ATITUDINEA CREȘTINULUI ÎN FAȚA ÎNCERCĂRILOR VIEȚII ȘI A

MORȚII, DUPĂ ÎNVĂȚĂTURA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR

Pr. drd. FLORIN CAREBIA

După mai bine de șaisprezece veacuri de la trecerea sa din această lume, Sfântul
loan Gură de Aur și opera sa rămân un izvor viu și bogat de cunoaștere teologică, de
trăire ortodoxă și de bucurie duhovnicească. întreaga sa viață a fost marcată de
personalitatea mamei sale, Antuza, în care el a găsit modelul viețuirii creștinești
vrednice, demne, iar tradiția Bisericii noastre nu a ezitat să vadă în această ființă un
exemplu de urmat pentru femeia creștină din toate timpurile. Ea a pregătit omenirii
pe fiul său, a modelat acel suflet ce va domina veacurile, viața ei fiind o viață de
luptă și virtute, în care niciodată nu s-a gândit la greutăți, ci numai la trofee și victorie1.
Despre admirația retorului Libaniu față de mama sa, mărturisește Sfântul loan Gură
de Aur: „Mi-amintesc că odinioară, pe când eram tânăr, dascălul meu de retorică, un
păgân convins până în măduva oaselor, a lăudat în fața multora pe mama. După cum
îi era obiceiul, a întrebat pe cei de lângă el cine sunt. Unul i-a spus că sunt fiul unei
văduve. M-a întrebat apoi ce vârstă are mama și de când este văduvă. Când i-am spus
că are patruzeci de ani și că sunt douăzeci de ani de când a pierdut pe tatăl meu, s-a
minunat și a strigat cu glas mare, uitându-se la cei de față: «Ah, ce femei au
creștinii!»"2. Un profesor de teologie de la Sibiu, încercând să facă o comparație
sugestivă între Sfântul Apostol Pavel și Sfântul loan Gură de Aur, realizează un
autentic portret al Sfântului loan Hrisostom, care era mic de statură, cu înfățișare
plăpândă, cu fața agreabilă, dar uscată, fruntea încrețită, creștetul pleșuv, ochii
profunzi, foarte ageri și pătrunzători. Trăia intens realitățile vieții și le punea la suflet.
Era amabil, bun, afectuos și vesel cu cei familiari lui, dar rezervat și oarecum rece cu
cei necunoscuți3.
Nu la întâmplare, așadar, cele mai numeroase și cele mai vii cuvântări de laudă
ale Sfântului loan Gură de Aur au fost consacrate Apostolului neamurilor care, după
ce a fost tămăduit de orbirea spirituală (dar și de cea a ochilor trupești - Faptele
Apostolilor 9, 8, 18), de către Domnul lisus Hristos, a trăit în propria sa ființă acea
negrăită transformare interioară care l-a făcut să mărturisească tuturor care este țelul

1 Pr. praf. Constantin Comițescu, Chipul mamei Sfântului loan Gură de Aur, în rev. „Studii Teologice",
seria a Il-a, an XXIX, 1977, nr. 9-10, pp. 615-619.'
2 Sfântul loan Gură de Aur, Despre preoție, P.G. 48 (P.G. = J.-P. Migne, Patrologia Graeca), col.
623 și traducere de pr. Dumitru Fecioru, în Tratatul despre preoție și Omilia rostită când a fost
hirotonit preot, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998,
p. 32.
3 Pr. prof. Grigorie Marcu, Mens divinior - O comparație între Sfântul Apostol Pavel și Sfântul loan
Gură de Aur, în rev. „Studii Teologice", seria a Il-a, an IX, 1957, nr. 9-10, pp. 620-621.
Atitudinea creștinului în fața încercărilor vieții și a morții, după învățătura Sfântului loan Gură de Aur

dumnezeiesc al vieții noastre: „M-am răstignit împreună cu Hristos și nu mai trăiesc

