăși atât criza socială, cât și pe cea spirituală,
în funcție de implicarea persoanei și deschiderea ei spre comunitatea
parohială și biserică.

42
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
III

Parohia – loc de m[rturisire, comuniune §i împ[rt[§ire din


Sfintele Taine ale Bisericii

P orunca și îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos


adresate ucenicilor Săi și urmașilor acestora:
„Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și
al Fiului și a Sfântului Duh; Învățându-le să păzească toate câte v-am
poruncit vouă, și iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul
veacului. Amin.” (Matei 28, 19-20), cuprinde cele trei dimensiuni
ale slujirii bisericești în parohie, de mărturisire a credinței, de
comuniune în duhul dragostei creștine și de împărtășire din Sfintele
Taine săvârșite în Biserică.
La începutul Bisericii, cei ce credeau în Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu se adunau în case pentru rugăciune și „frângerea pâinii”.
Primirea Evangheliei și a Botezului a dus la încreștinarea multor
comunități și regiuni.
Noțiunea de parohie „la începutul creștinismului, a identificat
prima grupare creștină dintr-un oraș, apoi sat, iar din secolele V-VI
cuvântul parohie desemna orice comunitate duhovnicească de
creștini dintr-o anumită localitate condusă de un episcop, iar mai
târziu de un preot”1. Parohia se mai numește și enorie, adică parohie
de la țară, din sat.
Parohia este, după Statutul pentru Organizarea şi Funcţionarea
Bisericii Ortodoxe Române, „comunitatea creştinilor ortodocşi,

1
Preot dr. Dorel Man, Pastorație și duhovnicie, Edit. Renașterea, Cluj-
Napoca, 2009, pp. 11-12.
43
† Emilian Lovi,steanul
clerici şi mireni, situată pe un anume teritoriu şi subordonată
centrului eparhial din punct de vedere canonic, juridic, administrativ
şi patrimonial, condusă de un preot paroh numit de chiriarhul
(arhiepiscopul sau episcopul) eparhiei respective”2.
Canonul 2 Apostolic prevede că episcopul hirotoneşte preoţi
şi diaconi care sunt chemaţi să împlinească slujirea în Biserică3, iar
Canonul 39 Apostolic stipulează ca „prezbiterii (preoţii) şi diaconii
să nu săvârşească nimic fără încuviinţarea episcopului, căci acesta
este cel căruia i s-a încredinţat poporul Domnului şi acela de la care
se va cere socoteală pentru sufletele lor”4.
Părintele Ioan Floca comentează această hotărâre şi zice:
„Canonul reflectă starea organizatorică primară a parohiilor, adică
a unităţilor conduse la început de către episcopi, unităţi în cadrul
cărora preoţii şi diaconii îndeplineau funcţiuni sacerdotale în
dependenţa strictă de episcop. Când mai târziu preoţii au dobândit
unităţi pastorale pe care le cârmuiau pe răspundere proprie, aşa cum
este situaţia astăzi, această dependenţă strictă, cu privire la orice
lucrare a preoţilor faţă de episcop, a încetat, ei rămân totuşi supuşi
supravegherii şi controlului din partea episcopului, căruia îi datorează

2
Statutul de Organizarea şi Funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române,
Hotărârea Guvernamentală Nr. 53/2008, publicată în publicaţia oficială a
Statului Român, Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 50/Marţi, 22
Ianuarie 2008, Bucureşti, 2008, Secţiunea I, Capitolul A, Articolul 43, p. 10; și
Conform Canoanelor 2,31 şi 39 Apostolic, 8/IV Ecumenic; 14/VII Ecumenic;
9 Antiohia şi 10 Cartagina.
3
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe – note şi
comentarii, Sibiu, 1991, p. 8.
4
Ibidem, p. 28.
44
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
ascultare canonică”5. Legătura dintre episcop, preot şi parohie
(altar) este subliniată şi statornicită prin Canonul 8 de la Sinodul
IV Ecumenic (Calcedon): „Clericii aşezămintelor pentru săraci şi
ai mănăstirilor şi ai altarelor mucenicilor (antimis), să rămână sub
cârmuirea (jurisdicţia) episcopilor ce sunt în fiecare cetate, după
predania (tradiţia) Sfinţilor Părinţi, şi să nu se tragă (sustragă) cu
trufie de sub oblăduirea episcopului propriu”6. Delegarea preotului
în parohie de către Episcop pentru a săvârşi Sfintele Taine şi slujbe se
realizează prin înmânarea Antimisului7 (pânză ţesută ce are Icoana
Punerii în Mormânt şi care ţine loc de Sfânta Masă) sfinţit de episcop
şi oferit unde este Sfânt Altar spre a sluji Dumnezeiasca Liturghie8.

5
Ibidem, pp. 28 – 29.
6
Ibidem, p. 78.
7
„Antimisul este o pânză de in sau de mătase, care cuprinde sfinte moaște,
zugrăvit pe o singură față cu scene din viața Mântuitorului, având ca scenă
principală punerea în mormânt a Domnului și care este absolut necesar
liturghisitorului, ca jertfelnic, pentru aducerea Jertfei celei fără de sânge, atât
în biserică, cât și în afară de biserică, acolo unde și când este nevoie, fiind
sfințit, semnat și dat de însuși episcopul locului”, Diaconul Dr. Nica M. Tuță,
Sfântul Antimis - studiu istoric, liturgic și simbolic, București, 1943, Ediția a
II-a, Edit. Nemira, București, 2014, p. 19.
8
Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat asupra tuturor
dogmelor credinţei noastre ortodoxe, după principii puse de Domnului nostru
Iisus Hristos şi urmaşii Săi, din Colecţia „Din frumuseţile vieţuirii creştine
2”, Ediţia a III-a, Volumul I, Capitolul 108 „Pentru Sfintele Antimise”,
Edit. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 2002, p. 162. (vezi alte
descrieri).
45
† Emilian Lovi,steanul
Slujirea preotului în parohie conferă credincioşilor asistenţă
religioasă, ajutor filantropic, mărturisirea credinţei Bisericii Orto-
doxe, vieţuire conform Evangheliei, participarea la Sfintele slujbe,
împărtăşirea cu Sfintele Taine și comuniune sfântă în Biserică9.
Sfântul Ignatie Teoforul (adică purtătorul de Dumnezeu)
arată că Biserica este o unitate alcătuită din episcop, preoţi, diaconi
şi credincioşi, unitatea dată de Hristos, care este unit cu Biserica, aşa
cum este unit El cu Tatăl10.
Cel care nu participă la slujbele din Biserică „este un îngâmfat
şi singur s-a şi despărţit” de Biserică şi de Hristos11.
Sfântul Ignatie subliniază importanţa aşezării ierarhiei prin
faptul că Episcopul este în locul lui Hristos, preoţii, în locul soboru-
lui apostolilor, iar diaconilor li s-a încredinţat slujirea lui Hristos,12
recomandând: „Să nu fie nimic între voi care să vă poată dezbina, ci
uniţi-vă cu episcopul şi cu întâistătătorii voştri, potrivit chipului şi
învăţăturii celei nestricăcioase”13.
Comuniunea dintre episcopi, apoi dintre ei, preoți și credin-
cioși se realizează după învățătura Mântuitorului Iisus Hristos: „Ei
(episcopii) trebuie să asculte de Hristos, dar Hristos e în Biserică și
a rânduit să lucreze prin Tainele ei mântuirea, să Se facă cunoscut ca
Același, prin învățătura pe care ea o păstrează nealterat, sau pe care
9
Cf. Statutului de Organizarea şi Funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române,
Art. 45, p. 24.
10
Scrierile Părinţilor Apostolici, Traducere, note şi indici de Pr. Dr. Dumitru
Fecioru, Edit. Institutul Biblic şi de Misiune al Biserici Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1995, p. 190.
11
Ibidem.
12
Ibidem, p. 200.
13
Ibidem.
46
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
episcopii o păstrează împreună, și cu toată Biserica”14.
Sfaturile Sfântului Ignatie adresate magnezienilor (Biserica
din Magnezia, de lângă râul Meandru) sunt valabile şi astăzi în acti-
vitatea misionară a parohiei: „Se cuvine, dar, nu numai să ne numim
creştini, ci să şi fim; că sunt unii care numesc pe episcop episcop,
dar fac toate fără el. Unii ca aceştia nu mi se par a avea o conştiinţă
curată, pentru că adunările lor de slujbă nu sunt întemeiate potrivit
poruncii Domnului”15.
Într-o lume marcată şi acum de eretici, sectari, atei, creştini
luptători împotriva propriei Biserici, cuvintele Sfântului Ignatie vin
să ne întărească în mărturisirea credinţei şi a unităţii bisericeşti:
„Străduiţi-vă să fiţi tari în dogmele Domnului şi ale apostolilor, pentru
ca ‹‹în toate câte faceţi să sporiţi›› (Psalmi 1,3), cu trupul şi cu duhul,
în credinţă şi în dragoste, în Fiul şi în Tatăl şi în Duhul, la început
şi la sfârşit, împreună cu vrednicul nostru episcop şi cu cununa cea
vrednică şi duhovnicească a preoţimii voastre şi a diaconilor după
Dumnezeu”16.
Parohia, ca şi lumea întreagă, este loc de mărturisire a Evan-
gheliei de către clerici şi credincioşi, în tot timpul şi cu toată fiinţa,
cu credinţă puternică şi dragoste nefăţarnică.
„Nici un om care mărturiseşte credinţa nu păcătuieşte şi nici
cel care are dragoste nu urăşte. ‹‹Se cunoaşte pomul după roada lui››
(Matei 12,33); tot aşa cei care mărturisesc că sunt ai lui Hristos se
vor arăta prin cele ce fac. Că acum nu-i vorba de o simplă mărturisi-

14
Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III,
Edit. I.B.M.B.O.R., București, 1997, p. 102.
15
Scrierile Părinţilor Apostolici, p. 199.
16
Ibidem, p. 202.
47
† Emilian Lovi,steanul
re a credinţei, ci de a fi găsit până la sfârşit cu credinţă puternică”17,
spune Sfântul Părinte.
Dacă suntem uniţi cu Hristos și dacă ne susținem unii pe
alții prin rugăciune și fapte bune, suntem puternici în faţa ispitelor,
păcatelor şi prigonirilor. Unitatea credincioşilor dintr-o parohie
şi solidaritatea lor sunt activate de prezenţa harului Duhului Sfânt
lucrător: „Sunteţi, aşadar, cu toţii și tovarăși de drum, şi purtători de
Dumnezeu, şi purtători de temple, şi purtători de Hristos, şi purtători
de cele Sfinte, în toate împodobiţi cu poruncile lui Iisus Hristos”18,
arată Sfântul Ignatie Teoforul.
Îndemnurile Sfântului Ignatie sunt atât de vii şi de actuale,
încât nu putem să nu le dăm glas acum când suntem mult dezbinaţi,
învrăjbiţi, indiferenţi şi răutăcioşi unii faţă de alţii: „Fiecare din voi
deci să fiţi un cor; şi în armonia înţelegerii dintre voi, luând în unire
melodia lui Dumnezeu, să cântaţi prin Iisus Hristos, cu un glas al
Tatălui, ca să vă audă şi să vă cunoască prin faptele bune pe care le
faceţi, că sunteţi mădulare ale Fiului Său. Vă este, dar, de folos să
fiţi într-o unire fără prihană, pentru ca să aveţi pururea parte şi de
Dumnezeu”19, le spunea efesenilor.
Biserica creştină a adus creştinilor eliberarea de moarte şi
darul vieţii veşnice, după făgăduinţa Mântuitorului Iisus Hristos:
„Că aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul și crede în
El, să aibă viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan
6, 40).
Comuniunea înseamnă dragoste împărtășită, comunicare şi

17
Ibidem, p. 194.
18
Ibidem, p. 192.
19
Ibidem, p. 190.
48
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
nu singurătate. De aceea, Dumnezeu a creat omul, bărbat şi femeie
pentru că „nu e bine să fie omul singur ; Să-i facem ajutor potrivit
pentru el” (Facere 2,18).
Transferată în Parohie, comuniunea înseamnă familie creştină
mărturisitoare a credinţei în Hristos.
„Comunitatea euharistică era în componenţa Sa o comunitate
catolică (universală n.n.) în sensul că depăşea nu numai divizările
sociale, ci chiar şi pe cele naturale, aşa cum se va realiza această
depăşire în Împărăţia lui Dumnezeu, a cărei revelaţie şi semn real era
comunitatea locală”20.
Activitatea misionară, predica şi slujirea Sfântului Apostol
Andrei pe teritoriul ţării noastre (Scythia Minor) au constituit
fundamentul creştinării strămoşilor şi organizarea de comunităţi
creştine care s-au dezvoltat ulterior, ajungând la înființarea Episcopiei
Tomisului, Callatisului, Halmyrisului şi a altor centre episcopale, cu
martiri, teologi, mănăstiri și mai târziu parohii.
„Eclesiologia ortodoxă are la bază ideea că unde este
Euharistia, acolo se afla şi Biserica în plenitudinea Sa, ca Trup al lui
Hristos. Conceptul de Biserică locală decurge din faptul ca Euharistia
este săvârşită într-un loc dat şi renaşte prin ‹‹universalitate››
catolicitatea sa, pe toţi membrii Bisericii din acel loc”21.
Parohia se întinde pe o suprafaţă de pământ limitată, dar
cuprinde pe toţi cei botezaţi și care au domiciliul în acest teritoriu,
invitându-i în Casa lui Dumnezeu pentru sfinţire şi împărtăşire.
Apariţia parohiei, în formele sale rurală şi urbană se dato-

20
†Ioannis Zizioulas, Mitropolit de Pergam, Fiinţa eclesială, trad. de Aurel
Nae, Ediţia a I-a, Edit. Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 170.
21
Ibidem, p. 251.
49
† Emilian Lovi,steanul
rează organizării bisericeşti din antichitatea creştină, la început adu-
narea Euharistică fiind prezidată de Episcop înconjurat de preoţi şi
diaconi şi apoi doar de preoţi delegaţi ai episcopilor22.
Transferând la nivel de viaţă parohială cuvintele teologului
Paul Evdokimov, înţelegem că Biserica (Parohia) ,,nu este o orga-
nizaţie, nu este viaţă omenească organizată, nu este mai ales ,,harul
organizat”, ci organismul teandric, viaţa lui Dumnezeu în omenesc,
ceea ce determină imediat structura sa: o comunitate sacramentală.
În această comunitate se intră prin Botez (…). Biserica predică şi
catehizează, ea vesteşte şi mărturiseşte, dar sarcina ei primordială
este convertirea oamenilor, şi aceasta în înţelesul puternic al unei
transformări care depăşeşte cu mult orice adeziune intelectuală sau
simplă credinţă (…). Cel ce este membru viu al Trupului lui Hristos
îşi dă seama că s-a născut în Duh - creatorul şi dătătorul unei vieţi cu
totul noi ”23.
Începând de la Sfinţii Apostoli, era firesc ca Biserica să-şi
extindă activitatea misionară: ,,Mergând, învăţaţi toate neamurile,
botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu
cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei
28, 19-20).
Din aceste îndemnuri, episcopii în eparhii, apoi preoţii în
parohii, dezvoltă, generaţie după generaţie, slujirea învăţătorească
a Cuvântului şi slujirea sacramentală prin săvârşirea Sfintelor Taine,
misiune şi pastoraţie.

22
Ibidem, pp. 254-258.
23
Paul Evdokimov, Ortodoxia, trad. din limba franceză de †Dr. Irineu Ioan
Popa, Arhiereu-Vicar, Edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, p 140.
50
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
De atunci şi până astăzi, misionarii Bisericii au propovăduit
Evanghelia lui Hristos, au înălţat în diferite locuri un altar, o biserică
şi au început viaţa liturgică integrându-i pe localnici în Biserică şi
creându-le legătura cu Dumnezeul Cel adevărat.
Desigur că atât în dorința de a face parte dintr-o comunitate
parohială, cât şi în bucuria dobândirii unei comuniuni sfinte este
necesară o detaşare de cele ale lumii, după cum spune şi Sfântul
Isaac Sirul: ,,Dacă omul nu se sileşte la început şi nu dispreţuieşte
din când în când cele dinaintea lui, ca să le poată uita şi înainta în
meditarea şi gândul la cele viitoare care cresc în el, atunci nu se va
ridica niciodată mai presus de trup în viețuirea lui”24.
Chiar dacă trăim în familie, parohie sau societatea diversificată,
dragostea faţă de Dumnezeu este primordială şi prin aceasta slujim
comunitatea: „Căci atunci când ne-am alipit de Dumnezeu cu o
iubire potrivită, toate slujesc spre folosul nostru şi nimic nu ne poate
vătăma, ci ele stau în faţa noastră cu totul paşnice, slujind voii lui
Dumnezeu”25.
Dimensiunea existenței umane este una personală, de aceea şi
legătura dintre creştin şi Dumnezeu este una personală, comuniune
de la persoana umană la persoanele Preasfintei Treimi: „Și a zis
Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră (…)”
(Facere 1,26).
Unitatea şi comuniunea persoanelor botezate formează Biserica
luptătoare, formează eparhia, parohia şi mănăstirea.
Identitatea persoanei umane botezate este creştină, statut care

24
Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, Partea a II-a, Studiu introductiv,
trad. de Diacon Ioan I. Ică Jr, Edit. Deisis, Sibiu, 2007, p. 436.
25
Ibidem, p. 263.
51
† Emilian Lovi,steanul
eliberează şi responsabilizează în actul mărturisirii credinţei. De
aceea, mântuirea este un act personal, dar totuşi nu ne putem mântui
singuri, familia şi comunitatea parohială ne ajută în manifestările
exterioare ale ființei noastre pentru a face fapte bune, pentru a
demonstra dragostea de care suntem capabili.
În cadrul unităţii şi comuniunii creştine, unii clerici şi
credincioşi își schimbă atitudinea, și în loc de slujitori, devin stăpâni
şi administratori după propria voinţă și părere, după cum spunea şi
Sfântul Vasile cel Mare: „Aşa au ajuns ei să se facă stăpâni pe altare
şi să devină plămădeală rea care dospește acum în Biserică”26.
Iar despre alți credincioşi, zice: ,,Oamenii sunt ca norii, care
se lasă duși de vânt, odată într-o direcție altădată într-alta, după
schimbările vremii”27.
Gândindu-ne la comuniunea creştină din parohii, dar şi dintre
parohii, constatăm că de-a lungul veacurilor a funcţionat, a existat
o armonie, indiferent de mărimea lor, de bogăţia lor, de capacitatea
clerului de a crea punţi de legătură. Însă, au fost şi sunt probleme
în câmpul misionar, când clerul nu a conlucrat suficient şi nu a dat
mărturie de dragoste şi înţelegere, încât cuvintele Sfântului Vasile
cel Mare nu par a fi învechite şi de neluat în seamă: „Ar fi mai bine
să dispărem noi toţi şi să trăiască Bisericile noastre, în înţelegere
reciprocă, decât să vedem copilăreștile și măruntele noastre certuri
provocând un atât de mare rău popoarelor lui Dumnezeu! Întrebaţi
26
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, Partea a III-a, Despre Duhul Sfânt.
Corespondenţă (Epistole), trad., introducere, note şi indici de Preot Prof.
Dr. Constantin Corniţescu şi Preot Prof. Dr. Teodor Bodogae, din Colecţia
„Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, Volumul 12, Edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
1988, p. 511.
27
Ibidem, p. 512.
52
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
pe părinţii voştri şi ei vă vor informa că, chiar dacă mai de mult
comunităţile păreau separate geografic, erau una prin aceleaşi
simţăminte, fiind conduse de un singur cuget. Neîntrerupte erau
legăturile popoarelor întru ele, dese erau vizitele pe care clericii şi
le făceau unii altora. Păstorii însuşi erau însufleţiţi unii pentru alţii
de atâta dragoste încât fiecare îl socotea pe colegul său dascăl şi
îndrumător în slujirea lui Hristos”28.
Există acum parohii rurale şi urbane. Sunt diferenţe între
parohii, unele fiind mai mici, altele mai mari; cele din mediul rural
sunt mai sărace şi cu un nivel social mai scăzut; cele de la oraş sunt
mai bogate şi cu un nivel social ridicat, însă toţi credincioșii sunt
chemaţi să dea mărturie comună Evangheliei.
Diferenţele dintre parohii o fac şi preoţii în funcţie de slujire,
implicare, comunicare şi dăruire faţă de Biserică și comunitate.
Aspectele acestea sunt observate de credincioşi, ceea ce duce la
apariția fenomenului de migraţie a lor de la o biserică la alta.
Diferenţele în parohie sunt date şi de vârsta credincioşilor,
capacitatea de înţelegere a Evangheliei şi de participare la viaţa
liturgică a Bisericii.
În parohie sunt copii, tineri, vârstnici, sănătoşi, bolnavi, activi,
inactivi, familii unite şi dezbinate etc.; toate aceste aspecte și altele
contribuie pozitiv şi negativ la viaţa comunităţii parohiale.
Lumea şi societatea umană se schimbă, generaţiile trec,
„circumstanţele se schimbă, dar tema spirituală, personală pentru
fiecare, rămâne identică ei înseşi de-a lungul tuturor schimbărilor
posibile; chemarea ei și exigența ineluctabilă a răspunsului, acest
ansamblu al datului şi propusului, constituie ceea ce Evanghelia

28
Ibidem, p. 422.
53
† Emilian Lovi,steanul
numeşte cruce personală a fiecărui om”29.
Evanghelia este aceeaşi, Liturghia, Praznicele dumnezeieşti,
programul liturgic sunt aceleaşi pentru că „Iisus Hristos, ieri, și azi și
în veci este Acelaşi” (Evrei 13,8).
Indiferent de comunitatea din care facem parte, de pregătirea
intelectuală şi starea social-materială, este necesar să ne purtăm
„crucea”, să o înţelegem, să o înălţăm în lumina Crucii lui Hristos,
asumându-ne viaţa, ca dar şi dăruire: „Oricine voieşte să vină după
Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”
(Marcu 8,34).
În lumina Învierii Domnului, Crucea ne îndeamnă la pocăință,
face eficient prezentul, ne descoperă viitorul şi ne orientează existența
spre viaţa veşnică.
Iubirea crucii înseamnă să ne acceptăm aşa cum suntem, tinzând
spre desăvârşire şi totodată împlinind porunca dumnezeiască: „...să
iubești pe aproapele ca pe tine însuți” (Matei 22, 39), zicând cu toţii
rugăciunea: „Tatăl nostru Care eşti în ceruri, sfințească-se numele
Tău (...)”, (Matei 6, 9-13).
Biserica lui Hristos a avut nevoie de Cincizecime, iar noi avem
trebuinţă de o „cincizecime personală pentru a începe viaţa spirituală
propriu-zisă”30.
Cunoaşterea personală, înţelegerea Evangheliei, începerea
nepăcătuirii, credinţa, smerenia, dragostea contribuie la debutul unei
vieţii spirituale autentice, făcându-ne să simţim cum harul Duhului
Sfânt lucrează în ființa noastră.

29
Paul Evdokimov, Vârstele vieţii spirituale, Cuvânt înainte şi traducere de Pr.
Prof. Ion Buga, Edit. Christiana, Bucureşti, 1993, p. 63.
30
Ibidem, p. 66.
54
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
Iubirea de aproapele duce la nejudecată, bunătate şi comuniune
în parohie.
Este importantă starea preotului şi a credinciosului care merg
la biserică şi participă la Sfânta Liturghie. „Fiecare credincios care
merge la Liturghie duce cu sine - şi înţelegem aceasta în modul cel mai
realist – lumea. Nu-şi aduce doar propriul trup uman cu slăbiciunile
şi patimile lui. Duce cu sine întreaga sa relaţie cu lumea naturală,
cu creaţia. În Biserica veche, dar şi astăzi, - acolo unde evlavia
tradiţională n-a fost înlocuită de aşa-zisa evlavie „intelectuală”, -
credincioşii nu merg la biserică singuri, ci însoţiţi de darurile creaţiei:
pâinea, vinul şi undelemnul”31.
Lumea este darul lui Dumnezeu pentru om, iar omul „stăpân al
creaţiei” trebuie să-I fie recunoscător Creatorului: „Ale Tale dintru
ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate”32.
Ţinuta credincioşilor în parohie este influenţată şi de
comportamentul şi modul în care slujeşte preotul la Sfântul Altar şi
în comunitate.
Moralitatea, pregătirea teologică, intelectuală şi sociabilitatea
contribuie la o viaţă parohială dinamică, vie, ziditoare şi roditoare
duhovniceşte, preotul fiind un model pentru credincioşi.
Sfântul Nectarie de la Eghina oferă multe sfaturi slujitorilor
Bisericii, ca unul care a dobândit o experienţă sacerdotală complexă:
„Cuviinţa preoţească este forma vieţii particulare şi comunitare a
păstorului duhovnicesc prin limitele impuse de însăşi demnitatea,

31
Ioannis Zizioulas, Mitropolit de Pergam, Creaţia ca Euharistie, trad. de
Caliopie Papacioc, Edit. Bizantină, Bucureşti, 1999, p. 14.
32
Liturghier, Edit. Institului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012,
p. 175.
55
† Emilian Lovi,steanul
rangul şi petrecerea lui preoţească. Potrivit acestor limite, trebuie
ca păstorul duhovnicesc, şi acasă, şi la biserică, şi în comunitate
şi oriunde ar fi, să păzească pretutindeni chipul cuviinţei preoţeşti.
Este necesar ca bună–cuviinţa să îl împodobească pe el în altar şi în
timpul săvârşirii îndatoririlor lui sfinte, în cetate, pe cale, în călătorii,
plimbări și în tot locul, precum şi acasă la el (…). Chemat a fi preot
al Dumnezeului Celui Preaînalt şi învăţător al comunităţii, el trebuie
să fie demn de rangul lui şi să dea exemplu de desăvârşire creştină
turmei sale pe care este chemat să o păstorească, fiindcă ea îşi
aţinteşte privirile asupra lui ca asupra unui model de desăvârşire”33.
Biserica este locul în care darul libertăţii ne face să fim altfel,
să ne comportăm altfel decât în societate, la lucru sau în familie.
Este fundamentală această transformare a fiinţei umane în spaţiul
sacru. Obişnuinţa şi ignoranţa sunt cele care împietresc persoana în
comportamentul din spaţiul sacru, în locaşul de cult.
Participarea la slujbele din biserica parohială şi implicarea
în activităţile parohiei ne prilejuiește fundamentarea calității de fii
ai parohiei (enoriaşi), după cum participarea la viața Bisericii „ne
conferă calitatea de mădulare vii ale Trupului lui Hristos, care este
Biserica”34.
Taina Botezului ne renaşte în viaţa familiei parohiale, apoi
Spovedania, Împărtăşirea, Căsătoria, decesul, sfeştania şi celelalte
slujbe religioase în frunte cu Sfânta Liturghie întăresc şi concretizează
şi viaţa noastră de enoriaşi ai unei parohii.

33
Sfântul Nectarie de la Eghina, Despre preoţie, trad. din limba neogreacă de
Parascheva Grigoriu, Edit. Sofia, Bucureşti, 2008, pp. 53 – 54.
34
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică,
Volumul I, Edit. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p. 329.
56
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
În parohiile rurale, aceste obiective duhovniceşti sunt mai
uşor de împlinit, însă în parohiile urbane, din diverse motive, unii
credincioşi migrează de la o biserică parohială la alta.
Între motivele identificate amintim: mărimea parohiei; o biserică
mai aproape de locuinţă; lipsa legăturii dintre preot şi enoriaşi; unii
preoţi slujesc şi predică mai frumos decât alţii; comportamentul
preotului; taxele mai mici percepute pentru serviciile religioase; o
biserică mai mare; confortul oferit în timpul participării la sfintele
slujbe ș.a.
Practica participării la slujbele altei biserici decât cea din
parohia enoriaşului nu este interzisă, deoarece fiecare creştin are
dreptul să se mântuiască35.
Desigur, Taina Hirotoniei conferă preotului posibilitatea slujirii
la un Sfânt Altar de la o biserică parohială, având datoria de a păstori
comunitatea şi a o îndruma pe calea veşniciei, biserica fiind de fapt
„inima parohiei”36.
Slujirea preotului reprezintă un mandat din partea Episcopului
şi conform Declaraţiei de la hirotonie, el se angajează să împlinească
rânduiala Bisericii şi normele canonice stabilite de Sfântul Sinod37.
Părintele Stăniloae spunea că „preoții nu sunt numai chipuri
văzute, dar de sine stătătoare, ale lui Hristos ca Preot, ci organe
văzute ale Preoției Lui nevăzute”38.
„Preotul să nu uite: el trebuie să fie un om al rugăciunii, al

35
Cf. Ibidem, pp. 331 – 332.
36
†Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului,
Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996, p. 5.
37
Cf. Ibidem, p. 9.
38
Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 100.
57
† Emilian Lovi,steanul
meditaţiei, o fereastră către Dumnezeu. Dacă rămâne lumesc, iese
din starea de preoţiei. Preotul trebuie să fie milostiv, bun, iertător,
să încurajeze, să îmbărbăteze, să fie Părinte al tuturor, precum i se
spune”39.
„Preotul trebuie să fie omul prin care vorbeşte Dumnezeu,
iubeşte Dumnezeu, iartă Dumnezeu”40.
În contextul parohiei şi al primirii hirotoniei, „preotul este în
slujbă nu numai când slujeşte, ci permanent, prin însuşi faptul că e
preot mereu, nu numai când e în veşminte şi în biserică”41.
„Dar tu, o, omule al lui Dumnezeu, fugi de acestea şi urmează
dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea. Luptă-
te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost
chemat şi pentru care ai dat bună mărturie înaintea multor martori”
(I Timotei 6, 11-12), ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel.
Adevărata misiune preoţească în parohie nu se poate face doar
„cu vocea, cu uniforma şi cu textele sacre”42.
Pe lângă Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi Istoria Bisericii,
preotul trebuie să cunoască literatura, istoria, geografia, filozofia,
anatomia, agricultura, într-un cuvânt, să aibă o cultură generală
bogată pentru a dialoga cu enoriaşii pe orice temă şi a stabili adevăruri
folositoare desfăşurării vieţii şi activităţilor sociale.
Un preot bine pregătit are mai multă reuşită în misiune şi
dezvoltă o mai bogată comuniune cu enoriaşii şi între ei.

39
†Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului,
op. cit., p. 13.
40
Ibidem, p. 129.
41
Ibidem, p. 91.
42
Cf. Ibidem, p. 107.
58
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
În parohie, propovăduirea cuvântului şi întărirea comuniunii se
împlinesc prin chemarea preotului de a fi „sarea pământului” („Voi
sunteţi sarea pământului”, Matei 5,13) şi „lumina lumii” („Voi sunteţi
lumina lumii”, Matei 5,14); iar împărtăşirea enoriaşilor din Sfintele
Taine se realizează după îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos de la
Cina cea de Taină: ,,Aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea” (Luca
22,19).
Pin aceste „metafore-îndemnuri” folosite de Domnul Hristos,
preotul este chemat să dea sens existenţei oamenilor. Aşa ne vrea
Dumnezeu, aşa ne vor și credincioşii, după cum spune şi Sfântul
Apostol Pavel: ,,Să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe
care aţi primit-o” (Efeseni 4,1), ,,pentru ca Dumnezeu să vă găsească
vrednici de chemarea Lui” (II Tesaloniceni 1,11).
Biserica creştină, slujitorii şi credincioşii ei au schimbat lumea:
mentalitatea, civilizaţia şi cultura, privind cel puţin la Imperiul
Roman sau Imperiul Bizantin; Sinoadele Ecumenice, Sfinţii Părinţii,
Martirii şi Mucenicii, arta şi arhitectura creştină sunt grăitoare în
acest sens.
De fapt Biserica a fost întemeiată de Hristos, Fiul Lui
Dumnezeu să sfinţească lumea, să o transfigureze şi să-l ajute pe om
în dobândirea vieţii veşnice.
De la Cămaşa lui Hristos, Vieţile Sfinţilor şi până la Fraţii
Karamazov de Dostoievski, Tatăl meu, preotul de Virgil Gheorghiu,
avem crâmpeie din viaţa parohială de două mii de ani, cu frământări,
lupte, victorii, sfinţi, păcătoşi, cu universul lor marcat de Crucea şi
Învierea Domnului Iisus Hristos.
Prin săvârşirea Sfintei Liturghii, a Sfintelor Slujbe, prin predică
și cuvânt de învățătură, prin activități liturgice, cultural-educaționale
și social-filantropice, preotul poate face din parohie un loc de
59
† Emilian Lovi,steanul
mărturisire a Cuvântului lui Dumnezeu, o familie în comuniune de
dragoste și „un altar” în care enoriașii să se împărtășească din Tainele
Bisericii.
În aceste activităţi, preotul nu lucrează singur, ci ajutat de harul
lui Dumnezeu şi de enoriaşii parohiei și din alte locuri.
Comuniunea clerului și a credincioșilor în rugăciune și Biserică
este prefigurată și marcată de prezența Domnului Iisus Hristos în
mijlocul ei: „Că unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo
sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Toți pot deveni ucenicii lui
Hristos: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum
Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta
vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii
față de alții” (Ioan 13, 34-35).
Sfintele Slujbe oficiate de preot în biserică, dar şi în comunitatea
parohială întăresc această comuniune și frățietate. Cele șapte Laude
şi Sfânta Liturghie sunt săvârşite în lăcaşul de cult unde pot participa
enoriaşii spre a se ruga lui Dumnezeu şi pentru a fi în comuniune cu
semenii lor.
Sfânta Liturghie şi cele șapte Laude introduc pe cei care
participă la ele în istoria mântuirii neamului omenesc, începând din
Vechiul Testament şi continuând apoi cu Noul Testament, culminând
cu viaţa, faptele, patimile, moartea, Învierea şi Înălţarea Domnului
Iisus Hristos. Aceste slujbe ne fac contemporani cu istoria biblică şi
ne pregătesc pentru împărtășirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului
Iisus Hristos: ,,Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are
viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6,54).
Atât lecturile, rugăciunile cât şi gesturile pe care le face preotul
în timpul slujbelor au semnificaţii pline de sens ce ne poartă către
Fiul lui Dumnezeu şi lucrarea Sa în viaţa celor ce cred în El.
60
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
În calitatea sa de săvârșitor și participant la Sfânta Liturghie
și Sfintele slujbe, preotul realizează și actualizează mai multe
gesturi și anume: semnul crucii, sărutarea icoanelor, sărutarea
Evangheliei, a Sfintei Mese din Sfântul Altar, sărutarea Sfintei Cruci,
cădirea cu tămâie, ridicarea mâinilor la rugăciune, starea dreaptă
și poziția îngenuncheată a corpului, spălarea mâinilor, pregătirea
Cinstitelor daruri, binecuvântarea credincioșilor cu mâna, cu Sfânta
Evanghelie și Sfânta Cruce, închiderea și deschiderea dverei de
la Ușile Împărătești, Vohodul mic și Vohodul mare, gesturile din
timpul Epiclezei, ridicarea Sfântului Agneț, împărtășirea cu Sfintele
Taine a credincioșilor, intrarea și ieșirea din Sfântul Altar, care au
o simbolistică bogată în lumina rugăciunii și invocării darurilor
lui Dumnezeu43. Toate aceste gesturi liturgice ale preotului, cât și
cele ale credincioșilor stau „în întregime sub semnul Tradiției, atât
din punct de vedere al execuției (...), cât și din acela al actualizării
semnificațiilor lor simbolice”44.
Slujbele şi pictura bisericii au şi rolul pedagogic de a ne face
părtaşi la clipe de transfigurare a vieţii pământeşti: ,,În Biserica
slavei Tale stând, în cer ni se pare, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce
ești ușă cerească; deschide-ne nouă ușa milei tale”45.
Sfintele Taine sunt săvârşite de obicei tot în biserică, cu unele
excepţii şi în alte locaţii, şi au rolul de a ne împărtăşi harul lui
Dumnezeu în diferite situaţii şi trepte ale vieţii şi slujirii.