eu, ci Hristos trăiește în mine“ (Epistola către Galateni 2, 20).
Studiind și aprofundând viața Sfântului loan Gură de Aur și mai ales impresionanta
sa operă, să ne dăm seama de vremelnicia celor prezente și vedem care trebuie să fie
atitudinea creștinului înaintea încercărilor vieții și în fața morții. Conștientizând aceste
lucruri, încercăm să ne însușim soluțiile găsite de Sfântul Părinte pentru sensibilitatea
ființei noastre în a-1 găsi și simți pe Dumnezeu în tot ceea ce facem. Atunci când
spunem că Sfântul loan Gură de Aur a trăit în actualitate înțelegem că el a cunoscut
problemele religioase și sociale ale vremii lui, a dat un răspuns năzuințelor
contemporanilor după mântuire,^ slujind societatea în mijlocul căreia a trăit cu
devotament și spirit de sacrificiu. înainte de a-i fi învățat pe alții cum să trăiască după
Hristos, a pus el mai întâi în practică nevoințe vrednice de a fi admirate, urcând
adevărate piscuri de desăvârșire creștină.
Sfântul loan Gură de Aur știe că oamenii, atunci când vor să dobândească o
stăpânire oarecare fac orice, arătând însă delăsare față de cele dumnezeiești: sunt
iubitori de petreceri și de trup, se tem de moarte, când ar trebui ca să dorească mai
curând a zbura și a scăpa de aici.
Oamenii sunt precum puii de rândunică ce voiesc să rămână tot în cuibar, slabi și
bicisnici. Chiar și cele mai frumoase palate nu sunt altceva decât cuibarele rândunicilor,
care la cea mai mică intemperie vor cădea toate de la sine. în timpul verii, puii sunt
hrăniți bine, spre a putea zbura, când vine iama, iar cei ce nu pot zbura, nu vor
întâmpina pe Domnul în văzduh, ci vor cădea, pierzându-se. Creștinii care în timpul
vieții fac fapte bune, suferind și multe rele, se vor bucura de plata întreagă, când însă
omul trăiește aici în dezmierdări, nici de cununile veșnice nu se va învrednici. Când
omul săvârșește aici binele că este plăcut lui Dumnezeu și nu pentru speranța mântuirii,
atunci este vrednic de plată. De aceea, Sfântul loan Gură de Aur îndeamnă: „Să nu
căutăm plata aici ca nu cumva să devenim săraci și lipiți"4.
Impresionante sunt cuvintele în care Sfântul loan Gură de Aur zugrăvește
vremelnicia celor pământești. El zice: „Să mergem la morminte! Arată-mi pe tatăl
tău! Arată-mi pe sora ta! Unde-i cel ce se îmbrăca cu haine de aur? Unde-i cel ce se
plimba cu trăsura? Unde-i cel ce era înconjurat de ostași?... Unde-i cel ce pe unii îi
ucidea, iar pe alții îi arunca în închisoare? Nu văd decât, oare, viermi, păianjeni.
Toate acelea sunt pământ, umbră și vis, o simplă poveste, o zugrăveală. Onorurile,
desfătarea, luxul, strălucirea sunt umbră și cuvinte. Odraslele lor însă, nu mai sunt
nici umbră, nici cuvinte, ci rămân și trec cu noi dincolo și vor fi cunoscute de toți:
răpirile, lăcomiile, desfrânările, adulterele, nenumăratele păcate... Cu ce ochi ne
vom uita la Hristos? Dacă nu cutezăm să ne uităm în ochii tatălui nostru când știm că
i-am greșit, cum vom putea să ne uităm atunci în ochii lui Hristos?... Cum vom
cuteza?5
4 Sfântul loan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către Coloseni, II, P.G.62, col. 314 și trad. de
Arhim Theodosie Atanasiu, București. 1908, pp. 26-27; Idem, Omilia la Epistola I către Corinteni,
XLIII, P.G. 61 și traducerea citată, p. 607.
5 Idem, Omilii la Matei, LXXVI, P.G. 58, col. 701 și trad. de pr. Dumitru Fecioru, PSB 23
(PSB = Colecția Părinți și Scriitori Bisericești), București, 1994, pp. 869-870. în opoziție cu bunurile
trecătoare, Sfântul loan Gură de Aur descrie pe cele veșnice, ce vor aduce fericire sufletului (Idem.
Comentariu la Epistola către Evrei, VI, P.G. 63, col. 60 și trad. de Arhim. Theodosie Atanasiu, București,
1923, p. 120).
2Q. Altarul Banatului

„Sfântul loan Gură de Aur îndeamnă pe creștini să nu se neliniștească, atunci

când văd pe un om rău că se îmbogățește, nici să nu se tulbure dacă un om bun
pătimește, căci răsplata nu va fi dată în această viață definitiv, iar acum este numai
timpul luptei. Toată viața noastră să o socotim ca timp de luptă și niciodată să nu
căutăm repaus, niciodată pătimind să ne supărăm... căci altul este timpul repausului...
Deși poate nu este persecuție... dar sunt alte necazuri, care nu vin în fiecare zi..."6.
Nu suferința pe care uneori creștinii o îndură este rea, ci păcatul este un rău, căci el
ne depărtează de Dumnezeu, pe când suferința ne apropie. Sfântul loan Gură de Aur
este plin de realism când spune că acest lucru, știind cu câte greutăți trebuie creștinii
să se confrunte în fiecare zi.
El zice: „Ce fel de suflet trebuie să ai, ca să nu te mânii, nici să nu te necăjești, ci
să mulțumești, să slăvești, să te închini Celui ce a îngăduit să vină peste tine aceste
încercări? Pe cei care, spun vorbe rele, îi plânge Sfântul loan, căci ei și-au pierdut
câștigul, cu toate că remediile sunt simple: postul, traiul aspru, alungarea luxului și
toate cele care ne pot face bineplăcuți lui Dumnezeu"7.
Răspunsul creștinilor la încercările ce se abat asupra lor trebuie să fie îndelunga
lor răbdare, despre care spune că este „arma neînvinsă, turn care nu se poate strica",
fiind mai puternică decât orice și izvorând din dragoste. Atunci când oamenii „nimic
nu suferă de la cei ce vor să-i supere, nici nu batjocoresc, fiind batjocoriți", atunci ei
se aseamănă cu Dumnezeu. Prin viața lui, omul poate deveni ceea ce este diamantul
după natura sa. Creștinii să se arate a fi plini de râvnă8. Pentru a ne face să înțelegem
cât de importantă este răbdarea, Sfântul loan Gură de Aur dă un frumos exemplu:
„Săgeata diavolului este pofta cea rea și vătămătoare... Ea este foc și flacără..., însă
noi, cu îndelunga-răbdare și cu îngăduință o putem stinge. Precum fierul înroșit în
foc, când este băgat în apă, nimicește puterea focului, tot așa și patima, căzând asupra
celui ce are răbdare, cu nimic nu-1 vatămă, ba încă îi folosește. Cel ce rabdă îndelung
este atât de înalt, încât săgeata diavolului nu poate ajunge la el"9.
Și ucenicii Mântuitorului au răbdat încercări grele, cum a fost cea a furtunii de pe
mare, în miezul nopții, singuri fiind. Prin aceasta, Domnul le-a trezit inima lor amorțită,
făcându-i să-L dorească mai mult, dându-le curaj, căci „așa face totdeauna Elristos.
Când vrea să scape pe cineva de necazuri aduce pe capul lui altele și mai cumplite".
Creștinii pot găsi în alte meserii exemple de devotament și curaj în răbdarea
încercărilor. Scriind preoților și monahilor din Fenicia, care îi catehizau pe păgâni și
care întâmpinau multe greutăți, Sfântul loan Gură de Aur spune: „Corăbierii, când
văd marea înfuriată și plină de mari valuri, furtunoasă și turbată, nu numai că nu
părăsesc corabia, ci, dimpotrivă, atunci muncesc mai mult... La fel și doctorii, când
văd că febra bolnavului crește, că e mai puternică, nu numai că nu părăsesc pe cel
bolnav, ci, dimpotrivă, atunci fac tot ce pot și ei și alții, își dau mai multă osteneală și

6 Idem, Comentariu la Epistola către Evrei, N, P.G. 63, col. 50-51 și trad. cit., pp. 106-108.
7 Idem, Cuvântul III la Parabola despre bogatul nemilostiv și săracul Lazăr, P.G. 48, col. 998, 1001,
1005 și trad. de pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei", an XXVIII, 1976, nr. 9-10, p. 742,
744 și 749.
8 Idem, Omilia la Epistola Icătre Corinteni, XXXIII, P.G. 61, col. 275, 277 și trad. cit., pp. 449-450;
Idem, Scrisoarea 174, P.G. 52, col. 711, trad. în rev. „Mitropolia Olteniei", an. XL, 1998, nr. 6, p. 75.
9 Idem, Comentariu la Epistola către Evrei, XXII,P.G. 63, col. 160 și trad. cit., pp. 273-274. Creștinul
să nu se teamă de amenințările dușmanilor; Idem, Scrisoarea 94, P.G. 52, col. 657-659, trad. de pr.
Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei", an XL, 1988, nr. 3, p. 31.
Atitudinea creștinului în fața încercărilor vieții și a morfii, după învățătura Sfântului loan Gură de Aur 3]