43
Felicia Dumas, Gest și expresie în Liturghia Ortodoxă, Edit. Institutul
European, Iași, 2000, pp. 115-137.
44
Ibidem, p. 150.
45
Ceaslov, Edit. Institutul Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2014, p.
88.
61
† Emilian Lovi,steanul
Înţelegerea fiecărei Sfinte Taine din cele şapte determină
conştientizarea importanţei harului primit de credincios şi modul
cum poate conlucra eficient spre înmulţirea darurilor lui Dumnezeu
în etapele vieţii pământeşti.
Prin săvârşirea lor în comunitatea parohială, preotul are
posibilitatea să întărească legătura dintre enoriaşi, Dumnezeu şi
Biserică, şi să facă din fiecare credincios şi familie creştină nişte
misionari şi mărturisitori ai adevărului de credinţă revelat de Fiul lui
Dumnezeu.
Împărtăşirea din harul Duhului Sfânt prin Sfintele Taine
întărește legătura dintre credincioşi şi Dumnezeu, apoi între
credincioşii parohiei aducându-i într-o familie armonioasă şi bine-
plăcută Bisericii. Experienţele spirituale particulare vin să întregească
viaţa comunităţii, încât preotul poate dinamiza, prin cunoaşterea lor,
dorinţa de creştere în credinţă şi virtuţile creştine.
De la Taina Botezului şi până la Taina Sfântului Maslu, preotul
sfinţeşte, administrează, învaţă şi înveșniceşte viaţa enoriaşilor prin
bogăţia necuprinsă a lucrării harului divin.
Harul lucrează în chip tainic, dar roadele lui se văd din mulţimea
faptelor creştine intime şi publice.
Dacă enoriaşul şi familia percep rolul Sfintelor Taine în viaţa
lor, atunci misiunea preotului devine credibilă, iar comunitatea
parohială se îmbogăţeşte în Dumnezeu.
Constatăm cu tristeţe astăzi că Sfintele Taine nu sunt primite cu
seriozitate şi înţelegere de mulţi creştini, încât gesturile şi rugăciunile
preotului rămân simple amintiri percepute în momente emoţionante,
dar nu ziditoare și folositoare pentru viaţa spirituală.
Responsabilitatea preotului este enormă, iar pentru a bucura
Biserica de un act sfinţitor reuşit, el trebuie să catehizeze şi să
62
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
pregătească pe fiecare creştin spre cunoaştere, conlucrare şi
mărturisire.
Superficialitatea şi scuzele privitoare la ,,criza de timp” duc la
o lipsă de înţelegere, responsabilitate şi banalizare a actelor cultice
până la refuzul de a participa la viaţa Bisericii.
Cunoaștem cu toții că Fiul lui Dumnezeu i-a îndemnat pe ucenici
zicându-le: „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la
toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce
nu va crede se va osândi” (Marcu 16,15-16).
El Însuşi a învăţat mulțimile (cf. Marcu 6,34; Luca 9, 1-11;
Ioan 6,27 ) şi pe ucenicii Săi, iar după Cincizecime, când Apostolii
,,s-au îmbrăcat cu putere de la Duhul Sfânt” (cf. Luca 24,49; Fapte
2,1-4), au propovăduit Evanghelia la toate neamurile, mărturisind
prin predică Învierea lui Hristos în lume.
Sfinţii Apostoli, prin cuvântările și faptele sacramentale
săvârşite cu puterea harului Duhului Sfânt, au pus bazele Bisericilor
locale şi ale comunităţilor creştine.
Datorită acestora (Noul Testament şi Sfânta Tradiţie) Îl
cunoaştem noi pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Întrupat din
Fecioara Maria pentru răscumpărarea noastră din păcat şi mântuirea
celor ce cred în El şi în Evanghelie.
Episcopii şi preoţii au prin predică un instrument de mărturisire
şi un mijloc de călăuzire spre înţelegerea Sfintei Scripturi. Tâlcuirea
Scripturii de Sfântul Apostol Pavel și de Sfinţii Părinţi face
accesibilă fiecărui creştin învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos,
adevăr dumnezeiesc revelat spre dobândirea vieţii veşnice şi nu spre
pierzare.
Istoria Bisericii ne oferă posibilitatea să vedem mulţimea
propovăduitorilor Evangheliei şi cărţile scrise şi tipărite de-a lungul
63
† Emilian Lovi,steanul
veacurilor spre luminarea şi mântuirea lumii. După Evanghelie
(Noul Testament de la Bălgrad, Biblia de la București ș.a.), Cazania,
Învăţăturile lui Neagoe către fiul său Teodosie, Didahiile Sfântului
Ierarh Antim Ivireanul sunt câteva izvoare din care sufletul românului
creştin s-a adăpat cu ,,cuvintele vieţii veşnice”.
Preotul are la îndemână aceste ,,izvoare” şi multe alte
posibilităţi (de exemplu internetul) prin care bine pregătită, predica
sau cuvântul de învăţătură din biserică şi parohie să meargă la sufletul
enoriaşilor şi să zidească viaţa lor cu har şi hrană dumnezeiască: ,,Nu
numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui
Dumnezeu” (Matei 4,4).
Predica preotului poate lumina și întări, poate convinge şi
determina viaţa enoriaşilor în îndeplinirea datoriilor creştineşti.
Cuvântul preotului are putere multă, de aceea este necesar ca acesta
să fie foarte atent şi responsabil cu privire la ceea ce spune în lăcaşul
de cult, precum și în împrejurările vieţii parohiale.
Pregătirea temeinică, teologică şi ştiinţifică a preotului
marchează succesul sau insuccesul misiunii lui în parohie. El nu se
reprezintă doar pe sine, ci reprezintă și Biserica şi pe capul ei, adică
pe Mântuitorul Iisus Hristos. Harul primit îl responsabilizează, îi
oferă cinste, dar şi jertfă.
Astfel, pregătirea preotului pentru predică nu trebuie să înceteze
după finalizarea studiilor teologice, ci să continue prin aprofundarea
de noi cunoştinţe pentru întregirea orizontului cunoaşterii.
Astăzi cuvintele sunt tratate cu uşurinţă, sunt uneori goale de
conţinut, iar mesajul lor este adesea incoerent şi inconsecvent. Atenţia
ascultătorilor este de multe ori superficială din cauza gândurilor
împrăştiate, a vieţii agitate, a lipsei de răbdare, a ignoranţei, a
indiferenţei ş.a.
64
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
Pe acest fundal, preotul trebuie să pătrundă la inima omului, a
enoriaşului, cu un mesaj viu, argumentat, care să-i vibreze conștiinţa
şi să-i determine voinţa de a pune în practică învăţăturile Evangheliei.
,,Armele” preotului pentru a câştiga lupta cu păcatul, necredinţa,
indiferenţa, egoismul şi formalismul unor enoriaşi sunt harul lui
Dumnezeu şi cuvântul Evangheliei. În funcţie de cum foloseşte aceste
mijloace, preotul convinge şi transfigurează comunitatea parohială
înălţând-o pe ,,Tabor” sau o poate coborî în ,,valea plângerii”.
În activitatea învăţătorească, preotul are la îndemână astăzi o
mulţime de mijloace de comunicare a cuvântului ziditor de suflete.
Telefonul şi internetul cu toate programele lor pot fi folosite de
preot în misiunea bisericească de a comunica cu enoriaşii (tineri şi
vârstnici), atât în parohie (şi mai ales în oraşe), cât şi atunci când sunt
plecaţi pentru o vreme departe de casă.
Acestea sunt doar mijloace de legătură şi transmitere a
mesajului evanghelic şi a sfatului practic, până la vederea faţă către
faţă în biserică, unde se amplifică bucuria comunicării, a rugăciunii
şi a împărtăşirii din slujbe şi Sfintele Taine.
În aceste vremuri când multe familii şi enoriaşi sunt stabiliţi
şi lucrează pentru o perioadă de timp în străinătate, iar unele familii
sunt împărţite între acasă şi străinătate, misiunea preotului este foarte
necesară pentru diminuarea efectelor negative, pentru păstrarea
unităţii familiei creştine, pentru păstrarea credinţei ortodoxe, pentru
sprijinul moral şi material al celor afectaţi de schimbările produse
în viaţa lor. Cuvântul ziditor, rugăciunea permanentă şi ajutorul
material acordate de preot enoriaşilor aflaţi în această situaţie rezolvă
din probleme, atenuează din suferinţe şi pot menţine viaţa creştină
autentică.
Exploatarea omului de către om, traficul de fiinţe umane şi
65
† Emilian Lovi,steanul
toate practicile inumane şi anticreştine ce se regăsesc în lume ne
îngrijorează şi ne responsabilizează la nivelul fiecărei parohii, în
modul cum păstorim comunitatea şi ţinem trează conştiinţa creştinilor
şi a factorilor decizionali din administraţia locală şi centrală de stat.
La acestea se adaugă şi legiferările practicilor nefireşti în viaţa
oamenilor, a căsătoriilor persoanelor de acelaşi sex, a prostituţiei
etc., a neobligativităţii orei de religie, atitudini şi lucrări distructive
ale persoanei umane, familiei creştine şi poporului român.
Acestor fărădelegi şi provocări trebuie să li se împotrivească
preotul şi enoriaşii, prin acțiuni de combatere a lor, de conştientizare
a răului produs şi de respingere a lor din viaţa particulară şi publică.
Prin priveghere şi acţiune misionară, preotul trebuie să fie
model de viaţă, cu cuvânt puternic şi spirit întreprinzător în apărarea
familiei, a şcolii şi a Bisericii.
Formalismul predicilor unor preoţi afectează viaţa parohiei şi
blochează comunicarea valorilor ortodoxiei în contextul evoluţiei
ştiinţifice, a modernizării societăţii şi a înnoirii generaţiilor de
creştini.
De aceea în pregătirea şi rostirea predicii, preotul trebuie să fie
ancorat în Sfânta Scriptură și Tradiție, şi orientat către nevoile reale
ale enoriașilor.
Mai are astăzi cuvântul preotului ,,putere multă”, care să-i
convingă pe enoriaşi să trăiască creștinește, să întărească în credinţă,
să mângâie în suferinţă şi să facă pe fiecare suflet să se identifice cu
mesajul Evangheliei? Desigur că Hristos ne-a promis: ,,Căci Eu vă
voi da gură şi înţelepciune, căreia nu-i voi putea sta împotrivă, nici
să-i răspundă toţi potrivnicii voştri” (Luca 21,15).
Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Ioan Hrisostom şi mulţi alţi
slujitori ai Cuvântului întrupat rămân modele de predicatori pentru
66
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
clerul Bisericii. Istoria Bisericii noastre a fost realizată de ierarhi,
preoți și credincioși misionari, care au înțeles mesajul Evangheliei
și conlucrarea cu Dumnezeu pentru sfințirea timpului și înveșnicirea
faptelor bune.
Mărturisirea credinței în Dumnezeu de către cler și credincioși
mijlocește realizarea comuniunii de dragoste și posibilitatea
împărtășirii din darurile Sfântului Duh.

67
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
IV
Parohia între misiune §i înve§nicire

P ersoana umană este prin fire misionară, prin


aceea că mărturisește ceea ce vede, cunoaște și
crede. Dorința de a vedea ce există dincolo de lumea aceasta, l-a
făcut pe om să cunoască faptul că este nemuritor. În răcoarea raiului,
omul „l-a auzit” pe Dumnezeu (cf. Facere 3,7-11) și a mărturisit că
este „gol”. Atunci când omul este golit de prezența lui Dumnezeu,
nu-L poate vedea și nici mărturisi în lume.
Întruparea, Răstignirea, Moartea, Învierea și Înălțarea
Mântuitorului Iisus Hristos au descoperit oamenilor unica legătură
cu Dumnezeu Izvorul vieții și calea prin care se ajunge la viața
veșnică. „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl
Meu decât prin Mine” (Ioan 14,6), ne-a spus Hristos Domnul.
Mărturisirea lui Hristos și a Evangheliei în lume a început de
la Sfinții Apostoli și urmașii lor, de aceea comunitatea parohială și
fiecare creștin în parte este chemat să dea mărturie adevărului de
credință: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor,
mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în
ceruri. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă
voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei
10,32-33).
Într-o lume marcată şi acum de eretici, sectari, atei, indiferenți,
„creştini” luptători împotriva propriei Biserici, cuvintele Sfântului
Ignatie Teoforul vin să ne întărească în mărturisirea credinţei şi a
unităţii Bisericeşti: „Străduiţi-vă să fiţi tari în dogmele Domnului şi
ale apostolilor, pentru ca ‹‹în toate câte faceţi să sporiţi›› (Psalmi 1,3),
69
† Emilian Lovi,steanul
cu trupul şi cu duhul, în credinţă şi în dragoste, în Fiul şi în Tatăl şi în
Duhul, la început şi la sfârşit, împreună cu vrednicul nostru episcop
şi cu cununa cea vrednică şi duhovnicească a preoţimii voastre şi a
diaconilor după Dumnezeu”1.
Parohia, ca şi lumea întreagă de altfel, este loc binecuvântat
de Dumnezeu prin prezența sfântului locaș (Casa lui Dumnezeu) și
prezența lucrătoare a preotului hirotonit și investit cu puterea de a
săvârși Sfintele Taine și slujbele Bisericii. La aceste lucrări sfinte se
adaugă activitățile ce întregesc misiunea preotului în parohie; dorim
să subliniem în continuare importanța a două dimensiuni ale misiunii
parohiei:
1. Misiunea parohiei prin cultul Bisericii pentru înveșnicire și
2. Misiunea parohiei prin activitățile culturale.
Ambele slujiri ale preotului și parohiei prin cult și cultură,
corespund trăsăturilor firești ale persoanei umane de a trăi veșnic și
a contempla frumusețile create de Dumnezeu și om.

1. Misiunea parohiei prin cultul Bisericii pentru înve§nicire


,,Legătura directă, personală, a omului creator cu Dumnezeu–
Creatorul universului se numeşte cult. Legătura omului cu creaţia lui
Dumnezeu, cu lumea, se numeşte cultură”2.
Subiectul cultului este omul, este comunitatea parohială, iar

1
Scrierile Părinţilor Apostolici, Traducere, note şi indici de Pr. Dr. Dumitru
Fecioru, Edit. Institutul Biblic şi de Misiune al Biserici Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1995, p. 202.
2
†Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Dăruire şi dăinuire. Raze şi
chipuri de lumină din istoria şi spiritualitatea românilor, Edit. Trinitas, Iaşi,
2005, p.72.
70
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
obiectul cultului este Sfânta Treime, urmând Îngerii și Sfinții3. În
legătură cu obiectivul cultului, și Persoana Mântuitorului Iisus
Hristos, stau lucrurile sfinte pe care le cinstim: Sfânta Euharistie,
Sfânta Cruce, Sfânta Evanghelie, Sfânta Masă, Sfintele Icoane și
apoi Sfintele Moaște4.
Biserica, Euharistia, Episcopul și Preotul reprezintă mijloacele
de actualizare a prezenței reale a lui Dumnezeu în lume și între
creștini.
Fiul lui Dumnezeu ne-a promis că este cu noi totdeauna,
bineînțeles dacă și noi rămânem cu El: „... și iată Eu cu voi sunt în
toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin” (Matei 28,20).
Sfântul Vasile cel Mare precizează că în Biserică, „Fiul lui
Dumnezeu și Duhul Sfânt sunt Ei Înșiși izvor de sfințenie, prin care
orice făptură cugetătoare se poate sfinți pe măsura virtuții sale”5.
Astfel, în mod deosebit Dumnezeu este cu noi în taina cultului
divin: Sfânta Liturghie, cele șapte Laude, slujbele Sfintelor Taine și
Ierurgii. Acestea sunt săvârșite cu puterea lui Dumnezeu, în numele
Lui, spre slava Lui (cf. Luca 22,19) și spre înveșnicirea persoanelor
umane care cred, se botează în numele Preasfintei Treimi și săvârșesc
fapte din iubire față de Creator și oameni.
În această dublă misiune, preotul nu lucrează singur, ci ajutat
de harul lui Dumnezeu şi de enoriaşii parohiei și din alte locuri,
3
Preot Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica Generală, Edit. I.B.M.B.O.R.,
București, 1993, pp. 52-58.
4
Ibidem, pp. 58-59.
5
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, Partea a III-a, „Despre Sfântul Duh.
Corespondență-Epistole”, Epistola 8, („Părinți Scriitori Bisericești”), vol. 12,
trad., introd., note și indici de Preot Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Preot
Prof. Dr. Teodor Bodogae, Edit. I.B.M.B.O.R., București, 1988, p. 132.
71
† Emilian Lovi,steanul
pentru că toți ar trebui să-l slujească pe Atotțiitorul Dumnezeu, după
îndemnul Sfântului Voievod Neagoe Basarab: „O, iubitul meu fiu, cât
este de bine a locui omul tot cu Dumnezeu, și a petrece cu Dânsul, și
a fi cu El în veci!”6.
Dragostea sfântă a preotului slujitor transfigurează parohia, și
vedem din realitatea înconjurătoare cum se împlinește această jertfă,
așa după cum ne spune Sfântul Nectarie din Eghina: „Dragostea
fierbinte, aprinsă pentru Domnul nostru Iisus Hristos trebuie să fie
privită drept cea mai importantă datorie a păstorului duhovnicesc,
fiindcă în orice înfăptuire și lucrare pastorală trebuie să fie mișcată
inima lui din dragoste față de Dumnezeu, față de sfânta Lui Biserică,
pentru descoperirea adevărurilor dumnezeiești ale Sfintei Evanghelii,
față de turma lui Hristos încredințată lui”7.
„Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine singurul
Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan
17,3), cunoașterea Fiului lui Dumnezeu Cel întrupat, răstignit și
înviat înseamnă pentru creștini, participarea tainică la viața reală,
duhovnicească ce vin din starea de jertfă și iubirea jertfelnică a
Domnului. Legătura vie cu Dumnezeu se realizează prin cult,
înveșnicindu-ne împărtășirea cu trupul și sângele Domnului Iisus
Hristos (cf. Ioan 6, 53-56); „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea
sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi”
(Ioan 6,54).

6
Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, prefață de Nicolae
Iorga, ediție îngrijită și referințe critice de Teodor Vârgolici, Edit. Gramar,
București, p. 99.
7
Sfântul Nectarie de la Eghina, Despre Preoție, trad. din neogreacă de Laura
Enache, Edit. Doxologia, Iași, 2013, p.75.
72
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
În pictura exterioară a bisericilor mănăstirești din nordul
Moldovei, adesea întâlnim zugrăvită imaginea Judecății de apoi, ca o
aducere aminte în fiecare clipă a vieții pământești de faptul că trebuie
să ne îmbrăcăm (cf. Galateni 3,27) și să ne împărtășim cu Hristos
Domnul pentru a dobândi viața veșnică și a nu avea parte de focul
veșnic al iadului.
Misiunea Bisericii (a parohiei) în lume este aceea de a lumina
oamenii (cf. I Ioan, 1,7), de a-i elibera (cf. Galateni 5,1), sfinți (cf.
Levitic 20, 7-8) și înveșnici (cf. Ioan 14,6). Sfântul Apostol Pavel
arată care sunt roadele prezenței Duhului Sfânt în Biserică (parohie)
și viața creștinilor: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare,
bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția”
(Galateni 5,22-23).
Prin cultul Bisericii se împărtășesc aceste daruri sfinte și
totodată este evocată întreaga istorie a mântuirii: Vecernia reprezintă
timpul mesianic al Vechiului Testament; Pavecernița ne amintește
de pogorârea Mântuitorului Hristos, cu sufletul, la iad, după moartea
Sa cu trupul pe Cruce, spre a dezlega din robia morții sufletele celor
drepți; Utrenia reprezintă zorii activității Domnului Iisus Hristos și
totodată ne aduce aminte de nașterea și învierea Lui care au avut loc
în ultima parte a nopții, spre ziuă; Miezonoptica ne aduce aminte
de începutul pătimirilor Domnului, de rugăciunea din grădina
Ghetsimani, de prinderea și înfățișarea Sa înaintea arhiereului Ana,
slujba aceasta având un caracter eshatologic de așteptare întru
nădejdea venirii Împărăției lui Dumnezeu; Ceasurile reprezintă
momentele pătimirii și răstignirii Domnului (iar în ceasul al treilea
S-a pogorât Sfântul Duh peste Sfinții Apostoli); iar Sfânta Liturghie
înseamnă întreaga viață pământească a Mântuitorului Iisus Hristos
și actualizarea ei în timpul mântuirii. Săvârșirea lor (a Laudelor, a
73
† Emilian Lovi,steanul
Sfintelor Taine) în Biserică și lăcașurile de cult semnifică timpul
sfințit și înveșnicit.
Astfel, tradiția cultică a Bisericii actualizează istoria mântuirii
oamenilor, fiind o Tradiție creatoare care transfigurează lumea, o
sfințește și creează punți de legătură între trecut, prezent și viitor. În
centrul acesteia se află omul creștin care aduce ofrandă de rugăciune
și dar, din darurile primite de la Creator.
Contemplarea frumosului din lume inspiră pe om în actul creativ
al artei, al culturii. Actele creative din domeniul culturii creștine pot
fi socotite niște rugăciuni înălțate spre slava lui Dumnezeu, purtând
în profunzimea lor dorul nemuririi.

2. Misiunea parohiei prin activit[\i culturale


Patrimoniul spiritual-cultural al Bisericii în general şi al
parohiei în special, îl responsabilizează pe preot în a păstra moştenirea
culturală din comunitate şi a dinamiza viaţa ei, prin acțiuni de punere
în valoare, fie că e vorba de biserica–monument istoric, de patrimoniul
spiritual-cultural, fie că ne referim la identitatea culturală naţională
sau locală.
Omul ,,preot al creaţiei” este chemat de Dumnezeu să sfinţească
şi să transfigureze lumea înconjurătoare prin harul divin şi faptele
sale bune, iar preotul sacerdot cu atât mai mult.
Cultura creştină face parte din bogăția Bisericii creştine şi a
fiecărui popor creştin. Prin dimensiunea ei liturgică, parohia se
raportează la acest patrimoniu cultural naţional şi universal. Privind
în istorie, observam că există o legătură între cultul Bisericii şi
cultură. Sunt foarte multe mărturii care arată faptul că, cultura s-a
inspirat din cultul Bisericii.
Avem o mulţime de parohii cu biserici monumente istorice,
74
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
cu artă picturală şi arhitectură ce descoperă creştinului şi pelerinului
pagini din Biblie şi Tradiţia Bisericii. Totodată, aceste biserici
monumente vechi ne aduc aminte de ctitori, de pictori, de toţi cei care
au contribuit la înălţarea şi sfinţirea lor, constituindu-se în ,,altare ale
memoriei” şi pomelnice ale vredniciei generaţiilor de creştini pentru
care preotul şi comunitatea parohială se roagă, pentru ca Dumnezeu
să-i învrednicească de bucuria locuirii în Împărăţia cerurilor.
,,Când cultul a rodit în cultură, el s-a deschis spre universalitate,
iar când cultura s-a inspirat din cult, ea s-a deschis spre eternitate”8.
Astfel, preotul săvârşitor al cultului în Biserică este chemat
să cultive tradiţiile culturale împreună cu instituţiile abilitate şi
enoriaşii.
Preotul este dator să învețe enoriașii să admire arta creștină și
să înțeleagă sensului ei teologic: „Împlinită ca teologie, arta creștină
îl învață pe cel care o contemplă despre Dumnezeu, cunoscut de
oameni în revelație ca într-o relație de la o persoană iubitoare la altă
persoană iubitoare”9.
Privind la bisericile mănăstirilor din nordul Moldovei pictate
în interior și exterior, dar și la bisericile parohiale din nordul
Olteniei (Vâlcea), de asemenea pictate și în exterior, înțelegem cum
„în Ortodoxie, arta este catehizare pentru că are capacitatea de a
transmite mesajul divin al dragostei”10.
Arhitectura bisericilor, pictura lor, pictura icoanelor pe lemn
sau sticlă, portul popular, cântecele populare, colindele (creaţiile
populare), poeziile religioase ș.a., fac parte din cultura creștină

8
†Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, op. cit.
9
Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, Prelegeri de estetica Ortodoxiei. II
Ipostazele artei, Edit. Doxologia, Iași, 2009, p. 128.
10
Ibidem, p. 129.
75
† Emilian Lovi,steanul
a neamului nostru românesc, iar preotul, prin implicare personală
şi organizarea de evenimente, contribuie la păstrarea culturii şi
dăinuirea ei.
Alături de cultul creştin, cultura românească a contribuit și
contribuie la păstrarea demnităţii poporului şi continuitatea lui în
istorie.
Constatăm cu îngrijorare că odată cu diminuarea şi îmbătrânirea
populaţiei la sate, prin plecarea tinerilor în străinătate sau în
localităţile urbane, nu mai există resurse umane care să se implice
în activităţile culturale şi chiar educaţionale (multe școli s-au închis
prin comasare, numeroase muzee și biblioteci sunt și ele închise),
încât preotul întâmpină greutăţi şi în păstrarea tradiţiilor creștine
legate de Taina Botezului, a Căsătoriei și de Sărbătorile creștine.
Multe şcoli de la sate sunt închise din cauza lipsei elevilor,
multe case sunt părăsite şi se distrug pentru că nu mai sunt locuite,
iar imaginea unor astfel de localităţi este dezolantă. Sunt cazuri în
care preotul din astfel de localități rurale săvârşeşte poate un Botez
şi o Cununie pe an şi mai multe slujbe de înmormântare.
Prin urmare, doar preoţii din parohiile cu tineri şi copii şi cei
de la oraşe sunt în măsură să desfăşoare acţiuni culturale, tradiţionale
prin care identitatea creştină şi culturală se pot păstra generaţie după
generaţie.
Iubirea omului de Dumnezeu, semeni, natură şi frumuseţe
stimulează prin dăruire, fidelitate şi creativitate o tradiţie dinamică
creștin-culturală. Preotul poate și trebuie să cultive aceste virtuţi în
slujba Bisericii şi a culturii românești.
Desigur că parohia a evoluat social și cultural în funcție de
societate. În anii grei ai comunismului, parohia a concentrat în ea
toată viața comunității. Împreună cu mănăstirile, ea a ținut vie viața
76
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
spirituală, a îndrumat lupta duhovnicească, a călăuzit sufletele spre
Sfintele Taine, pe cei asupriți i-a călăuzit spre rezistență, răbdare și
nădejde.
„În vremea noastră Biserica (parohia n.n.) nu trebuie să doarmă,
ci să rămână neîncetat trează, activă și gata să poarte, din iubire pentru
oameni, Crucea ca pe o strădanie de a-i ajuta, în duhul compasiunii,
așa cum a făcut-o Hristos. Vremea noastră este vremea slujirii și a
compasiunii. Biserica trebuie să se arate o slujitoare duhovnicească
care le înfățișează oamenilor orizontul iubirii și-i ajută să înainteze
mereu mai departe către acest orizont. După fiecare deziluzie cauzată
de o realitate imperfectă sau falsă a aspirațiilor lor către acest țel, ea
trebuie să le dea un nou curaj pentru a relua calea iubirii. În acest
sens, Biserica rămâne mereu actuală și puternică”11. Trebuie cultivată
iubirea pentru frumos, pentru cultură, pentru restaurarea operelor de
artă creștină. Parohia este „laboratorul învierii”, parafrazându-l pe
Sfântul Maxim Mărturisitorul, unde renaște creștinul dar și opera sa
culturală creștină.
Parohia reprezintă locul unde ne naștem pentru eternitate, locul
unde străbatem calea de acasă la Biserică, locul unde primim Sfintele
Taine, locul unde așteptăm Învierea din morți, având ca semn al
biruinței lumii Crucea Domnului Iisus Hristos. Dăinuirea bisericilor
parohiale peste secole reprezintă legătura cultuală și culturală între
generațiile de creștini, care își pleacă genunchii pe același pământ
sfințit de rugăciune și jertfă, priviți cu dragoste de Dumnezeu, Maica
Domnului și de Sfinții zugrăviți în icoane.
Cultivarea valorilor spirituale-ortodoxe și culturale românești
ne ajută la păstrarea identității religioase și etnice în fața tendințelor
11
Pr. M. A. Costa de Beauregard și Părintele Dumitru Stăniloae, Mică
Dogmatică vorbită - dialoguri la Cernica, Edit. Deisis, Sibiu, 1995, p. 43.
77
† Emilian Lovi,steanul
de globalizare, de creare a unei societăți multiculturale și de uitare a
rădăcinilor creștine.
Ca și în trecut, și astăzi sunt valabile concluziile savantului
Nicolae Iorga care spunea: „Nimic nu poate fi mai folositor pentru ca
preoții noștri să înlăture anume ispite, pentru ca ei să cultive anumite
îndeletniciri potrivite cu demnitatea și chemarea lor, nimic nu poate
fi mai priincios pentru a-i face să înțeleagă marea misiune culturală,
socială și națională care li se impune, legătura strânsă ce trebuie
să păstreze cu poporul, cultul de artă și carte cu care sunt datori,
mândria la care au drept îndată ce vor urma bunele tradiții, decât
priveliștea unei vieți organizate, aproape milenare, în cursul căreia
mitropoliții, episcopii, egumenii și așa de adesea ori smeriții călugări
ori umilii preoți de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată
învățătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură
sfântă, cu o artă în legătură cu gustul și cu nevoile lui, au sprijinit
statul fără să lase a fi înghițiți de dânsul, au călăuzit neamul pe
drumurile pământului fără a-și desface ochii de la cer și au ridicat
mai sus toate ramurile gospodăriei românești, - dând istoriei noastre
cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de stat, ostași,
mucenici și sfinți”12.
Pe temelia acestor argumente în rezumat exprimate, credem
că adevărul Evangheliei, credința și faptele strămoșilor pot constitui
motive pentru a ne apăra Biserica, a păstra și perpetua cultura și a
întări unitatea parohială și dragostea comunitară binecuvântate de
prezența lui Dumnezeu.

12
Nicolae Iorga, Prefață la Istoria Bisericii Românești și a Vieții Religioase
a Românilor, Edit. Ministerului de Culte, vol. I, ed. A II-a, București, 1928,
pp. 4-5.
78
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
V

Parohia în istoria §i spiritualitatea cre§tin[-ortodox[


româneasc[

P rin Taina Sfântului Botez, Sfinții Apostoli au


născut fii și fiice ale Bisericii și Împărăției lui
Dumnezeu (cf. Fapte 2,38). Această lucrare reprezintă împlinirea
poruncii Mântuitorului Iisus Hristos: „Drept aceea, mergând, învățați
toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al
Sfântului Duh” (Matei 28,19).
După răspândirea creștinismului de către Sfântul Apostol
Andrei și urmașii săi în Scythia Minor, Biserica întemeiată în
această regiune s-a organizat după posibilități, fiind cunoscute sumar
eparhiile, bisericile și mănăstirile care au activat în primul mileniu
creștin.
De la atestarea documentară a Episcopiei Tomisului (anul 369)
cu ierarhii care au păstorit aici în secolele IV-VI, până la episcopiile
de la Axiopolis (Cernavodă), Callatis (Mangalia), Novidunum
(Isaccea), Salsonia (Mahmudia, Tulcea), Halmyris (Dunavățul de
jos, Tulcea), de la Sfinții martiri din timpul persecuțiilor (între care
se numără și preoți, precum preotul Montanus și soția sa Maxima
din Singidunum; preotul Montanus fiind primul preot daco–roman
cunoscut cu numele în istorie) și până la teologii din Scythia Minor
(Sfântul Cuvios Ioan Casian, Sfântul Cuvios Gherman, Sfântul Cuvios
Dionisie Exiguul), se vădește și confirmă organizarea bisericească și
contribuția clerului și creștinilor la fundamentarea credinței creștine
și a unității Bisericii.

79
† Emilian Lovi,steanul
Bazilicile și obiectele creștine descoperite la Tomis, Morisena,
Niculițel, Cenad, Garvăn (Tulcea) și din alte zone reflectă existența
comunităților parohiale în jurul locașului de cult unde slujeau preoții
creștini.
Cât privește „termenul de parohie, acesta a pătruns în limba
română din limba elină și anume de la cuvântul parikia. Prin acest
termen s-a înțeles la începutul creștinismului, prima comunitate
creștină dintr-un oraș, sau totalitatea credincioșilor creștini dintr-
un oraș sau comună, care, după cuvântul Sfintei Scripturi «neavând
cetate stătătoare aici, căutau pe cea care va să fie» (Evrei 13, 14) și se
socoteau ca unii care locuiesc împreună (...). Fiindcă în fruntea unei
astfel de societăți creștine era, la început totdeauna câte un episcop,
s-a atribuit adeseori numirea de parohie și eparhiei, episcopiei. Când
în fruntea parohiilor au fost rânduiți preoți, numirea de eparhie sau
episcopie s-a dat numai unităților mari bisericești, în fruntea cărora
era un episcop. Mai târziu și anume prin veacul al V-lea și mai
ales în veacul al VI-lea prin cuvântul parohie s-a înțeles totalitatea
creștinilor dintr-o anumită circumscripție bisericească din orașe sau
sate mai mari ”1.
Preotul este păstorul sufletesc al credincioșilor din parohie
cărora le împărtășește darurile necesare mântuirii. Fiind delegat de
episcop, el îl reprezintă pe Mântuitorul Iisus Hristos și lucrează în
numele Lui. Înmulțirea creștinilor și dezvoltarea vieții bisericești au
dus la întemeierea eparhiilor.
Organizarea Mitropoliilor din Țara Românească (1359),
Moldova (1386-1401) și Transilvania (1377), a presupus existența

1
Pr. Prof. Spiridon Cândea, Parohia ca teren de activitate a preotului, în
revista „Mitropolia Olteniei”, anul XII, 1960, nr. 5-6, mai-iunie, p. 283.
80
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
unor parohii și mănăstiri care să alcătuiască unitatea bisericească
superioară, adică eparhia.
Atât ierarhii din cele trei țări române (mitropoliți sau
episcopi), cât și domnitorii români s-au străduit de-a lungul secolelor
să contribuie la pregătirea și evoluția preoților și la temeinica
organizare a parohiilor.
Cele mai vechi biserici de parohie atestate documentar se
aflau la Drobeta Turnu-Severin, Argeș (Sân Nicoară), Negru Vodă
(Câmpulung), în Țara Românească din secolul al XIV-lea2.
În Moldova cunoaștem existența bisericilor de la Volovăț
(Olovăț), „Sfântul Nicolae” din Rădăuți, „Sfânta Treime” din Siret,
biserica Mirăuți (Suceava), „Sfânta Vineri” din Roman, „Sfântul
Ioan” din Piatra Neamț, „Sfântul Ilie” din Suceava, din secolele
XIV-XV, cu viață religioasă intensă3.
Biserici de mir se regăsesc și în Transilvania la Streisângiorgiu
(Hunedoara)4, unde apare numele preotului Naneș, bisericile din
Strei5, Ostrov6, Ribița7, Zlatna, Densuș8, „Sfântul Nicolae” din
Hunedoara9. Tot aici găsim și numele apoi preotului Petru din satul

2
Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I , Edit.
I.B.M.B.O.R., București, 1992, p. 318.
3
Ibidem, p. 323.
4
Pr. dr. Florin Dobrei, Tezaur hunedorean. Bisericile ortodoxe monument
istoric, Edit. Episcopiei Devei și Hunedoarei, Deva, 2014, p. 90.
5
Ibidem, p. 88.
6
Ibidem, p. 56.
7
Ibidem, p. 228.
8
Ibidem, p. 48.
9
Ibidem, p. 82.
81
† Emilian Lovi,steanul
Socet (protopop), și al preotului Miroslav (1364) în Maramureș ș.a.10.
În contextul organizării mitropoliilor în Țările Române, în
documentele vremii sunt amintiți preoții și protopopii slujitori, în acte
domnești, acte de danie, în documentele disputei pentru recunoașterea
Mitropoliei Moldovei de către Patriarhia de Constantinopol și în
actul de unire a Bisericilor de la Ferrara – Florența (6 iulie 1439).
Preoții duceau o viață simplă, unele parohii erau sub ascultarea
mănăstirilor mari, iar protopopii intermediau conducerea ierarhilor.
Pregătirea lor teologică era limitată; cu toate acestea săvârșeau Sfânta
Liturghie, Sfintele Taine și cele 7 Laude.
Cei mai mulți plăteau dări către domnie și autoritatea
ierarhică, însă unii erau scutiți de aceste taxe. În toate provinciile
românești, preoții munceau în agricultură alături de enoriașii lor
pentru întreținerea familiei, având și unele avantaje materiale11.
Preoții se deosebeau între ei prin privilegii (scutiri de dări în special),
de la orașe sau sate, de la curțile domnești și în funcție de dările și
taxele plătite.
Preoții români din Transilvania au avut o situație religioasă
deosebită din cauza prozelitismului calvin, protestant și catolic.
Adeseori, ei erau nedreptățiți și puși în stare inferioară față de
slujitorii celorlalte culte. Uneori li s-a interzis construirea de biserici
de către autoritățile de la Viena sau Buda, exercitându-se presiuni
asupra lor pentru trecerea la calvinism și mai târziu la catolicism.
Pregătirea teologică a preoților era elementară, însă prin
Școala românească de la biserica „Sfântul Nicolae” din Șcheii
Brașovului din sec. al XV-lea și apoi sec. al XVI-lea, clericii au

10
Pr. Prof. Mircea Păcurariu, op. cit., pp. 290; 397.
11
Ibidem, pp. 619-622.
82
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
început să dobândească o pregătire superioară celorlalți preoți din
Transilvania12.
Misiunea preoților a cuprins nu numai populația de etnie
română, ci și pe armeni, maghiari, secui, sași, șvabi, sârbi, polonezi,
ruteni și lipoveni, cu care românii conviețuiau în armonie, necăutând
a face prozelitism.
Cărțile de slujbă erau procurate de la mănăstiri, mai întâi sub
formă de manuscris și apoi de tipărituri, iar veșmintele liturgice erau
confecționate în propria casă sau în mănăstiri. În Evul mediu, cultul
din Biserica noastră era săvârșit în limba slavonă, pe care chiar și
unii clerici nu o înțelegeau.
Credincioșii ortodocși erau în marea lor majoritate țărani,
lucrători ai pământului, care participau însă la viața liturgică-
duhovnicească din parohii și mănăstiri, mărturisind o puternică
credință în Dumnezeu13.
În secolul al XVII-lea, atât în Moldova cât și în Țara
Românească, numărul preoților a crescut datorită înmulțirii
comunităților. Într-un sat slujeau uneori câțiva preoți și diaconi,
oficiind sfintele slujbe în duminici și sărbători, miercurea și vinerea în
timpul posturilor, la pomenirea morților. În afară de lucrul pământului,
unii preoți deprindeau și alte meșteșuguri și erau tâmplari, croitori,
apoi copiști, tipografi, zugravi de biserici, sculptori, legători de
cărți14.
Aminteam faptul că pregătirea teologică a preoților și din

12
Ibidem, pp. 615-617.
13
Ibidem, pp. 622-623.
14
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, I.B.O.R., Edit. Trinitas, vol. II, Ediția a III-a,
Iași, 2006, p. 212.
83
† Emilian Lovi,steanul
acest timp istoric era precară, „știința de carte pe care și-o însușeau
pe la mănăstiri, iar apoi pe lângă episcopii și mitropolie, se reducea,
de obicei, la scris, citit și învățarea pe de rost a momentelor mai
importante din slujbele Sfintelor Taine (precum Taina Botezului,
Taina Cununiei) sau din slujba de la înmormântare”15.
După cum am amintit în alt capitol, „Școlile mănăstirești sau
școlile superioare înființate de voievozii țării (Colegiul de la Trei
Ierarhi al lui Vasile Lupu, Școala slavonă și Colegiul greco-latin de
la Târgoviște, din timpul lui Matei Basarab, Academia de la Sfântul
Sava din București a lui Constantin Brâncoveanu”16), reprezentau
locurile unde preoții dobândeau pregătirea teologică pentru slujirea
Bisericii.
Odată cu înființarea tiparnițelor, credem că în tipografiile de
la Iași, Govora, Snagov, Târgoviște, Râmnic sau București lucrau
și preoți pe lângă monahi. Aminteam de viața grea a preoților, unii
dintre ei fiind legați de pământul proprietarilor, iar alții, cu o stare
mai bună datorită faptului că slujeau la paraclisele Curților domnești
și în funcție de stare și loc erau obligați să plătească diverse dări și
taxe.
„Starea grea a preoților este relevată în cuvintele pline de
duioșie întru-un hrisov dat preoților din Eparhia Râmnicului de
Grigorie Ghica la 15 aprilie 1673. Ținând seama de această stare
grea a lor, cât și de faptul că «până și păgânii (turcii n.n.) fac cinste
preoților și îndireptătorilor legii lor și le fac multă milă și cinste, cum
se cuvine», domnul, împreună cu mitropolitul Varlaam, cu episcopii

15
Iolanda Țighiliu, Între diavol și bunul Dumnezeu: cler și cultură în Princi-
patele Dunărene (1600-1774), Edit. Paideia, București, 2002, p. 21.
16
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., pp. 212-213.
84
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
Ștefan al Râmnicului, Grigorie al Buzăului și Daniil al Strehaiei și
cu marii dregători, au hotărât ca de acum înainte preoții din eparhia
Râmnicului să fie obligați să plătească vistieriei câte 750 de galbeni
anual, precum și o altă sumă de bani - neprecizată - la înnoirea
domniei, fiind scutiți de mai multe dări. Aceleași scutiri le-a acordat
și Gheorghe Duca Vodă, la 2 martie 1674”17.
Este adevărat că fiecare domnitor avea modul său de fiscalitate
în funcție de trebuințe, de dările plătite Imperiului Otoman și de
realizarea unor investiții.
O situație aparte pentru preoți a fost oferită în timpul
Domnitorului „Ștefan Vodă Cantacuzino, care la scurt timp după ce
a ajuns domn, la 27 aprilie 1714, a dat un hrisov, prin care acorda
tuturor preoților și diaconilor scutire «de toate dăjdiile»”18.
Prin urmare, domnitorii nu erau indiferenți la starea materială
a clerului, însă preferau un cler pregătit și serios în săvârșirea
slujbelor. „Pentru a vedea în ce fel preoții de mir își împlinesc datoria
de a-L sluji pe Dumnezeu și de a se ruga tot timpul pentru popor și
voievod, același Nicolae Mavrogheni (domnitor al Țării Românești
între anii 1786-1790 n.n.) obișnuia, după cum menționează Dionisie
eclesiarhul, să se îmbrace în haine preoțești sau călugărești și
să meargă pe la biserici să vadă dacă și în ce fel slujesc oamenii
altarului. Totodată, dă poruncă strașnică pentru ca bisericile să fie
în permanență deschise, ca fiecare să se poată ruga atunci când are
timp, iar în zilele de sărbătoare toți, cu mic cu mare, să vină la sfântul
locaș, și cine nu va merge la biserică, va fi bătut rău, fără milă”19.