au mai multă râvnă, ca să pună capăt răului... cu cât sunt mai multe greutăți... și mai
mare tulburarea, cu atât mai mult să nu încetați a munci... a arăta mai multă râvnă“10.
încercările la care creștinii sunt supuși nu întârzie să dea roade în viața lor. Este o
„neguțătorie duhovnicească" în care, asemenea unor oameni plecați peste mări,
înfruntând primejdii, pentru nădejdea câștigului, creștinii strâng o altfel de bogăție
de pe urma necazurilor, dacă mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate. Roadă de preț
aduc încercările, smerenia, alături de umilința gândurilor, iar Stăpânul nostru tocmai
atunci cheamă pe om, când are sufletul smerit și inima zdrobită. Supărarea pe care
omul o rabdă din cauza semenilor săi îi este calculată de către Dumnezeu nu după
ideea de dreptate, ci după cea de filantropie. De aceea, nu orice om ocărât, care rabdă
toate încercările, este și fericit, ci numai, spune Sfântul loan, cel ocărât pentru Hristos
și pe nedrept. Se vorbește așadar de un lanț de aur, al fericirilor: „Omul smerit își va
plânge negreșit păcatele. Cel care va plânge va fi blând, drept și milostiv. Cel milostiv,
drept și cu sufletul zdrobit, va fi negreșit curat cu inima, iar cel curat cu inima va fi
făcător de pace. în sfârșit, cel care îndeplinește toate aceste fericiri, va înfrunta
prigoanele, nu se va tulbura când va auzi că e vorbit de rău și va fi în stare să sufere
mii de necazuri"11.
în ciclul de omilii „Despre statui" se descrie imaginea infernală a persecuțiilor la
care locuitorii orașului Antiohia erau supuși de trimișii împăratului, după ce antiohienii
dărâmaseră statuile familiei imperiale. Când persecuțiile au încetat, Sfântul loan Gură
de Aur le reamintește faptul că tabloul acela trăit se cuvine să le rămână în minte,
pentru a le alunga pe viitor sentimentele de nepăsare și grija pentru lucrurile
pământești. El spune: „Bunătatea Sa părintească (a lui Dumnezeu) se vădește nu mai
puțin când îngăduie relele, decât când le pune sfârșit. Când El vede că noi ne depărtăm
de la iubirea către El..., se retrage puțin, pentru ca pedeapsa Sa ne încălzească zelul...
Să ne reîntoarcem în mâinile lui Dumnezeu la finele nenorocirilor care ne tulbură"12.
în larga sa operă epistolară, Sfântul loan Gură de Aur arată roadele încercărilor
asupra sa și asupra celorlalți creștini, cu care a întreținut o strânsă corespondență, în
tot timpul cât a fost exilat. într-o scrisoare găsim scris: „Să nu vă tulbure deloc
necazurile ce vin asupra voastră și nici valurile dese ale grijilor să nu vă tulbure
mintea. Așa-i calea cea strâmtă și îngustă, are multe greutăți, multe sudori și osteneli,
dar acestea trec și se termină odată cu viața de aici... Gândindu-vă clar la vremelnicia
necazului și la veșnicia plății, îndurați totul cu curaj"13.
Necazurile, ispitele și necazurile abătute asupra omului sunt dovada purtării de
grijă a lui Dumnezeu, deopotrivă ca și binefacerile Lui. Chiar și când el ne amenință,
cu focul veșnic, ne înfățișează iubirea Sa de oameni, ca și făgăduința împărăției
cerurilor. Căci „dacă frica de pedepse n-ar împinge pe cei mai trândavi, făgăduința
bunătăților ar fi neîndestulătoare spre a îndemna la virtute". „Dacă Dumnezeu nu a
10 Idem, Omilia la Matei, L, P.G. 58, col. 505 și trad. cit., pp. 578-579; Idem, Scrisoarea 123, P.G. 52,
col. 676 și urm., trad. de pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei", an XL, 1988, nr. 40, p. 51.
11 Idem, Omilia la Matei, XV, P.G. 57, col. 228, 230 și trad. cit., pp. 180-184.
12 Idem, Omilia la statui, XIII, P.G. 49, col. 139 și trad. în voi. Șease omilii (Xl-XVI), Despre statui
ale Sfântului loan Hrisostom, de Vasile Slivneanu, București, 1908, p. 40; Ibidem, XIV, P.G. 49, col.
143-144 și trad. cit., pp. 46-47.
13 Idem, Scrisoarea 1 către Olimpiada, P.G. 52, col. 549 și urm., și trad. de pr. Dumitru Fecioru, în
rev. „Mitropolia Olteniei", an XXXIX, 1987, nr. 3, pp. 51-52; Idem, Scrisoarea 29, P.G. 52, col. 627-
628 și trad. de pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei", an XL, 1988, nr. 1, p. 85.
32 Altarul Banatului

nimicit pe diavol, a făcut lucrul acesta cu scopul ca să îngăduie oamenilor să îl doboare

ei pe necuratul, aceasta constituind o pedeapsă mai mare pentru Satana..."14.
Răbdarea încercărilor aduce cu ea întărirea inimilor moarte. Se petrece cu noi,
spune Sfântul loan Gură de Aur, ca și cu elevii pe care profesorul de gimnastică îi
pune la exerciții în mod diferențiat: „Pe cei mai slabi îi pune să se lupte cu cei slabi,
iar pe cei puternici, cu adversari deopotrivă cu ei". Dacă adversarii lor ar fi inferiori,
atunci ei nu s-ar putea antrena. Și pentru că nu toți oamenii au nevoie de aceleași
exerciții, nici Dumnezeu nu are o singură cale pentru exercitarea virtuții lor. Fiecare
„bolnav" are nevoie de alte medicamente și pe unii oameni, Dumnezeu îi încearcă cu
o boală îndelungată, pe alții cu sărăcia, unii sunt nedreptățiți, iar alții pierd pe cei
apropiați lor. Prin acestea și multe altele, Dumnezeu încearcă pe fiecare om în alt
chip. Și cu cât sunt mai puternice aceste încercări, cu atât mai mari pot fi răsplățile.
Pe toate căile, creștinii sunt îndemnați să micșoreze mândria, să îndepărteze trândăvia
și să devină mai credincioși15. Sfântul loan Gură de Aur vede în toate aceste încercări
un folos, mai mult sau mai puțin evident, pentru oameni. De aceea, când nu înțelegem
acel folos, nu trebuie nicidecum să ne supărăm, iar în ceea ce privește mijloacele pe
care Stăpânul nostru le folosește spre a ne rândui viața, ele sunt dintre cele mai
diferite, fiindcă multe sunt și căile pe care omul poate merge la mântuire, Sfântul
loan atrage atenția creștinilor că diavolul folosește în lupta sa arma tristeții, prin care
încearcă să răpească gândurile ce ne păzesc sufletele. Virtutea ce i se opune cel mai
puternic este nădejdea în Dumnezeu, prin care alergăm la Soarele dreptății și facem
să se statornicească în noi razele Lui. Cât despre tristețe, spune Sfântul părinte, „nu-i
diavolul cel care pricinuiește tristețea, ci tristețea face puternic pe diavol"16. Creștinului
i se pun în față bunătățile cerești și el nu mai trebuie să se întristeze, când știe că în
fața sa sunt atâtea bunătăți, nici să caute tihnă în lumea aceasta. Suntem îndemnați să
nu ne lăsăm tulburați de greutăți, pe drumul mântuirii și pentru a înțelege măreția
celor puse în fața noastră, Sfântul loan Gură de Aur face o comparație sugestivă,
zicând: „Dacă te-ar pofti cineva să te facă împărat pământesc și înainte de a intra în
oraș, spre a te încorona, ar trebui să poposești la un han plin de glod și de fum... în
care ai avea parte de multe necazuri și supărări, spune-mi, te rog, te-ai întoarce din
drum din cauza acestor neplăceri... Nu-i oare curată nebunie ca, atunci când e vorba
să ajungi stăpân peste pământ, să nu te descurajeze nici una din greutățile ce-ți ies în
cale..., iar când e vorba să te pregătești să pleci în ceruri, să-ți pierzi curajul și să te
tulburi de tot ce ți se întâmplă? Sfinții s-au numit pe ei călători și de aceea, să nu dăm
importanță celor din viață, fie vesele, fie mai triste, lipindu-ne sufletul de cer"17.
Atitudinea creștinilor cărora Sfântului loan Gură de Aur le vorbea în Antiohia, în
fața necazurilor și a amenințării iminente a morții lor, s-a văzut în evenimentele
legate de dărâmarea statuilor împăratului. Prigoana care s-a abătut atunci asupra lor
îl determină pe Sfântul Părinte să vadă în toate nenorocirile acestea un mod de a ne
înțelepți în viață, iar în gândul la iad vede un motiv de a reflecta îndelung. Amintirea
necazurilor și a binefacerilor primite este în egală măsură un stimulent, pentru a