17
Ibidem, pp. 213-214.
18
Ibidem, p. 214.
19
Iolanda Țighiliu, op. cit., p. 36.
85
† Emilian Lovi,steanul
În toate țările române preoția se transmitea, se moștenea din
tată în fiu chiar în perioade îndelungate, astfel încât pregătirea se
făcea și primea în biserică și familie.
Candidaților pentru slujirea preoțească li se apreciau
practicarea virtuților, viața curată, duhovnicească și exemplară
pentru enoriași.
Din istoria Bisericii noastre sunt cunoscute măsurile pastorale
luate de ierarhi în vederea îmbunătățirii pregătirii clerului, precum
al slujirii lui în parohie după tradiție. Mulți ierarhi din cele trei
mitropolii s-au străduit să introducă limba română în cultul Bisericii
prin tipărituri de cărți. „În 1702, se publică la Buzău Învățătura
preoților pe scurt, în care se arată slujitorilor sfintelor altare cum
trebuie săvârșite Sfintele Taine”20.
În Transilvania, unde clerul ortodox era adesea comparat cu
cel al altor confesiuni creștine, Sfântul Mitropolit Sava Brancovici a
convocat un sobor la Alba Iulia, cu toți jurații scaunului mitropolitan
și cu protopopii eparhiei, luând noi măsuri pentru împlinirea vieții
religios–morale a clerului și a credincioșilor (înlăturarea superstițiilor,
măsuri disciplinare pentru preoți, măsuri privitoare la săvârșirea
slujbelor etc.)”21.
O mare problemă a vremii (din secolele XVII-XIX) era lipsa
cărților de slujbă, încât unii erau tentați să fure cărți de la o biserică
și să le dea la alta pentru a câștiga bani sau foloase materiale.
Teama de furt i-a determinat pe unii slujitori din parohii să
înscrie blesteme bisericești pe filele cărților pentru a se apăra de

20
Ibidem, p. 22.
21
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 218.
86
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
hoți22.
„Cu o imprecație, un popă Neagoe din părțile Mureșului își
protejează Testamentul de eventualele atacuri23, iar preotul Teodosie,
din ținutul Muscelului încearcă, tot printr-un blestem, să-l convingă
pe la 1792-1793 – pe cel care ar fura un Minei al unei biserici din
Câmpulung să-l restituie totuși”24.
Cărțile erau furate nu numai de români, ci și de tătari și turci
pentru valoarea metalelor din care erau confecționate copertele. Cele
mai multe cărți se găseau desigur în bibliotecile mănăstirești (la
Neamț, Cozia, Putna, Bistrița, Trei Ierarhi, Govora, Hurezi, Antim).
Moralitatea creștină a preoților și credincioșilor a fost și
rămâne o problemă însemnată în Biserică. Respectarea poruncilor
dumnezeiești, a postului, săvârșirea Sfintelor Taine constituiau o grijă
deosebită din partea ierarhilor și a preoților. Viața duhovnicească din
parohii era stimulată și de prezența în unele mănăstiri a Sfintelor
moaște: Sfântul Mucenic Ioan cel Nou la Suceava, Sfântul Cuvios
Grigorie Decapolitul la mănăstirea Bistrița, Sfânta Muceniță Filofteia
la Curtea de Argeș, Sfânta Cuvioasă Parascheva la Iași, Sfântul
Cuvios Dimitrie cel Nou la București și alte sfinte moaște și Icoane
făcătoare de minuni.
Dincolo de perioadele istorice neprielnice și de problemele
22
Dan Horia Mazilu, Lege și fărădelege în lumea românească veche, Edit.
Polirom, Iași, 2006, p. 132.
23
Florian Dudaș, Cazania lui Varlaam în Transilvania, Arhiepiscopia Vadului,
Feleacului și Clujului, Cluj- Napoca, 1983, pp. 255-256, apud Dan Horia
Mazilu, op. cit., p. 135.
24
D. Braicu, V. Bunea, Cartea veche românească din sec. XVI-XVII, în
colecțiile Arhiepiscopiei Sibiului, Sibiu, 1980, pp. 100-101, apud Dan Horia
Mazilu, op. cit., p. 135.
87
† Emilian Lovi,steanul
sociale ivite, Biserica nu și-a schimbat rânduiala, canoanele și
hotărârile cu privire la desfășurarea cultului și disciplina religioasă
a clerului și credincioșilor. Pravilele bisericești traduse, copiate sau
tipărite conțineau și legi sau norme cu privire la viața și slujirea
preoților.
Chiar și în privința vieții religios–morale a domnitorilor și a
boierilor, ierarhii și preoții nu au abdicat de la învățătura Bisericii,
osândind adeseori păcatele și îndrumând penitenții pe calea
adevărului și a vieții creștine.
„Cu autoritatea lor morală, preoții erau garanți ai adevărului
și ai corectitudinii. De aceea, datul și luatul de bani cu împrumut între
oamenii simpli, «țăranii cei proști», trebuia să se facă sub «mărturia
preotului enoriei», a pârcălabului și a bătrânilor satului care, în caz
de judecată, se constituiau ca martori în instanță”25.
O mare problemă în societatea românească de atunci o
constituiau căsătoria, divorțul și judecata inculpaților26.
„Biserica admitea doar trei căsătorii ( în Pravila de la Govora,
pe cel care ar dori să calce această prescripție îl așteaptă o epitimie
drastică: „Cine se însoară de 4 ori, să se pocăiască 8 ani, metanii
câte 100 în zi”; mai târziu, Sfântul Antim Ivireanul, referindu-se la
”străinii” care „vin aici pentru ca să ia a patra muiere, iar muierea
să ia al patrulea bărbat”, le va cere preoților să ia toate măsurile –
„scrisoare de la preotul locului” (de baștină), „jurământ”, pentru a
evita călcarea dogmei; iar carii vor fi la a patra nuntă ni ce cum să
nu îndrăzniți a-i cununa” – Învățătură bisericească)”27.

25
Iolanda Țighiliu, op. cit, p. 42.
26
vezi Dan Horia Mazilu, op. cit., pp. 359-376.
27
Ibidem, pp. 361-362.
88
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
Căsătoria a ridicat totdeauna probleme care țin de unirea a
două persoane (bărbat și femeie), de înțelegere și conviețuire până
la moarte. Din păcate, astăzi se propune în parlamentele unor țări
legiferarea căsătoriilor persoanelor de același gen, după ce unii
europarlamentari români au votat la Bruxelles pentru ca aceste
căsătorii nefirești și imorale să fie legale.
Sfântul Antim Ivireanul permitea preoților să slujească în
parohiile altora Taina Căsătoriei, a Spovedaniei și să-i împărtășească
pe enoriașii ”fugari”, însă numai după ce aveau o situație a stării lor
civile pentru a nu săvârși „oficierea unor relații incestuoase”28.
Violența în familie este o altă situație cu care preoții s-au
confruntat în comunitățile parohiale, ducând adeseori la judecăți,
divorțuri, avort ș.a.
Intervenția autorităților bisericești a reușit rezolvarea unor
cazuri, prin măsuri pastorale, rugăciuni și aplicarea canoanelor.
Sfântul Antim Ivireanul sfătuia preoții să fie foarte atenți la
starea familiei, să nu îngăduie ușor divorțurile și despărțirile soților,
contribuind pe cât se poate la întărirea familiei creștine29.
Preoții au fost alături de popor, de necazurile, de bucuriile
lui, solidarizându-se întotdeauna cu el în timpul mișcărilor pentru
dobândirea dreptății sociale și lupta împotriva asupririlor străine.
Dacă în Țara Românească și Moldova preoții slujeau
în condiții bune, „starea preoților români s-a înrăutățit după ce
Transilvania a ajuns în stăpânirea Habsburgilor (1688), când ei erau
supuși atât obligaților față de „domnii (proprietarii n.n.) de pământ”,

28
Ibidem, p. 362.
29
Antim Ivireanul, Opere, ediție îngrijită de Gabriel Ștrempel, Edit. Minerva,
București, 1972, p. 379.
89
† Emilian Lovi,steanul
cât și unor contribuții excesive către stat (fisc). De pildă, 1689, Dieta
Transilvaniei a impus preoților români o contribuție specială de
13.250 florini, 7000 cible de grâu, 300 măji de carne, 29 butoaie de
vin, 900 cible de ovăz și 200 care cu fân”30.
În această perioadă existau „în toată Transilvania aproximativ
50 de protopopi”31. Este cunoscut ajutorul acordat de domnitorii Țării
Românești ierarhilor, preoților și credincioșilor din Transilvania. Un
exemplu vrednic de pomenire în acest sens este Sfântul Voievod
Martir Constantin Brâncoveanu care în condiții vitrege pentru
transilvănenii ortodocși le-a acordat numeroase ajutoare.
Transilvania, spuneam că a trecut prin mari încercări, odată
cu Uniația. O „conscripție din anii 1761-762 efectuată din ordinul
generalului Nikolaus Adolf Von Bukow a găsit numai în Transilvania
2250 de preoți uniți și 1365 de ortodocși. Numărul mare de preoți
uniți (mai mic în rândul credincioșilor: 25.233 familii față de
128.635 familii ortodoxe) se explică prin favorurile de ordin material
de care beneficiau cei ce aderau la uniație”32. Este posibil ca acest
recensământ să nu fie realist, deoarece, pentru a-și păstra funcțiile,
autoritățile străine din Transilvania raportau alte situații la curtea
imperială de la Viena, decât cele reale.
Mulți preoți au luptat în Transilvania pentru apărarea
Ortodoxiei, devenind mucenici ai Bisericii. Sfinții preoți mărturisitori
Moise Măcinic din Sibiel și Ioan din Galeș, Sofronie de la Cioara,
Cosma din Deal, Ianoș și Oprea din Săliște, Avraam din Cut, Ioan
din Răchita, Stan din Glâmboca, protopopul Eustatie din Grid și alții,

30
Pr. Prof. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 220.
31
Ibidem, p. 221.
32
Ibidem, p. 504.
90
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
alături de credincioșii Bisericii au luptat și apărat credința ortodoxă
strămoșească. Suferințele prin care au trecut românii ortodocși
transilvăneni se pot compara cu cele din perioada persecuțiilor
romane. Răscoalele și revoltele românilor asupriți de ocupații străine
au fost susținute de cei mai mulți preoți, din dorința de libertate,
dreptate și posibilitatea mărturisirii ortodoxe.
Secolul al XVII-lea reprezintă pentru Țara Românească
și Moldova începutul domniilor fanariote, iar pentru Transilvania
cum spuneam, atragerea forțată a românilor ortodocși la catolicism,
distrugerea mănăstirilor și a multor bunuri bisericești prin măsurile
represive luate de autoritățile habsburgice. În secolul al XVIII-lea,
în Țara Românească și Moldova au fost ctitorite și rectitorite multe
biserici, mănăstiri și schituri33.
„O statistică a clerului întocmită din dispoziția exarhului
Gavriil Bănulescu în anul 1810 este foarte edificatoare: în Țara
Românească existau 24 de orașe, 2417 sate, 204 mănăstiri și schituri,
3105 biserici de mir, 1034 călugări, 45 protopopi, 5794 preoți și 2193
diaconi. În Moldova (cu excepția Bucovinei, firește) erau: 29 orașe,
2193 de târguri și sate, 203 mănăstiri și schituri, 2313 biserici de mir,
1860 călugări, 45 protopopi, 4229 preoți și 733 diaconi”34.
Se constată că „de obicei, bisericile erau întreținute de
proprietarii satelor (boieri), care adeseori dădeau preoților pământ
de cultivat, lemne de construcții și de foc etc.”35.
Pentru pregătirea viitorilor preoți, au fost înființate noi școli
pe lângă mănăstiri, una dintre acestea fiind înființată la mănăstirea

33
Iolanda Țighiliu, op. cit., pp. 220-236.
34
Pr. Prof. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 498.
35
Ibidem, p. 499.
91
† Emilian Lovi,steanul
Putna în anul 1774, prin ostenelile mitropolitului Iacob Putneanu și
ale arhimandritului Vartolomeu Măzăreanu36.
La un moment dat, preoții plăteau taxe pentru întreținerea
școlilor pentru copii săraci și străini37. Susținerea acestor școli
reprezintă o contribuție a clerului la educația poporului creștin. O
contribuție materială a adus clerul ortodox și la întreținerea trupelor
române și ruse în timpul luptelor, dar și al ocupației rusești după anul
181038.
Societatea românească, precum și parohiile au fost afectate
de ocupațiile străine survenite în timp: Imperiul Otoman, Imperiul
Habsburgic și Imperiul Țarist. Rolul Bisericii a fost important, atât
în viața social-economică, dar mai ales în ceea ce privește viața
spirituală a țării.
„Pentru marea masă a populației, Biserica oferea o sumă
variată de servicii în privința cărora statul nu-și asumase încă
responsabilitatea: sănătate, învățământ, ajutorarea săracilor, înregis-
trarea datelor privitoare la evoluția populației”39.
Dacă în secolul al XVIII-lea, Biserica noastră (din Țara
Românească și Moldova) se găsea sub control grecesc, la începutul
secolului al XIX-lea, a trecut sub controlul rusesc, datorită războiului
ruso - turc din anii 1806-1812.
Mitropoliții români s-au retras de la conducerea celor două
mitropolii din Țările române fiind înlocuiți: în Moldova, Mitropolitul

36
Iolanda Țighiliu, op. cit., pp. 144-147
37
Pr. Prof. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 502.
38
Ibidem.
39
Keith Hitchins, Românii 1774-1866, trad. George G. Patra și Delia
Răzdolescu, Edit. Humanitas, București, 1998, p. 57.
92
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
Veniamin Costachi a fost înlocuit cu Arhiepiscopul Ambrozie
Serebrenicov, ajutat de Gavriil Bănulescu – Badoni exarh al Modovei
și Țării Românești, iar în Țara Românească, Mitropolitul Dositei
Filiti a fost înlocuit cu grecul Ignatie, mitropolitul Artei în Epir40.
Istoricul american Keith Hitchins arătă că „la nivelul local,
protopopul, un înalt prelat ce avea în jurisdicția sa un număr de
parohii, avea un rol-cheie în administrația bisericească. Acesta
reprezenta legătura cea mai importantă între mitropolit și episcopi,
pe de o parte, și preoții parohi, pe de altă parte”41.
Rolul clerului în treburile locale din parohie, în privința
căsătoriei, divorțului, moștenirii, justiției a fost însemnat, până la
reformele bisericești realizate în timpul domnitorului Alexandru
Ioan Cuza.
Laicizarea societății românești a venit treptat, dar și pe
fondul iluminismului european, cu toate că ea nu a cunoscut un
anticlericalism ca în Franța sau alte țări europene42.
În secolele XVII-XIX, pe lângă ctitoriile mănăstirești, sunt
construite foarte multe biserici parohiale din lemn și zid, unele cu
pictură exterioară (precum în județele Vâlcea, Gorj) care au rezistat
intemperiilor până astăzi43. Fie că amintim de biserica „Sfinții
Voievozi” din Bogdănești – Bujoreni (Vâlcea), ctitorită în anii 1692-
1698 de jupan Iovan și Ispas, pictată în interior și exterior de Preda
Bujoreanul și Teodosie Grecul în anul 1791; de biserica din Coasta-

40
Ibidem, pp. 53-54.
41
Ibidem, p. 55.
42
Ibidem, pp. 163-164.
43
Vezi Arhim. Veniamin Micle, Pagini de istorie, Sfânta Mănăstire Bistrița –
Eparhia Râmnicului, 2009.
93
† Emilian Lovi,steanul
Păușești Măglași (Vâlcea), ctitoria vrednicului de pomenire Preda
Bujoreanul, a lui jupân Cârstea și a preotului Sava (1693-1705);
de biserica „Sfântul Nicolae” din Câinenii Mici, ctitoria jupânului
Nicolae Petru și a lui Gheorghe Guguț Nicociovici, meșter pictor
Anastasie din Jiblea (1733), cu pictură din anul 1758 realizată de
preoții Hristea și Gheorghe și Magdalina ereita; de biserica „Sfinții
Voievozi” din Robești – Câineni (Vâlcea), ctitoria vătafului Constantin
Robescu (1777-1817), pictată de Ioan de la Teiuș, Constandin din
Ocnele Mari și Ilie din Craiova (1817); de biserica „Adormirea
Maicii Domnului” din Budești – Diculești, ctitorită de Alexandru
Diculescu (1825), a cărei pictură a fost realizată de frații Matei, Raicu
și Dumitru în anul 1825, sau de alte foarte multe biserici monumente
istorice, ele exprimă pregătirea teologică a pictorilor coordonați de
ierarhi și preoți, priceperea arhitecților și constructorilor, precum și
dărnicia ctitorilor pentru Biserica Mântuitorului Iisus Hristos44. Am
menționat aceste lăcașuri sfinte, deoarece Arhiepiscopia Râmnicului
are cele mai multe biserici de parohie vechi, monumente istorice,
multe dintre ele cu pictură interioară și exterioară.
În secolul al XIX-lea, situația clerului se îmbunătățește, deși
avea să participe alături de credincioși la multe evenimente social-
politice, precum Revoluția de la 182145; Revoluția de la 1848, Unirea
Principatelor Române de la 185946, Războiul de independență 1877-

44
Vezi Arhim. Veniamin Micle, Cultura religioasă vâlceană, Sfânta Mănăstire
Bistrița – Eparhia Râmnicului, 2008.
45
Alexandru Elian, Bizanțul, Biserica și cultura românească, ediție îngrijită
de Pr. Prof. Dr. Vasile V. Muntean, Edit. Trinitas, Iași, 2003, pp. 328-343.
46
Mircea Păcurariu, Studii de istorie a Bisericii Ortodoxe Române, Edit.
Academiei Române, București, 2005, pp. 357-379.
94
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
187847. Apoi, în secolul al XX-lea, clerul a contribuit la atenuarea
suferințelor pricinuite de Primul și de Cel de al Doilea Război
Mondial48, la realizarea unității românilor, la Unirea de la 191849,
pentru ca în timpul regimului comunist, mulți dintre clerici să fie
prigoniți, întemnițați, torturați și uciși fără milă50.
Contribuțiile preoților la evenimentele istorice pomenite
sunt pe larg prezentate în lucrări și studii publicate, precum și în
bibliografia menționată.
Evoluția bisericească a parohiilor românești din ultimele
două secole s-a manifestat prin desfășurarea de activități misionar-
pastorale în funcție de contextul social, economic și politic. Fiecare
etapă istorică și-a pus amprenta asupra generațiilor de enoriași, însă
credința în Dumnezeu, săvârșirea Sfintelor slujbe și nădejdea în
ajutorul Mântuitorului Iisus Hristos nu au încetat.

47
Ibidem, pp. 380-397.
48
Ibidem, 433-455; vezi și Arhim. Lect. Dr. Emilian Nica, Aduceți-vă aminte de
înaintașii voștri. Arhiepiscopia Iașilor între anii 1900-1948, Edit. Doxologia,
Iași, 2009, pp. 369-429.
49
Mircea Păcurariu, op. cit., pp. 417-432; vezi și Arhim. Lect. Dr. Emilian
Nica, op. cit., pp. 405-415.
50
Vezi Vasile Manea, Preoți ortodocși în închisorile comuniste, Edit.
Reîntregirea, Alba Iulia, 2004; George Enache, Adrian Nicolae Petcu,
Monahismul ortodox și puterea comunistă în România anilor ′50, Edit.
Partener, Galați, 2009; Fabian Seiche, Martiri și mărturisitori români din
secolul XX: închisorile comuniste din România, Edit. Agaton, Făgăraș, 2010.
95
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
VI

Misiunea parohiei prin activit[\i social-filantropice


§i educa\ionale

P arohia, ca şi lumea întreagă, este loc de mărturisire


a Evangheliei de către clerici şi credincioşi, în tot
timpul şi cu toată fiinţa, cu credinţă puternică şi dragoste nefăţarnică.
„Nici un om care mărturiseşte credinţa nu păcătuieşte şi nici cel care
are dragoste nu urăşte. ‹‹Se cunoaşte pomul după roada lui›› (Matei
12,33); tot aşa cei care mărturisesc că sunt ai lui Hristos se vor
arăta prin cele ce fac. Că acum nu-i vorba de o simplă mărturisire a
credinţei, ci de a fi găsit până la sfârşit cu credinţă puternică”1, scrie
Sfântul Ignatie Teoforul. Dacă suntem uniţi cu Hristos și dacă ne
susținem unii pe alții prin rugăciune și fapte bune, suntem puternici
în faţa ispitelor, păcatelor şi prigonirilor. Unitatea credincioşilor
dintr-o parohie şi solidaritatea lor sunt activate de prezenţa harului
Duhului Sfânt lucrător: „Sunteţi, aşadar, cu toţii și tovarăși de drum,
şi purtători de Dumnezeu, şi purtători de temple, şi purtători de
Hristos, şi purtători de cele Sfinte, în toate împodobiţi cu poruncile lui
Iisus Hristos”2, ne învață Sfântul Ignatie. Comuniunea și dragostea
dintre cler și credincioși, și dintre creștini în general, se realizează
și se dezvoltă și prin acțiuni social-filantropice și educaționale.

1
Scrierile Părinţilor Apostolici, Traducere, note şi indici de Pr. Dr. Dumitru
Fecioru, Edit. Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1995, p. 194.
2
Ibidem, p. 192.
97
† Emilian Lovi,steanul
Sfinții Părinți ne învață cum trebuie să procedeze clerul și creștinii în
lucrarea complexă pe care o au de îndeplinit în Biserică. În acest sens
Sfântul Ambrozie spune: „Îndrumă-i și învață-i să facă numai ceea
ce este bine, nimeni să nu înceteze a săvârși ceea ce este de cuviință,
văzut fie de alții, fie de propria-i conștiință, care este martorul cel
mai de temut”3. Cu privire la educația creștină și profană, atât clerul,
cât și enoriașii pot învăța din sfaturile Sfântului Vasile cel Mare, care
zice: „Cunoaște că viața noastră este dublă: una, proprie trupului,
iute trecătoare; alta, înrudită cu sufletul, fără sfârșit. ‹‹Ia aminte deci
de tine însuți›› (Deuteronom 45,9). Nu te alipi de cele muritoare,
ca și cum ar fi veșnice, nici nu disprețui pe cele veșnice, ca și cum
ar fi trecătoare. Nu te uita la trup, că este trecător, ci poartă grijă
de suflet, de lucrul cel nemuritor. Ia seama cu toată luarea-aminte
de tine însuți, ca să știi să împarți fiecăruia ce-i de folos: trupului,
hrană și îmbrăcăminte; sufletului, dogmele credinței, creștere bună,
deprinderea virtuții, îndreptarea patimilor”4.
În „Anul omagial al misiunii parohiei și mănăstirii azi” (2015),
dorim să evidențiem aici lucrarea practică și mărturisitoare a Bisericii
prin parohie cu privire la activitățile filantropice și educaționale.

3
Sfântul Ambrozie al Milanului, „Scrisoarea a II-a. Ambrozie către Constanțiu”,
în Scrieri II („Părinți și Scriitori Bisericești”, 53), trad., introd. și note de Pr.
Ene Braniște, Prof. David Popescu și Lect. Dan Negrescu, București, Edit.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994, p. 30.
4
Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia a III-a la cuvintele: „Ia aminte la tine însuți”
(Deuteronom 45,9)”, III, în Scrieri I („Părinți și Scriitori Bisericești”, 17),
trad., introd., indici și note de Pr. Dumitru Fecioru, București, Edit. Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986, p. 368.
98
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
1. Misiunea parohiei prin activit[\i social-filantropice
Biserica este spital în care oamenii sunt vindecaţi şi nu
tribunal de judecată, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, privind la
modelul de slujire al oamenilor care este Mântuitorul Iisus Hristos:
„După cum Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească
El și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți” (Matei 20,28);
(a se vedea vindecarea slăbănogului din Capernaum, Matei 9, 1-8 și
alte vindecări).
Desigur că Biserica slujeşte lumea (pe om), dar nu trebuie
să devină sclava ei, să fie folosită şi dominată de lume. Există
deja o tradiţie filantropică a Bisericii din care fiecare eparhie şi
parohie se poate inspira, continuând grija şi acţiunile de alinare a
suferinţelor sufletești şi fizice ale oamenilor. În fiecare parohie
sunt bătrâni, bolnavi, săraci, copii orfani şi persoane defavorizate.
Hristos Dumnezeu este prezent în fiecare persoană botezată şi fiecare
om poartă chipul Lui. De aceea porunca iubirii faţă de aproapele,
„Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu
v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 13,34),
înseamnă de fapt slujirea lui Hristos (cf. Matei 25, 31-46).
El ne îndeamnă să fim milostivi: „Fiți milostivi, precum și
Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6,36), într-o lume din ce în ce mai
egoistă, indiferentă şi insensibilă la suferinţele umane.
Pe lângă instituţiile laice preocupate și ele de activități social-
filantropice, Biserica a întemeiat aşezăminte filantropice şi medicale,
de felurite tipuri: bolniţe, spitale, azile, centre de asistenţă pentru
copii și bătrâni, cantine sociale etc.
Țara noastră a cunoscut perioade istorice prielnice în care
Biserica s-a implicat în multe activităţi social-filantropice. Până în
secolul al XVII-lea, majoritatea activităţilor social-filantropice erau
99
† Emilian Lovi,steanul
susţinute de Biserică prin mănăstiri. După secularizarea averilor
mănăstireşti din timpul lui Alexandru Ioan Cuza (1863), aceste
acţiuni susținute de Biserică s-au împuținat, datorită lipsei suportului
material.
După Unirea Principatelor Române și secularizarea averilor
bisericești, în eparhiile Bisericii noastre s-au organizat societăți sau
asociații social-filantropice, cum ar fi: Societatea clerului român
Binefacerea (1882) la Iași; Sfânta Cruce (1901); Mântuitorul Hristos
(1909), transformată în Ocrotirea (1910) la Galați și Iași; Solidaritatea
la Galați, Harul la Roman; Sprijinul la București; apoi în timpul
Primului Război Mondial a fost organizată Societatea Orfanilor de
Război (1917); Societatea Pâinea Săracilor; și mai târziu, Societatea
Caritatea creștină (1936); iar în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial au fost organizate Societatea Sprijinul Orbilor din România
(1939) și Fondul milelor (1940) la Iași5. Cele mai multe activități ale
acestor asociații sau societăți au fost susținute de parohii.
Parohiile și mănăstirile au conlucrat cu Societatea Crucea
Roșie, cu școlile și spitalele, pentru a acorda asistență social-
filantropică orfanilor, studenţilor, săracilor, bolnavilor din spitale și
celor care sufereau de foame și lipsuri. Salvarea vieților umane era
prioritatea Bisericii și preocuparea clerului6.
Astfel, după Primul Război Mondial și Unirea de la anul
1918, Biserica noastră a încercat și a reușit să dezvolte activitățile
sociale, încât la începutul anului 1936, din 521 de unităţi de asistenţă

5
Arhimandrit Lector Dr. Emilian Nica, Aduceți-vă aminte de înaintașii voștri.
Arhiepiscopia Iașilor între anii 1900-1948, Edit. Doxologia, Iași, 2009, pp.
300-313.
6
Ibidem, pp. 318-319.
100
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
socială, 50 erau unităţi de stat şi 471 de asociaţii funcţionau în cadrul
Bisericii7.
Se știa faptul că parohiile au o tradiție în desfășurarea
activităților social-filantropice, astfel încât, atunci când timpul a fost
prielnic, ele au fost dezvoltate.
În perioada interbelică, strălucitul Episcop al Râmnicului
Vartolomeu Stănescu (1921-1938), cu studii de sociologie şi drept la
Sorbona, a inițiat organizarea „Societății evanghelice” cu scopul de
a susține activitățile educaționale, culturale și social-filantropice ale
eparhiei pe care o păstorea8.
La nivelul tuturor parohiilor din Oltenia, femeile creștine
erau solicitate să sprijine obiectivele creștinești ale „Societății
evanghelice”, care erau:
1. „Sănătatea trupească a tuturor oamenilor, bărbați și femei
din această Eparhie, prin folosirea igienei, pe care tratatele
științifice speciale ne vor arăta cum să o păstrăm și să o
împăcăm, spre întărirea forțelor noastre fizice;
2. Educarea tuturor straturilor sociale, în felul de a se sprijini
reciproc între ele, pe tărâmul economic, pe cel cultural și pe
cel religios-educativ și moral, armonizându-le prin această
reciprocă sprijinire într-o familie unică, de mame, de tați,
7
Florica Mănoiu, Viorica Epureanu, Asistenţa socială în România, Edit. ALL,
Bucureşti, 1996, pp.10-13.
8
†Emilian Lovișteanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, Cuvânt
înainte la vol. Femeia în Biserică, familie și societate de †Vartolomeu
Stănescu, Episcopul Râmnicului (prima ediție a apărut în anul 1934 sub titlul
Femeia ca factor social), ediție îngrijită de †Emilian Lovișteanul, Episcop-
Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, Edit. Sfântul Antim Ivireanul, Râmnicu
Vâlcea, 2011, p. 9.
101
† Emilian Lovi,steanul
de fiice și de fii;
3. Însușirea virtuților creștine, pe care vremurile de civilizație
și de progres de azi, nu numai că ni le cer, dar ni le impun
spre a ni le preface în fapte, iar faptele în moravuri; și
moravurile într-o a doua natură; în felul de a le transmite
ereditar urmașilor noștri”9.
Grija Episcopului Vartolomeu pentru binele eparhiei s-a
concretizat în multe acțiuni filantropice desfășurate prin parohii și
societăți de binefacere, printre acestea din urmă numărându-se și
Societatea „Renașterea” (1924).
Al Doilea Război Mondial și seceta dintre anii 1946-1947 din
regiunea Moldovei au determinat mitropolia, prin ierarhii și preoții
săi, să ia măsuri de ajutorare a familiilor afectate și a orfanilor de
război.
Prin două forme de asistență socială, asistența închisă și
asistența deschisă, Episcopul Justinian Marina, sprijinit de clerici,
monahi și mireni, a ajutat aproximativ 40 000 de copii orfani și
oameni suferinzi10.
Odată cu instaurarea regimului comunist în ţara noastră,
activitatea social-filantropica a Bisericii a fost redusă la minimum.
În timpul acesta de restriște, în ciuda tuturor opreliștilor, Patriarhul
Justinian a reușit să creeze mijloace și resurse pentru activităţile
sociale ale Bisericii, cuprinse în sintagma biblică „Apostolat Social”.
Pe tot parcursul perioadei de prigoană și îngrădiri sociale, în unele
parohii și mănăstiri au existat totuși activități filantropice organizate

9
†Vartolomeu Stănescu, Episcopul Râmnicului, Femeia în Biserică, familie
și societate, pp. 22-23.
10
Arhimandrit Lector Dr. Emilian Nica, op. cit., p. 316.
102
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
de preoți și de stareți.
Începând din anul 1990, Biserica Ortodoxă Română şi-a reluat
misiunea socială pe lângă activitatea liturgică, în conformitate cu
prevederile Statutului pentru organizarea şi funcţionarea sa (Articolul
53, aliniatul 1; Articolele 69,70,72, 94 litera d; Articolele 100 şi 170),
iar prin Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din
data de 27 Mai 1997, s-au pus bazele reţelei de asistenţă socială
din cadrul unităţilor bisericeşti: patriarhie, eparhii, protopopiate şi
parohii.
La nivelul anului 2014, Patriarhia Română a desfăşurat o
bogată activitate social-filantropică în cadrul a 785 de instituţii şi
servicii sociale.
În eparhiile, protopopiatele şi parohiile Bisericii noastre
funcţionează mai multe aşezăminte social-filantropice după cum
urmează: „158 cantine sociale şi brutării; 51 instituţii ce oferă servicii
medicale şi farmacii; 85 centre de zi pentru copii; 14 centre de zi
pentru vârstnici; 44 centre rezidenţiale pentru vârstnici; 29 centre
comunitare; 35 centre de tip familial; 38 grădiniţe sociale şi after-
school; 14 locuinţe protejate; 94 centre de informare, de consiliere
şi centre de resurse; 1 instituţie de învăţământ pentru adulţi; 21
centre de urgenţă (pentru persoane fără adăpost, pentru victime ale
violenţei domestice, pentru victime ale traficului de persoane); 21
campusuri de tabără; 63 centre educaţionale; 117 instituţii cu specific
diferit. În cuprinsul eparhiilor, la nivelul structurilor eparhiale se află
în derulare un număr de 576 proiecte şi programe sociale, din care:
36 cu finanțare externă; 53 cu finanțare publică; 403 finanţate din
fonduri proprii; 57 cu finanțare mixtă”11.

11
Ziarul Lumina, Ediţie naţională, Nr. 27 (3024) Anul XV, miercuri, 4 februarie
103
† Emilian Lovi,steanul
Pentru beneficiarii serviciilor social-filantropice, au lucrat
preoţi, asistenţi, voluntari, care pe de o parte au fost remunerați,
iar pe de alta, au înţeles necesităţile unităţilor organizate în acest
sens, precum şi dăruirea jertfelnică, milostivă în slujba celor aflaţi în
dificultăţi.
Conform statisticilor şi a ceea ce vedem în jurul nostru, în
România ultimilor douăzeci și cinci de ani s-au înmulţit oamenii
bolnavi, săraci şi singuri. Pe fondul numărului mic de spitale, azile,
centre sociale etc., şi de multe ori dotate necorespunzător, Biserica
prin slujitorii şi resursele ei materiale se preocupă intens de asistenţa
celor aflaţi în suferinţă.
Înainte de toate, să nu uităm că ,,Biserica are două braţe care
actualizează iconomia mântuirii: cel pastoral-euharistic, şi pe cel
misionar extern. Pentru zidirea şi întărirea Bisericii, ambele sunt
importante. Euharistia pentru hrana poporului, vestirea Evangheliei
pentru convertirea popoarelor”12.
Toate activităţile social-filantropice, culturale şi educaţionale
trebuie raportate în parohie de către preot la Evanghelie şi Sfânta
Liturghie. În lucrarea preotului şi enoriaşilor, ajutorul le vine de la
Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul, de aceea ei nădăjduiesc în
puterea Mântuitorului Iisus Hristos care vine prin rugăciune, Sfânta
Liturghie și Sfintele Taine.
Filantropia creştină, solidaritatea socială şi dăruirea întru
dragoste creștină poartă în Biserică denumirea de ,,Liturghie după
Liturghie”.

2015, p. 5.
12
Preot Mihai Himcinschi, Biserica în societate. Aspecte misionare ale
Bisericii în societatea actuală, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, p. 80.
104
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
Ascultând ,,Predica de pe Munte” rostită de Mântuitorul
Iisus Hristos, înţelegem că nu putem fi fericiţi fără El. Fericirea
noastră are ca izvor slujirea aproapelui și a lui Dumnezeu. Suntem
fericiţi când dăruim, când aducem revigorare vieţii acolo unde
pâlpâie întunericul morţii, atunci când aducem mângâiere unde
este suferinţă, când oferim dragoste unde este ură, boală, singurătate
şi răutate, având conștiința că atitudinea creştină binecuvântată de
harul divin transfigurează vieţile oamenilor suferinzi.
Înțelegerea virtuților creștine şi punerea lor în practică trebuie
să fie preocuparea preotului în parohia de astăzi, când de multe ori
egoismul şi interesul personal primează în formalizarea umană şi
dorinţa de a avea imagine pozitivă şi putere în societate afectează
acţiunile filantropice în profunzimea lor umană.
Nu trebuie să ascundem faptul că ,,lumea modernă, în goana
ei după fericirea pământească a prefăcut lupta vieţii într-o luptă după
putere. În această luptă, puterea, concretizată în ban (căci banul nu e
nimic altceva decât semnul unei anumite puteri de a face ce vrei, într-o
lume în care tot ce vrei se poate cumpăra) – puterea concretizată în
ban devenise anarhică şi, printr-o răsturnare obţinută-n viaţa socială,
îşi pierduse funcţia de mijloc şi devenise o valoare în sine”13.
Într-o ţară sărăcită, din care mulţi români au plecat în străinătate
şi familia este grav afectată, fericirea umană creştină pare o utopie,
pentru că mentalitatea şi valorile creștin-sociale au fost schimbate.
Privind în jurul nostru, observăm schimbarea societății românești și
pervertirea voinţei umane în capacitatea ei de a se raporta la lume

13
Mircea Vulcănescu, Creştinul în lumea modernă, în vol. „Gândirea Socială
a Bisericii, fundamente, documente, analize, perspective”, volum realizat şi
prezentat de Ioan I. Ică Jr. şi Germano Marani, Edit. Deisis, Sibiu, 2002, p. 88.
105
† Emilian Lovi,steanul
și Dumnezeu. „Din momentul în care posesia bunurilor pământești
devine idolul omului modern și puterea, mijlocul de a obține această
posesie, cu cât indivizii sporesc în putere și cu cât obiectul de posedat
se mărginește, cu atât intensitatea antagonismului dintre om și om,
dintre grup și grup, se adâncește”14.
Îndumnezeirea omului modern, în duhul și percepția Sfinților
Părinți este greu, dar nu imposibil de realizat în parohie. Mulți
oameni postesc și se roagă, săvârșind fapte de milostenie și având o
viață creștină frumoasă.
Însă realiști fiind, situația omului zugrăvită de Mircea
Vulcănescu în perioada interbelică se regăsește și astăzi în societatea
românească, în parohia urbană sau rurală: „Tabla valorilor morale ale
omului modern, care a pierdut viziunea altei vieți căreia-i era menit,
e însă răsturnarea totală a făgăduielii de bucurie-n suferință și de
răsplată în Slavă, pe care Predica de pe munte le aducea acum două
mii de ani: sărăciei, blândeții, inimii curate, duhului împăciuitor,
milostivirii, setei de dreptate și prigoanei suferite pentru ea.
Fericiți cei îndestulați – răspunde veacul acesta lui Hristos, că
acelora e Împărăția acestei lumi și alta nu e.
Fericiți cei tari, că aceia vor stăpâni pământul.
Fericiți cei cumpliți și neîndurători, că aceia nu se vor teme
de nimeni.
Fericiți cei ce râd și se bucură, că aceia de nimic nu au nevoie.
Fericiți cei îndrăzneți, că aceia vor avea parte de praznic.
Fericiți semănătorii de vânt, că aceia se vor chema fiii furtunii.
Fericiți cei iscusiți, că aceia vor afla taina multor lucruri.
Fericiți veți fi, când vă vor slăvi și vă vor tămâia, mințind

14
Ibidem, p. 86.
106
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
pentru voi, că v-ați aflat plata acum, pe pământ, și mâine de voi cine
o să-și mai aducă aminte!
Bogăția, ideal suprem al omului ahtiat să smulgă vieții cât
mai multă și cât mai intensă bucurie pământească, în scurtul lor
răgaz îngăduit omului pentru asta.
Puterea, care e mijlocul de a dobândi bogăția.
Iscusința, gâlceava, bănuiala, ne-ndurarea, lauda de sine,
care sunt sculele cu care dobândești puterea și cu care o ții atunci
când ai dobândit-o alcătuiesc valorile esențiale ale codului moral
modern, chiar atunci când ipocrizia le drapează-n altele, aparent
potrivnice.
Ele izvorăsc direct din mentalitatea demiurgică pe care am
înfățișat-o și sunt roadele spirituale ale prăbușirii lăuntrice ale unui
om care a pierdut o dată cu sentimentul transcendenței și adevărata
lui idee despre sine, aceea că era chemat la viață pentru alte minuni
decât aceea de a se robi căutării hranelor pământului”15.
Anii de libertate în exprimare și lucrare au fost folosiți de
eparhii și de clerul parohial în reactivarea și înființarea de servicii
social-filantropice, atât de necesare într-o societate românească din
ce în ce mai afectată de sărăcie, șomaj, boli, probleme familiale ș.a.
Am arătat mai sus numărul activităților întreprinse de
Patriarhia Română până la nivelul anului 2014. Chiar dacă Statul
român s-a aplecat asupra operei sociale, observăm că a fost și este
nevoie de diaconia Bisericii prin unitățile administrative care să
ofere sprijin consistent celor aflați în dificultăți. Preocupările și
misiunea parohiei nu pot rămâne indiferente la problemele umane
existente, așa după cum Hristos Domnul ne oferă drept model pilda

15
Ibidem, p. 84.
107
† Emilian Lovi,steanul
„Samarineanului milostiv” (Luca 10, 25-37).
„Clericul care săvârșește zilnic dumnezeiasca Liturghie
pentru pacea parohiei lui și a întregii lumi, oferă o diaconie socială
mai importantă, firește dacă oferta lui nu se limitează la cult, din
moment ce Dumnezeu îi dă posibilitatea să facă ceva mai mult, să
extindă adică liturghia lui în afara zidurilor bisericii”16.
Desigur că preotul „nu poate să schimbe lumea, dar are harul
lui Dumnezeu de a transfigura în Hristos micul spațiu în care poate
să schimbe o mică parte a lumii. Poate în ultimă analiză să-L ofere
lumii pe Acela Care poate să transfigureze lumea din moment ce „a
biruit lumea” (Ioan 16,23)”17.
Mai greu este când preotul nu locuiește în parohie și face
naveta, atunci nu mai are forța necesară de a mobiliza enoriașii în
diferite activități.
În alte condiţii, fiii duhovnicești din parohie îl pot sprijini
pe preot în organizarea asistenței social-filantropice după exemplul
personal al Mântuitorului Iisus Hristos: „Că v-am dat vouă pildă, ca,
precum v-am făcut Eu vouă, să faceți și voi” (Ioan 13,15), când a
spălat picioarele ucenicilor Săi.
Multe lacrimi curg pe obrajii creștinilor aflați în suferință, iar
preotul este chemat să „șteargă” aceste lacrimi și să aducă lumina și
speranța comuniunii de dragoste concretizată prin faptele milosteniei.
Omul contemporan se confruntă cu o mulțime de probleme în familie
și societate. Preotul este dator să le cunoască și să le rezolve în
măsura posibilităților, deoarece ele fac parte din misiunea lui social-

16
Protoprezbiter Prof. Dr. Gheorghios D. Metallinos, Parohia. Hristos în
mijlocul nostru, trad. de Pr. Prof. Ioan I. Ică, Edit. Deisis, Sibiu, 2004, p. 97.
17
Ibidem.
108
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
filantropică.
Implicarea enoriașilor în opera socială este de mare folos.
Atât consiliul parohial, cât și comitetul parohial pot contribui la
misiunea parohiei devenind „mâinile iubirii lui Dumnezeu”.
Mântuitorul Iisus Hristos a vindecat mulțimi de oameni, dar
i-a și învățat pe oameni să aibă grijă pentru a nu se îmbolnăvi și
suferi, ne-a învățat cum să prevenim boala și urmările ei. Biserica
a transmis aceste învățături, iar preotul de astăzi are obligația să
desfășoare activități de prevenire a bolilor în mijlocul enoriașilor.
Mai greu este a trata decât a preveni.
De aceea este necesar să investim mai mult în programele de
educație și instruire, pentru a diminua din mulțimea cazurilor umane
ce ajung în stări grave de imoralitate, boală și suferință.
Cea mai dificilă lucrare este pentru preot și instituțiile sociale
să corecteze modul de viață necreștin, inuman și imoral. Aici trebuie
reunite forțele comune ale enoriașilor și instituțiilor abilitate pentru
a lucra eficient și cu speranța rodirii investiției resurselor umane,
spirituale și materiale.
„Pentru Biserică, problema sănătăţii persoanei şi a poporului
nu este exterioară şi pur socială, fiindcă are o legătură directă cu
misiunea ei într-o lume răvăşită de păcat şi de neputinţe. Biserica
este chemată să conlucreze, alături de structurile de Stat şi cercurile
interesate ale societăţii, la elaborarea unei concepţii despre sănătatea
naţională în care fiecare om să-şi poată realiza dreptul său la sănătate
spirituală, fizică şi psihică și la bunăstarea socială în condiţiile
maximei speranţe la viaţă”18.