14 Sfântul loan Gură de Aur, Despre necazuri și hiruirea tristefii, I, P.G. 47, col. 423-448 și trad. de
pr. Dumitru Fecioru, București, 2002, p. 121, 126, 129 și 136.
15 Ibidem. I, P.G. 47, col. 423-448 și trad. cit., pp. 152-143.
16 Ibidem. II, P.G. 47, col. 448-492 și trad. cit., p. 158.
17 Ibidem, III, P.G. 47, col. 472-494 și trad. cit., p. 201.
-.titudinea creștinului în fața încercărilor vieții și a morții, după învățătura Sfântului loan Gură de Aur

scăpa „de o dureroasă recădere11. „Nu trebuie ca liniștea de care ne bucurăm să ne

găsească nepăsători și leneviți... Lui Dumnezeu trebuie deci să-i aducem mulțumiri...
Departe de a ne părăsi, Dumnezeu ne-a îmbărbătat în timpul întristării... A iertat
greșelile mele, dar amintirea lor totdeauna îmi este în minte“18.
Vorbind în operele sale despre atitudinea creștinului în fața morții, Sfântul loan
Gură de Aur îi oprește pe creștini să plângă, căci „Hristos a biruit moartea!" și plânsul
nu mai are nici un folos. De aceea, la înmormântarea creștinilor nu își au locul
bocitoarele păgâne. Necreștinii nu știu de înviere și încearcă astfel să se mângâie, dar
creștinii trebuie să se rușineze dacă se „pocesc" astfel mai rău decât păgânii19. Cum
vor putea creștinii să vorbească celor dintre neamuri despre nemurire și să îi convingă
dacă ei înșiși tremură și se tem de moarte mai mult decât aceia? Părăsind această
viață, omul poate ajunge lângă Dumnezeu „împreună moștenitor cu Hristos". Cel
care suportă în liniște nenorocirile, va primi de la Dumnezeu cunună. Să ne gândim
de aceea că Fiul lui Dumnezeu a murit pentru noi, pe când pentru oameni, moartea
este o datorie. Sfântul loan Gură de Aur oprește pe creștini să plângă, zicându-le:
..Dacă crezi în înviere, nu lăcrima! Iar dacă lăcrimezi, cum vei putea convinge pe
păgâni că tu crezi în înviere?" Când moare cineva drag nouă, să ne gândim numai că
peste puțin timp vom pleca și noi după acela. Prin moartea fiecărui om, Dumnezeu
fie oprește șirul păcatelor, fie îl duce la „stăpânirea bunătăților cerești" și de aceea
tocmai trebuie să ne bucurăm mai mult. încă din prima clipă a vieții, știm că cei de
lângă noi vor muri"20.
Există însă și oameni pe care suntem îndemnați să îi plângem. Sunt cei păcătoși și
aceștia trebuie jeliți, vii sau morți. Se cuvine a fi plânși păcătoșii, fiindcă ei sunt
..afară de împărăție, la un loc cu cei condamnați. Și cei bogați trebuie plânși, fiindcă
nu au găsit în bogăția lor mijlocul de a-și mângâia sufletele. Pe toți aceștia îi ajutăm
.jugându-ne pentru dânșii și punând și pe alții să se roage", dar și dând milostenii
pentru sufletele lor. îi pomenim la „sfintele și înfricoșătoarele taine" pe cei care s-au
mutat dintre noi, cu convingerea, spune sfântul loan Gură de Aur, că „mult folos vor
avea", de au murit în credință21.
Credința Sfântului loan Gură de Aur în învierea morților este neclintită și el se
străduiește neobosit să îi convingă pe ascultători de acest adevăr fundamental al
vieții noastre, în perspectiva ei viitoare.
Posibilitatea învierii morților este corelată cu puterea nemărginită a lui Dumnezeu,
care a adus lumea din neființă. Adevărurile creației sunt mai minunate și mai de
nepriceput decât învierea, „fiindcă nu este același lucru de a aprinde lumânarea stinsă
și de a scoate la iveală foc care nu s-a arătat până atunci; nu este același lucru de a
ridica casa dărâmată și de a o scoate la lumină, neexistând până atunci"22. Câteva
frumoase analogii vin să ajute pe ascultători să înțeleagă mai bine sensul învierii
morților: așa de pildă, un olar, care scoate din lutul cel fără de formă un vas frumos;*