18
Fundamentele concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse, Sinodul
Episcopal – Jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse, Moscova, Rusia, 13-16
109
† Emilian Lovi,steanul
Nu trebuie să existe o competiţie între instituţiile care
desfăşoară activităţi social-filantropice, ci o conlucrare şi o
întrajutorare.
Fie că vorbim de parohiile rurale, urbane sau din diaspora
românească, preotul ştie că opera socială din parohie este destinată
tuturor oamenilor, fie că sunt creştini sau nu, pentru că Hristos
Domnul a vindecat şi a ajutat şi persoane de altă credinţă şi etnie și
nu numai pe cei din poporul lui Israel (cf. Luca 7, 2-10; Luca 10, 25-
37; Ioan 4,39-42).
În ţară suntem majoritari în aceeaşi parohie şi întrajutorarea
este o problemă internă ce-și are dificultăţile ei, însă diaspora
românească este minoritară în ţările cu alte confesiuni creştine
şi religii majoritare, încât opera social-filantropică poate deveni o
preocupare sau o lipsă de atenţie a acestora.
Desigur că sunt diferenţe de mentalitate formate în timp:
la noi datorită experienţei negative din perioada comunistă, iar în
Occidentul catolic şi protestant, tradiţia operei social-filantropice
s-a dezvoltat în detrimentul slujirii liturgice. Încât, ambele societăţi
se confruntă acum cu diferite modalităţi de înţelegere, percepere
şi aplicare a activităţilor sociale în Biserică. Şi integrarea socială
a persoanelor cu handicap şi singure rămâne o mare problemă de
rezolvat în spaţiul românesc.
În contextul desfăşurării slujirii liturgice şi a operei filantropice
în eparhii şi parohii, Episcopul şi preotul trebuie să ţină seama de
„trei mari provocări ale tuturor religiilor, în special creştinismul”, pe
care le expune părintele profesor Mihai Himcinschi:

August 2000, în vol. „Gândirea Socială a Bisericii”, traducere de Ioan I. Ică


Jr., Edit. Deisis, Sibiu, 2002, p. 238.
110
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
1. „Secularizarea plasează fiinţele umane în centrul creaţiei
şi le face scopul ultim al acestei lumi şi al istoriei. Biserica respinge
această ideologie antropocentrică. Pentru Biserică, existenţa vine de
la Dumnezeu şi este responsabilă la Dumnezeu. Umanitatea nu este
stăpâna creaţiei, este doar administratoarea ei, vrea conducerea lumii
printr-o bazare de sine; nu trebuie să se piardă din vedere simţul
finitului şi dependenţei de o ultimă realitate;
2. Secularizarea tinde să creeze o societate fără religie, un
oraş secularizat, unde nu este nevoie de o realitate transcendentală.
O astfel de societate va suporta soarta puterilor şi valorilor care
accentuează doar siguranţa societăţii, libertatea şi progresul. Biserica
provoacă puternic acest concept al lumii fără Dumnezeu. Misiunea
Bisericii este să aducă umanitatea păcătoasă la o nouă viaţă în
Iisus Hristos. Chemarea misionară a Bisericii este de a transforma
societatea. Biserica nu poate, în nici un fel, să compromită misiunea
Sa, dată de Dumnezeu.
3. Secularizarea interpretează istoria ca pe o realitate ori-
zontală şi ca o zonă a activităţii omeneşti. Această interpretare este
de neacceptat în Biserică. Ea distruge înţelegerea teologică a istoriei
ca un contact al revelaţiei lui Dumnezeu şi al salvării, şi locul de
întâlnire a umanităţii cu Dumnezeu.
Secularizarea a avut un mare şi sporit efect asupra vieţii
societăţilor contemporane”19.
În concluzie, Teologia socială nu exclude Teologia liturgică şi
invers. Înfiinţarea specializării Teologie Asistenţă Socială în cadrul
Facultăţilor de Teologie Ortodoxă a reprezentat o iniţiativă bună,
însă nu totdeauna cu rezultatele așteptate. În cadrul protopopiatelor

19
Pr. Lect. univ. dr. Mihai Himcinschi, op. cit, pp. 118-119.
111
† Emilian Lovi,steanul
nu prea se găsesc asistenți sociali, absolvenţii specializării amintite
reușind să fie absorbiți doar de unitățile de specialitate, astfel încât
slujirea social-filantropică a rămas în grija preotului ajutat de bunii
creştini.
Legăturile dintre oameni sunt afectate de păcat şi lipsa
dragostei, legăturile dintre oameni şi natura înconjurătoare sunt
deteriorate de „civilizaţia lumii contemporane”. Problemele
ecologice trebuie să preocupe permanent clerul, deoarece mediul
în care trăim este afectat de comportamentul şi acţiunile lipsite de
grija pentru protecţia mediului înconjurător. Gropile de gunoi din
sate şi oraşe, distrugerea pădurilor, poluarea mediului cu deşeuri
industriale, afectarea solurilor cu o agricultură chimicalizată şi altele
au distrus profund universul de viaţă în care trăim şi muncim. Preoţii
pot conştientiza şi atenţiona prin măsuri pastoral-misionare personale
responsabile cu privire la acţiunile dăunătoare mediului înconjurător.
Trebuie să protejăm creaţia lui Dumnezeu şi pe oameni, care
sunt chemaţi să sfinţească şi să transfigureze lumea şi nu să o distrugă
şi să o denatureze.
De la Sfânta Liturghie şi Taina Sfântului Maslu, până la
„igienizarea” fiinţei umane şi a mediului înconjurător, preotul
sprijinit de enoriaşi este dator să cultive şi să practice taina slujirii
aproapelui şi a lumii cu credinţă în Dumnezeu.
În parohie, pastoraţia prin opera filantropică cuprinde diferite
straturi sociale şi comportamente umane: pastoraţia oamenilor
bolnavi și săraci; pastoraţia oamenilor alcoolici, drogaţi; pastoraţia
familiilor dezbinate; pastoraţia celor care trăiesc în concubinaj ș.a.

112
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
2. Activit[\i misionar-educa\ionale în parohie
Omul a primit încă din paradis o educaţie religioasă dar
şi ştiinţifică de la Dumnezeu20 (cf. Facere 1;2). Această educație
continuă pe tot parcursul vieții persoanei umane: „În vremea noastră
fiecare părinte își dă toată silința să instruiască pe copiii lor în meserii,
în arte, în știință, în oratorie, dar niciunul nu se interesează cât de
puțin să educe sufletul lor. Nu încetez de a vă ruga, de a vă ruga cu
lacrimi și a vă cere, înainte de toate celelalte, să dați copiilor voștri
o bună educație. Dacă-ți iubești copilul, arat-o prin educația ce i-o
dai”21.
Sfântul Voievod Neagoe Basarab în învățăturile către fiul
său Teodosie arată cum trebuie să fie tânărul autodidact și cucernic:
„Pentru aceea, frații mei, nu vă împletecireți în lucrurile lumii
acesteia, ca să vă puteți spăsi, ci vă țineți de dreptate, și de adeverință,
și de dragoste, de frica lui Dumnezeu. Și fii blând, și nepizmătăreț, și
ascultător, și răbdător, și urăște cuvintele cele grozave și scârnave, și
vei vedea pe Dumnezeu. Fie-ți drag a te ruga de-a pururea, și ți se va
lumina inima, și va vedea pe Dumnezeu”22.
Educaţia începe din familie şi se continuă în Biserică, școală

20
Vezi †Emilian Lovişteanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului,
Biserica în şcoală şi societate, în Revista „Clipa”, Anul VII, Nr. 42, martie,
2015, p. 10.
21
Sfântul Ioan Gură de Aur, „Despre slava deșartă și despre creșterea copiilor”,
15, 18-20, 22, în: Despre feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea
copiilor, trad. și note de Pr. Dumitru Fecioru, Edit. I.B.M.B.O.R., București,
2007, p. 400.
22
Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, prefață de Nicolae
Iorga, ediție îngrijită și referințe critice de Teodor Vârgolici, Edit. Gramar,
București, p. 105.
113
† Emilian Lovi,steanul
şi societate. Factorii cei mai importanţi în educaţia copilului sunt
părinţii. Părinţii care la rândul lor au primit o educaţie bună sau
precară. Un rol major în educaţia copiilor şi a tinerilor îl are Biserica
prin clerul şi mijloacele instituţiei divino-umane. Lipsa catehezei şi
a educaţiei religioase din parohii şi şcoli din timpul comunismului se
resimte în societatea românească.
Catehizarea naşilor şi a părinţilor la Taina Sfântului Botez,
a mirilor, naşilor şi părinţilor la Taina Sfintei Căsătorii ar aduce
mari împliniri duhovnicești şi servicii familiei creştine doritoare de
cunoaştere a Sfintei Scripturi şi pentru o practică sănătoasă a Tradiţiei
Bisericii.
„Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele
Tatălui și al Fiului și a Sfântului Duh (...)”, (Matei 28,19), i-a
îndemnat Mântuitorul Iisus Hristos pe ucenicii Săi. De atunci şi până
astăzi, Biserica nu a încetat a propovădui Evanghelia şi a-i învăţa pe
oameni „Adevărul, Calea şi Viaţa” (Ioan 4,13), pentru dobândirea
Împărăţiei lui Dumnezeu.
„Biserica este chemată şi se străduieşte să conlucreze cu
şcoala (şi familia n.n.) în misiunea ei educativă, pentru că de profilul
spiritual şi moral al unei persoane depinde mântuirea ei veşnică, ca
şi viitorul naţiunilor particulare şi al întregului neam omenesc”23.
Lipsa educaţiei complete şi sănătoase şi sărăcirea duhovni-
cească a clericului şi a parohiei pot afecta pe termen lung atât
comunitatea locală cât şi societatea în ansamblu.
Dacă admitem şi nu uităm adevărul istoric, și anume faptul că
Biserica a organizat primele şcoli creştine, că lângă locaşul de cult
şi în mănăstiri au funcţionat primele şcoli la noi, atunci, păstrând

23
Fundamentele concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse..., p. 258.
114
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
tradiţia şi asumându-ne responsabilitatea transmiterii învăţăturii
biblice şi a educaţiei creştine, putem continua cu folos lucrarea de
formare educaţională a fiecărei generaţii.
Preotul învățător și catehet, împreună cu familia şi şcoala,
poate transforma parohia într-o comunitate cu viaţă creștină
autentică, cu enoriaşi educaţi şi pregătiți pentru lucrarea dificilă din
„via Domnului”.
Prezenţa Bisericii în spaţiul public prin cler poate reprezenta
o modalitate de educaţie creştin-religioasă care derivă din eveniment,
din cuvântul de învăţătură şi din comportamentul clerului. Prezența
preotului la diverse manifestări din parohie îi poate inspira în
comportament și fapte pe enoriași. Deschiderea spre oameni și
dialogul cu ei pot crea oportunități în oferirea de sfaturi și învățături
spre o mai bună cunoaștere a Bisericii, a lui Dumnezeu, a omului, a
lumii și o înțelegere a valorilor netrecătoare ale vieții.
Diversitatea umană, pregătirea personală și sensibilitatea
individuală sunt ferestre deschise sau uși închise în câmpul
activităților educațional-religioase săvârșite de preot, care trebuie să
bată la fiecare ușă spre a deschide labirintul vieții în dorința de a
semăna cuvântul ziditor și a aprinde și întreține lumina cunoașterii și
a credinței (cf. Ioan 5,14, „Voi sunteți lumina lumii...” ).
Libertatea, darul lui Dumnezeu pentru om, se manifestă
astfel, în funcție de capacitatea de deschidere a persoanei umane
spre Creator. Adeseori însă libertatea creează un relativism religios
și pluralism fragmentar în drumul spre credință și viață normală.
„Bilanțul activității misionare a Bisericii la începutul mileniu-
lui al III-lea, scrie părintele Mihai Himcinschi, pune în evidență
două stări de fapt: una face dovada că misiunea în numele Bisericii
lui Iisus Hristos, în ultimele două secole, a schimbat fața lumii și a
115
† Emilian Lovi,steanul
creat un umanism creștin înrădăcinat nu numai în viața indivizilor
ci și în structurile popoarelor din întreaga lume. Ea a adus la viață
nenumărate ființe umane, a eliberat captivi și a redat umanității
demnitatea cu care Dumnezeu a încununat-o de la creație (…).
A doua constatare este îngrijorătoare. În țările cunoscute ca
fiind creștine, încă de la începutul istoriei lor, unde viața societății
numită post-modernă ține din ce în ce mai mult de o nouă paradigmă
a existenței, marea majoritate a bărbaților și femeilor moderne nu
mai doresc sensul mesajului lui Iisus Hristos, mesaj care le parvine
prin intermediul Bisericii din care fac parte nominal. Modul lor de
viață a fost brusc schimbat, exigențele vieții cotidiene nu mai au
de-a face în nici un fel cu ceea ce învăța Mântuitorul și cu ceea ce
propovăduiește Biserica.
Aceasta este realitatea din întreaga Europă și mai ales în
marile metropole din Occident în care viața este regizată de alte
valori decât cele transmise prin Evanghelie”24.
Aceeași tendință există și în societatea românească, mai
ales în parohiile urbane, unde viața unor oameni are alte principii și
„valori” incompatibile cu cele creștine.
Dacă în parohia rurală s-ar crede că preotul este avantajat în
organizarea de activități educaționale – catehetice, datorită numărului
mic de enoriași, copii și tineri, totuși lucrurile nu sunt așa ușoare
pentru că satele românești sunt aproape pustii în cea mai mare parte,
cu copii și tineri foarte puțini și localități unde școlile s-au închis din
lipsă de elevi. Însă și cei care au mai rămas trebuie să beneficieze

24
Pr. Lector univ. dr. Mihai Himcinschi, Misiune și dialog. Ontologia misionară
a Bisericii din perspectiva dialogului inter-religios, Edit. Reîntregirea, Alba
Iulia, 2003, p. 161.
116
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
de educație, cateheză, activități din care să învețe și să le pună în
practica vieții de zi cu zi.
În parohiile urbane, preotul are avantaje și dezavantaje.
Avantajul constă în faptul că are cu cine organiza acțiuni religioase,
educative și culturale și dezavantajele se referă la imposibilitatea
cuprinderii întregii parohii, la riscul nelucrării profunde, al lipsei de
interes și al diversității enoriașilor.
Având în vedere activitatea pastoral-misionară a preotului în
oraș, părintele Arhimandrit Teofil Tia surprinde „șansele și limitele
impuse omului, ilustrând două dintre comportamentele caracteristice
ale fizionomiei sociale a orașului contemporan: anonimatul și
mobilitatea. Interpretând această situație, mulți consideră că
existența omului urban a fost golită și sărăcită prin crudul anonimat
și prin continua mobilitate a vieții din marele orașe. Omul urban
a fost descris – de către detractorii săi – ca fiind fără chip și fără
personalitate, permanent într-o goană înainte și înapoi, fără a avea
timp să cultive relații profunde și valori durabile. Aceste două epitete
au însă și aspecte pozitive: atât anonimatul, cât și mobilitatea
contribuie la susținerea vieții umane în marile orașe pentru că sunt
moduri indispensabile de existență în mediul urban”25.
Anonimatul din parohiile urbane, deci, are părțile lui bune și
mai puțin bune, de care preotul trebuie să țină seama în raporturile
cu enoriașii.
Viața urbană are o altă intensitate a legăturilor personale
și impersonale, în care dialogul și comunicarea sunt furnizate de
tehnica modernă, dar trebuie să presupună totodată și selecția și

25
Arhimandritul Teofil Tia, Elemente de Pastorală misionară pentru o
societate post-ideologică, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 236.
117
† Emilian Lovi,steanul
alegerea prietenilor apropiați26.
Mobilitatea enoriașilor urbani dintr-un loc în altul sau
permanenta călătorie spre locul de muncă diminuează șansele unei
comunități cu durabilitate în comuniune și desfășurarea de programe
educaționale, culturale etc.
,,Trebuie să mai observăm că mobilitatea distruge religia
tradiţională și relativizează autoritatea unei confesiuni. Ea separă
lumea de locurile de cult tradiționale și o amestecă cu oameni care
au alte divinități sau alte moduri de a se închina aceleași divinități”27.
Confruntându-se cu aceste aspecte și cu altele, preotul trebuie
să dea dovadă de multă maturitate spirituală și socială pentru a coopta
familia și școala în dialog și comunicare cu Biserica.
Prin ora de religie, prin proiectele educaționale ale Patriarhiei
Române ,,Școala altfel”, ,,Hristos împărtășit copiilor”, programele
de cateheză ș.a., preotul are posibilitatea desfășurării unor ample și
eficiente lucrări educațional-creștine spre folosul copiilor, tinerilor și
în consecință, al familiilor.
Alături de programele amintite mai sus, mai sunt și altele,
precum sistemul ,,after-school”, tabere de pictură, organizarea de
coruri, concursuri pe teme de literatură religioasă, acţiunile prilejuite
de marile sărbători (Învierea Domnului, Naşterea Domnului ş.a.),
care contribuie la educarea și înnobilarea tinerilor, pe de o parte, iar pe
de alta, la integrarea lor în familia lărgită a parohiei și conștientizarea
apartenenței la parohia în care locuiesc.
Astfel, implicarea copiilor și a adulților în aceste activități îi
ajută să simtă că sunt parte integrantă a vieții parohiale și că au nevoie

26
Ibidem, p. 328.
27
Ibidem, p. 334.
118
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
de formare creștină, de restaurare prin rugăciune, post, spovedanie și
împărtășire, și că nu sunt simpli spectatori la un ritual bisericesc golit
de profunzime și eficiență harică.
Pe lângă aceste demersuri misionar-educaționale, preotul
nu trebuie să uite de cel puțin alte două categorii de „enoriași”.
Prima categorie întâlnită și în parohiile rurale și cele urbane este
a acelora care frecventează locașul de cult în fiecare duminică și
sărbătoare și se consideră ,,inițiați” în materie de gesturi săvârșite
în biserică (aprinsul lumânărilor, oferirea pomelnicului la Sfântul
Altar, închinatul la icoane, gesturile legate de momentul împărtășirii
cu Sfintele Taine, momentele îngenunchierii și șederii în picioare la
rugăciune etc.), încât abordarea de către aceștia a celorlalți credincioși
devine supărătoare, incomodă, insensibilă și provocatoare până la
părăsirea slujbei și a locașului de cult pentru multă vreme. Mulți
copii, tineri și chiar creștini cu experiență nu mai participă la slujbele
din biserică din cauza prezenței acestor persoane care se comportă
neadecvat. Preotul are datoria și competența de a învăța enoriașii
cum trebuie să se comporte în biserică și care sunt regulile într-un
locaș de cult.
A doua categorie întâlnită mai ales în parohiile urbane o
formează și „grupurile marginalizate și excluse din motive economice
(și comportamentale): șomerii, femeile și tinerii fără pregătire
profesională, muncitorii necalificați etc.”28. În aceste condiții,
preotului îi revine o misiune extraordinar de dificilă. Pentru a reuși
în acțiuni educaționale și eventual culturale, preotul are nevoie de
asigurarea suportului material. Nu poți face educație și cateheză cu
un om flămând, bolnav și afectat de alcool și droguri. Sunt necesare

28
Ibidem, p. 348.
119
† Emilian Lovi,steanul
mai multe etape de lucru cu asemenea categorii de persoane.
Este cutremurătoare situația întâlnită în diferite locuri din
orașele țării, ca să nu mai vorbesc despre cele din marile metropole
ale lumii, unde ,,omul a ajuns să se definească prin ceea ce produce,
consumă, posedă, nu prin ceea ce este. Revolta adolescenților într-
un context economic care-l umilește pe om și-l marginalizează poate
lua chiar forme aberante. Violența sub toate formele (agresiune, viol,
tortură, traumatisme, accidente, jaf, catastrofe) a devenit o problemă
de societate. Cartierele periferice ale marilor orașe au devenit
refugiul celor excluși, fără familie și fără adăpost. Detașați de familie,
îndepărtați de biserică, tinerii riscă să se încadreze în organizații
politice, secte integriste sau asociații militante extremiste. Biserica
este obligată să facă ceva pentru integrarea tinerilor acestei generații
în societate, pentru formarea lor profesională. Parohia urbană nu
poate să facă față singură acestor probleme”29.
Până la formarea lor profesională, preotul este nevoit să educe,
să elibereze persoanele afectate de practicile imorale și inumane,
pentru a le aduce la normalitate din punct de vedere comportamental.
Singur, preotul nu poate rezolva toate problemele, de accea el
trebuie să conlucreze cu instituțiile abilitate pentru astfel de servicii,
cu persoane care să depună eforturi voluntare în salvarea unor
asemenea cazuri.
O altă categorie de creștini are „nevoie de religie în termeni
de informație și de cultură filosofică (...), dar nu și în termeni de
concepție de viață, lume și istorie”30. Din această categorie fac parte
și asociațiile secular-umaniste care de curând au cerut ca ora de religie

29
Ibidem.
30
Ibidem, p. 349.
120
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
să nu fie obligatorie, iar programa să conțină doar elemente de istoria
religiilor etc. În numele drepturilor omului, al libertății religioase și
al conștiinței personale, aceștia vor să excludă activitatea Bisericii
ortodoxe și a cultelor religioase din instituțiile publice.
Iisus Hristos, ,,Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14,6), nu poate
fi pentru ei revelația divină care-l ajută pe omul creștin să fie viu și
să facă fapte bune.
De aceea, slujirea preotului în domeniul activităților
educaționale, de ,,proclamarea Cuvântului, nu poate fi separată
niciodată de grija față de comunitate”31.
Clericii să nu se teamă de starea enoriașilor, ci să se încreadă în
puterea harului Duhului Sfânt, în ajutorul primit de la Hristos Domnul
Care a spus: „...fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan, 15,5), să se
gândească la faptul că „Scriptura ne spune cu claritate că Cuvântul
are puterea de a crea, de a produce ordine în creație și de a restaura.
Atunci când vorbește Dumnezeu–Cuvântul (la creație sau întrupare),
lucrurile se schimbă, oamenii se schimbă, ceva se întâmplă”32.
Cuvântul lui Dumnezeu rostit de preot transformă inimile
copiilor, ale persoanelor defavorizate, ale tuturor celor care se
deschid și devin receptivi la adevăr, dragoste și viață. Nu poți să
aduci „speranță și fericire” dacă omul nu are libertatea conștiinței
eliberate de dictatura păcatului și a patimilor, și dacă se consideră
„om fără Dumnezeu”.
Dacă privim în trecut la romanele lui Dostoievski, vedem că
„Raskolnikov, Kirilov sau Ivan Karamazov sunt doar trei dintre
31
Preot Dr. Joseph J. Allen, Slujirea Bisericii. Chip al grijii pastorale,
trad. și cuvânt înainte de †Dr. Irineu Pop-Bistrițeanul, Episcop-Vicar, Edit.
Renașterea, Cluj-Napoca, 2010, p. 168.
32
Ibidem, p. 170.
121
† Emilian Lovi,steanul
ipostazele omului atins de maladia ‹‹libertății totale›› și a ‹‹voinței de
putere›› , om care își trădează propria definiție ontologică și propria sa
vocație (...). În Demonii, Dostoievski pune această problemă majoră
a conștiinței omului modern într-o manieră bulversantă. ‹‹Dacă nu
există Dumnezeu, atunci eu sunt Dumnezeu!››, afirmă la un moment
dat Kirilov. Căci prin dispariția Divinității, raționează el, ‹‹întreaga
voință a devenit a mea››”33.
Aceeași mentalitate o găsim la unele persoane „amețite” de
funcții și putere lumească, dar și la persoanele afectate de droguri
și alcool de la „periferia” marilor orașe, unde preotul are acces mai
greu.
Se spune că „totul este permis”, după cum „în poemul său Ivan
teoretizează tabloul idilic al fericirii fără Dumnezeu, utopie căreia
iluminismul i s-a abandonat cu pasiune, iar nazismul și comunismul
au încercat să o pună în practică cu prețul atâtor milioane de vieți
omenești34.
În ultimii douăzeci și cinci de ani, viața parohială s-a schimbat
foarte mult, încât se impun noi exigențe pastorale atât în mediul
rural, dar mai ales în cel urban. Preotul este dator să aibă în vedere
ca „locașul de cult să devină spațiu de comuniune, iar parohia, un loc
social de educație și de ospitalitate”35.
Clerul trebuie să identifice mijloacele prin care „Liturghia
euharistică a parohiei să fie multiplicată și extinsă sub diverse
‹‹Liturghii›› și ‹‹diaconii›› dincolo de locașul bisericii și de limitele

33
Pr. Ioan Bizău, Viața în Hristos și maladia secularizării, Edit. Patmos, Cluj-
Napoca, 2002, p. 133.
34
Ibidem, p. 138.
35
Arhimandrit Teofil Tia, op. cit., p. 353.
122
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
parohiei”36.
Pentru realizarea activităților misionare, educaționale și social-
filantropice despre care am amintit, preotul poate să „integreze
parohia într-o rețea de instituții, asociații, comunități care sunt
preocupate de acțiuni compatibile cu cea parohială”37. Credibilitatea
și jertfelnicia preotului determină posibilitatea rezultatelor pozitive
în acțiunile amintite mai sus.
Anul 2015 fiind „Anul misiunii parohiei și mănăstirii”,
subliniem încă o dată importanța conlucrării dintre parohie și
mănăstire pentru îndrumarea duhovnicească, educația religioasă,
primenirea sufletească a tuturor enoriașilor, copii sau adulți. „Fără
înnoire morală și spirituală va fi imposibil să se reconstruiască
celelalte domenii ale societății: economic, social, politic”38.
Și în aceste vremuri diferite, cuvintele Sfinților Apostoli rostite
atunci când erau prigoniți în Ierusalim, ne sunt de mare folos: „Trebuie
să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5,29).
Există multă confuzie provocată pentru a stăpâni și a manipula,
dar cuvintele Domnului Iisus Hristos ne povățuiesc în viață astfel:
„Dacă-Mi slujește cineva, să-Mi urmeze, și unde sunt Eu, acolo va
fi și slujitorul Meu. Dacă-Mi slujește cineva, Tatăl Meu îl va cinsti”
(Ioan 12,26).
Pentru educarea unui popor, „conlucrarea dintre Biserică
și mass-media presupune responsabilitate reciprocă. Informația
oferită unui jurnalist pentru a fi comunicată publicului trebuie să
fie credibilă (…). În același timp, s-au constatat și conflicte mai
profunde și principiale între Biserică și mijloacele de informare în
36
Ibidem, p. 354.
37
Ibidem, p. 355.
38
Ibidem, p.359.
123
† Emilian Lovi,steanul
masă seculare. Acest lucru se întâmplă în cazurile în care numele lui
Dumnezeu este blasfemiat, se comit sacrilegii sau când informațiile
despre viața bisericească sunt deformate sistematic și conștient, iar
Biserica și slujitorii ei sunt defăimați în mod deliberat”39.
La nivelul parohiei, preotul este întrebat de enoriași despre
adevărul informațiilor apărute în mass-media cu privire la Biserică.
Informațiile pot influența în mod negativ comportamentul creștinilor
față de Biserică și slujitorii ei, de aceea este necesară de multe ori o
clasificare și o clarificare a ceea ce se spune în public și o raportare a
fiecărui enoriaș la valorile fundamentale ale Bisericii Mântuitorului
Iisus Hristos.
Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă să „nu iubiți lumea, nici
cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubește lumea, iubirea Tatălui nu
este întru el” (I Ioan 2,15), adică să nu iubim păcatul, materialitatea
lumii, pentru că creația este darul lui Dumnezeu pentru om. Sfântul
Ioan Gură de Aur ne arată tendințele omului spre lumea în care
viețuiește: „Toți merg pe calea cea largă, toți se dau în vânt după
lucrurile din lumea aceasta, și nicicând nu se gândesc la cele viitoare;
toți se zoresc necontenit să guste din plăcerile trupești și lasă sufletele
să se topească de foame; primesc în fiecare zi nenumărate răni, și
nicicând nu simt relele în care trăiesc. Când le e bolnav trupul, se
duc la cei care-i pot vindeca, îi cheamă acasă, le plătesc cât pot mai
mult, arată multă răbdare, îndură un tratament dureros ca să li se facă
trupul sănătos; dar când le e bolnav sufletul, îl lasă în paragină cu
totul și nu se străduiesc să-i redea sănătatea care merită să fie iubită
întru totul; și doar știm bine că trupul este muritor și trecător și se
aseamănă cu florile de primăvară; ca și ele, trupul se vestejește, se

39
Fundamentele Concepției sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse..., pp. 259-260.
124
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
stinge și se dă stricăciunii. Știm la fel de bine apoi că sufletul e cinstit
cu nemurirea, că e făcut după chipul lui Dumnezeu și i s-a încredințat
cârma trupului”40.
În cei douăzeci și cinci de ani de libertate în țara noastră,
Biserica a lucrat consistent la recuperarea valorilor creștine și
promovarea lor, de la viața sacramental-liturgică până la asistența
religioasă din instituțiile publice. Rezultatele slujirii sunt vizibile,
cu toate că se duce o permanentă luptă la nivelul comportamentului
uman, la aplecarea spre rău și promovarea non-valorilor.
Statisticile cu privire la viața religioasă din România efectuate
în anul 2005 descoperă cât de mult mai avem de lucru în parohie și
eparhie41.
„Diferitele ideologii ale epocii noastre influențează și mode-
lează în continuu societatea și pe omul ei, religiile, politicile,
societățile, politicienii care extind confuzia spirituală și îngreunează
lucrarea Bisericii. Pentru că în acest întuneric complicat nu rămâne
loc pentru lumina Evangheliei”42.
În numele Mântuitorului Iisus Hristos, prin slujirea preotului,
biserica parohială (și prin activitățile social-filantropice și educațio-
nale) este chemată să aducă lumină, dragoste și speranță pentru a da
sens vieții pământești.

40
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Săracul Lazăr. Despre soartă și provi-
dență. Despre rugăciune. Despre viețuire după Dumnezeu, Trad. din limba
greacă şi note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Edit. I.B.M.B.O.R., București,
2005, pp. 261-262.
41
Vezi Mălina Voicu, România religioasă, Edit. Institutul European, Iași,
2007.
42
Protoprezbiter Prof. Dr. Gheorghios D. Metallinos, op. cit., p. 61.
125
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
VII

Misiunea parohiei §i provoc[rile ei în societatea


româneasc[ modern[
1. Misiunea Bisericii în lume



C

i veți lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi,
și Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim și în toată
Iudeea și în Samaria și până la marginea pământului” (Fapte 1,8).
Sfinții Apostoli și-au încheiat misiunea bisericească terestră,
după ce L-au vestit pe Hristos neamurilor. Urmașii lor, episcopii
și preoții, continuă prin Biserică (care actualizează taina mântuirii
în lume) această misiune pentru fiecare generație până la sfârșitul
veacurilor (cf. Matei 28,19-20).
„Misiunea Bisericii poate fi înțeleasă în funcție de Învierea
lui Hristos, ai cărei mărturisitori noi suntem în Euharistie, de
Cincizecime, ai cărei beneficiari suntem în Euharistie și de Înălțarea
lui Hristos, pe care Îl însoțim și la a Cărui slavă participăm prin
Euharistie. Aceasta este, înainte de toate, o misiune a comunității,
o misiune de comuniune, deoarece comunitatea trebuie să reflecte
dragostea: «Să vă iubiți unul pe altul (...). Întru aceasta vor cunoaște
toți că sunteți ucenicii Mei» (Ioan 13, 34-35)”1.
Comunitatea parohială are în centrul ei Sfânta Euharistie
săvârșită de episcop sau preot. Această prezență i-a dat putere în
istorie să reziste și să biruie toate prigoanele, ereziile și provocările

1
Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, trad. de Vasile Manea, Edit.
Patmos, Cluj-Napoca, 2002, pp. 53-54.
127
† Emilian Lovi,steanul
demonice (cf. Matei 16,18; Ioan 16,33).
Parohia este Biserica Duhului Sfânt care înfiază și dăruiește
viață, iertare de păcate și darul nemuririi. Înțelegem această
dimensiune a comunității parohiale și prin lecturarea Faptelor
Apostolilor, unde vedem cum Duhul Sfânt a înnoit, a transfigurat și
a sfințit făptura umană. În parohie, preotul este chemat să vegheze
cu credință la împlinirea „poruncii celei noi” (cf. Ioan 13, 34), având
făgăduința moștenirii Împărăției cerurilor (cf. Galateni 3). Corabia
Bisericii a fost învăluită în istorie de multe valuri, de aceea Sfântul
Ioan Gură de Aur sfătuiește clerul astfel: „preotul trebuie să se poarte
cu credincioșii săi cu multă îngăduință, dar și cu deosebită luare
aminte. Toată această felurită purtare a preotului are un singur scop:
slava lui Dumnezeu, zidirea Bisericii”2.
Trebuie să subliniem că o contribuție însemnată la misiunea
parohiei o au laicii, care sunt mădularele vii ale comunității. Ei
participă la viața liturgică, dar pot fi implicați și în celelalte activități,
fie prin Consiliul parohial, Comitetul parohial sau Adunarea
parohială.
Paul Evdokimov spune că: „ (...) întreaga prezență a laicului
în lume este epicleză perpetuă, care sfințește fiecare părticică din
această lume, contribuie la pacea despre care vorbește Evanghelia,
aspiră la ‹‹sărutarea păcii›› liturgică”3.
Observăm că de-a lungul secolelor, Biserica a crescut, cultul
2
Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz și Sfântul Efrem
Sirul, Despre preoție, trad., introducere, note și cuvânt înainte de Pr. D.
Fecioru, Edit. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1987, p. 128.
3
Paul Evdokimov, Viața spirituală în cetate, trad. de Măriuca și Adrian
Alexandrescu, Edit. Nemira, București, 2010, p. 157.
128
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
s-a dezvoltat, dogmele și credința s-au păstrat, clerul și credincioșii
s-au sfințit și comuniunea omului cu Dumnezeu s-a păstrat, chiar
dacă au apărut și accidente, încât foarte mulți dintre înaintașii noștri
au putut spune la plecare, ca și Sfântul Apostol Pavel: „Lupta cea
bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit” (II
Timotei 4,7).

2. Biserica româneasc[ misionar[


Sfânta noastră Biserică din spațiul românesc, beneficiind de
misiunea Sfântului Apostol Andrei și de roadele acesteia, a păstrat
și împărtășit multor generații de creștini Evanghelia lui Hristos.
Apostolatul episcopilor și preoților și implicarea laicatului a dat
Bisericii noastre dimensiunea patriarhală și conștiința eshatologică.
De la Sfântul Apostol Andrei și martirii daco-romani la
Episcopia Tomisului, de la bazilicile creștine la călugării sciți, de
la Sfântul Ioan Casian la organizarea mitropoliilor în țările române
(sec. XIV), slujitorii Bisericii, cler și popor, au scris pagini de istorie
în lumina iubirii nemărginite a lui Dumnezeu.
Ctitoriile bisericești voievodale sau boierești, de mănăstiri
sau biserici parohiale, stau mărturie pentru lucrarea jertfelnică a unui
popor credincios, ancorat în Biserica lui Hristos, care l-a purtat pe
brațele proniatoare ale Ziditorului lumii.
Parohia și mănăstirea, familia și școala au fost în comuniune
și conlucrare pentru sfințirea vieții pământești și dobândirea celei
cerești.
Clerul Bisericii s-a format din generație în generație pe lângă
mănăstiri, episcopii și mitropolii, în școlile elementare ale timpului,
având perseverență și vocație misionară, trăsături care l-au ajutat să
treacă peste încercările și provocările istoriei. Ne propunem să ne
129
† Emilian Lovi,steanul
referim în continuare la misiunea parohiei din spațiul românesc, în
secolele XIX-XXI.
După ce viitorii clerici s-au format în condițiile expuse mai
sus, a venit secolul al XIX-lea cu o dinamică creatoare de școli de
teologie în tot spațiul românesc, ca o necesitate pastorală într-o lume
modernă. Ierarhii și clericii școliți și experimentați au înțeles noul
context istoric în care Biserica prin slujitorii ei trebuia să se ridice
la noile exigențe misionare, astfel încât ei au purces la înființarea de
școli de teologie, traducerea și tipărirea de manuale și la selectarea
obiectivă a candidaților la preoție. Școlile de teologie aveau să devină
locurile unde se formau viitorii preoți și chivernisitori ai lucrărilor
bisericești și păstori ai sufletelor în pregătirea pentru veșnicie.
Traducerea și tipărirea Noului Testament (1648), a Sfintei
Scripturi (1688), a Cazaniei (1643), a Liturghierului (1508), a
Psaltirii (1673) și a altor cărți importante pentru cult și viața
religioasă reprezintă preocuparea românilor pentru sfințirea timpului
și cunoașterea Revelației divine.
În secolul al XIX-lea, ierarhii Bisericii noastre au înființat
școli de teologie, adică Seminarii teologice și Facultăți de teologie
pentru pregătirea viitorului cler. Astfel, Mitropolitul Veniamin
Costachi al Moldovei a înființat în toamna anului 1803 Seminarul
de la Socola – Iași, ca școală duhovnicească pentru „fii de preoți și
diaconi”, seminar întreținut în mare parte de clerul din Moldova4.
În anul 1852 s-a deschis Seminarul din Huși, iar în anul 1858

4
Două secole de învățământ teologic seminarial (1803-2003), volum
coordonat de Pr. Lect. Dr. Mihai Vizitiu, Pr. Dragoș Bahrim și Adrian Timofti,
Edit. Trinitas, Iași, 2003, pp. 7-85.
130
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
a fost înființat Seminarul de la Roman5.
În Țara Românească, Seminarul Central și-a deschis cursurile
în luna februarie a anului 1836. În același an s-a înființat și Seminarul
de la Buzău; un an mai târziu, în 1837, s-au pus bazele Seminarului
„Sfântul Ierarh Nicolae” de la Râmnicu Vâlcea, care între anii 1847-
1854 a funcționat la Mănăstirea Bucovăț - Craiova, pe care Sfântul
Ierarh Calinic, Episcopul Râmnicului, avea să îl readucă la Râmnicu
Vâlcea. Mai târziu, după Unirea Principatelor Române, s-a înființat
Seminarul „Nifon Mitropolitul” din București (1872)6.
O mulțime de legi date în secolele XIX-XX au reglementat
activitatea seminariilor teologice care au pregătit viitorii preoți
pentru parohiile din mediul urban și rural. Profesorii, manualele și
programul liturgic au reușit să pregătească un cler responsabil pentru
chemarea și misiunea slujirii Bisericii Mântuitorului Iisus Hristos.
Creându-se condițiile prielnice și pentru învățământul
universitar, s-au înființat și două Facultăți de Teologie, prima la Iași
în anul 18607 și a doua la București în anul 1881, facultate care a
devenit din anul 1948 Institut Teologic de grad universitar, iar din
anul 1991, facultate în cadrul Universității din București, toate aceste
realizări fiind săvârșite prin strădanii și voință bisericească8.
Facultatea de Teologie din Iași își va întrerupe activitatea în
5
Vezi și supra cap. I.
6
Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Cultura Teologică Românească, Edit. Basilica,
București, 2011, pp. 202-210; 236-246.
7
Pr. Lect. Univ. Dr. Mihai Vizitiu și Virginia Popa, Istoria învățământului
teologic superior din Moldova și Bucovina, Edit. Trinitas, Iași, 2007, pp.15-
43; vezi și Arhim. Lect. Dr. Emilian Nica, Aduceți-vă aminte de înaintașii
voștri. Arhiepiscopia Iașilor între anii 1900-1948, Edit. Doxologia, Iași, 2009.
8
Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, op. cit., pp. 241-242.
131
† Emilian Lovi,steanul
anul 1864, fiind reluată în anul 1926, cu sediul la Chișinău până în
anul 19459. În condiții de libertate, teologia ieșeană a intrat într-o
nouă etapă de pregătire a slujitorilor Bisericii începând cu anul
1990, fiind singura Facultate de teologie din Mitropolia Moldovei și
Bucovinei.
De o mare ținută teologică a fost și Facultatea de Teologie
din Cernăuți10 care a funcționat din anul 1827 ca Institut Teologic, iar
din anul 1855 ca Facultate în cadrul Universității din Cernăuți, unde
au predat profesori de prestigiu și au studiat tineri care au devenit
mari teologi și slujitori ai Sfintelor Altare, între care îl amintim pe
părintele profesor Dumitru Stăniloae.
În Transilvania a fost înființat un Seminar pentru pregătirea
preoților ortodocși la finalul secolului al XVIII-lea la Sibiu.
Prin venirea Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, și învățământul
românesc a avut de câștigat, astfel încât în anul 1850 s-a reorganizat
școala clericală în Institut teologic – pedagogic cu durată de studii de
doi ani. Și la Arad s-au organizat cursuri de teologie pe la anul 1822,
cu îmbunătățiri în anii 1825 și 1852, iar la Caransebeș s-a înființat un
Seminar Teologic în anul 1865 prin transferul celui de la Vârșeț, care
funcționa din anul 1822 cu o secție în limba română.
Din anul 1874 a fost organizat un Institut pedagogic-teologic
la Caransebeș după modelul celor de la Sibiu și Arad11. Prin grija
Sfântului Andrei Șaguna au fost traduse, scrise și tipărite o mulțime
de manuale pentru școlile înființate.

9
Pr. Lect. Univ. Dr. Mihai Vizitiu și Virginia Popa, op. cit., pp. 44-77.
10
Ibidem, pp.78-124.
11
Preot dr. Pavel Vesa, Învățământul teologic de la Arad (1822-1948), Edit.
Episcopiei Devei și Hunedoarei, Deva, 2013.
132
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
Prin această scurtă prezentare a învățământului teologic
din secolul al XIX-lea am dorit să subliniem creșterea calitativă a
pregătirii clerului ortodox față de secolele precedente și totodată
dezvoltarea Bisericii noastre prin misiune, educație și cultură.

3. Implicarea preo\ilor rom]ni în evenimentele sociale


Constatăm pentru începutul secolului al XIX-lea existența
unui număr mare de parohii și preoți în țările române.
În Țara Românească, după imixtiunea rusească în treburile
bisericești și coordonarea mitropoliei de exarhul Gavriil Bănulescu,
acesta comandă în anul 1810 realizarea unei statistici a clerului,
bisericilor și mănăstirilor existente: „în Țara Românească existau 24
de orașe, 2417 sate, 204 mănăstiri și schituri, 3105 biserici de mir,
1034 călugări, 45 protopopi, 5794 preoți și 2823 diaconi”12. Cinci
ani mai târziu (1815) în același teritoriu canonic existau „9416 preoți
și diaconi, ‹‹afară de cei tăinuiți de protopopi››”13.
„Statistica din anul 1777 înregistrează (în Moldova n.n.) un
număr mare de 4500 de slujitori ai Bisericii scutiți de bir, iar cea
din 1803, 4750”14, probabil datorită faptului că această statistică
cuprindea și clerul din Bucovina.

12
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II,
Edit. I.B.M.B.O.R., București, 1992, p. 570.
13
†Gherasim Cristea, Episcopul Râmnicului, Un pașoptist de seamă, Popa
Radu Șapcă, Ediția a II-a, Edit. Pro, Brașov, 1998, p. 54, apud Pr. Prof.
Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Edit.
I.B.M.B.O.R., București, 1981, p. 590.
14
D. Furtună, Preoțimea românească în secolul al XVIII-lea. Starea ei
culturală și materială, Tipografia „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte,
1915, p. 187.
133
† Emilian Lovi,steanul
Câțiva ani mai târziu, în 1810, Dicasteria exarhală
înregistrează în Moldova 2312 biserici de mir (la 29 de orașe și
2193 de târguri și sate), unde slujeau 4274 de preoți (dintre care 45
de protopopi), 733 de diaconi și 2510 dieci și ponomari (ale căror
familii numărau 17.038 de membri). Se consemnează că populația
țării era majoritar ortodoxă15.
În anul anexării Basarabiei de către Imperiul Țarist (1812),
aici „existau 10 sau 12 protopopi, care se bucurau de o seamă de
drepturi. Existau apoi 775 de biserici parohiale, din care abia 40 de
piatră, una din cărămidă, iar restul din lemn”16.
După păstorirea rodnică a Sfântului Mitropolit Andrei Șaguna
în Transilvania (1864-1873), „în anul 1899 existau în Arhiepiscopia
Sibiului 934 parohii cu 288 filii, din care 774 parohii și 10 filii
întrețineau școli primare, având un număr de 880 de învățători plătiți
de credincioși, 677 clădiri școlare proprii și 107 închiriate”17.
Preoții sunt prin definiție și chemare, slujitori ai lui Dumnezeu
și ai poporului. Evenimentele social-politice petrecute în secolele al
XIX-lea și al XX-lea au provocat clerul la noi acțiuni de susținere a
românilor, a unității și independenței poporului majoritar ortodox.
„Sunt foarte mulți preoți care au fost prezenți la toate evenimentele
de seamă care au frământat parohia, deoarece multe din nevoile
și năzuințele lor erau comune tuturor celor asupriți de opresiunea
locală sau străină”18.
15
Const. N. Tomescu, Știri catagrafice din Bisericile Principatelor, în „Arhi-
vele Basarabiei”, an. IV (1932), nr. 3, pp. 205-209.
16
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III,
Edit. I.B.M.B.O.R., București, 1997, p. 195.
17
Ibidem, p. 218.
18
†Gherasim Cristea, Episcopul Râmnicului, op. cit., p. 56.
134
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
În Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu,
numeroși preoți s-au implicat și i-au fost alături pentru susținerea
drepturilor românilor asupriți atât în Țara Românească, cât și în
Transilvania19.
De asemenea în Revoluția de la 1848 au participat și preoții
care solicitau reforme sociale, reforma învățământului Bisericii,
îmbunătățirea vieții poporului, și chiar trecerea averilor mănăstirești
în proprietatea statului (1863), între semnatarii memoriului
numărându-se și Mitropolitul Meletie al Moldovei20.
La Revoluția din Țara Românească a participat și cunoscutul
preot „Radu Șapcă21 din Celei, împreună cu preotul Oprea și Gheorghe
care au săvârșit o slujbă și au sfințit steagurile revoluționarilor. Apoi
Preotul Radu a citit capitolul 37 din cartea proorocului Iezechiil,
în care se vorbește de înviere și a rostit o impresionantă rugăciune
întocmită anume pentru această solemnitate”22.
În Transilvania, acțiunile Revoluției de la 1848 au fost
conduse de Simion Bărnuțiu, Mitropolitul Andrei Șaguna și Avraam
Iancu. La adunările ținute la Blaj au participat protopopii și preoții din
parohii în fruntea enoriașilor. Programul - petiție națională prevedea
și revendicări pentru Biserica Ortodoxă românească și slujitorii ei
din Transilvania.
„Națiunea română pretindea ca Biserica română, fără
distincțiune de confesiune, să fie și să rămână liberă, independentă de

19
Vezi Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol.
III, ediția a 3-a, Edit. Trinitas, Iași, 2008, pp. 305-306.
20
Ibidem, p. 307.
21
Vezi †Gherasim Cristea, Episcopul Râmnicului, op. cit.
22
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 308.
135
† Emilian Lovi,steanul
orice altă Biserică, egală în drepturi și foloase cu celelalte Biserici ale
Transilvaniei. Ea cere restabilirea Mitropoliei române și a Sinodului
general anual după vechiul drept, în care sinod să fie deputați
bisericești și mirenești. În același sinod să se aleagă și episcopii
românești, liber, prin majoritatea voturilor, fără candidațiune. Iar prin
punctul 12 le cerea ‹‹dotarea clerului român întreg din casa statului,
întocmai cu clerurile celorlalte națiuni››”23.
Alături de Avram Iancu, au luptat numeroși preoți și împreună
cu ceilalți români au dat multe jertfe: „ […] zeci de preoți și protopopi,
împușcați sau spânzurați, vreo 300 de sate arse și aproximativ 40.000
de țărani căzuți în lupte, împușcați sau spânzurați”24.
Consecințele materiale au fost dezastruoase: „peste 40 de
biserici românești au fost arse, peste 300 jefuite, încât episcopul
Andrei Șaguna a fost nevoit să ceară ajutoare materiale din Țara
Românească și Moldova pentru refacerea lor”25.
Refacerea Mitropoliei Transilvaniei în anul 1864 a însemnat
biruința unei permanente lupte a românilor ortodocși încununată de
acțiunile Sfântului Ierarh Andrei Șaguna.
Unirea Principatelor Române s-a realizat deopotrivă și
prin preocuparea și implicarea ierarhilor și clericilor din ambele
Țări Române26. Din Moldova s-au remarcat Mitropolitul Sofronie
Miclescu, arhimandritul Melchisedec Ștefănescu, arhimandritul
Neofit Scriban, care a și scris două lucrări despre „Unirea Principatelor

23
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, I.B.O.R., vol. III, p. 325.
24
Ibidem, p. 327.
25
Ibidem, p. 328.
26
Mircea Păcurariu, Studii de istorie a Bisericii Ortodoxe Române, Edit.
Academiei Române, București, 2005, pp. 357-379.
136
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
Române și foloasele ei”27.
În Țara Românească, Unirea a fost susținută de Sfântul Ierarh
Calinic al Râmnicului, de episcopul Filotei al Buzăului, mitropolitul
Nifon al Țării Românești, episcopul Climent al Argeșului, de
protopopii Iancu Sachelarie din București, Constantin de la Râmnic
și Constantin iconomul de la Argeș ca reprezentanți ai preoțimii28.
Desigur că au fost și clerici împotriva Unirii, însă este
important că majoritatea clerului a înțeles momentul și contextul
istoric potrivit pentru unirea românilor, concretizând aspirațiile
și dorințele înaintașilor care au lucrat la temelia acestei sfinte
comuniuni.
Unitatea fără independență nu are aceeași valoare, de aceea
clerul a luptat alături de armatele române în Războiul de Independență
(1877-1878)29.
Românilor din Principatele Române Unite li s-au alăturat și
cei din Transilvania prin acțiuni filantropice, dar și prin participarea
pe frontul de luptă. În campania de strângere a ajutoarelor materiale
pentru oștenii de pe front și care sufereau în mod direct din cauza
războiului, s-au implicat și foarte mulți protopopi, preoți și preotese,
chiar dacă au întâmpinat multe dificultăți30.
Biserica a ajutat Crucea Roșie, iar preoții, călugării și
călugărițele în număr mare au susținut armata română, a cărei biruință
concretizată în independența României a favorizat recunoașterea

27
Ibidem, p. 359.
28
Ibidem, pp. 373-377.
29
Ibidem, pp. 380-396.
30
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, I.B.O.R., vol. III, p. 330.
137
† Emilian Lovi,steanul
autocefaliei Bisericii noastre în anul 188531.
Revoltele țăranilor români din anii 1862, 1888 și 1907 i-au
avut alături pe păstorii lor sufletești, amintind aici câțiva dintre ei:
preotul Toma Săvescu de la Uriceni – Botoșani, preotul Ioan Popescu
din Popânzălești – Romanați, preotul Ioan Dumitrescu din Adunați
– Dolj, preotul Dumitriu Ionescu din Câmpeni – Romanați, preotul
Nicolae Crăineanu din Gvardinița – Mehedinți, preotul Alexandru
Popescu din Corcova – Mehedinți și mulți alții care au suferit alături
de țărani și chiar au murit pentru apărarea cauzei lor32.
Este foarte greu pentru un preot militar, participant pe front
sau asistent medical în spitalele de campanie, să susțină moralul
soldaților, să-i încurajeze în fața morții și a suferinței. Credința,
dragostea și voința lor au dat curaj sufletelor care luptau pentru
poporul român, pentru Biserică și pământ.
În timpul Primului Război Mondial33 (1916-1918) „au fost
mobilizați 252 de preoți: dintre aceștia 46 au fost demobilizați din
diverse motive, 25 au fost dați dispăruți și prizonieri; 5 au murit și
6 preoți au fost răniți; 147 de preoți au fost avansați la gradul de
căpitan asimilat. Din cei 252 de preoți, 135 erau licențiați în teologie,
10 absolvenți ai Facultății de teologie, 70 de preoți cu Seminarul
complet și 10 preoți cu 4 clase seminariale”34.
31
Ibidem, p. 314.
32
Ibidem, pp. 314-315; vezi și Arhim. Lect. Dr. Emilian Nica, op. cit., pp.
360-369.
33
România și Primul Război Mondial, vol. coordonat de Gheorghe Buzatu,
Valeriu Florin Dobrinescu și Horia Dumitrescu, Edit. Empro, Focșani, 1998;
Ion Agrigoroaiei, Iașii în anii 1916-1918, Edit. Anteros, Iași, 1998.
34
Arhim. Lect. Dr. Emilian Nica, op. cit., p. 382; vezi și Mircea Păcurariu,
Studii de istorie..., pp. 433-442.
138
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
Preotul profesor Constantin Nazarie a fost numit în timpul
războiului, șef al Serviciului religios de pe lângă Marele Cartier
General al Armatei Române, avându-l drept ajutor pe preotul Vasile
Pocitan (viitorul arhiereu Veniamin).
Alături de preoți, au participat în război peste 100 de călugări
și alte sute de maici coordonați de Șeful misiunii călugărilor,
arhimandritul Teoctist Stupcanu35. Mănăstirile ortodoxe au găzduit
spitale de campanie și orfelinate pentru copii.
Pe lângă Sfânta Liturghie și alte slujbe săvârșite pe front
și în spitale, preoții au oferit soldaților cărți folositoare pentru
suflet, precum: Catehismul Bisericii Creștin Ortodoxe, Învățătura
creștinismului, Carte de rugăciuni, Psaltirea mică, Cele 12
Evanghelii și altele36.
Dintre preoții care au fost alături de oștenii români pe front,
amintim doar câțiva: preotul Ștefan Ionescu-Cazacu din Poiana – Olt,
preotul Nicolae Arămescu din Tomșani – Vâlcea, preotul Cicerone
Iordănescu din Iași, preotul Toma Chiricuță din București, preotul
Nicolae Furnică din Urziceni – Ialomița, preotul Vasile Ionescu din
Groșerea – Gorj, preotul Grigorie Popescu–Breasta din Craiova,
preotul Ioan Gheorghe din Sulina – Tulcea37 și mulți alții care au murit
pe front, au fost luați prizonieri, au rămas invalizi sau au revenit
acasă purtând amintirea unei biruințe grele a neamului românesc, cu
multă vărsare de sânge care a dus la Unirea cea mare (1918).
România fiind în conflict direct cu Imperiul Austro-Ungar,

35
Arhim. Lect. Dr. Emilian Nica, op. cit., pp. 390-394.
36
Ibidem, p. 376.
37
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III,
pp. 316-318.
139
† Emilian Lovi,steanul
românii din Transilvania au luptat eroic pentru eliberarea lor de sub
ocupație străină. Autoritățile ungare au supus la represiuni și măsuri
de înăbușire orice manifestări de revoltă.
„Aproape 150 de preoți, atât ortodocși cât și uniți, au fost
aruncați în închisorile din Cluj, Târgu Mureș, Odorhei, Oradea,
Timișoara, Caransebeș, Seghedin etc.”38.
„Alți peste 200 de preoți și vreo 15 preotese (multe cu copii
mici) au fost deportați în județul Șopron, regiunea cea mai îndepărtată
din Ungaria de Vest (…) Peste o sută de preoți – mai ales din județele
Brașov, Făgăraș și Sibiu – au fost nevoiți să-și părăsească parohiile
și să se retragă în vechea Românie, o dată cu trupele române care
intraseră în Transilvania în august 1916”39.
Pentru a avea o situație a desfășurării războiului, mitropolitul
Pimen Georgescu al Moldovei a trimis preoților o circulară prin care
erau îndemnați să „trimită la mitropolie un raport care să conțină
informații și date despre tot ce s-a petrecut în cuprinsul parohiei
în care păstoresc, de la începutul războiului și până la sfârșit”40,
și anume să răspundă la întrebările: ce impresie a produs în popor
intrarea României în război?; Câți oameni au fost mobilizați și au
plecat în război?; Ce armată a fost încartiruită în parohii?; Ce ajutoare
au fost acordate de către enoriași celor afectați de război și de boli
molipsitoare?41.
La intrarea României în Primul Război Mondial (1916), nu
se întrevedea posibilitatea unirii provinciilor românești cu „Țara

38
Ibidem, p. 334.
39
Ibidem, p. 335.
40
Arhim. Lect. Dr. Emilian Nica, op.cit., p. 383.
41
Ibidem, pp. 382-390.
140
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
mamă”. Transilvania, Basarabia și Bucovina se aflau sub ocupație
străină, iar românii înduraseră multe suferințe și nedreptăți.
După aprigele bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz și apoi
după Pacea de la București din 24 aprilie - 7 mai 1918, când se
impuneau României condiții aspre, nu se mai întrevedeau speranțe
în vederea realizării unității românești.
Mișcările sociopolitice din Imperiul Țarist și Imperiul Austro-
Ungar au determinat constituirea independenței unor state sufocate
zeci de ani și secole de ocupație străină42.
Din delegațiile provinciilor românești mandatate să realizeze
unirea cu țara nu au lipsit ierarhii și preoții ortodocși. Participările
lor la demersurile și acțiunile întreprinse de politicieni și intelectuali
au dat roadele așteptate.
„Slujitorii Bisericii (episcopi, vicari, consilieri și canonici,
profesori de teologie, protopopi și preoți parohi) au luat parte activă
la lupta pentru unitatea statală, ajutând la formarea și funcționarea
consiliilor și gărzilor naționale locale”43.
Atât la Iași, unde fuseseră refugiate autoritățile române, cât și
la București, Alba Iulia, Arad, Chișinău și Cernăuți, ierarhii și preoții
s-au implicat în conducerea consiliilor și comitetelor organizate
pentru realizarea unirii.
Săvârșirea acestui act finalizat la 1 Decembrie 1918 la Alba
Iulia și apoi la 14 decembrie 1918 la București, a pregătit împlinirea
unei alte dorințe bisericești, anume ridicarea Bisericii Ortodoxe
Române la rangul de Patriarhie în anul 1925.
Al Doilea Război Mondial avea să tulbure din nou pacea

42
Ibidem, pp. 409-410.
43
Mircea Păcurariu, Studii de istorie..., p. 429.
141
† Emilian Lovi,steanul
și unitatea românilor. Nici nu intrase în război țara noastră și din
cauza notelor ultimative din partea Uniunii Sovietice (26, 28 iunie
1940), a fost forțată să cedeze Basarabia și nordul Bucovinei, apoi
prin Dictatul de la Viena (30 august 1940) a cedat Ungariei nordul
Transilvaniei, iar după Tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940)
a pierdut sudul Dobrogei în favoarea Bulgariei. România a intrat
în război la 22 iunie 1941 alături de Germania din dorința refacerii
integrității teritoriale.
În condițiile provocate de război, ierarhii și preoții s-au
mobilizat alături de credincioși să apere țara și patrimoniul spiritual-
cultural. „La 22 iunie 1941, sub îndrumarea episcopului general
de brigadă Partenie Ciopron, efectivul clerului militar se prezenta
astfel: un protopop colonel, Ioan Dăncilă, care era subinspectorul
clerului militar, 18 preoți de corp de armată, cu gradul de locotenent,
colonel sau maior, și 88 de preoți de garnizoană, cu gradul de maior
sau căpitan, deci un efectiv de 108 clerici. La aceștia se adaugă alți
aproximativi 200 de preoți de parohie, mobilizați pentru perioade
mai scurte de timp, asimilați tot cu gradul de căpitan”44.
Preoții militari ofereau pe front soldaților români asistență
religioasă: rugăciuni, slujbe, sfințiri, Sfintele Taine, Sfânta Liturghie,
prohodirea celor morți, educație religios-morală și ridicarea moralului
în condițiile apăsătoare provocate de război.
Preoții rămași în parohii aveau datoria să aibă grijă de
familiile celor plecați pe front și înlocuiau învățătorii la programul
școlar. Ierarhii Bisericii noastre au trimis circulare în parohii cu
aceste prevederi.
Venind în sprijinul soldaților de pe front, „între anii 1941-

44
Ibidem, p. 445.
142
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
1943 au fost donate aproximativ 600.000 de cărți de rugăciuni45,
precum și alte cărți folositoare soldaților, medicilor, invalizilor,
acțiune desfășurată prin grija Mitropolitului Irineu Mihălcescu al
Moldovei.
În regiunea Moldovei, desfășurarea războiului în timpul
anului 1944 a determinat refugiul conducerii Mitropoliei în
frunte cu mitropolitul Irineu Mihălcescu, la Mănăstirea Govora
(Vâlcea), dar și mutarea multor obiecte de patrimoniu, arhivă și alte
documente. Preoții au fost informați prin protopopi să trimită la
sediile protopopiatelor arhivele și documentele de valoare46.
Informații despre activitățile preoților militari și ale implicării
Bisericii în desfășurarea războiului (activități sociale, medicale,
filantropice, misionare) se regăsesc în câteva lucrări publicate47.
Anul 1944 a însemnat evacuarea multor instituții din Moldova
și refugiul lor în Muntenia și Oltenia; între acestea, se numărau și
protopopiatele, Facultatea de teologie și Seminarul teologic.
Războiul a lăsat urme adânci în sufletul și familiile românilor.
Numeroșii răniți, orfani, văduvele, sărăcia, boala și destabilizarea
socială, toate înseamnă crucea unui popor asuprit nedreptățit
și batjocorit de dorința de stăpânire și exploatare din partea unor
regimuri totalitare.
Foametea din 1946-1947 provocată de secetă, și instaurarea
45
Arhim. Lect. Dr. Emilian Nica, op. cit., p. 423.
46
Ibidem, p . 424.
47
Vezi Revista „Arma Cuvântului” care a apărut la Alba Iulia între anii 1940-
1944; Preoți în tranșee 1941-1945, de col. Gheorghe Nicolescu, Gheorghe
Dobrescu și Andrei Nicolescu, Armata și Biserica, volum coordonat de
comandantul Ilie Moldovan.

143
† Emilian Lovi,steanul
regimului comunist (1945) au accentuat rănile produse de război,
afectând viața socială și slujirea misionar-pastorală a clerului.

4. Misiunea parohiei în timpul regimului comunist


În timpul regimului comunist, supusă unor presiuni și
agresivități permanente, Biserica Ortodoxă Română a fost forţată să-
şi limiteze activităţile desfășurate în mijlocul poporului.
Confiscarea proprietăţilor (1948), închiderea şcolilor
teologice (mai rămăseseră două Institute Teologice la Bucureşti şi
Sibiu şi cinci Seminarii teologice), persecutarea unor ierarhi, preoţi
şi monahi (mulţi au fost închişi şi torturaţi), dărâmarea de biserici,
închiderea de mănăstiri şi alungarea personalului monahal, cenzura
publicaţiilor bisericeşti, sunt câteva dintre măsurile întreprinse de un
regim ostil Bisericii şi neamului românesc.
În aceste condiţii vitrege, Patriarhul Justinian Marina,
împreună cu ierarhii, clerul şi monahii au încercat şi reuşit păstorirea
Bisericii în vederea păstrării cultului, a vieţii liturgice, a patrimoniului
şi mai ales a slujirii clerului în parohiile Patriarhiei Române.
Dumnezeu era exclus din instituțiile statului, din școli, spitale
ș.a.; prin prezenţa bisericilor parohiale şi a mănăstirilor rămânea doar
posibilitatea întâlnirii cu Hristos Domnul în Sfintele slujbe, Sfintele
Taine şi Sfânta Liturghie.
Prigoana comunistă asupra preoţilor şi a credincioşilor a făcut
multe victime în toate parohiile şi eparhiile din ţară. Pe lângă foarte
mulți credincioși și mulți preoți au pătimit, fiind prigoniți, anchetați,
încarcerați și supuși la chinuri inimaginabile. În închisorile de la
Pitești, Jilava, Aiud, Gherla, Sighet, Baia Sprie Văcărești, Canal,
Balta Albă, Târgu Jiu, Ocnele Mari, Târgușor, Râmnicu Sărat și multe
altele, au curs lacrimi și sânge, au suferit și murit oameni nevinovați,
144
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
preoți și creștini care nu s-au despărțit de Dumnezeu.
Nu-i putem cuprinde în aceste puţine rânduri pe toţi ierarhii
şi preoţii care au suferit în timpul comunismului. Numele lor sunt
înscrise în ceruri și amintite în studiile și cărțile publicate, precum
și la slujbele de pomenire ale Bisericii. Gândindu-ne la misiunea
parohiei în această perioadă, observăm că întreaga viaţa bisericească
s-a desfăşurat izolat, în locaşul de cult şi în afara lui, în funcţie de
zonă şi de măsurile luate de aparatul comunist.
Au apărut mai multe volume, studii şi articole care reflectă
suferinţele Bisericii şi ale slujitorilor ei (cler și popor), care însă nu
au epuizat mulţimea informaţiilor despre tot ceea ce s-a petrecut în
anii comunismului48.

48
Vezi Vasile Cristian, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist
(1945-1959), Edit. Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2005; George Enache
şi Adrian Nicolae Petcu, Patriarhul Justinian şi Biserica Ortodoxă Română
între anii 1948-1964, din colecţia „Biserica Ortodoxă în Dosarele Securităţii”,
Edit. Partener, Galaţi, 2009; Pr. Prof. Dr. Ioan Dură, Ierarhi ai Bisericii
Ortodoxe Române îndepărtați din scaun și trimiși în recluziune monastică de
către autoritățile comuniste în anii 1944-1981, în revista „Memoria”, nr. 55-56
(2-3/2006), București; George Enache și Adrian Nicolae Petcu, Monahismul
ortodox şi puterea comunistă în România anilor ′50, Edit. Partener, 2009,
George Enache, Ortodoxie și putere politică în România contemporană, Edit.
Nemira, 2005; Cristina Păiușan și Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română
sub regimul comunist 1945-1958, volumul I, Institutul național pentru studiul
totalitarismului, București, 2001; Vasile Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile
comuniste, Ediţia a III-a, Edit. Patmos, Alba Iulia, 2004; Preot Dr. Pavel Vesa,
Clerici ortodocşi arădeni şi hunedoreni deţinuţi politici (1945-1989), Edit.
Episcopiei Devei şi Hunedoarei, Deva, 2014; Ana Maria Rădulescu, Slujitori
ai Bisericii din Olt şi Romanaţi, prigoniţi în timpul regimului comunist,
145
† Emilian Lovi,steanul
În ciuda tuturor criticilor şi interpretărilor subiective, cert este
că „Biserica Ortodoxă Română n-a dus lipsă de preoţi vrednici pătrunşi
de duhul jertfei lui Iisus Hristos. În anii instaurării şi consolidării
comunismului la putere, au existat preoţi care au dovedit rezistenţă
în faţa tendinţei de ateizare forţată a ţării. Ei au încercat să-L pună pe
Iisus Hristos în centrul vieţii oamenilor şi al societăţii, demonstrând
că Biserica este o forţă spirituală pe care nu o pot îngenunchea, chiar
dacă se încearcă reducerea la tăcere a slujitorilor ei”49.
Cercetând trecutul apropriat, observăm că „Rezistenţa
Bisericii s-a dovedit prin jertfă şi nu prin violenţă, nu prin strigăte
sau ascundere în catacombe. Biserica nu s-a identificat cu o ideologie
oarecare, cu un sistem politic”50.
Atitudinea clerului reflectată mai sus a făcut ca „la sfârşitul
anului 1989, situaţia Bisericii noastre să se prezinte astfel: 17
catedrale, 8232 biserici parohiale, 3588 biserici filiale şi 256 biserici
de cimitir, 273 paraclise, 20 de capele şi 132 biserici mănăstireşti.
Existau 8232 parohii (din care 5100 aveau case parohiale), cu 4004
filii; 149 de aşezări monahale, dintre care 32 mănăstiri de călugări,
35 mănăstiri de călugăriţe, 27 de schituri de călugări şi 6 schituri
de călugăriţe, 14 metocuri şi 35 de paraclise. Personalul clerical
era format din 24 de arhierei, 8465 de preoţi, 46 de diaconi, 740 de
călugări şi 1771 de călugăriţe. Se adaugă la aceştia preoţi şi diaconi
angajaţi în învăţământul teologic universitar şi seminarial sau cei cu
funcţii administrative (la Patriarhie, Centrele eparhiale ori școlile

Slatina, 2013.
49
Preot Dr. Pavel Vesa, Clerici ortodocşi arădeni şi hunedoreni deţinuţi
politici (1945-1989), Edit. Episcopiei Devei şi Hunedoarei, Deva, 2014, p. 6.
50
Ibidem.
146
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
teologice), precum şi câteva sute de preoţi pensionari (în acest fel,
numărul total de clerici se ridică la aproximativ 10.000)”.51
Este cu totul surprinzător faptul acesta, ca după 45 de ani de
dictatură comunistă, Biserica noastră să aibă o asemenea situaţie a
personalului şi a patrimoniului. Pin purtarea de grijă a lui Dumnezeu,
prin sacrificiile, jertfele, rugăciunile, diplomaţia şi preocuparea
ierarhilor, clerului, monahilor şi ale unor credincioşi a fost posibilă
rezistenţa Bisericii în faţa prigoanei şi a multor încercări. Memorialele
creştine descoperă tragediile umane şi asumarea crucii de către
români prin credinţa în Hristos şi lupta pentru libertate şi demnitate.

5. Misiunea parohiei ast[zi


În ultimii 25 de ani (1990-2015), societatea românească
s-a transformat, Biserica a păstrat şi dezvoltat activităţile liturgice,
pastorale, cultural-educaţionale şi social-filantropice.
Libertatea redobândită prin jertfă a devenit pentru clerul
bisericesc, responsabilitatea asumată într-o continuă şi diversă
lucrare la Centrele eparhiale, în parohii şi mănăstiri.
Biserica Ortodoxă Română s-a dezvoltat nu numai la nivel
naţional, ci şi internaţional prin înfiinţarea de parohii şi eparhii
acolo unde comunităţile româneşti ortodoxe s-au stabilit şi înmulţit.
Diaspora ortodoxă românească este organizată încă de la începutul
secolului al XX-lea.
La sfârşitul anului 2014, în cuprinsul Patriarhiei Române
funcţionau 14.809 unităţi bisericeşti, organizate astfel: 1 Centru
Patriarhal; 6 mitropolii; 10 arhiepiscopii; 13 episcopii; 1 vicariat;

51
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Volumul
III, Ediţia a II-a, p. 439.
147
† Emilian Lovi,steanul
177 protopopiate; 11.409 parohii şi 2.444 filii.
Pe lângă cei 52 de ierarhi, activează 14.933 preoţi şi diaconi
în parohii, mănăstiri, schituri, centre eparhiale, protopopiate, precum
şi în instituţiile de stat (armată, spitale, penitenciare, etc.)52.
În ceea ce priveşte numărul parohiilor, analizând situația dintre
anii 1990 – 2014, observăm că s-a diminuat numărul filiilor, însă au
mai fost înfiinţate alte parohii datorită apariţiei unor noi comunităţi
româneşti atât în ţară cât şi în străinătate şi a nevoii slujirii misionare
în aceste locuri.
În această perioadă, în funcţie de zonă, necesități şi posibilităţi,
preoții au început desfăşurarea unei misiuni complexe, precum:
• Activităţi liturgice şi cultice în biserică, în instituţiile
statului (şcoală, armată, spitale, grădiniţe, penitenciare,
etc.) şi private;
• Activităţii educaţionale: ora de religie în şcoli,
cateheze cu enoriaşii; proiectele „Hristos în şcoală”;
„Hristos împărtăşit copiilor”; „Lăudaţi pe Domnul”,
prezentarea de filme creştine ş.a.;
• Activităţi culturale: simpozioane, conferinţe,
pelerinaje, lansări de cărţi, concursuri pe teme culturale
etc.;
• Activităţi social-filantropice: consiliere, cantine
sociale, servicii medicale, centre de zi pentru copii şi
vârstnici, centre rezidenţiale pentru vârstnici, centre
comunitare, aşezăminte sociale ş.a.;
• Cercuri pastoral - misionare.
Exemple de astfel de activităţi pot fi prezentate, însă numărul

52
Vezi: http://patriarhia.ro/images/pdf_2015/SINTEZA_date_2014.pdf.
148
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
lor este foarte mare şi se regăseşte în fiecare eparhie a Bisericii
noastre, evidenţiate fie în dări de seamă, lucrări publicate sau pe
site-ul eparhiilor. Această lucrare a Bisericii noastre se inspiră din
Evanghelie, descoperindu-l pe Hristos, iubitorul de oameni, şi din
Tradiţie, mărturia iubirii faţă de aproapele.
Constatăm că „Biserica a încercat să se implice în rezolvarea
unor probleme sociale şi a încercat să îşi impună pe diverse căi
propriile soluţii de rezolvare. Aici pot fi incluse campania împotriva
avortului sau cea împotriva comportamentului homosexual, sau
încercarea de introducere a obligativităţii studierii religiei la toate
nivelurile învăţământului preuniversitar, precum şi poziţia fermă a
Bisericii referitoare la reproducerea umană asistată”53.
Chiar dacă regimul comunist din ţara noastră a fost îndepărtat,
parohia se confruntă în libertate cu alte provocări moderne care îi
pot afecta viaţa religioasă: „Căderea comunismului ca sistem socio-
politic şi economic a adus cu sine multe feluri de libertate, între care
şi libertatea religioasă. Dar criza moral-spirituală deja existentă în
comunism nu a fost depăşită, pentru că sistemul capitalist actual, deşi
învingător asupra comunismului din mai multe puncte de vedere,
nu reprezintă totuşi astăzi o forţă moral-spirituală, iar fenomenul
secularizării, adică al organizării vieţii omului şi societăţii fără
referire la Dumnezeu, este foarte puternic în mai toate ţările Europei
Occidentale şi în America de Nord”54.

53
Mălina Voicu, România religioasă, Edit. Institutul European, Iaşi, 2007, p.
29.
54
†Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Dăruire și dăinuire - Raze și
chipuri de lumină din istoria și spiritualitatea românilor, Ediţia a II-a, Edit.
Trinitas, Iaşi, 2005, pp. 388-389.
149
† Emilian Lovi,steanul
Cu toată implicarea Bisericii în societatea românească, totuşi
se resimte secularizarea vieţii religioase. „Secularizarea a apărut ca
rezultat al modernizării societăţii şi reprezintă un proiect de rearanjare
a relaţiilor dintre religie şi societate. Practic, modernizarea impune
redefinirea legăturii dintre religie şi diferite sfere ale vieţii sociale şi
individuale. Consecinţele secularizării sunt diferite în sfera publică
şi cea privată”55.
Atacurile diverse şi insistente la adresa familiei creştine
româneşti au slăbit această instituţie, iar consecinţele negative se
regăsesc în toate domeniile de activitate. Cu toate că atenţia Bisericii
s-a concentrat asupra protecţiei familiei, procesul social-economic a
avut o mai mare influenţă în regresul ei uman şi spiritual.
Părintele Mihai Himcinschi, după cum arătam și în alt capitol,
identifică trei mari provocări ale tuturor religiilor, în special ale
creştinismului, în zilele noastre și anume: „1. Secularizarea plasează
fiinţele umane în centrul creaţiei şi le face scop ultim al acestei lumi
şi al istoriei. Biserica respinge această ideologie antropocentrică.
Pentru Biserică, existenţa vine de la Dumnezeu şi este responsabilă
la Dumnezeu (…). 2. Secularizarea tinde să creeze o societate
fără religie, un oraş secularizat, unde nu este nevoie de o realitate
transcendentală (…). Misiunea Bisericii este să aducă umanitatea
păcătoasă la o nouă viaţă în Iisus Hristos (…). 3. Secularizarea
interpretează istoria ca o realitate orizontală şi ca o zonă a activităţii
omeneşti. Această interpretare este de neacceptat în Biserică”56.
Fidelitatea clerului faţă de Iisus Hristos şi Biserică poate

55
Mălina Voicu, op. cit., p. 98.
56
Preot Mihai Himcinschi, Biserica in societate. Aspecte misionare ale Bisericii in
societatea actuală, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, pp. 118-119.
150
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
reduce semnificativ procesul secularizării. Creştinismul are nevoie
de modele de viaţă, de suport moral şi de sprijin religios-social.
De la nivelul Centrelor eparhiale, programele misionar-
pastorale se văd consistente și coerente; de la Sfânta Liturghie, Radio-
Televiziunea „Trinitas”, publicaţiile on-line şi tipărite, asociaţiile
religios-sociale, instituţiile caritative, educaţionale şi culturale şi
până la ora de religie în şcoli, dacă verificăm realitatea vieţii rurale
sau urbane, constatăm că mai este mult de lucru. Dumnezeu este
necunoscut de mulți şi Biserica este văzută ca un loc unde te botezi,
te cununi şi eşti înmormântat. De aceea, misiunea parohiei astăzi
trebuie întărită, dinamizată şi diversificată. Prezenţa la Sfânta
Liturghie din duminici, în raport cu populaţia declarată creştin-
ortodoxă din fiecare parohie de la ţară sau oraş, arată nivelul la care
ne aflăm.
Lipsa majorităţii elevilor şi a tinerilor de la slujbe trebuie să
ne îngrijoreze în contextul în care ei au urmat și urmează orele de
religie în şcoli, iar cele învăţate nu au aplicabilitate în viaţa religioasă.
A-L cunoaşte pe Dumnezeu nu este de ajuns pentru a trăi veşnic; a
face voia Lui înseamnă a transpune credinţa în fapte și a investi în
existența eternă.

151
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
VIII

Misiunea parohiei în contextul schimb[rilor sociale de


ast[zi

D imensiunea misionară a parohiei își are izvorul în


Sfânta Evanghelie și Cincizecime. Mântuitorul
Iisus Hristos, Învățătorul (cf. Matei 23, 8-10) nostru, ne-a învățat
ce să facem pentru a moșteni viața veșnică (cf. Luca 10, 25-37),
iar Sfântul Duh i-a îmbrăcat cu putere (cf. Luca 24, 49) pe Sfinții
Apostoli și pe urmașii lor spre a vesti Evanghelia la toată lumea:
„Mergeți în toată lumea și vestiți Evanghelia la toată făptura. Cel
ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va
osândi” (Marcu 16, 15-16).
La începutul Bisericii, cei ce credeau în Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu se adunau în case pentru rugăciune și „frângerea pâinii”.
Primirea Evangheliei și a Botezului a dus la încreștinarea multor
comunități și regiuni.
Sfântul Ignatie Teoforul arată că Biserica este o unitate
alcătuită din episcop, preoţi, diaconi şi credincioşi, unitate dată de
Hristos, care este unit cu Biserica, aşa cum este unit El cu Tatăl1
Activitatea misionară, predica şi slujirea Sfântului Apostol
Andrei pe teritoriul ţării noastre (Scythia Minor), au constituit
fundamentul creştinării strămoşilor şi organizarea de comunităţi
creştine care s-au dezvoltat ulterior, ajungând prin ierarhi și clerul

1
Scrierile Părinţilor Apostolici, Traducere, note şi indici de Pr. Dr. Dumitru
Fecioru, Edit. Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1995, p. 190.
153
† Emilian Lovi,steanul
sfințit la înființarea Episcopiei Tomisului, Callatisului, Halmyrisului
şi al altor centre episcopale, cu martiri, teologi, mănăstiri și mai târziu
parohii, pentru ca peste veacuri să fie organizate cele trei Mitropolii
ortodoxe din Țara Românească, Moldova și Transilvania
Apariţia parohiei, în formele sale rurală şi urbană, se datorează
organizării bisericeşti din antichitatea creştină, la început adunarea
Euharistică fiind prezidată de Episcop înconjurat de preoţi şi diaconi
şi apoi doar de preoţi delegaţi ai episcopilor”2.

1. Misiunea clerului în contextul migra\iei românilor ortodoc§i


Activitățile misionare din parohiile Bisericii noastre au
evoluat în funcție de contextul istoric și de jertfelnicia clerului și a
credincioșilor.
Contextul european, de exemplu, s-a schimbat în ultimii
douăzeci și cinci de ani față de începutul secolului al XX-lea. Atunci
multe țări își dobândeau independența, iar acum prin crearea Uniunii
Europene și globalizare s-a ajuns la diluarea identității, la pierderea
valorilor creștine, a tradițiilor, la secularizarea vieții religioase,
instabilitatea familiei, precum și la înmulțirea prozelitismului și a
fundamentalismului religios.
Migraţia populaţiei româneşti în străinătate nu a fost un
fenomen de amploare până în anul 1990, aşa după cum s-a întâmplat
la popoarele grec sau rus în prima jumătate a secolului al XX-lea.
Căderea regimului comunist și apoi integrarea țării noastre în Uniunea
Europeană au facilitat circulația românilor în diferite zone ale lumii.
Lipsa locurilor de muncă și acutizarea sărăciei au favorizat migrația

2
†Ioannis Zizioulas, Mitropolit de Pergam, Fiinţa eclesială, trad. de Aurel
Nae, Ediţia a I-a, Edit. Bizantină, Bucureşti, 1996, pp. 254-258.
154
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
multor români în țările dezvoltate. Această migrație a determinat o
nouă experiență de viață, dar și o mulțime de probleme sociale și
spirituale.
Viaţa diasporei româneşti se confruntă cu greutatea integrării
într-un nou spațiu comunitar, cu instabilitatea familiei, relativismul
moral și religios, cu dificultatea păstrării demnității și identității
românești ș.a. Un sprijin consistent în păstrarea unei vieți creștine-
românești autentice îl oferă parohiile ortodoxe înființate datorită
înmulțirii prezenței compatrioților noștri în diaspora.
Deoarece, „diaspora e în mod necesar o continuare a vieţii
patriei. Oriunde merge, credinciosul ortodox va rămâne purtătorul al
tradiţiei şi credinţei lui. Un om indiferent religios va purta peste tot
indiferenţa lui”3.
Românul ortodox din străinătate are nevoie de Biserica lui
pentru diferite servicii religioase, de la Sfânta și Dumnezeiasca
Liturghie, Sfintele Taine şi până la Ierurgii. „Asigurarea vieţii
parohiale ortodoxe şi a cultului ortodox în diaspora are ca scop
concret: cultivarea şi menţinerea conştiinţei ortodoxe şi activitatea
sobornicităţii (catolicităţii) Bisericii”4.
Organizarea unei parohii ortodoxe româneşti în străinătate în
vederea desfăşurării activităţilor misionar - pastorale, întâmpină o
mulţime de probleme, cum ar fi:
• identificarea comunităţii româneşti ortodoxe şi puterea
ei de mobilizare şi comuniune în jurul unei biserici;
• posibilitatea construirii unui locaş de cult sau a

3
Protoprezbiter Profesor Dr. Gheorghios D. Metallinos, Parohia. Hristos în
mijlocul nostru, trad. de Pr. Prof. Ioan I. Ică, Edit. Deisis, Sibiu, 2004, p. 136.
4
Ibidem, p. 139.
155
† Emilian Lovi,steanul
împrumutului de la o altă confesiune creştină;
• identificarea unui preot sau tânăr teolog pentru
hirotonie care are dispoziţia şi capacitatea organizării
unei parohii şi a pastoraţiei în condiţiile speciale date;
• găsirea unei locuinţe adecvate preotului şi familiei
sale (gazdă sau locuinţă permanentă);
• capacitatea preotului de a aduna credincioşii în jurul
bisericii la sfintele slujbe;
• programul liturgic care diferă de cel al parohiilor din
ţară; spre exemplu, folosirea unor biserici închiriate
poate schimba programul liturgic, în care Sfânta
Liturghie să fie săvârşită la orele amiezii;
• contactul preotului permanent cu enoriaşii parohiei
(care pot să se afle la sute de kilometri distanţă de
biserică);
• păstrarea tradiţiei creştin–ortodoxe şi a tradiţiilor
populare româneşti în contextul vieţuirii într-un spaţiu
multicultural şi multietnic;
• conştientizarea importanţei vieţii religioase autentice
într-un context al mutaţiei populaţiei pentru o viaţă
materială mai bună;
• raportarea vieţii creştinului român la Dumnezeu şi
Biserică etc.
Pentru o parohie românească şi ortodoxă din diaspora,
priorităţile pastorale ale preotului sunt diferite şi complexe faţă de o
comunitate bisericească din ţară, ţinând cont de problematica expusă
mai sus. Misiunea preoților nu este deloc una ușoară, însă în primul
rând, ea trebuie să aibă în vedere trei lucruri foarte importante: a)
„trezvia sau discernământul teologic și spiritual; b) intensificarea
156
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
vieții duhovnicești; c) predicarea Evangheliei prin fapte concrete
(ortopraxia)”5.
Purtarea de grijă a Bisericii mamă, Patriarhia Română s-a
îngrijit de organizarea de parohii şi eparhii, de trimiterea de preoţi
şi episcopi care să asigure desfăşurarea normală şi necesară a vieţii
religioase bisericeşti.
Pe acest fond al migraţiei românilor în străinătate, Mitropolia
Moldovei şi Bucovinei, prin grija Mitropolitului de atunci,
Înaltpreasfinţitul Părinte Daniel, astăzi Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, a organizat la Iaşi în zilele de 22–23 August, 2005,
Conferinţa preoţească cu tema: „Fenomenul migraţiei din parohii:
şanse, probleme şi perspective pastorale”.
În cadrul acestei conferinţe au fost evidenţiate şansele
migraţiei românilor:
• şanse economice (locuri de muncă mai bine plătite;
ajutorarea familie de acasă);
• şanse cultural–educative (contactul cu alte culturi şi
mentalităţi; învăţarea unei limbi străine; prezentarea
culturii româneşti în străinătate);
• şanse pastoral–misionare (crearea de parohii; prezenţa
unei biserici ortodoxe constituie un act misionar într-
un spaţiu marcat de procesul secularizării; contactul
cu alte religii şi confesiuni creştine reprezintă un prilej
de cunoaștere, dialog, de definire a propriei identităţii,
apoi de respect reciproc şi întrajutorare);

5
†Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Dăruire și dăinuire - Raze și
chipuri de lumină din istoria și spiritualitatea românilor, Ediția a II-a, Edit.
Trinitas, Iași, 2005, p. 391.
157
† Emilian Lovi,steanul
• şanse social–filantropice (păstrarea legăturii cu
parohia din ţară creează premisele unui sprijin pentru
activităţile social-filantropice ale Bisericii; construirea
sau renovarea locaşului de cult; acţiuni umanitare în
caz de calamităţi).
Totodată au fost remarcate şi probleme sau efectele create de
fenomenul migraţiei despre care preoţii sunt datori să țină seama în
slujirea lor pastorală din Biserică:
a). Slăbirea sau chiar distrugerea unităţii familiei
Plecarea unuia dintre soţi în străinătate a creat premisele
săvârşirii unor acte de infidelitate sau chiar a dus la divorţul multor
familii. Plecarea ambilor soţi în străinătate şi plasarea copiilor la
rude sau cunoştinţe au creat probleme afective sau chiar derapaje
sociale (lipsa unei educaţii şi a unei supravegheri atente înlesnind
uneori, săvârşirea de infracţiuni).
b). Ştirbirea demnităţii umane
Din cauza lipsei unui loc de muncă, românul emigrant
acceptă orice fel de muncă care este bine plătită; nerecunoaşterea
diplomelor de studii şi negăsirea unui loc de muncă conform
pregătirii profesionale îl determină pe emigrant să accepte prestarea
unei munci necalificate şi în condiţii uneori inumane; unele firme şi
persoane, sub pretextul oferirii unui loc de muncă în străinătate, fac
trafic de fiinţe umane, obligă la prostituţie, cerşit sau săvârşirea de
infracţiuni. Ulterior, din cauza celor cu un comportament negativ,
şi a mediatizării lor, şi ceilalţi români oneşti au de suferit jigniri şi
tratament discriminatoriu.
c). Efecte demografice şi sociale
Prin plecarea în străinătate în special a tinerilor se produce o
scădere a numărului de locuitori şi o îmbătrânire a populaţiei, mai
158
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
ales la ţară.
Tinerii cu performanţe deosebite la învăţătură sau în profesia
lor sunt tentaţi să-şi caute în străinătate un loc de muncă unde să fie
recompensaţi pe măsura valorii şi a muncii depuse.
d). Pierderea identităţii confesionale
Căsătoria românilor ortodocşi cu persoane din străinătate,
de alte confesiuni, a însemnat uneori trecerea acestora din urmă la
Ortodoxie, alteori pierderea credincioşilor proprii care au renunţat la
credinţa în care au fost botezaţi.
În unele zone din Occident, unde distanţele faţă de parohiale
ortodoxe sunt foarte mari, s-a produs răcirea credinţei unor emigranţi
români, care nu mai participă la slujbe, spovedanie şi împărtăşanie şi
viaţa Bisericii. Alţii au fost ademeniţi cu avantaje materiale pentru a
renunţa la credinţa lor şi a trece la o altă confesiune sau religie.
La aceste probleme existente s-au formulat şi măsuri pastorale
care să atenueze din efectele negative ale migraţiei. Metodele de
pastoraţie ale Bisericii trebuie adaptate în funcţie şi de specificul şi
cazuistica fenomenului emigraţiei.
Măsurile care se impun în această situaţie pot fi următoarele:
• Preotul trebuie să se informeze şi să explice celor care doresc
să emigreze riscurile pe care le presupune o astfel de decizie,
sfătuindu-i să meargă la muncă în străinătate pe căi legale şi
să ţină legătura cu cei de acasă;
• Preotul să-i sfătuiască pe credincioşi despre specificul
confesiunilor cu care vor intra în contact pentru un dialog
reuşit şi puterea de a refuza renunţarea la propria lor credinţă;
• Preotul să aibă o evidenţă a celor plecaţi din parohie
în străinătate şi să menţină o strânsă legătură cu ei prin
intermediul familiei de acasă sau direct pentru sfaturi şi
159
† Emilian Lovi,steanul
îndemnuri părinteşti;
• O atenţie specială trebuie acordată de către preot familiilor
despărţite temporar din cauza emigraţiei unui părinte;
• Dacă cel emigrat se stabileşte în străinătate, preotul ar trebui
să-i dea coordonatele parohiei celei mai apropriate de locul
unde munceşte şi trăieşte și să-l pună în legătură pe preotul
parohiei din străinătate cu credinciosul din zona sa;
• În contextul existenţei unei comunităţi de emigranţi care
doreşte înfiinţarea unei parohii în străinătate, este bine ca
preotul numit de chiriarh să fie originar din aceeași zonă
geografică din care provine majoritatea acelor credincioşi;
• Sunt necesare vizite ale preotului în comunitatea credincioşilor
plecaţi în străinătate, cu binecuvântarea chiriarhilor, pentru a
rezolva anumite probleme în colaborare cu parohul de acolo;
• Este recomandată comunicarea preotului de acasă cu
credincioşii plecaţi în străinătate, prin telefoane, scrisori,
e-mailuri, ş.a. precum și oferirea de obiecte bisericeşti şi cărţi
folositoare pentru viaţa duhovnicească;
• Recomandarea de către preot a ascultării şi vizionării prin
internet şi TV a programelor Radio – Televiziunii Trinitas ale
Patriarhiei Române.
La acestea pot fi adăugate şi alte modalităţi de întărire a
pastoraţiei emigranţilor români ortodocşi care să contribuie la
păstrarea credinţei ortodoxe, a identităţii naţionale şi a demnităţii
umane. Desigur că este necesară o strânsă conlucrare între Stat
şi Biserică, între Biserică şi Instituţiile care se ocupă de migraţia
românilor (Ambasade, consulate, etc.), între parohia din ţară şi cea
din străinătate, între reprezentanţii Bisericii noastre şi reprezentanţii
confesiunilor care-i găzduiesc în locaşurile de cult pe românii
160
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
ortodocşi; între eparhiile din ţară şi cele din străinătate, pentru a găsi
soluţii şi strategii în rezolvarea problemelor generate de emigraţie6.

2. Aspecte ale misiunii preotului în parohia de ast[zi privind


pastora\ia persoanelor bolnave, a alcoolicilor §i a familiilor dezbinate
În cuprinsul unei parohii pot exista enoriaşi bolnavi sau cu
patimi, dependenţi de alcool sau droguri şi familii dezbinate sau
cu probleme de violenţă domestică, astfel încât preotul trebuie să
recurgă la mijloacele şi măsurile pastorale eficiente fiecărei categorii
şi caz în parte pentru a-i readuce la o viaţă normală, sănătoasă şi
la o viaţă de familie creştină şi armonioasă. Deoarece, scopul vieţii
bisericeşti din parohie este îndumnezeirea enoriaşilor săi, după
cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos
trăieşte în mine” (Galateni 2,20).
În viaţa Bisericii „poruncile dumnezeieşti nu sunt altceva
decât „reţete” în lupta vindecării noastre. Dar ele nu sunt vindecare.
Vindecarea e restaurarea sănătăţii noastre duhovniceşti: înserarea
existenţei noastre în harul dumnezeiesc, în Lumina necreată a lui
Dumnezeu (…). Locul spitalului de vindecare trupească îl ia aici
Biserica - Parohia, ca „spital duhovnicesc”, loc de vindecare şi
reabilitare a omului întreg”7.
Despre Biserică, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ea nu este
tribunal de judecată, ci spital pentru vindecare, având în vedere că

6
Din Documentul final al Conferinţei preoţeşti a Arhiepiscopiei Iaşilor cu
tema: „Fenomenul migraţiei din parohie: şanse, probleme şi perspective
pastorale”, susţinută în Aula Sanctus Stephanus Magnus a Centrului de
Conferinţe Providenţa, Iaşi, 22-23 August 2005.
7
Protoprezbiter prof. dr. Gherghios D. Metallinos, op. cit., p. 25.
161
† Emilian Lovi,steanul
întemeietorul ei, Mântuitorul Iisus Hristos, i-a slujit pe oameni, i-a
vindecat şi înviat pentru viaţa veșnică.
În acelaşi sens părintele Metallinos învaţă: „Credinciosul
se integrează în viaţa parohiei ca să se vindece de boala inimii
lui, reorientând-o şi făcându-se „templu” – sălaş al Duhului Sfânt
(…). Clericul vindecat vindecă prin aceea că îi învaţă pe fiii lui
duhovniceşti modul vindecării şi devine „îndrumător” şi „catehet” al
lor în baza experienţelor lui. Parohia care nu învaţă modul vindecării,
ci se ocupă cu alte lucruri şi scopuri, nu poate să mântuiască, să
călăuzească la îndumnezeire şi nu-şi are, ortodox vorbind, o raţiune
a existenţei ei. În acest punct stă toată problema parohiilor noastre”8.
Într-adevăr, viaţa parohială de azi şi preocuparea unor preoţi
de ajutorare a celor bolnavi lasă de dorit.
Privind în istoria Bisericii, identificăm o mulţime de clerici
înzestraţi cu darul vindecării de boli. Mai sunt şi astăzi, dar foarte
puţini prin comparaţie cu alte vremuri. Sfântul Nectarie de la Eghina
şi Sfântul Luca al Crimeei, ș.a. arată faptul că darurile vindecării pot
fi întâlnite la clericii de astăzi, însă depinde de starea harică a inimii
şi a conlucrării lor cu Duhul Sfânt.
Rolul preotului în pastoraţia enoriaşilor bolnavi este însemnat,
iar drumul către vindecarea lor sufletească şi trupească necesită multă
jertfă şi dragoste.
Părintele duhovnicesc poate folosi mai multe elemente care
să constituie atitudinea sa faţă de persoanele bolnave, pentru a le
veni în ajutor.
Primul element este compătimirea, dorința de a suferi
împreună cu cel bolnav. „Această compătimire presupune din partea

8
Ibidem, p. 30.
162
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
părintelui duhovnicesc faptul de a simţi moral, am putea spune de a
simţi chiar fizic, durerea fratelui care devine astfel la fel de dureroasă
ca şi pentru acesta (…), de a asuma împreună cu acesta suferinţa lui,
angoasele lui care devin realităţi interioare personale (…)”9.
Se poate considera că adevărata compătimire este în acelaşi
timp un gest de dragoste şi un act liturgic; este rodul dragostei
adevărate, a dragostei care nu judecă, aşa cum o descrie Sfântul
Apostol Pavel la I Corinteni 13, 7: „Dragostea toate le suferă, toate
le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” şi este în acelaşi timp
rodul ascultării”10.
Cel de-al „doilea element al paternităţii spirituale este
ascultarea.
Ascultarea trebuie să fie cu multă luare aminte pentru a fi cu
adevărat în „sintonie” (pe aceeaşi lungime de undă) cu bolnavul şi
aceasta este condiţia esenţială pentru a diminua riscul de a acţiona în
virtutea unor prejudecăţi stricăcioase care ar duce la imposibilitatea
de a percepe cu adevărat mesajul şi a influenţa astfel în mod negativ
comportamentul sau sfaturile care se impun (…). Ascultarea trebuie
să fie, în acelaşi timp, smerită şi să nu fie ispitită şi să nu existe ispita
acaparării sufletului respectiv – rolul paternităţii spirituale nefiind
acela de a rezolva neapărat problemele, ci de a fi mijlocitoare, de a fi
punte de legătură între bolnav şi Dumnezeu”11.
Ascultând pe cel bolnav şi oferindu-i sfaturile potrivite şi

9
Dominique Beaufils, Credinţa ta te-a mântuit – o viziune ortodoxă asupra
bolii şi a morţii, trad. din franceză de către Pr. Lector Dr. Adrian Dinu şi
Asistent Dr. Claudia Dinu, Edit. Trinitas, Iaşi, 2009, p. 186.
10
Ibidem, pp. 187-188.
11
Ibidem, pp. 188-189.
163
† Emilian Lovi,steanul
necesare, preotul poate să-l scape de căderea în deznădejde, de a se
întreba de ce Dumnezeu i-a dat acea boală şi de a ajunge până la a-şi
dori moartea.
În aceste situaţii, la elementele subliniate mai sus se adaugă
rugăciunea, pomenirea la Proscomidie, la Taina Sfântului Maslu, la
slujbele Bisericii, rugăciunea familiei şi a parohiei pentru cel bolnav.
Preotul trebuie să aibă în vedere „Mai întâi rugăciunea pentru
cel bolnav, cerând, aşa cum o poate el însuşi, vindecarea, dar, fiind în
acelaşi timp deschis spre împlinirea voii dumnezeieşti”12.
Rugăciunile Bisericii au vindecat mulţi bolnavi, încât cu
cât se roagă mai mulţi preoţi şi credincioşi cu atât va fi mai bine
pentru un bolnav: „De este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii
Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele
Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul
îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (Iacob 5, 14–15).
Mântuitorul Iisus Hristos a vindecat foarte multe persoane,
însă nu i-a vindecat pe toţi şi nu a înlăturat suferinţa de pe pământ,
pentru ca oamenii să primească mântuirea şi prin efortul personal.
Desigur că nu orice suferinţă aduce salvarea pentru viaţa
veşnică, ci numai cea asumată în Hristos, cu gândul la Crucea şi
Jertfa Lui.
În slujirea enoriaşului bolnav, preotul trebuie să caute să-l
aşeze în permanentă legătură cu harul lui Dumnezeu, în conlucrare
spere binele lui.
Pocăinţa, postul, rugăciunea, împărtăşirea cu Sfintele Taine
aduc vindecare sufletului şi chiar trupului.
Diversitatea bolilor îl poate pune pe preot în încurcătură, de

12
Ibidem, p. 196.
164
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
aceea responsabilitatea sa de păstor al turmei este grea, după cum
spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur mai ales atunci când nu cunoaşte
cele dinlăuntru ale bolnavului: „Iar dacă ajunge să cunoască boala,
atunci greutatea este și mai mare, că preotul nu are atâta putere pentru
vindecarea oamenilor, câtă putere are păstorul pentru vindecarea
oilor. Şi aici trebuie să lege, să oprească de la mâncare, să ardă, să taie.
Dar nu stă în puterea preotului ca bolnavul să primească leacurile, ci
în puterea celui bolnav”13. Şi continuă citându-l pe Sfântul Apostol
Pavel care spunea corintenilor: „Că nu avem stăpânire peste credinţa
voastră, ci suntem împreună lucrători la bucuria voastră” (II Corinteni
1, 24).
Rugăciunea, pe lângă medicaţie, are un rol important şi în
tratarea bolilor psihice. Foarte multe persoane sunt afectate astăzi
de boli psihice; acestea, aflându-se în poziţii sociale importante, pot
afecta alte persoane și parcursul lor în viață. Ajutat fiind de familia
bolnavului şi de alte persoane pregătite, preotul poate fi un sprijin
real în tratarea şi vindecarea unor astfel de bolnavi.
Biserica primeşte pe toţi bolnavii, iar acolo unde există o
capelă pentru spital se vede mai mult suferinţa, credinţa, neputinţa şi
ajutorul nădăjduit de la Dumnezeu.
Atât preoţii din parohii cât şi cei din capelele de spital au la
îndemână metode şi mijloace pentru pastoraţia bolnavilor.
Între mijloacele care pot fi folosite în alinarea suferinţei şi
înţelegerea sensului bolii, dar şi a vindecării avem:
• „Rugăciunea; ca mijloc de pastoraţie, rugăciunea este

13
Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigore de Nazianz şi Sfântul Efrem
Sirul, Despre preoţie, traducere, introducere, note şi un Cuvânt înainte de Pr.
Dumitru Fecioru, Edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, pp. 44 – 45.
165
† Emilian Lovi,steanul
accesibilă preotului, dar şi creştinului”14. Biserica a aşezat la
îndemâna preotului rugăciuni pentru bolnavi, Taina Sfântului
Maslu ş.a. Rugăciunea atenuează suferinţa, şi împreună cu
credinţa devine vindecătoare (cf. vindecărilor săvârşite de
Domnul nostru Iisus Hristos).
• „Citirea Sfintei Scripturi. Un rol deosebit în viaţa creştinului
îl are citirea Sfintei Scripturi, pentru că ea reprezintă Cuvântul
lui Dumnezeu relevat (…). În Sfânta Scriptură sunt multe
relatări ce ne ajută să înţelegem mai clar iconomia mântuirii
şi rolul nostru în viaţa trupească”15.
• Postul. Preotul să-i îndemne după caz, pe cei bolnavi să
postească, pentru că „Postul este foarte important în urcuşul
nostru duhovnicesc, dar, mai ales, poate fi leac de vindecare
a bolilor. Chiar boala în sine poate fi prilej de postire, omul
bolnav fiind nevoit să se abţină de la multe lucruri care poate
înainte îi făceau plăcere”16.
Există și posibilitatea ca „aducând suferințe asupra omului,
diavolul vrea să-l facă să-și piardă nădejdea în Dumnezeu, să se
ridice împotriva Lui și, în cele din urmă, să se lepede de El, așa cum
bine se vede în Cartea lui Iov și așa cum arată toți Părinții”17.
Sfintele Taine ale Pocăinţei şi Euharistiei sunt „mijloace de
pastoraţie care vin în ajutorul celor bolnavi”18, al celor care suferă.
14
Diacon Dumitru Bogdan Bădiţă, Pastoraţia bolnavilor, Edit. Cuvântul
Vieţii, Bucureşti, 2012, p. 127.
15
Ibidem, p. 153.
16
Ibidem, p. 137.
17
Jean-Claude Larchet, Dumnezeu nu vrea suferința omului, trad. de Marinela
Bojin, Edit. Sofia, București, 2008, p. 56.
18
Diacon Dumitru Bogdan Bădiţă, op. cit., p. 139.
166
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
Importanţa Pocăinţei, a iertării păcatelor este arătată de
Mântuitorul Iisus Hristos: „(…) Fiule, iertate îţi sunt păcatele”
(Marcu 2,5). Şi apoi i-a zis: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa
ta” (Marcu 2,11).
Mărturisirea păcatelor prilejuieşte curăţirea sufletului
şi uşurarea trupului de povara lor, pregătind persoana pentru
împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului care sunt dătătoare de
viaţă: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă
veşnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6,54).
În pastoraţia persoanelor bolnave, preotul poate să folosească
următoarele metode sau mijloace:
• „valorificarea prezenţei bolnavilor în cadrul comunităţii,
având conștiința că persoana aflată în suferinţă este un membru
care are nevoie maximă de atenţie şi căruia trebuie să i se
acorde importanţă pentru a nu se simţi izolat şi „nefolositor”;
• sensibilizarea tuturor credincioşilor faţă de bolnavi, singuri
sau în fază terminală;
• apropierea de enoriaşii bolnavi internaţi în spitale, cu scopul
de a se simţi în mod efectiv parte a comunităţii;
• realizarea unor cateheze specifice, adresate tuturor
credincioşilor, la diferite ocazii;
• promovarea iniţiativelor liturgice şi catehetice pentru cei
bolnavi, inclusiv organizarea de pelerinaje la bisericile care
adăpostesc Sfinte Moaşte;
• grija familiei ca bolnavilor să li se administreze Sfânta
Împărtăşanie înainte ca boala să se agraveze, şi cu atât mai
mult, înainte ca aceştia să fie transportaţi la spital”19.

19
Ibidem, p. 143.
167
† Emilian Lovi,steanul
Cultivarea virtuţilor enoriaşilor de către preot şi pregătirea
lor pentru întâmpinarea eventualelor boli ajută foarte mult în
depăşirea momentelor de suferinţă având astfel credinţă şi nădejde
în Dumnezeu și viața veșnică.
Vorbirea despre pătimirile Domnului şi conştientizarea
enoriaşilor cu privire la rostul vieţii, al bolii şi al suferinţei şi la
faptul că viaţa nu se termină la mormânt, sunt învăţături necesare în
predicile, în sfaturile şi catehezele rostite de preot.
Acum când pensiile şi salariile sunt mici, când medicamentele
sunt foarte scumpe şi bolile s-au înmulţit, preotul are datoria să
organizeze permanent programe de prevenire a îmbolnăvirilor
enoriaşilor.
Asistenţa religioasă (prin rugăciuni, spovedanie, împărtăşanie,
Taina Sfântului Maslu, închinarea la Sfintele Moaşte ale Sfinţilor
vindecători de boli), asistenţa alimentară (consumul de alimente
naturale şi nealterate, postirea şi respectarea unui echilibru alimentar),
asistenţa medicală (cercetarea enoriaşilor din punctul de vedere al
sănătăţii trupeşti; recomandarea la medic; transportul la spital al
enoriașilor; medicina naturistă; încredinţarea enoriaşilor bolnavi
unor medici specialişti), cercetarea bolnavilor (acordarea de sfaturi,
încurajări, oferirea de medicamente potrivite bolii, încurajarea unor
voluntari din parohie care să cerceteze persoanele bolnave) sunt
câteva din preocupările necesare ale preotului paroh faţă de enoriaşi.
Între bolile care trebuie tratate şi vindecate se numără şi
patimile. În fiecare parohie aproape, se regăsesc persoane cu patima
consumului de alcool sau alte patimi (fumat, droguri, ş.a.).
Se pomeneşte de „vin” în Sfânta Scriptură în peste 200 de
versete, însă el trebuie consumat cu discernământ pentru a avea
efectul rostit de Psalmistul David: „Şi vinul veseleşte inima omului”
168
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
(Psalmi 103,16).
Într-o ţară ca a noastră, unde se cultivă în multe zone viţa de
vie, există ispita ca apa să fie înlocuită cu vinul, iar mulţi oameni
să devină alcoolici, patimă ce se află la originea săvârșirii multor
păcate.
Pastoraţia enoriaşilor dependenţi de alcool necesită multă
răbdare, înţelepciune şi perseverenţă din partea preotului şi a familiei
celui aflat în cauză.
„Recuperarea unei persoane dependente de alcool sau droguri
se referă la „recâştigarea” abilităţilor de funcţionare în societate
fără a mai depinde de alcool sau droguri, astfel spus, revenirea la
funcţionarea normală în societate”20.
Într-o parohie unde sunt persoane alcoolice, preotul va gândi
un program de tratament din care nu trebuie să lipsească: rugăciunea;
discuţiile despre alcool şi consecinţele lui negative; despre boala
alcoolismului; îndepărtarea alcoolului din preajma bolnavului;
învăţarea unor căi de a face faţă lipsei de alcool şi a stresului; dirijarea
spre activităţi diverse care să-i umple timpul21.
Observăm cu toţii că foarte multe persoane dependente de
alcool de la oraşe şi sate nu sunt tratate corespunzător, mai mult, sunt
lăsate în situaţia în care se află. Cel mai mult suferă familia, care se
simte neputincioasă în a rezolva cazul intern şi mai ales consecinţele
comportamentului unui alcoolic. De aceea, intervenţia preotului este
mai mult decât necesară în aceste situații.

20
Floyd Frantz, Cum tratăm alcoolismul – manual pentru uzul preoţilor şi al
medicilor, trad. din limba engleză de Nicoleta Amariei, Edit. Trinitas, Iaşi,
2007, p. 31.
21
Ibidem, pp. 32–35.
169
† Emilian Lovi,steanul
Preotul poate folosi diverse mijloace în tratarea alcoolismului,
implicând persoane şi instituţii abilitate, şi parohia:
• să-i informeze pe enoriaşi despre alcool şi droguri
prin pliante şi materiale tipărite, cu privire la pericolul
consumării lor şi la consecinţele negative ale acestora;
• să coopteze în acţiuni „Centre de tratament”, medici
specialişti;
• să iniţieze programe de recuperare a persoanelor
dependente de alcool şi droguri;
• să înfiinţeze un centru de recuperare cu concursul
voluntarilor şi al persoanelor calificate în tratarea unor
astfel de afecţiuni;22
• şi nu în ultimul rând să-i reintegreze în mijlocul
enoriaşilor care participă la slujbele Bisericii,
determinându-i să se implice în activităţile parohiei,
în acest fel făcându-i să conștientizeze faptul că sunt
utili şi necesari în viaţa comunităţii.
Se vehiculează în societatea românească acuzele unora că sunt
prea multe biserici și prea puține spitale și școli. Subliniem faptul
că nu Biserica Ortodoxă Română este vinovată pentru această stare
și situație. În ultimii două zeci și cinci de ani, Biserica prin clerul
ei a săvârșit cu prioritate activități necesare pentru o mai adecvată
pastorație și misiune în rândul credincioșilor. A construit biserici,
dar a construit și organizat și clinici medicale, spitale, azile, cantine
sociale, grădinițe etc. Din statisticile oficiale reiese care este situația
din țara noastră prin comparație cu alte state. De exemplu, în Statele
Unite ale Americii există un spital la 62 de lăcașuri de cult (350.000

22
Ibidem, pp. 124–125.
170
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
de biserici la 5.500 de spitale), în Suedia un spital la 41 lăcașuri de
cult (97 de spitale la 4.000 de biserici), iar în România un spital la
40,6 lăcașuri de cult (un spital la 43 de mii locuitori; 453 de spitale
și 18.436 de lăcașuri ale tuturor cultelor și religiilor).
Slujitorii Bisericii au învățat să zidească lăcașuri de cult și
să le poarte de grijă, preocupându-se astfel în mod primordial de
sufletul creștinilor. Aceasta înseamnă o bună chivernisire a ajutorului
primit de la enoriași sub diferite forme. Fiecare instituție trebuie să
fie responsabilă în activitățile ei conform specificului și atribuțiunilor
sale. Altfel se creează confuzie, canalizându-se acuzele la adresa
unei instituții divino-umane care lucrează pentru binele poporului
român, pentru însănătoșirea lui spirituală și fizică.
În contextul actual, se pune problema nu numai a pastoraţiei
persoanelor bolnave sau dependente de alcool şi droguri, ci uitându-
ne în jur şi observând că societatea românească a fost canalizată
să devină o „societate de consum”, preotul se vede determinat să
gândească şi un program pastoral pentru enoriaşii lacomi după
bogăţii sau zgârciți şi nemilostivi.
Iubirea de putere naşte dorinţa de a acumula averi, care
propulsează persoana într-o funcţie înaltă de unde poate dirija şi
exploata sentimentele şi forţa de muncă a oamenilor spre alimentarea
plăcerilor personale şi satisfacerea unor capricii.
Zgârcenia apare şi la persoanelor bogate şi la cele sărace,
încât de foarte multe ori îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos, „Fiţi
milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6,36), rămâne
fără răspuns.
Consumul exagerat de cele materiale bulversează omul, iar
„atașamentul de lucrurile materiale are o caracteristică mai pregnantă:
ea duce la lipsa de încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă
171
† Emilian Lovi,steanul
de lume şi faţă de oameni, iar consecinţa acesteia este chiar negarea
existenţei lui Dumnezeu”23.
Atât în Sfânta Scriptură, cât şi în scrierile Sfinţilor Părinţi,
găsim sfaturi necesare comportamentului adecvat faţă de lumea
materială, şi ferirea de păcatele „iubirii de arginţi”, al lăcomiei şi
zgârceniei.
Între cele opt păcate capitale se numără şi lăcomia, iubirea
de arginţi, mândria ş.a. Aşadar, Părinţii Bisericii au descris şi
tratat corespunzător păcatele pentru a ne învăţa pe noi să prevenim
săvârşirea şi îmbolnăvirea prin ele în vederea păstrării sănătăţii
sufleteşti şi trupeşti.
În ceea ce priveşte pastoraţia enoriaşilor lacomi şi zgârciţi,
este necesar ca preotul să fie în primul rând un model adevărat de
organizare a vieţii familiale şi de cumpătare prin cuvânt şi faptă.
Îmbogăţirea materială excesivă a preotului duce la pierderea
credibilităţii în faţa enoriaşilor, uitând de faptul că misiunea
preoţească este de origine divină, iar manifestarea ei are ca model
viaţa şi faptele Mântuitorului Iisus Hristos. Orientarea preponderentă
a preotului spre viaţa materială „poate aduce prejudicii Bisericii ca
instituţie”24.
Alături de exemplul personal, preotul poate folosi ca mijloace
pastorale: predica despre bogăţie şi sărăcie; coordonarea faptelor
milostive; combaterea cerşetoriei prin încadrarea în locuri de
muncă, ş.a.; programe educaţionale pentru copii, tineri şi vârstnici;
susţinerea incluziunii sociale a cerşetorilor; echilibrarea vieţii

23
Aurelian Nicolae Iftimiu, Patima lăcomiei de averi şi pastoraţia celor
zgârciţi, Edit. Cuvântul Vieţii, Bucureşti, 2014, p. 15.
24
Ibidem, p. 121.
172
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
materiale pentru cei bogaţi; Taina Spovedaniei; vizite pastorale;
organizarea de cantine sociale; organizarea de centre de zi pentru
copii şi bătrâni; organizarea de centre de consiliere; organizarea de
pelerinaje din care şi cei bogaţi şi cei săraci să înveţe mai bine ce
înseamnă iubirea de aproapele şi să vadă diversele straturi sociale şi
că omul nu moşteneşte lumea aceasta25.
În concluzie, constatăm că misiunea preotului în parohie este
foarte complexă în activități, dacă dorim să avem familii cât mai
sănătoase şi comunităţi creştine care să-L aibă în centrul vieţii şi
preocupărilor pe Dumnezeu.
Dar ea nu este o misiune imposibilă, deoarece mijloacele
pastorale amintite pot fi folosite eficient pentru a-i sprijini pe enoriaşi
în prevenirea îmbolnăvirii şi tratarea celor afectaţi.
Credinţa în Dumnezeu, dragostea faţă de semeni şi rugăciunea
însoţită de fapte bune vor da roade şi speranţe pentru parohii sănătoase
şi o ţară orientată spre valorile creştine netrecătoare.

3. P[storii duhovnice§ti - modele de via\[ pentru enoria§ii de


ast[zi
În vederea săvârșirii unei misiuni rodnice în parohii, avem
nevoie de preoți buni, de păstori care să fie modele de viață și slujire
în Biserică, familie și parohie, pentru comunitate.
Subliniind responsabilitatea slujitorilor Bisericii pe care a
întemeiat-o pentru a-I continua activitatea, Mântuitorul Hristos ne-a
atenţionat că „Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale”
(Ioan 10,11).
Parohia a reprezentat locul de plecare, de naștere și de

25
Ibidem, pp. 123–124.
173
† Emilian Lovi,steanul
formare, a marilor păstori şi duhovnici ai ţării, preoţi sau monahi. Ei
s-au remarcat printr-o viață cu totul exemplară, prin predici și sfaturi
duhovnicești, prin scrieri și prin împlinirea învățăturii Evangheliei
propovăduite. Vom vorbi mai pe larg despre lucrarea exemplului
vieții marilor duhovnici monahi în capitolul imediat următor.
În parohie, preotul trebuie să-i caute pe enoriași, să-i
cunoască și să păstreze o legătură părintească și de comuniune cu
ei. Cunoașterea acestora creează premisele reușitei lui în pastorație,
după modelul Domnului Hristos: ,,Eu sunt păstorul cel bun și cunosc
pe ale Mele și ale Mele Mă cunosc” (Ioan 10,14).
Biserica noastră a dat poporului român mulți păstori de
suflete, buni, cu dragoste și jertfelnicie pentru binele și mântuirea
credincioșilor.
Urmând el însuși exemplul marilor duhovnici ai poporului
român, preotul paroh poate deveni păstor și slujitor model și vrednic
urmaș al lui Hristos în Biserica Sa, care potrivit cuvintelor Sfântului
Apostol Pavel cheamă creștinii la sfințenie ca bogăție de roade ale
Duhului Sfânt în om: „iar roada Duhului este dragostea, bucuria,
pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința,
blândețea, înfrânarea, curăția” (Galateni 5, 22-23).
Una dintre vocațiile poporului român a fost și este și aceea de
a naște sfinți; iar, parohia, alături de mănăstire, este unul din locurile
unde creștinul luptă pentru a fi înveșmântat în lumina sfințeniei lui
Dumnezeu.

174
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
IX

Misiunea m[n[stirii într-o societate româneasc[ în


schimbare

D e-a lungul existenței monahismului creștin în


istorie, unii au înțeles rostul lui în Biserică, iar
alții i-au ignorat sau contestat eficiența într-o societate umană în
permanentă schimbare. Tradiția monahală și literatura bisericească
dedicată acestui mod de slujire a lui Dumnezeu în Biserică abundă
și descoperă lumii însemnătatea și contribuția monahismului la
dezvoltarea vieții bisericești și la păstrarea învățăturii transmise de
Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
În ultimii aproape 1700 de ani, fiecare epocă istorică și-a
pus problema existenței mănăstirilor și monahismului în societatea
considerată „modernă”, interogându-se cu privire la justificarea
sensului vieții monahale. Crizele sociale și religioase au determinat
aceeași atitudine față de monahism. Și în trecut ca și în prezent,
cercetătorii și credincioșii obiectivi au ajuns la concluzia că
monahismul își are rădăcina și sursa în Evanghelie, că el s-a integrat
natural în viața Bisericii și nu reprezintă o fugă din lume, ci o
vocație asumată liber din dorința desăvârșirii creștine și a dobândirii
nemuririi în slava lui Dumnezeu.
„Anul omagial al misiunii parohiei și mănăstirii azi” - 2015
în Patriarhia Română ne determină să reflectăm mai profund în acest
capitol la însemnătatea monahismului creștin-ortodox în istorie, la
misiunea pe care şi-a asumat-o și la problemele cu care se confruntă
175
† Emilian Lovi,steanul
astăzi în România sau în alte țări din lume, și să încercăm o abordare
tradițională și contemporană a acțiunilor sale misionare într-un
context social nou.
Monahii sunt oameni și slujitori, de aceea „călugării trebuie
să devină prieteni ai oamenilor, precum a fost Iisus. Ai tuturor
oamenilor (prin rugăciune n.n.). Cât despre mănăstiri ele trebuie să
fie locul unde să strălucească prietenii generoase, integral dispuse la
slujire. Din punct de vedere practic, mănăstirile trebuie să furnizeze
o asistență dezinteresată, alcătuită din sacrificiu și din dăruire”1.
Alături de comunitățile parohiale, mănăstirile au desfășurat
de-a lungul veacurilor o bogată activitate misionară în vederea
propovăduirii Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos, dar și a
apărării adevărului de credință. Îndemnul Fiului lui Dumnezeu către
ucenicii Săi, „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la
toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce
nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 15-16) a rămas valabil și pentru
urmașii apostolilor, fie ei preoți sau monahi.
Despre viața monahală se poate spune că „este un mod aparte
de a căuta desăvârșirea creștină prin mărturisirea deplină a opțiunii
de a urma lui Hristos în sfințenia Bisericii. Aceia care optează pentru
a viețui împreună cu Hristos în sfințenia comunității ecleziale și-
au asumat impresionanta responsabilitate de a se face purtători de
Hristos, hristofori, în libertatea oferită de această stare”2. Fără a

1
Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tradiție și libertate în
spiritualitatea ortodoxă, Edit. Pronostic SRL, București, 1995, p. 302.
2
Pr. Drd. Augustin Rusu, Dimensiunile duhovnicești-spirituale ale
monahismului ortodox, în rev. „B.O.R.”, anul CXIV, nr. 7-12, 1996, p. 361.
176
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
exagera, ci observând caracteristicile monahismului, îndrăznim să
afirmăm că „Cel care a făcut începutul vieții monahale este însuși
Mântuitorul Iisus Hristos, Care a dat o valoare aparte acestei înalte
vieții spirituale, duhovnicești, deschizând drumul spre desăvârșire”3.
Ne aducem aminte astfel de atitudinea Domnului Hristos față de
tânărul bogat din Evanghelia de la Matei (cap. 19, v. 16-22), care
împlinise toate poruncile, dar care, pentru a fi desăvârșit, mai trebuia
să se desprindă și de bogățiile pe care le deținea. Domnul Hristos
i-a zis: „Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te vinde averea ta, dă-o
săracilor și vei avea comoară în cer, după aceea, vino și urmează-Mi”
(Matei 19, 21).
După învățătura Evangheliei și tradiția monahală, cei care
doresc să devină monahi trebuie să parcurgă trei etape: chemarea,
renunțarea și urmarea. Adică să simtă chemarea vocațională, să
renunțe la lume și să-I urmeze lui Hristos până la capăt (cf. Matei
16,24).
„În fiecare om, fie el creștin sau de altă religie, care trăiește
pe pământ trebuie să existe ceva monahal. Când Iisus Hristos a
spus: „Cel ce iubește pe tatăl sau pe mama sa mai mult decât pe
Mine, nu este vrednic de mine” (Matei 10,37) sau „... Să te lepezi
de tine, să-ți iei crucea și să-mi urmezi Mie” (Matei 16, 24) sau „Fiți
desăvârșiți, precum Tatăl desăvârșit este” (Matei 5, 48), nu a adresat
aceste cuvinte unor monahi, deoarece pe vremea aceea nu exista
viață monahală”4. Erau porunci, îndemnuri adresate fiecărui om,

3
Ibidem, p. 363.
4
Arhimandrit Roman Braga, Cuvânt înainte la cartea părintelui Nicolas
Stebbing, Purtătorii Duhului – duhovnicie și duhovnici în Ortodoxia
177
† Emilian Lovi,steanul
inclusiv celor căsătoriți. Virtuțile monahale despre care vorbesc atât
de frumos Părinții Bisericii, „precum smerenia, ascultarea, curăția,
răbdarea și chiar neîngrijirea de cele materiale, sunt calități spirituale
ale oricărei familii adevărate. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că
ne amăgim mult dacă credem că unele lucruri sunt pentru laici, iar
altele pentru călugări”5. Chiar dacă sunt două căi ce duc la aceeași
Împărăție, virtuțile enunțate mai sus sunt valabile atât pentru monahi
cât și pentru laici.
Cunoaștem faptul că între membrii Bisericii, la loc de cinste
și având mari responsabilități în viața și în lucrarea Bisericii creștine,
sunt toți cei care și-au consacrat întreaga viață Mântuitorului Iisus
Hristos, adică monahii și monahiile. „Reprezentând o formă de
viață creștină întemeiată pe o vocație duhovnicească deosebită,
monahismul, participând la viața și lucrarea Bisericii în lume,
și-a adus contribuția lui deosebită la apărarea dreptei credințe,
la dezvoltarea și îmbogățirea spiritualității ortodoxe, precum și la
slujirea socială și pastorală a lumii și societății fiecărui timp”6.
Istoricii bisericești spun că „Monahismul a apărut în isto-
rie ca o nouă dimensiune a vieții în Hristos, atunci când în lumea
creștină au apărut tendințe de diminuare și uitare a valorilor morale
creștine specifice”7. În cuprinsul său, monahismul este organizarea
bisericească a practicii sfaturilor evanghelice (din care trei ies în evi-

românească, trad. în română de pr. Dan Sandu, Edit. Deisis, Sibiu, 2005, p. 5.
5
Ibidem.
6
Pr. Prof. Dumitru Radu, Învățătura despre Biserică, în „Îndrumări Misionare”,
Edit. I.B.M.B.O.R., București, 1986, p. 405.
7
Pr. Drd. Augustin Rusu, op. cit., p. 364.
178
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
dență: sărăcia de bunăvoie, fecioria și ascultarea desăvârșită), pentru
călăuzirea spre desăvârșirea creștină a celor ce au ales această cale.
Distincția și „frumusețea vieții monahului își au sursa în spe-
cificul sfatului față de poruncă”8. Poruncile Domnului sunt obli-
gatorii pentru toată lumea, iar a lor „împlinire e necesară pentru
mântuire, pentru menținerea în iubirea față de Dumnezeu și față de
aproapele”9; „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care
Mă iubește; iar cel ce Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu
și-L voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21). Sfaturile evan-
ghelice cer renunțarea totală la lume pentru a-L urma liber pe Hris-
tos, ele sunt „îndemnuri ce fac apel la voința noastră, spre realizarea
unui bine mai înalt a cărui țintă este desăvârșirea iubirii”10; „Nu iu-
biți lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubește lumea, iubi-
rea Tatălui nu este întru el; pentru că tot ce este în lume, adică pofta
trupului și pofta ochilor și trufia vieții nu sunt de la Tatăl, ci sunt din
lume” (1 Ioan 2, 15-16).
În consecință, „Viața monahului constă în întruchiparea reală
a celor trei sfaturi: 1. sărăcia de bună voie; 2. fecioria (castitatea);
3. ascultarea desăvârșită, numite sfaturi evanghelice, fiindcă își au
temeiul în Evanghelia Mântuitorului, și sunt un bun specific moralei
evanghelice.
1. Sfatul sărăciei de bună voie are temei în înseși cuvintele
Mântuitorului Hristos: „De voiești să fii desăvârșit”
(Marcu 10, 21; Matei 19,21).

8
Pr. Prof. Dumitru Radu, op. cit.
9
Ibidem.
10
Ibidem.
179
† Emilian Lovi,steanul
2. Sfatul fecioriei este recomandat de Hristos cu ocazia
discuției cu fariseii și cu apostolii asupra divorțului; mai
vorbește și despre fameni (Matei 19.10; 19,12).
3. Sfatul ascultării reiese din spiritul general al învățăturii
lui Hristos: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să
se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”
(Matei 16,24; 10, 37-38, Luca 14, 26).
„Lepădarea de sine înseamnă renunțarea la eu-ul propriu, la
orgoliul personal, la dorința de stăpânire. Iar urmarea lui Hristos este
dăruirea totală în ascultare față de El”11.
Voturile în monahism vin adânc din istorie și s-au născut din
nevoia de ordine, în momentul când s-a trecut de la viața eremitică la
cea de obște, în mănăstiri mici și apoi mai mari. Voturile monahale
sintetizează pentru monah ceea ce am putea numi „sistemul de luptă
împotriva celor șapte gânduri ale răutății”, cum le numește Sfântul
Ioan Casian.
1. Ascultarea înseamnă a nu te încrede în tine, ea trebuie să
fie absolută, dar poruncile nu trebuie să fie absurde.
2. Sărăcia de bună voie este privită ca virtute, ca normă de
viață, ca ideal de realizat și nu ca situație de înlăturat. Ea
nu este o evadare de la datoria de a munci.
3. În Ortodoxie, votul castității este rezervat în mod
obligatoriu monahilor, preoții fiind liberi să se căsătorească
sau să nu se căsătorească.
„Având în vedere experiența duhovnicească pe care Biserica
o păstrează în perioada apostolică și patristică, monahii trăiesc în

11
Ibidem, pp. 406-407.
180
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
mănăstiri, potrivit unor rânduieli speciale”12. Între părinții de seamă
ai monahismului creștin să-i amintim aici pe Sfântul Pavel din Teba,
Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Macarie Alexandrinul, Sfântul
Macarie Egipteanul, care sunt reprezentanții părinților anahoreți
(eremiți, pustnici); Sfântul Pahomie cel Mare, Sfântul Vasile cel
Mare, Sfântul Benedict de Nursia, Sfântul Ioan Casian sunt părinții
vieții monahale de obște (viețuire în mănăstire), ce pot fi consideraţi
cu toții părinți misionari ai Bisericii.
În spațiul românesc de astăzi, monahismul ortodox a prins
rădăcini încă din timpul Sfinților Părinți, fiind atestată documentar
existența unor mănăstiri în Scythia Minor; mai târziu, în Evul Mediu,
monahismul avea să se dezvolte în Ţările române îmbogățind viața
bisericească și istoria neamului nostru.
„Poporul român are vocație monahală specială care merge
înapoi”13, până în primele secole creștine, după propovăduirea
evangheliei de către Sfântul Apostol Andrei pe teritoriul țării noastre.
În acele vremuri, mulți creștini din zona Dobrogei au ales viața
monahală, între care s-au distins Sfântul Ioan Casian (cca 360-435),
Sfântul Dionisie Exiguul (470-545), Sfântul Gherman (cca 368-415),
„călugării sciți”. Împreună cu unii episcopi ai Tomisului, aceștia sunt
primii monahi misionari cunoscuți de la noi, angajați în problemele
de teologie și probleme bisericești ale vremii14.
„Caracterele generale ale monahismului românesc sunt

12
Ibidem, p. 408.
13
Arhimadrit Roman Braga, op. cit.
14
Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, Scriitori bisericești din epoca străromână, Edit.
I.B.M.B.O.R., București, 1979, p. 62.
181
† Emilian Lovi,steanul
considerate: un sistem de echilibru între viața eremitică și cenobitică,
o tradiție, un stil de viață adaptabil, mai mult decât o regulă rigidă,
caracterizat printr-o alternanță între rugăciunea liturgică, muncă,
asceză și contemplație. Principalele sale contribuții constau în: a).
creativitate artistică, b). cultură și c). promovarea vieții naționale
bisericești, culturale, sociale și pastorale, mănăstirile fiind centre de
consolidare ale autorității statale (adică mănăstirile sunt fortărețe,
cetăți ale rugăciunii și pentru apărarea de dușmanii țării n.n.), ale
economiei feudale, de promovare a artei bizantine, a manuscriselor
și tipăriturilor inițial slavone, apoi românești, și de susținere a unității
naționale românești”15. În general, monahii români nu sunt izolați,
însă există și călugări care au trăit și trăiesc retrași total din lume. Ei
sunt prezenți în mănăstiri, în biserici parohiale, în centre eparhiale,
în centre cultural-pastorale, în marile orașe, pentru că regulile nu
sunt stricte.
Ceea ce caracterizează „monahismul ortodox nu este regula,
ci părintele duhovnicesc cu ucenicii săi în jurul lui (…). Este adevărat
că Sfântul Vasile cel Mare a fixat în scris câteva importante principii
de dobândire a mântuirii, care l-au inspirat și pe Sfântul Benedict în
fixarea unor reguli stricte (…). Există reguli monahale în Ortodoxie,
generale și locale, iar unele depind adeseori de voința egumenului,
de cea a episcopului și de mediul spiritual în care trăiesc monahii”16.
De exemplu, există în general diferențe între aplicarea regulilor
monahale într-o mănăstire din munți și o catedrală-mănăstire

15
Mărturii de sfințenie românească – Monahi îmbunătățiți din secolele trecute,
Ediție prefațată și îngrijită de diac. Ioan I. Ică jr, Edit. Deisis, Sibiu, 2002, p. 7.
16
Arhimandrit Roman Braga, op. cit., p.7.
182
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
din oraș. „În comunitatea monahală se pune preț tot așa de mare
pe slujirea oamenilor, ca și pe înfrânare. Prin ambele se urmărește
desființarea egoismului și sfințenia, prin slujirea neîncetată a altora
sau prin iubirea lor”17.
„Deschiderea spre exterior a monahismului românesc este
expresia dragostei frățești care caracterizează viața interioară a
comunității monahale întemeiate pe iubirea de Dumnezeu şi față de
om. Paradoxul vocației misionare a monahului constă în viețuirea
și lucrarea acestuia, între fuga de lume, dedicarea în singurătate
lui Dumnezeu, și ieșirea în lume a acestuia prin mărturia vieții și
experienței spirituale acumulate pentru a-i oferi acesteia duhul
dragostei și al frumuseții descoperit în întărirea și împreuna viețuire
cu Hristos”18. Este necesar să dobândești o experiență de trăire în
mănăstire și apoi să slujești Biserica prin activitățile ei misionare și
social-culturale. Această condiție este valabilă și pentru cei ce doresc
să se retragă în isihie, în singurătate, având mai întâi trebuință de
acumularea unei experiențe în viața de obște.
România este un pământ binecuvântat de Dumnezeu cu multe
mănăstiri. Părinții organizatori și reorganizatori ai monahismului
românesc, Sfântul Nicodim de la Tismana, Sfântul Vasile de la
Poiana Mărului și Sfântul Paisie de la Neamț, credeau că esența
vieții monahale nu sunt virtuțile ascetice, deoarece acestea pot fi
practicate și de laici. Scopul specific al monahismului este relația

17
Pr. Drd. Augustin Rusu, op. cit., p. 371, apud Pr. Prof. Dumitru Stăniloae,
Istoria Lausiacă (Lavsaicon), introducere, Edit. Institutul Biblic și de Misiune,
București, 1993, p. 8.
18
Ibidem, pp. 371-372.
183
† Emilian Lovi,steanul
misionar-socială și pastorală, crearea unei noi lumi în lumea aceasta,
dar în același timp în afară de lume. Monahii sunt ca niște lumini
care călăuzesc lumea spre mântuire, modele de virtute care arată
calea progresului spiritual19. Modelul extraordinar de viu în acțiunile
sociale și de pastorație a credincioșilor realizate de monahi este
Domnul nostru Iisus Hristos. În Evanghelia de la Marcu, capitolul
6, se spune despre faptul că Iisus Hristos a săturat cu cinci pâini
și doi pești aproximativ 5000 de oameni. Dar înainte de a-i sătura
cu mâncare, i-a hrănit cu cuvântul lui Dumnezeu, cuvintele vieții
veșnice. Și spune Sfântul Evanghelist Marcu: „Și ieșind din corabie,
Iisus a văzut mulțime mare și I s-a făcut milă de ei, căci erau ca niște
oi fără păstor, și a început să-i învețe multe. Dar făcându-se târziu,
ucenicii Lui, apropiindu-se, I-au zis: Locul este pustiu și ceasul e
târziu; slobozește-i, ca, mergând prin cetățile și prin satele dimprejur,
să-și cumpere ce să mănânce. Răspunzând, El le-a zis: Dați-le voi să
mănânce (…) Și luând cele cinci pâini și cei doi pești, privind la cer,
a binecuvântat și a frânt pâinile și le-a dat ucenicilor, ca să le pună
înainte, asemenea și cei doi pești i-a împărțit tuturor. Și au mâncat
toți și s-au săturat (…). Iar după ce i-a slobozit, S-a dus în munte ca
să Se roage” (Marcu, 6, v. 34-36, 41, 42, 46).
În ceea ne relatează Sfântul Marcu observăm că Mântuitorul
Hristos a întreprins mai multe lucrări:
• Activitatea misionar-pastorală, adică învățarea mulțimilor
de oameni despre tainele lui Dumnezeu.
• Activitatea social-filantropică: Hristos le-a dat să mănânce,

19
Dan Zamfirescu, Paisianismul, un moment românesc în istoria spiritualității
europene, București, 1996, p. 71.
184
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
a înmulțit pâinile și peștii; le-a vindecat bolnavii (spune
Evanghelistul Matei, la capitolul 14).
• Rugăciunea prin care se realizează comuniunea cu
Dumnezeu; Hristos S-a retras în munte ca să Se roage, s-a
retras din lume în liniștea muntelui. Exemplul Domnului
nostru Iisus Hristos este urmat în mod deplin în monahism.
Pentru frumusețea lor, mănăstirile sunt numite „oglinzile
împărăției cerurilor”, iar pentru viața de obște foarte dinamică,
„laboratoare ale învierii”20.
„În tradiția ortodoxă românească, mitropolitul (Sfânt
n.n.) Antim Ivireanul (1708-1716) a îndatorat mănăstirile să facă
milostenie dând instrucțiuni foarte exacte asupra zilelor când trebuie
dați bani, haine, dote la fete sărace, burse pentru copiii fără mijloace
materiale etc. Pe linia aceasta a mers în secolul următor și Sfântul
Calinic de la Cernica. Monahi și preoți vestiți vor merge până la a
lua parte la revoluții de eliberare socială ca Popa Tun la 1821, Popa
Șapcă la 1848 și mulți alții. Pe aceleași coordonate se va structura
și doctrina ”Apostolatului Social” a Patriarhului Justinian, după al
Doilea Război Mondial”21.
Disponibilitatea slujirii monahismului în interiorul poporului
român s-a demonstrat în istorie și mai ales în timpul evenimentelor
care au contribuit la apărarea, unitatea, independența și păstrarea
credinței ortodoxe a poporului român. Voievozii români au ctitorit și

20
†Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Dăruire și dăinuire – raze
și chipuri de lumină din istoria și spiritualitatea românească, Edit. Trinitas,
2005, p. 380.
21
Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, op. cit., p. 293.
185
† Emilian Lovi,steanul
au înzestrat mănăstirile cu proprietăți pentru a fi lăcașuri de rugăciune,
cetăți de apărare a credinței creștine și a neamului, centre de misiune,
cultură și educație, precum și de desfășurare de activități social-
filantropice. Monahii s-au implicat şi în evenimentele naționale, în
Unirea Principatelor Române22, Războiul de Independență23, Primul
și al Doilea Război Mondial și Unirea de la 191824, pentru a susține
cauzele și interesele poporului român.
În țara noastră, „sute și mii de credincioși merg la mănăstiri, nu
ca turiști, ci ca pelerini, ca oameni care caută dimensiunea cerească a
vieții lor pământești”25. Comuniunea dintre parohie și mănăstire este
foarte strânsă, mai ales sub aspectul activităților misionar-pastorale
și sociale.
Un mod de a înțelege relația misionar-pastorală dintre
mănăstiri și parohii e acela de a o vedea tocmai din perspectiva
pelerinajului. Pelerinajul la mănăstiri adâncește în creștinul laic
angajamentul vieții sale în Dumnezeu. Preoții parohi îi trimit pe
credincioși la mănăstiri, la duhovnici cu viață sfântă, atunci când fiii
parohiei au probleme deosebite, păcate mari. De ce? Pentru că acești
părinți au o autoritate moral-duhovnicească mai mare și oamenii le
urmează îndemnurile primite. Prin prisma călătoriei credincioșilor la
mănăstiri în pelerinaj, la slujbe, pentru liniște, monahismul românesc

22
Vezi Mircea Păcurariu, Studii de Istorie a Bisericii Ortodoxe Române, Edit.
Academiei Române, București, 2005, pp. 357-379.
23
Ibidem, pp. 380-396.
24
Vezi Arhim. Lect. Dr. Emilian Nica, Aduceți-vă aminte de înaintașii voștri,
Edit. Doxologia, Iași, 2009, pp. 369-429.
25
†Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, op. cit.
186
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
întreprinde o activitate misionar-pastorală, de îndrumare spirituală,
duhovnicească, spre împărăția lui Dumnezeu. Cu toate că monahii
s-au retras din lume pentru rugăciune, liniște și desăvârșire, totuși
ei învață mulțimile de oameni ce vin la mănăstire, le slujesc și se
roagă pentru sănătatea și mântuirea lor. Înseși slujbele Bisericii ce
se săvârșesc în mănăstiri au în conținutul lor rugăciuni pentru toată
lumea. De altfel, credincioșii pe care îi păstorește preotul nu sunt ai
lui, ci ai lui Hristos: „Paște oile Mele” (Ioan 21,26), îi spune Hristos
Cel înviat apostolului Petru. Pastorația are sensul de călăuzire
duhovnicească a oamenilor raționali în procesul mântuirii: curățirea
de patimi, luminarea de harul sfințitor și mântuitor al Duhului Sfânt
și unirea cu Dumnezeu în Lumina necreată a Împărăției Sale cerești.
Lucrarea aceasta unică și veșnică cere o dedicare absolută și o grijă
permanentă. De aceea, despre păstor Sfântul Apostol Pavel spune că:
„priveghează pentru sufletele voastre, având să dea seama de ele”
(Evrei 13,17). Păstorii știu că vor da seama Arhipăstorului Hristos
pentru fidelitatea sau indiferența pe care o arată față de misiunea lor.
Și în secolele trecute monahismul românesc a desfășurat
activități misionar-pastorale, dintre care amintim:
• multe localități, sate aparțineau mănăstirilor mari, iar
monahii se îngrijeau de nevoile spirituale și sociale ale
acestor comunități;
• monahii, prin mitropolitul lor, se implicau în acțiunile
misionar-pastorale ale eparhiei, la curtea domnească;
• în cadrul multor mănăstiri au fost organizate bolnițe și
spitale pentru bătrâni, bolnavi și săraci;
• în Evul Mediu românesc, monahii din mănăstiri se

187
† Emilian Lovi,steanul
ocupau cu copierea manuscriselor, tipărirea de cărți cu
conținut teologic, în vederea întăririi misiunii în rândul
credincioșilor.
În primul rând, trebuie să subliniem faptul că însuși cultul
divin al Bisericii Ortodoxe are un profund caracter misionar-
filantropic, prin pomenirile pentru cei adormiți și prin ofrandele
care se dăruiesc pentru cei trecuți la Domnul26. Sfinții Părinți ai
Bisericii au recomandat clerului și monahilor să organizeze instituții
de asistență socială, rămânând vii în istoria Bisericii Vasiliadele
înființate de Sfântul Vasile cel Mare. Grija mănăstirilor românești
pentru oamenii încercați de suferință s-a materializat încă din
Evul Mediu prin înființarea de ospicii la Mănăstirea Sărindar și
Mănăstirea Gherghița, lângă București27, de bolnițe la mănăstirile
Cozia, Bistrița, Hurezi, Polovragi, Dintr-un Lemn, Sadova, Tismana,
Vodița în Țara Românească, prin spitalele din cadrul mănăstirilor
Colțea, Pantelimon și Spitalul Brâncovenesc din București, precum
și prin orfelinatul pentru fete de la Mănăstirea Tuturor Sfinților28. Și
în Moldova voievozii ctitori și binefăcătorii mănăstirilor au avut în
vedere înființarea de așezăminte pentru asistență socială. Amintim
aici de existența bolnițelor de la mănăstirile Putna, Neamț, Pătrăuți,
Secu, Dragomirna, Râșca, Slatina, Horaița, Varatec, Agapia, Adam,
de ospiciile de la Neamț, Galata, Golia, de spitalele de la Dragomirna
(din secolul al XVII-lea), Sfântul Spiridon din Iași (sec. XVIII) și

26
Pr. Ion Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Edit. Trinitas,
Iași, 2002, p. 271.
27
Ibidem, p. 276.
28
Ibidem, pp. 277-286.
188
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
din Târgu-Neamț patronat de mănăstirea Neamț (sec. XIX)29. Toate
aceste așezăminte sociale pomenite, precum și altele cu o funcționare
mai modestă, au necesitat activitatea monahilor și monahiilor pentru
îngrijirea celor afectați de boli și conflagrații, a copiilor orfani, a
bătrânilor și a celor fără de ajutor.
Însă, „în anul 1863 Statul român a secularizat toate
proprietățile și averile mănăstirilor (multe dintre ele erau închinate
Locurilor sfinte și erau conduse de egumeni greci), a desființat multe
mănăstiri și a impus măsuri extrem de restrictive: laicii puteau intra
în monahism numai la 60 de ani bărbații și la 50 de ani femeile.
Din cele 250 de mănăstiri și schituri existente au rămas doar 75,
restul fiind transformate în biserici parohiale, în închisori sau aziluri
psihiatrice. Din 3500 de călugări și 3045 de călugărițe vor mai
rămâne la sfârșitul secolului al XIX-lea doar 820 de călugări și 2250
de călugărițe”30. Datorită acestor măsuri extreme luate împotriva
monahismului românesc și a crizei pe care au provocat-o, mănăstirile
nu au mai putut întreprinde activități social-filantropice, misionare și
cultural-pastorale intense. În timpul Primului Război Mondial, mulți
monahi și monahii au ajutat armata română pe câmpul de luptă și în
spitale ca asistenți sanitari, infirmieri și preoți militari ce săvârșeau
serviciile religioase. Alți ieromonahi au oficiat slujbele în parohiile
unde preoții erau plecați pe frontul de luptă. În cele mai multe
mănăstiri au fost organizate spitale de campanie și orfelinate pentru
copiii orfani, unde monahiile și monahii asigurau alături de medici
asistență medicală, întreținere materială și asistență religioasă.

29
Ibidem, pp. 289-297.
30
Mărturii de sfințenie românească..., pp. 23-24.
189
† Emilian Lovi,steanul
În perioada interbelică, monahismului românesc i s-a cerut „o
participare mai activă la viața Bisericii. Mănăstirile mari trebuiau să
înființeze ateliere de artă religioasă, tipografii pentru a tipări și difuza
cărți de cult și cu conținut religios-moral, școli de misionari pentru
combaterea sectelor, seminarii monahale, școli de cântăreți bisericești
etc., iar mănăstirile de călugărițe trebuiau să deschidă școli speciale
pentru formarea monahiilor, școli profesionale, orfelinate, azile de
bătrâni, institute pentru formarea surorilor de caritate, destinate
îngrijirii bolnavilor și răniților în timp de război etc.”31. Monahii
aveau datoria să întreprindă acțiuni sociale și pastoral-misionare pe
la sate pentru întărirea vieții spirituale și propovăduirea învățăturii
Evangheliei Mântuitorului Hristos.
„După anul 1948, Bisericii nu i s-a mai îngăduit să activeze
pe planul slujirii practice, deoarece, în concepția comunistă, Statul
avea grijă de toate. Într-o societate comunistă nu există nici săraci,
nici probleme sociale, prin urmare, din acest punct de vedere,
nici Biserica nu avea ce să facă”32. În timpul dictaturii comuniste,
monahismul românesc a trecut printr-o perioadă foarte grea, cu
toate măsurile de protejare luate de Patriarhul Justinian și ierarhii
Bisericii. Mai mulți monahi au fost arestați și condamnați la ani de
închisoare. În condițiile de penitenciar, unii dintre ei au reușit să fie
adevărați păstori de suflete și să mențină flacăra credinței în Hristos
și Biserica Sa. Marea încercare pentru monahismul nostru a venit în
anul 1959 când, printr-un Decret de stat și un nou regulament extrem

31
Mitropolit Efrem Enăcescu, Privire generală asupra monahismului creștin,
Edit. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, p.147.
32
Pr. Ion Vicovan, op. cit., p. 273.
190
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
de restrictiv, monahii până în 60 de ani și monahiile până în 55 de ani
au fost obligați să părăsească mănăstirile, iar o parte însemnată din
aceste așezăminte monahale au fost închise, unele dintre ele devenind
aziluri de bătrâni, muzee sau puncte turistice33. Mare parte dintre
monahii încadrați în societatea civilă au fost pilde de viață creștină
pentru credincioși. Regimul comunist din România a avut ca obiectiv
principal desființarea monahismului, lucru foarte greu de îndeplinit.
„I-a confiscat bunurile, a golit mănăstirile de monahi, arestându-i și
izgonindu-i din mănăstiri și a împiedicat pe tinerii doritori de viață
duhovnicească să intre în mănăstire”34 și să devină monahi. A căutat
să discrediteze monahismul în fața credincioșilor pentru a nu mai fi
o forță religioasă puternică și de rezistență împotriva comunizării
societății românești.
În aceste condiții de teroare și control comunist, părintele
profesor Dumitru Stăniloae a reușit să publice cinci volume din
Filocalie, iar părintele Ioanichie Bălan de la mănăstirea Sihăstria a
publicat cărți „consacrate monahismului românesc”35, prin al căror
conținut i-a ajutat foarte mult pe creștinii doritori de zidire interioară
duhovnicească. Tot în perioada comunistă, mulți credincioși
mergeau la mănăstiri pentru participarea la slujbe, pentru a-și boteza
copiii, pentru Taina căsătoriei, a spovedaniei și împărtășirea cu
Trupul și Sângele Domnului, deoarece în comunitățile parohiale se

33
Mărturii de sfințenie românească…, p. 25.
34
Protosinghel Petroniu Tănase, Cuvânt înainte la cartea Sensul desăvârșirii
în monahism – Florilegiu duhovnicesc alcătuit de Ignatie Monahul, Colecția
„Comorile Pustiei”, Edit. Anastasia, 1999, pp. 5-6.
35
Mărturii de sfințenie…, p. 25.
191
† Emilian Lovi,steanul
temeau de urmărirea Securității și a oamenilor necredincioși. Astfel,
monahismul a desfășurat o activitate misionar-pastorală tainică și
de supraviețuire a Bisericii, precum și o asistență socială redusă.
La căderea regimului comunist, în decembrie 1989, monahismul
nostru se afla, paradoxal, într-o situație relativ înfloritoare, grupat
în interiorul fortărețelor mănăstirești și în jurul marilor părinți
duhovnicești ce supraviețuiseră persecuțiilor, căutați de sute de mii
de credincioși.
Monahii s-au rugat întotdeauna pentru lume, atât în timpuri
liniștite cât și în vremuri de prigoană, existând o legătură vie între
mănăstiri și credincioșii din parohii. De multe ori ieromonahii au
îndeplinit misiunea de preoți la parohie în sate sau orașe, având
aprobarea episcopului locului și devenind prieteni ai oamenilor,
„precum a fost Iisus”36. Așadar, putem spune despre mănăstiri că
ele au fost și trebuie „să fie locul unde să strălucească prietenii
generoase, integral dispuse la slujire pastorală”37. Monahii, părinții
duhovnicești, nu transmit credincioșilor doar învățături evanghelice,
ci îi ajută să facă cunoștință cu Mântuitorul Hristos, să-i renască
sufletește prin harul Duhului Sfânt.
Oficierea zilnică a Sfintei Liturghii în mănăstiri a făcut ca
Dumnezeu să nu-și întoarcă fața Sa de la poporul român foarte
încercat. Toată slujirea Bisericii este concentrată în jurul Sfintei
Liturghii, pentru că ea este izvorul slujirii misionar-pastorale și sociale
a credincioșilor. Centrul vieții creștine parohiale și mănăstirești este
Sfânta Liturghie, împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos, Care

36
Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, op.cit., p. 302.
37
Ibidem.
192
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
este Calea, Adevărul și Viața. Slujitorii Bisericii au la îndemână atât
Sfintele Taine cât și Sfintele ierurgii, sfințirea casei, agheasma mică,
binecuvântarea naturii înconjurătoare, ca mijloace misionare și
prilejuri de pastorație individuală și comună a creștinilor. Un teolog
din secolul al XIX-lea a spus: „Dați-mi duhovnici buni și voi schimba
fața lumii”. Cu douăzeci și cinci de ani în urmă, părinții duhovnicești
„zideau biserici în inimile oamenilor, pe când la București se dărâmau
biserici de zid”38. Modul ordonat și plin de jertfă în care monahii au
ieșit în lume, cuvintele de folos pe care le-au rostit în comunitățile
parohiale, îndeplinirea rânduielii monahale, ajutorarea comună, toate
acestea au lăsat o urmă adâncă în inimile oamenilor, sensibilizându-i
duhovnicește, întărindu-i în credință și lucrarea creștină din Biserică39.
Prin dezvoltarea și implicarea monahismului în viața credincioșilor,
Biserica noastră a reușit să transforme profund societatea, orientând-o
spre o realitate și o împlinire mult mai adâncă, în Domnul nostru
Iisus Hristos. Oamenii veacului nostru au trebuință de mănăstiri,
de monahi dispuși la activitatea misionar-socială a Bisericii. De
aceea mănăstirile sunt deschise pentru pelerini, iar unele mănăstiri
și schituri au fost construite pe lângă sate tocmai pentru a ajuta din
punct de vedere misionar-pastoral și social comunitățile creștine
respective.
Din prigoana comunismului, monahismul a ieșit mai întărit,
după cum ne arată statisticile de începutul anului 1990, iar mărturia
și rezistența monahilor îmbunătățiți duhovnicește au făcut din

38
†Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, op. cit., p. 382.
39
Ierodiacon Ioasaf O. Popa, Viața monahală la Sfântul Vasile cel Mare,
Colecția „Comorile Pustiei”, Edit. Anastasia, București, 2000, pp. 136-137.
193
† Emilian Lovi,steanul
mănăstiri adevărate centre de pelerinaj spiritual.
Monahismul românesc are un rol misionar-pastoral foarte
important, pentru că oamenii vin la mănăstiri cu credința și speranța
că vor fi ajutați în evoluția lor spirituală și că vor afla tratamente
pentru vindecarea sufletului și trupului de păcate și suferință, precum
și sfaturi pentru întărirea vieții creștine. În aproape fiecare mănăstire
se găsesc Sfinte moaște sau Icoane făcătoare de minuni care sporesc
evlavia credincioșilor, care, prin cinstirea lor, primesc multe bucurii
duhovnicești. Alături de ele, în mănăstiri viețuiesc mulți părinți
duhovnicești care, prin lucrarea lui Dumnezeu și sfințenia vieții lor,
ajută Biserica în misiunea ei pastorală. Îi găseam în anii trecuți, fie
în timpul regimului comunist, fie după aceea, la mănăstirea Sihăstria
pe părinții Cleopa Ilie, Paisie Olaru și Ioanichie Bălan, la mănăstirea
Sâmbăta de Sus pe părintele Teofil Părăian, la mănăstirea Techirghiol
pe părintele Arsenie Papacioc, pe părintele Nicolae Steinhardt la
Rohia, pe părintele Petroniu Tănase la schitul athonit Prodromu și
exemplele ar putea continua cu părinții duhovnici de astăzi, aceste
mănăstiri și altele fiind „căutate de credincioși pentru spiritualitatea
lor filocalică”40, pentru rugăciunea și sfaturile înțelepte pe care le
primesc de la acești părinți duhovnicești.
Misiunea creștină săvârșită de părinții amintiți, precum și
de alți părinți duhovnici din mănăstirile noastre, în vremurile de
prigoană comunistă, dar și în anii de libertate a săvârșirii cultului și
activităților bisericești a avut ca mijloace: săvârșirea Sfintelor taine
și a Laudelor bisericești, rugăciunea, dragostea, predica, sfaturile

40
†Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, op. cit., p. 380.

194
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
părintești, publicarea de cărți și broșuri, conferințele din orașe, sate și
universități. Să vedem câteva portrete ale acestor părinți duhivnicești.
Părintele arhimandrit Cleopa Ilie (10 aprilie 1912 - 2
decembrie 1998) s-a născut în comuna Sulița, județul Botoșani,
într-o familie cu zece copii. A intrat în obștea mănăstirii Sihăstria
unde a avut mai multe ascultări. Datorită râvnei și priceperii în viața
monahală a fost rânduit stareț al mănăstirii Sihăstria, iar apoi în
contextul prigoanei comuniste, a ajuns stareț al mănăstirii Slatina
și îndrumător duhovnicesc al mai multor mănăstiri din Moldova.
Măsurile restrictive luate de susținătorii doctrinei comuniste au
afectat viața monahală din țara noastră, încât numeroși monahi au fost
nevoiți să se retragă în munți pentru a scăpa de prigoana îndreptată
împotriva mănăstirilor. Părintele Cleopa s-a retras în două rânduri în
munți și apoi a revenit în viața de obște a mănăstirii Slatina și apoi
la Sihăstria. Fiind un duhovnic iscusit și experimentat, a spovedit
mulți credincioși, a predicat, a dat sfaturi practice și necesare
creștinilor, iar după anul 1989, a ținut conferințe duhovnicești și în
fața studenților și a tinerilor creștini doritori de învățătură teologică
și sfaturi duhovnicești. Viața și faptele lui au fost consemnate de
părintele arhimandrit Ioanichie Bălan într-o lucrare publicată în mai
multe ediții. Tot părintele Ioanichie a cules mare parte din predicile
părintelui Cleopa și le-a publicat în volumul intitulat Predici la
duminicile de peste an. O altă parte a cuvântărilor rostite de părintele
Cleopa în timpul regimului comunist au fost publicate în volumul
Urcuș spre înviere, care reprezintă o sinteză a lucrărilor Sfinților
Părinți, o mărturie duhovnicească proprie izvorâtă din experiențele
de monah și părinte, și care dau mărturie despre o misiune săvârșită în

195
† Emilian Lovi,steanul
vremuri de prigoană din „amvonul” cetății duhovnicești a Sihăstriei.
În grija sa de a vedea lumina tiparului cât mai multe cuvântări ale
părintelui Cleopa, părintele Ioanchie a publicat într-un volum, 14
convorbiri avute cu Marele Avvă, sub denumirea de Lumina și faptele
credinței, apoi a reușit să recupereze înregistrările unor cuvântări
ocazionale imprimate în lucrarea Ne vorbește părintele Cleopa din
care au apărut peste 20 de volume, publicând și alte lucrări ce redau
cuvintele ziditoare rostite cu diferite prilejuri de iscusitul duhovnic.
De altfel o mulțime de clerici, monahi și credincioși dau
mărturie frumoasă despre viața, faptele și slujirea părintelui cuvios
din Munții Neamțului. Părintele arhimandrit Ilie Cleopa a fost cu
adevărat un misionar al monahismului și al Bisericii Mântuitorului
nostru Iisus Hristos.
Un alt părinte misionar a fost ieroschimonahul Paisie Olaru de
la Sihla (20 iunie 1897 - 18 octombrie 1990), care s-a născut în satul
Stroiești, comuna Lunca, județul Botoșani, într-o familie cu cinci
copii. A intrat în obștea schitului Cozancea în anul 1921, iar din anul
1947 a fost viețuitor în mănăstirea Sihăstria, cu excepția anilor 1972-
1985, când s-a retras la schitul Sihla pentru nevoință pustnicească.
Viața, scrisorile, convorbirile și faptele sale au fost consemnate de
părintele Ioanichie Bălan în volumul Părintele Paisie Duhovnicul
(apărut în mai multe ediții), apoi în lucrarea Părintele Paisie de
la Sihla. Au fost publicate de asemenea scrierile părintelui Paisie
în volumul Dă-le Doamne un colțișor de rai!, lucrare ce cuprinde
chipuri de monahi pe care i-a cunoscut părintele de-a lungul vieții de
mănăstire. Fiii duhovnicești au surprins în medalioane personalitatea
duhovnicească a părintelui Paisie în volumul publicat cu titlul,

196
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
Părintele Paisie Olaru - povățuitor spre poarta raiului. A fost un
mare duhovnic, ziditor de suflete creștine în vremuri în care erau
demolate biserici de către regimul comunist. Salutul său obișnuit era
„Să ne întâlnim la ușa raiului”, iar sfatul adresat clericilor cuprindea
o scurtă învățătură: „Să facem și noi ceea ce-i învățăm pe alții. Și
tot ce facem în viață să fie spre slava lui Dumnezeu și spre folosul
aproapelui, că ‹‹dragostea acoperă mulțime de păcate››”.
Părintele arhimandrit Ioanichie Bălan (10 februarie 1930 -
24 noiembrie 2007), despre care am amintit mai sus, s-a născut în
localitatea Stănița, județul Neamț într-o familie cu nouă copii. A
intrat în viața monahală în anul 1949 la mănăstirea Sihăstria, apoi
a fost transferat la mănăstirea Bistrița în anul 1971 și a revenit la
Sihăstria în anul 1990. În ambele chinovii a întreprins o bogată
activitate duhovnicească și publicistică, fiind unul dintre puținii
monahi care a reușit să tipărească lucrări de zidire sufletească în
plin regim comunist, continuând cu și mai multă forță după anul
1989. A predicat în biserica mănăstirilor Sihăstria și Bistrița, dar și
în alte locuri unde a fost chemat. A consemnat dialogurile purtate
cu diferiți părinți și teologi ai Bisericii în volumul Convorbiri
duhovnicești (volumul I și II), și Convorbiri duhovnicești cu teologi
din străinătate. Pentru folosul monahilor și creștinilor a publicat:
Patericul românesc, Patericul mănăstirilor nemțene, Chipuri de
călugări îmbunătățiți (în mai multe volume), Vetre de sihăstrie
românească, Mărturii românești la Locurile Sfinte, Pelerinaj la
Mormântul Domnului, Pelerinaj la Muntele Athos, Sfintele Moaște
din România, precum și alte multe lucrări deja amintite, republicate
și îngrijite pentru a bucura poporul lui Dumnezeu însetat de cuvinte

197
† Emilian Lovi,steanul
sfinte. Prin aceste multe lucrări publicate, părintele Ioanichie a
devenit un monah misionar, harnic și darnic al Bisericii strămoșești.
Părintele arhimandrit Teofil Părăian (3 martie 1929 - 29
octombrie 2009) s-a născut în localitatea Topârcea, județul Sibiu, într-o
familie cu patru copii, rămânând de la o vârstă fragedă fără vedere.
Din anul 1953 a intrat în obștea mănăstirii Brâncoveanu, Sâmbăta de
Sus, unde a fost hirotonit, devenind un duhovnic și cuvântător iscusit.
De la predicile ținute în biserică la conferințele teologice ținute în
diferite centre universitare și localități, de la sfaturile duhovnicești
de taină la dialogurile teologice de la radio și televiziune, părintele
Teofil a devenit un apostol al Bisericii și mărturisitor al credinței
ortodoxe. Pe toți părintele Teofil îi îndemna să „gândească frumos”,
despre viață, despre monahism, despre căsătorie și despre Biserică.
Ancorat în Evanghelie și Tradiția Bisericii, cuvântările și scrierile
părintelui Teofil au dat glas bucuriei slujirii lui Dumnezeu, Bisericii
și oamenilor. Credința mărturisitoare, Cuvinte către tineri, Lumini
de gând, Gânduri bune pentru gânduri bune, Prescuri pentru
cuminecături, Hristos în mijlocul nostru, Maica Domnului - Raiul
de taină al Ortodoxiei, Din ospățul credinței (două volume), Gândiți
frumos - convorbiri la ocazii speciale sunt câteva dintre multele
lucrări publicate în spațiul românesc cu dorința ca creștini să pună la
suflet sămânța evangheliei dumnezeiești.
Părintele arhimandrit Arsenie Papacioc (13 august 1914 - 19
iulie 2011) a fost și rămâne un alt părinte misionar al monahismului.
S-a născut în satul Misleanu, comuna Perieți, județul Ialomița într-o
familie cu nouă copii. Viața monahală și-a început-o la mănăstirea
Cozia și a continuat-o în alte mănăstiri: Antim, Sihăstria, Slatina,

198
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
Căldărușani, Dintr-un Lemn, Cernica, Cheia, „Sfânta Maria” -
Techirghiol. A fost o vreme pustnic, dar mai întâi a suferit ani de
temniță în diferite închisori, pătimind împreună cu alți părinți
și teologi, oameni de înaltă ținută creștină și culturală. Peste tot
părintele a fost un apologet și misionar al Bisericii. Cuvântările
și predicile sale au fost consemnate în diverse volume, dintre car
amintim: Convorbiri duhovnicești (două volume), Ne vorbește
părintele Arsenie, Veșnicia ascunsă într-o clipă, Singur Ortodoxia și
altele.
Monahul Nicolae Steinhardt (29 iulie 1912 - 30 martie 1989),
născut într-o familie de evrei, în localitatea Pantelimon, Județul Ilfov,
ilustrează o altă dimensiune a monahismului misionar, a persoanei
umane convertite și transfigurate de dragostea și harul lui Dumnezeu.
Critic literar, jurist, eseist, publicist și scriitor, Nicu Aurelian a primit
credința creștină în închisoarea Jilava, desăvârșind-o prin Mirungere
și Euharistie la schitul Darvari din București în anul 1964. A suferit
detenție și în închisorile comuniste de la Gherla, Aiud ș.a. După
intense căutări, și-a început viața monahală la mănăstirea Rohia în
anul 1979, unde a devenit părintele Nicolae. Jurnalul fericirii ne
descoperă viața sa cu bucurii și suferințe, reprezentând propria-i
mărturie și „testamentul său literar”. A publicat multe studii, eseuri
și cărți, iar după anul 1989 a continuat aducerea la lumină a diferite
lucrări: Cartea împărtășirii, Ispita lecturii, Primejdia mărturisirii,
Monahul de la Rohia - Nicolae Steinhardt răspunde la 365 de
întrebări, Călătoria unui fiu risipitor și multe alte volume. Câtă
misiune s-a făcut și continuă să se facă prin lucrările părintelui
Nicolae publicate după anul 1990! Mulți tineri, oameni de cultură,

199
† Emilian Lovi,steanul
creștini căutători de modele și cuvinte folositoare au găsit în opera
duhovnicească, teologică și literară a părintelui hrana sufletească și
suflul mărturisirii credinței într-o lume primejdioasă.
Un alt mare duhovnic al monahismului și Bisericii a fost
părintele protosinghel Petroniu Tănase (1914- 22 februarie 2011),
care s-a născut în localitatea Fărcașa din județul Neamț. A intrat
în obștea mănăstirii Neamț unde a fost călugărit, apoi a viețuit
în mănăstirea Antim, iar din anul 1978 a mers la Muntele Athos,
stabilindu-se la schitul românesc Prodromu, devenind egumenul
obștii. Monah harnic și studios, părintele Petroniu a slujit mai mulți
ani la Patriarhie, devenind un model de părinte ascultător și rugător.
Din „grădina Maicii Domnului”, Muntele Athos, au ajuns până în țară
sfaturile lui părintești, rugăciunea pentru monahii și creștinii aflați
în suferință din cauza prigoanei comuniste și cuvântările, scrierile
publicate pentru folosul românilor: Ușile pocăinței, Icoane smerite
din Sfânta Ortodoxie românească, Bine ești cuvântat Doamne -
meditații, Chemarea Sfintei Ortodoxii. Părintele Petroniu Tănase a
fost și rămas un model de monah autentic, cinstit de părinții greci și
iubit de monahismul românesc. Prin dragoste, rugăciune, ascultare și
sfaturi duhovnicești, părintele Petroniu a reușit să fie un mărturisitor
al iubirii lui Dumnezeu față de oameni.
După cum scriam, sunt și alți mulți părinți monahi misionari
cunoscuți de români și străini prin viața, faptele și scrierile lor sau
despre ei, ca mărturii vii ale credinței ortodoxe și ale rolului misionar
al monahismului.
Numeroși străini și de alte confesiuni au consemnat și publicat
crâmpeie din viața și opera monahilor români. Un exemplu în acest

200
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
sens este preotul-monah anglican Nicolas Stebbing, care după multe
pelerinaje în țara noastră a publicat volumul: Purtătorii Duhului -
Duhovnicie și duhovnici în Ortodoxia românească de azi, lucrare
ce-i cuprinde între alții și pe părinții Cleopa Ilie, Sofian Boghiu, pe
mitropolitul Antonie Plămădeală ș.a.
Odată cu eliberarea țării de sub dictatura comunistă s-au
deschis alte perspective misionare pentru monahismul românesc.
Astăzi Biserica Ortodoxă Română are în cuprinsul ei 541 de
mănăstiri și 192 de schituri, cu 8394 viețuitori (monahi, monahii,
frați și surori). Acest număr mare de mănăstiri se datorează faptului
că după căderea comunismului au fost redeschise și înființate multe
mănăstiri și schituri, unele în locuri retrase de lume, altele în orașe
(numai în orașul Iași, de exemplu, sunt 8 mănăstiri). De asemenea,
la Centrele eparhiale din țară sunt monahi preoți și diaconi care
se ocupă de oficierea sfintelor slujbe și de îndrumarea misionar-
pastorală a credincioșilor. Atât mănăstirile din munți cât și cele din
orașe îndeplinesc diverse acțiuni pastorale, misionare și sociale, de
păstrare a valorilor creștine, de trăire a Evangheliei Mântuitorului
Iisus Hristos. După anul 1989, au fost organizate de către unitățile
Bisericii (parohii și mănăstiri) activități sociale și de pastorație a
bolnavilor, a oamenilor dependenți de alcool, de droguri, de pastorație
a familiilor din care părinții au plecat să lucreze în alte țări, de
pastorație a femeilor pentru a nu avorta și a nu folosi contraceptive.
Au fost organizate pe lângă mănăstiri cămine de bătrâni, centre
sociale, cantine și cabinete medicale.
Așa se face că „tipul model al monahului, care ne este astăzi
recomandat, este monahul slujitor. Un monah slujitor într-o Biserică

201
† Emilian Lovi,steanul
slujitoare. Monahul ca voluntar al slujirii să fie gata să ajute oamenii
disperați, orfanii, bătrânii fără susținere, bolnavii izolați (așa cum
au mai fost și în alte veacuri, n.n.). Monahul să fie înger cu chip
omenesc. Acest fel de oameni este rar și e nevoie de ei în lume. (…)
Tipul de monah slujitor este posibil. Și poate fi un progres în raport
cu monahul tradițional, dar pe aceeași linie și nu în contradicție cu
el. Și nici nu este vorba de ceva cu totul diferit. E un tip de creștin
într-un fel mai aproape de învățăturile lui Hristos, Care a venit în
lume să slujească, a spălat picioarele celor care erau mai mici ca El
(Ioan 13,5-17) și a pus semn de egalitate între această manieră de
a fi și desăvârșire”41. Monahii ajută Biserica în misiunea ei social-
pastorală desfășurată în școli, în armată, în spitale și în penitenciare,
unde se cere din partea preoților multă dăruire, iubire, compătimire
și bărbăție. Sunt sate pe lângă mănăstiri unde monahii predau religia
în școli, sunt unități militare unde monahii desfășoară activități
pastorale, în spitalele Bisericii sunt călugărițe care muncesc (unele
mănăstiri au înființat cabinete stomatologice unde lucrează personal
monahal), iar în penitenciare sunt și preoți monahi competenți.
Vedem că dimensiunea pastorală a slujirii monahilor este în strânsă
comuniune cu dimensiunea socială, filantropică și misionară a
Bisericii.
La unele mănăstiri, precum Durău, Miclăușeni, Neamț,
Văratic, la București, Alba Iulia, Techirghiol, Râmnicu Vâlcea,
Galați, Giurgiu, Zalău, etc. au fost înființate Centre Cultural -
Pastorale sau Sociale unde sunt primiți copii, tineri și vârstnici
pentru a beneficia de o asistență religioasă, pastorală și socială.

41
Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, op. cit., pp. 302-303.
202
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
Amintesc aici „Așezământul pentru fete orfane” de la mănăstirea
Râmeț (judeţul Alba), Căminele pentru bătrâni „Sfântul Ioan cel
Nou” al Arhiepiscopiei Sucevei, sau cele de la mănăstirile Recea
(judeţul Mureș), Pasărea (București), Varatec (judeţul Neamț). La
mănăstirea Voroneț sunt organizate Tabere sociale pentru tinerii
săraci cu rezultate școlare foarte bune, iar la mănăstirea Tismana sunt
organizate Tabere cultural-educaționale. Asociația Medical Creștină
„Christiana” cu filiale în toată țara a avut în cadrul personalului și
călugărițe, așa după cum are și Centrul de Diagnostic și Tratament
„Providența” și spitalul cu același nume din Iași. Aceste activități
misionar-sociale ale mănăstirilor sunt coordonate de Sectoarele de
asistență socială din fiecare eparhie. Înțelegem că prin aceste acțiuni
Biserica se îngrijește de credincioșii ei nu numai din punct de vedere
misionar-pastoral, ci și social. „Evlavia liturgică nu are nici un
efect dacă nu are implicații în comportamentul social al creștinilor,
Liturghia fiind o icoană, o paradigmă pentru liturghia socială, care
se cere aplicată concret, în viața societății”42.
Este necesară misiunea mănăstirii în lume, dar trebuie mare
atenție, după cum ne spune și părintele Placide Deseille: „În schimb,
trebuie să ne păzim de patima lucrului, ce constă în activități pe care
le facem cu febrilitate, fără urmă de devotament, care ne acaparează
mintea și care devin, într-o oarecare măsură, rațiunea noastră de a
fi, care trădează un gol duhovnicesc profund și care reprezintă unul
dintre cele mai de temut obstacole ale vieții duhovnicești”43.

42
Pr. Cristian Muraru, Diaconia socială la moment aniversar, în vol.
„Priveghind și lucrând pentru mântuire”, Edit. Trinitas, Iași, 2000, p. 166.
43
Părintele Placide Desielle, Monahismul ortodox: principii de bază și practica
203
† Emilian Lovi,steanul
Parcurgând astfel câteva etape și aspecte din viața
monahismului ortodox român concluzionăm că în mănăstirile
Bisericii noastre, monahii, ca persoane consacrate în ascultare,
feciorie și sărăcie, s-au dăruit în slujirea misionar-pastorală și socială
a Bisericii pentru a ajuta pe fiecare creștin să-L mărturisească pe
Hristos Cel ce S-a întrupat, a pătimit, a fost răstignit și a înviat pentru
a noastră mântuire.
Monahismul românesc se bucură de o istorie bogată și
reprezentanții săi, care sunt sfinții neamului nostru: Sfinții Ioan
Casian, Gherman, Dionisie cel Smerit, Nicodim de la Tismana,
Daniil Sihastrul, Varlaam și Dosoftei mitropoliții Moldovei, Antim
Ivireanul, Calinic de la Cernica, Andrei Șaguna, Teodora de la
Sihla, Ioan Iacob și mulți alții, monahi cu multe virtuți și ierarhi,
care, de-a lungul veacurilor, „au fost candelă nestinsă de rugăciune
către Dumnezeu, pildă de sfințenie și sprijin duhovnicesc”, pastoral,
social-filantropic și misionar pentru popor44. În același timp însă,
mănăstirile noastre se confruntă astăzi cu o situație ce creează
probleme. Într-o societate de consum, în care omul îi oferă trupului
tot ce își dorește, numărul celor care își asumă acest mod de viață a
scăzut îngrijorător.
Vocațiile pentru viața monahală s-au redus din diverse motive
care stau sub semnul secularizării vieții creștine. Cu toate acestea,
mănăstirile românești continuă tradiția Bisericii noastre prin misiune

urmat de Tipiconul Mănăstirii „Sfântul Antonie cel Mare” din Franța, trad.
din limba franceză și introd. de Felicia Dumas, Edit. Doxologia, Iași, 2013,
p. 196.
44
Protosinghel Petroniu Tănase, op. cit., p. 5
204
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
în rândul credincioșilor. Chiar dacă Biserica noastră se bucură de
o colaborare frumoasă între comunitățile parohiale și mănăstiri atât
în plan misionar-pastoral, cât și în cel al asistenței sociale, mai este
nevoie și de o conlucrare intensă la nivelul educației creștine în
familie. Însă numai o preoție responsabilă și un monahism misionar
garantează o societate umană sănătoasă de care avem mare nevoie în
acest popor român atât de bun și de răbdător, dar risipit în lume.
Prin urmare, credem că monahismul românesc cu resursele
sale poate ajuta în continuare societatea românească în evoluția ei
spirituală, de slujire a lui Dumnezeu și a oamenilor. Însă nu trebuie
să uităm că este nevoie de noi vocații monahale, de un monahism
echilibrat, responsabil și stabil, ancorat în Evanghelie și în Tradiția
bisericească pentru a înveșnici fiecare generație în legătura harică
dintre cer și pământ.

205
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
X
Patriarhul Nicodim §i înv[\[mântul seminarial nem\ean

A deseori ierarhii Bisericii Ortodoxe Române s-au


preocupat de educație, de organizarea de școli și
de formarea teologică a tinerilor viitori preoți și cântăreți. Începând
cu secolul al XIX-lea, aceste activități au fost dezvoltate, încât au
fost înființate două Facultăți de Teologie la Iași și București și mai
multe Seminarii Teologice în toate provinciile românești.
Când pomenim numele Mănăstirii Neamț, ne gândim la
monahismul moldav, la voievozi, la cultura, educația și filantropia
creștină promovate de mănăstiri, ne gândim la Voievodul Petru I
Mușat, la Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, Gavriil Uric, Sfântul
Cuvios Paisie, Mitropolitul Veniamin Costachi, Patriarhul Nicodim,
starețul Narcis Crețulescu, la Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la
Neamț, la Școala de caligrafi, la tiparniță, seminar, spital ș.a. Însă
ne îndreptăm gândul și spre Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana
și ucenicii săi, precum și spre monahismul din Oltenia, observând
legătura de credință și viețuire monahală, precum și comuniunea
dintre monahi, mănăstiri și școlile monahale.
În mănăstiri și pe lângă ele au fost înființate dintotdeauna școli,
ateliere, bolnițe și spitale care au contribuit la formarea clericilor și
monahilor, la dezvoltarea artelor și la vindecarea bolnavilor.
Din secolul al XIV-lea și până astăzi, Mănăstirea Neamț a creat
prin viețuitorii ei alese și importante pagini de istorie bisericească.
Multe generații de monahi s-au rugat și au lucrat în lavra nemțeană.
Multe generații de elevi au pășit pragul mănăstirii și al seminarului,
207
† Emilian Lovi,steanul
rugându-se, învățând, cântând și privind la icoanele bizantine ale
sfinților, admirând în cântare serafimică Icoana Maicii Domnului
Făcătoare de minuni. Au fost mereu alții noi, unii deveneau novici și
călugări, alții se întorceau acasă pentru a se căsători și a primi Taina
Hirotoniei în preoție spre slujirea în diferite parohii. După ce treceau
anii, mai veneau câteodată în vizită la mănăstire și seminar, preoți
cu experiență, bărbați maturi, care își aduceau feciorii și-i lăsau aici,
elevi la cuvioșii și cucernicii părinți. În chiliile și sălile mănăstirii
și apoi în clasele seminarului se trăia, se ruga, se învăța teologie
și știință, cele religioase și lumești. Erudiția și evlavia, simplitatea
și copilăria, înțelepciunea Scripturii și înțelepciunea laică, toate
înfloreau aici, era loc pentru toate; era loc pentru sihăstrie și bucurie,
meditație și refugiu, ascultare și libertate. Mănăstirea Neamț devenea
vestită și căutată pentru sfinți, duhovnici, școală, muzică și minunile
Maicii Domnului. Generație după generație de călugări și elevi, a
celor cuvioși și a celor fără ardoare, a celor asceți și a celor mai puțin
nevoitori, care au trăit și au murit aici sau care au plecat în alte zări,
despre unul dintre aceştia din urmă vorbind contemporanii și urmașii
săi, nefiind dat uitării, chiar și după veacuri. Ctitoriile, monografiile,
studiile și documentele arhitecturale le-au păstrat numele în cartea
istoriei sfinte, cu nădejdea că și Mântuitorul Iisus Hristos le-a răsplătit
dragostea și jertfelnicia întru Împărăția Sa veșnică.
Stareții și obștile monahale, directorii și elevii uniți întru
diversitate, cuprinși de credință și îndoieli, cu și fără vocație, tineri
și vârstnici, smeriți și mândri, în comuniune și singuri dar iubiți de
Dumnezeu au întreținut istoria mănăstirii și a seminarului.
Secolul al XIX-lea a reprezentat pentru Biserica noastră
perioada potrivită spre a organiza primele seminarii teologice și
facultăți de teologie. Contextul istoric și implicarea ierarhilor și
208
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
a clerului au determinat evoluția educației teologice în vederea
ridicării nivelului pregătirii preoților și ierarhilor în slujirea Bisericii
și a poporului.
Înainte de înfiinţarea Seminarului „Veniamin Costachi” de
la Iaşi (1803) şi a Seminarului „Pimen Mitropolitul” de la Dorohoi
(1923) pentru puţini ani, au existat şcoli în cadrul mănăstirilor ce au
funcţionat convenţional.
Primul Seminar de la Mănăstirea Neamţ, deschis în anul
1855 la iniţiativa fraţilor Neofit şi Filaret Scriban şi la recomandarea
mitropolitului Sofronie Miclescu, nu a funcţionat decât până în anul
18641. După aceasta, s-au organizat mai multe şcoli de cântăreţi
care nu au avut un parcurs lung.
O încercare de reînfiinţare a seminarului monahal din
mănăstirea Neamţ a avut loc în 1912 prin grija stareţului Valerie
Moglan (Arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei cu titulatura
„Botoșăneanul” între anii 1936-1948), cerere aprobată, dar care nu
a fost pusă în practică din lipsă de fonduri şi fiindcă „ar fi avut ca
spaţiu localul vechiului seminar”2.
Din anul 1922 au reînceput demersurile, în baza vechii
aprobări pentru deschiderea seminarului monahal, însă „nu s-a

1
Diac. Ioan Ivan şi Pr. Scarlat Porcescu, Mănăstirea Neamţ, Edit. Mitropoliei
Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1981, pp. 134-136; vezi şi Arhid. Prof. Ioan Ivan şi
Pr. Prof. Ioan Mihoc, Seminarul „Veniamin Costachi” – Mănăstirea Neamţ,
în vol. „Două secole de învăţământ teologic seminarial (1803-2003)”, Edit.
Trinitas, Iaşi, 2003, p. 113; vezi şi Gheorghe I. Moisescu, Istoria Bisericii
Române, vol. II, Bucureşti, 1958, p. 586 (autorul situează încetarea activităţii
seminarului de la Neamţ la anul 1862).
2
Arhid. Prof. Ioan Ivan şi Pr. Prof. Ioan Mihoc, op. cit., p. 119 şi Diac. Ioan
Ivan şi Pr. Scarlat Porcescu, op. cit., p. 136.
209
† Emilian Lovi,steanul
obţinut decât înfiinţarea unei şcoli monahale primare cu trei secţiuni:
1. Materii religioase şi cântări bisericeşti; 2. Şcoală primară pentru
adulţi şi neştiutori de carte cu un curs complementar; 3. „Rocodele”
călugăreşti teoretice şi practice”3.
La demersurile făcute de mănăstire pentru un seminar
monahal, se pare că s-a opus chiriarhul locului, conform celor scrise
de arhimandritul Dionisie Hudişteanu.
Fiind retras la Mănăstirea Neamț, Patriarhul Nicodim
Munteanu a fost acela care a avut un rol foarte important în
desfășurarea activităților mănăstirești dintre anii 1924-1948 și
bineînțeles, la înființarea seminarului în anul 1925.
Născut în preajma mănăstirii Neamț, în localitatea Pipirig,
la 6 decembrie anul 1864, cu numele de Nicolae, a intrat în obștea
nemțeană și a primit tunderea în monahism la 1 august 1894. După
parcurgerea studiilor teologice la Seminarul „Veniamin Costachi”
din Iași și Academia Duhovnicească din Kiev, a urcat treptele
ierarhiei bisericești fiind hirotonit ieromonah (1896), hirotesit
arhimandrit (1898), a îndeplinit slujirea de eclesiarh al Catedralei
mitropolitane din Iași (1897), de vicar al Episcopiei Dunării de
Jos (1900-1909), director al Seminarului „Sfântul Andrei” din
Galați (1908-1909), arhiereu vicar al Mitropoliei Moldovei (1909-
1912), Episcop al Hușilor (1912-1924), locțiitor de Arhiepiscop al
Chișinăului (1918-1920), stareț al mănăstirii Neamț (1924-1935),
Mitropolit al Moldovei (1935-1939) și Patriarh al României (1939-
1948). În toate demnitățile avute, Patriarhul Nicodim a slujit Biserica

3
Ibidem, p. 137, vezi şi arhim. Dionisie Udişteanu, Seminarul Monahal
Neamţu, colecţie recuperată, îngrijită şi editată de Mircea Motrici, Edit.
Muşatinii, Suceava, 2005, p. 72.
210
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
Ortodoxă Română cu multă dăruire, desfășurând numeroase activități
administrative, culturale, educaționale și filantropice. Formarea sa
teologică l-a ajutat să scrie multe cărți, să traducă lucrări din limba
rusă, multe dintre ele cărți de teologie biblică și pastorală, toate
acestea fiind încununate cu tipărirea, la inițiativa și cu binecuvântarea
sa, a Bibliei în limba română, în anul 1944. Bun organizator al vieții
bisericești, Patriarhul Nicodim a dinamizat activitățile episcopiei
Hușilor, a reorganizat viața mănăstirească de la Neamț, sprijinind pe
lângă activitățile spiritual-liturgice și opera culturală (traducerea și
tipărirea de cărți), opera social-filantropică prin Spitalul de la Târgu
Neamț și „Spiridonia” de la Iași, acțiunile administrativ-gospodărești
(construirea de case la mănăstirea Neamț și apoi la Centrul eparhial
de la Iași) și păstorirea Bisericii Ortodoxe Române în anii de criză
economică, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și sub două
dictaturi. Patriarhul Nicodim a înțeles prin ce dificultăți trece țara
și Biserica, încât a avut conștiința împlinirii unei misiuni demne și
responsabile din punct de vedere pastoral, cultural, social și patriotic.
Având în vedere legătura sa cu locul închinovierii și primirii
tunderii în monahism, subliniem că în timpul cât a fost stareţ la
mănăstirea Neamț, Patriarhul Nicodim a redobândit vatra mănăstirii,
a înființat o fabrică de cherestea, a reînființat tipografia, a tipărit peste
o sută de titluri și a susținut înființarea seminarului.
În contextul retragerii sale la Neamț (ca episcop) și a preluării
stăreției mănăstirii, demersurile pentru organizarea unui nou seminar
la Neamț au continuat. În cele din urmă, stareţul mănăstirii Neamţ,
arhimandritul Daniil Ciubotaru, ajutat de episcopul Nicodim
Munteanu (retras din scaunul episcopal de la Huşi), arhiereul Valerie
Moglan, de Visarion Puiu, Episcopul Hotinului şi de profesorii
universitari din jurul cercului de studii sociale „Solidaritatea”, „care
211
† Emilian Lovi,steanul
ţineau diverse conferinţe în timpul verii la mănăstire”, a reuşit să obţină
aprobările necesare pentru seminar, atât de la Ministerul Cultelor cât
şi de la Mitropolie4. „Dintre personalităţile învăţământului teologic
universitar care s-au implicat activ în susţinerea acestui demers au
fost: Nichifor Crainic, Vasile Ispir, Ioan Gh. Savin, arhimandritul
Iuliu Scriban, Firmilian Marin, ministrul Vasile Goldiş, ministrul
Alexandru Lepădatu, Nicolae Iorga etc.”5.
Cursurile seminarului au fost deschise oficial la 15 octombrie
1925, iar „conducerea provizorie a asigurat-o episcopul Nicodim
Munteanu, până când arhimandritul Laurenţiu Busuioc, desemnat să
conducă seminarul, s-a întors de la studii din străinătate”6.
O comisie alcătuită din episcopul Nicodim, episcopul Visarion
Puiu al Hotinului, dl. Ioan Gh. Savin, inspector general în Ministerul
Cultelor şi Artelor şi arhimandritul Daniil Ciubotaru ş.a., a întocmit
regulamentul de funcţionare şi programa studiilor, a materiilor care
trebuiau predate în seminar7.
Regulamentul de funcționare prevedea între altele că:
„Art. 2: La Seminar erau primiţi numai monahi şi fraţi din toate
mănăstirile cu vârsta între 14-20 ani şi cu excepţii peste 20 ani (...);
Art. 4: Toţi elevii vor duce o viaţă de internat;
Art. 5: Seminarul avea un curs de opt (8) clase (...);
Art. 8: Numărul elevilor se va fixa de Eforia şcolară potrivit
cerinţelor, mijloacelor mănăstirii şi a cererilor de înscriere (...);
Art. 11: Examinarea candidaţilor înscrişi se va face de către

4
Arhim. Dionisie Udişteanu, op. cit.
5
Arhid. Ioan Ivan şi Pr. Prof. Ioan Mihoc, op. cit., p. 119.
6
Ibidem.
7
Arhim. Dionisie Udişteanu, op. cit., p. 73.
212
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
o Comisie numită de Eparhia şcolară şi aprobată de Chiriarhie şi
Minister;
Art. 12: Probele scrise constau din limba română şi aritmetică;
Art. 21: Probele orale constau din întrebări de religie, întrebări
din limba română, aritmetică, istorie şi geografie (...);
Art. 44: La sfârşitul fiecărui an şcolar, Direcţia seminarului
trimitea mănăstirilor situaţia şcolară a fiecărui elev (...);
Art. 119: Seminarul monahal, anul acesta (1925-1926) va
funcţiona cu clasa 1”8.
După mai multe intervenţii ale comisiei pregătitoare pentru
înfiinţarea Seminarului, precum şi ale mănăstirii Neamţ către
conducerea Mitropoliei Moldovei şi Ministerul Cultelor şi Artelor,
s-a obţinut în cele din urmă aprobarea funcţionării seminarului. Prin
adresa nr. 54.293, din 4 noiembrie 1925, ministerul în cauză comunica
Eforiei Seminarului, condusă de episcopul Nicodim, următoarele: în
urma avizului Consiliului de inspectori ai seminariilor, a aprobării
Patriarhului, Preşedinte al Sfântului Sinod şi a Mitropolitului
Moldovei şi Sucevei, „Ministerul aprobă înfiinţarea Seminarului
Monahal din acea monastire care va începe să funcţioneze la 15 Oct.
1925 pe baza regulamentului, aici alăturat în copie. Toate cheltuielile
de întreţinere, personal şi material, pentru acest seminar, până la 1
ianuarie 1926 privesc Mănăstirea Neamţului, iar de la această dată
comisiunea bugetară va hotărî suma ce ministerul va trebui să înscrie
în buget pe seama acelui seminar”, semnează Dir. General Ioan Gh.
Savin9.

8
Regulamentul Seminarului Monahal din Mănăstirea Neamţu, Tipografia
Sfintei Mănăstiri Neamţ, 1925, pp. 3-20.
9
Ibidem, p. 29.
213
† Emilian Lovi,steanul
Dacă în primă fază autorităţile statului şi cele bisericeşti au
întârziat cu aprobările pentru funcţionarea Seminarului Monahal, în
cea de-a doua s-au grăbit să trimită documentele aprobate fiindcă au
cuprins momentul inaugurării seminarului în cadrul manifestărilor
legate de comemorarea Sinodului ecumenic de la Niceea (325-1925)
şi a Sinodului local de la Iaşi (1642-1925). Programul manifestărilor
se desfăşura la Iaşi, între 12-14 octombrie 1925 şi prevedea un
pelerinaj la mormântul mitropolitului Varlaam de la Mănăstirea
Secu, în 13 octombrie.
Stareţul mănăstirii Neamţ, ministrul Al. Lepădatu şi alţi
susţinători ai înfiinţării seminarului au fixat inaugurarea lui în ziua
pomenirii mitropolitului Varlaam, când au participat mai mulţi
ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române şi personalităţi culturale şi
politice. Din cele relatate de arhimandritul Dionisie Hudişteanu,
reiese că mitropolitul Pimen a avut o atitudine potrivnică deschiderii
Seminarului, lucru manifestat şi la inaugurare10.
Cu toate împotrivirile unora, cursurile seminarului au început
în ziua de 28 octombrie 1925, după slujba de sfinţire a apei, în timp
ce internatul fusese deschis în ziua Sfântul Mare Mucenic Dimitrie
Izvorâtorul de Mir, la 26 octombrie, după Sfânta Liturghie săvârşită
în paraclisul „Sfântul Pantelimon” din Seminar, fiind de faţă
episcopul Visarion al Hotinului, episcopul Nicodim, preşedintele
Eforiei şcolare şi stareţul mănăstirii Neamţ și arhimandritul Daniil
Ciubotaru11.
Clădirea seminarului era aceeaşi în care funcţionase între anii
1855-1864, „din partea de din jos de odaie”, însă care a fost distrusă de

10
Arhim. Dionisie Udişteanu, op. cit, pp. 75-77.
11
Ibidem, p. 78.
214
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
un incendiu din anul 1938 (13/14 octombrie) şi reconstruită şi extinsă
în două etape de mănăstirea Neamţ, sub îndrumarea mitropolitului
Moldovei, Nicodim, fiind terminată în anul 1939, după cum reiese
de pe placa memorială12.
Administrarea seminarului a fost asigurată de Mănăstirea
Neamţ, ajutată de profesori din Târgul Neamţ şi din rândul monahilor
cu studii. În cei trei ani de funcţionare (1925-1928), seminarul a
şcolarizat 102 elevi, monahi şi fraţi din mănăstirile ţării (clasa I –
33; clasa a II-a – 33 şi clasa a III-a – 35)13. Programa seminarului
monahal era aceeași ca și la seminariile unde erau pregătiți viitorii
preoți pentru parohii, cu deosebirea că ea conținea materii în vederea
formării monahilor pentru viața monahală. Între obiectele de studiu
figurau: franceza, istoria, teologia, latina, ştiinţele religioase şi
româna, practica liturgică, zoologia şi geografia, botanica, caligrafia,
bisericeasca şi vocala. Cu toate că rezultatele şcolare erau bune,
au apărut divergenţe între conducerea mănăstirii, a seminarului şi
mitropolie.
Ministerul întârzia alocarea bugetului pentru seminar, iar
mănăstirea se angajase în susţinerea materială a şcolii. Datorită unor
oameni de înaltă ţinută bisericească, cum au fost Nichifor Crainic,
Secretar general la Culte şi Vasile Goldiş, Ministru de resort, s-au
prevăzut în buget „fără ştirea conducerii Mitropoliei de la Iaşi,
sumele necesare pentru plata profesorilor şi întreţinerea elevilor, pe
întregul an şcolar, lei 1.000.000 (un milion) bani care au fost achitaţi
în întregime”14. Pentru anul şcolar 1927/1928, Seminarul Monahal

12
Arhid. Ioan Ivan şi Pr. Prof. Ioan Mihoc, op. cit., p. 121.
13
Ibidem, p. 120.
14
Arhim. Dionisie Udişteanu, op. cit., pp. 90-91, apud Seminarul Monahal,
215
† Emilian Lovi,steanul
a primit o sumă modică ce nu acoperea cheltuielile importante, fapt
care a determinat conducerea şcolii să-i oblige pe elevi să plătească
o taxă anuală de 2000 lei15.
Desfăşurându-şi activitatea în condiţii grele, conducerea
seminarului a primit asigurări de la Ministrul Cultelor Al. Lepădatu,
aflat în vizită la Neamţ în primăvara anului 1928, că va cuprinde în
buget pentru anul 1928-1929 toate sumele necesare seminarului.
În vara anului 1928, conducerea Mitropoliei dorea să
schimbe caracterul seminarului intern într-unul practic. Modificarea
programului de studii era egală cu desfiinţarea seminarului, după
cum constata conducerea Ministerului Cultelor16.
Rezultatul final al acestor dispute a fost că, începând cu
toamna anului 1928, cursurile seminarului nu s-au mai deschis,
profesorii s-au răspândit în diverse locuri, elevii călugări au plecat la
mănăstirile lor, iar o parte au rămas la Neamţ cu mâhnirea neterminării
studiilor. Grave acuzaţii i-au fost aduse mitropolitului Pimen, cel care
era direct răspunzător de situaţia seminarului, reproşuri susținute de
clericii intelectuali, de călugări şi mireni, precum şi de presa vremii17.
Într-unul din articolele referitoare la Seminarul Monahal şi
la monahism în general, Nichifor Crainic scria: „Astăzi Seminarul
fără noroc, care funcţiona de trei ani împotriva voinţei lui Pimen,
e de fapt desfiinţat. Ortodoxia fără monahism nu se poate concepe.
Mănăstirea e depozitara strictă a tradiţiilor şi scutul împotriva

Anexa XXIX, p. XLVIII; Seminarul Monahal de la Neamţu, Dosar 10/1927,


acte justificative.
15
Ibidem, p. 94.
16
Ibidem, pp. 103-104.
17
Ibidem, apud ***Totul despre Seminarul de la Neamţu, în „Glasul
monahilor”, an V, nr. 146/1928.
216
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
veacurilor, a disciplinei ascetice, a sfinţeniei. Mănăstirea e în Biserică
singura pepinieră de ierarhi. Dacă ea înfloreşte, Biserica întreagă e
o grădină de virtuţi; dacă ea se vestejeşte, Biserica întreagă devine
o pustietate. Epocile de glorie ale Ortodoxiei sunt epocile de glorie
ale monahismului (…). Seminarul de la Neamţu a fost desfiinţat
(…), şcoala de la Neamţu nu va mai fi seminar (…). Seminarul de la
Neamţu era singura înfiripare de acest fel”18.
Continuarea funcţionării seminarului monahal nemţean a fost
cerută şi de Congresul preoţilor de mir ținut în anul 1928, de monahii
din mănăstiri şi de seminariile din ţară19. Cu toate demersurile
întreprinse, Seminarul Monahal de la Neamţ s-a desfiinţat, fiind
transferat la Mănăstirea Cernica, lângă Bucureşti.
Diaconul Ilie Gheorghiţă arăta, într-unul dintre articolele
sale, importanţa existenţei unui seminar monahal: „Un seminar
special pentru călugări însemna restabilirea unei tradiţii de cărturărie
teologică mănăstirească, părăsită şi uitată în toată ţara noastră, de
aproape un veac”20. De asemenea, el acuza Ministerul Cultelor că a
tăiat din buget sumele ce trebuiau alocate seminarului pe motiv de
„economie bugetară”. În completarea celor subliniate mai înainte,
autorul scria: „Dar în vreme ce clerici, călugări şi creştini cu bun simţ
se bucurau de existenţa acestei şcoli şi îşi făceau iluziile înşirate mai
sus, alţii o priveau cu neîncredere şi vedeau în ea parcă un pericol”21.
Un nou seminar monahal superior a fost înfiinţat la Mănăstirea
18
Ibidem, p. 105, apud – Nichifor Crainic, Iarăşi Pimen, duşmanul
monahismului, în „Curentul”, anul V, Nr. 257,1928, din 30 septembrie.
19
Ibidem, p. 107.
20
Diacon Ilie Gheorghiţă, Seminarul din Mănăstirea Neamţu, în „M.M.”, anul
V, nr. 3, martie 1929, p. 362.
21
Ibidem.
217
† Emilian Lovi,steanul
Neamţ în anul 1948, care a funcţionat până în anul 195222.
Astfel, „în toamna anului 1948 s-a decis înfiinţarea a două
seminarii monahale în Mitropolia Moldovei şi Sucevei: unul pentru
monahi la Mănăstirea Neamţ şi unul pentru monahii la Mănăstirea
Agapia. Acestea erau în subordinea Administraţiei Patriarhale,
iar Mănăstirile Neamţ şi Agapia au fost declarate stavropighii ale
Patriarhiei Ortodoxe Române cu sediul la Bucureşti”23. Aici au ţinut
cursuri mai mulţi arhierei scoşi de regimul comunist din scaunele
episcopale şi plasaţi cu domiciliu obligatoriu la mănăstirea Neamţ,
dintre care îi amintim pe episcopii Partenie Ciopron, Atanasie
Dincă, Eugen Laiu, Pavel Şarpe, Emilian Antal ş.a. Deoarece
localul seminarului era folosit de puterea politică comunistă pentru
adăpostirea deţinuţilor politici, clerici, în special greco-catolici,
cursurile se ţineau în arhondaricul mănăstirii.
Clasele rămase pentru continuarea studiilor au devenit în
anul 1952 „secţie monahală pe lângă Școala de cântăreţi bisericeşti
a Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, care a luat fiinţă la 1 septembrie
1952, prin transferarea Școlilor de cântăreţi de la Suceava şi de la
Roman”24, la Mănăstirea Neamţ.
În ciuda controlului și a presiunii regimului comunist asupra
Bisericii Ortodoxe Române și a învățământului teologic seminarial și
universitar, unul dintre cele șase seminarii de înaltă ținută teologică
existente în țară a fost Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț
(1952-1990). Cele mai dinamice conduceri ale Seminarului Teologic
de la Neamț s-au evidențiat prin directoratele părinților Arhid. Prof.

22
Arhid. Ioan Ivan şi Pr. Prof. Ioan Mihoc, op. cit., pp. 121-124.
23
Ibidem, p. 121.
24
Ibidem, p. 124.
218
ˆ ˆˆ
Înfaptuirea misiunii bisericest, i în parohie ,si manastire
Ioan Ivan (1952-1956; 1962-1964; 1971-1972), Pr. Prof. Mihai
Vizitiu (1976-1990), Pr. Prof. Ioan Mihoc (din 1991).
În lumina istoriei bisericești, contribuția Patriarhului Nicodim
Munteanu la susținere învățământului teologic de la Mănăstirea
Neamț sau din alte locuri din Patriarhia Română este evidentă și
reprezintă un model de implicare în dezvoltarea calitativă a educației
și a formării misionar-pastorale a clerului.
Peste câteva decenii, tot de la Mănăstirea Neamț va pleca
arhimandritul Nestor Vornicescu, ce va deveni Arhiepiscop al
Craiovei și Mitropolitul Olteniei (1978-2000), ctitorul Facultății de
Teologie din Craiova și susținător al Seminarului teologic din aceeași
localitate.

************

Am plecat de la cunoașterea lui Dumnezeu în parohie,


mănăstire și școală teologică și am ajuns la săvârșirea faptelor bune
pe parcursul vieții, ca împlinire a misiunii și comuniunii creștine.
Lumea se schimbă dar menirea Bisericii este aceeași. Biserica ne
cuprinde pe toți cei botezați și ne oferă posibilitatea împreună-
lucrării cu Dumnezeu.

219