18 Sfântul loan Gură de Aur, Omilia la statui, XIII, P.G. 49, col. 127, 138-139 și trad. cit., p. 20.
19 Idem, Omilia la Matei, XXXI, P.G. 57, col. 373-374 și trad. cit., pp. 385-386; Idem, Omilia la
.-acere, LXVI, P.G. 54, col. 566 și trad. de pr. Dumitru Fecioru, PSB, voi. 22, București, 1987, p. 323.
20 Idem, Comentariu la Epistola I către Tesaloniceni, VI, P.G. 62, col. 430, 432 și trad. de Arhim.
Theodosie Atanasiu, București, 1905, p. 223, 225 și 226.
21 Idem, Comentariu la Epistola către Filipeni, IV, P.G. 62, col. 203-204 și trad. cit., pp. 36-38.
22 Idem, Omilia la Epistola I către Corinteni, XVII, P.G. 61, col. 141 și trad. cit., pp. 222-223.

3 - Altarul Banatului 10-12

31 Altarul Banatului

meșteșugarul care topește pământul și scoate aurul; un altul care transformă nisipul
în sticlă. Chiar nașterea omului este o dovadă, cum din puțină sămânță se formează
trupul. Grâul, mai înainte de a răsări, putrezește în pământ. Toate acestea sunt primite
de oameni fără a mai fi cercetate. De aceea, să nu ne îndoim că Dumnezeu va preface
trupul nostru, să nu ne îndoim de înviere, căci în felul acesta învingem încercarea la
care diavolul ne împinge. In plus, „omul care nu crede în înviere, care nu așteaptă și
nici nu crede că o să dea seamă de faptele sale, nu se va îndeletnici cu fapta bună"23.
La judecată, atrage atenția Sfântului loan Gură de Aur, nu vor primi toți păcătoșii
aceleași pedepse, căci ele sunt multe și felurite, ținând cont de timpul săvârșirii
păcatelor, de persoane, de funcțiile fiecăruia. Este analizat păcatul desfrânării, spre a
vedea cum va fi el pedepsit la judecată.^ într-un fel va fi el judecat pentru cei de
dinainte de lege și în altfel pentru preoți. într-un fel va fi pedepsită femeia liberă, iar
alta va fi judecata celei silite, însă „pedeapsa noastră ni se mărește și mai mult când
ne bucurăm de îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu, dar nu ne folosim de ea"24.
Vorbind despre viața și osânda veșnică, Sfanțul loan Gură de Aur voiește astfel
nu să îi întristeze pe creștini, ci tocmai să evite pedepsirea lor. Cât privește însă pe cei
care spuneau că nu există veșnicia pedepselor iadului, el zice: „Dacă nu este gheenă,
iar înviere este, apoi atunci și cei răi se vor bucura de aceleași bunuri ca și cei buni...
Dumnezeu... ne-a amenințat cu gheena, ca astfel să ne facă de a nu cădea în ea".
Ideea de judecată este corelată cu cea de Dumnezeu, căci „cel ce distruge ideea de
judecată, distruge totodată și ideea de Dumnezeu". De aici nevoia permanentă a
pocăinței"25.
Cu toate că a abordat toate problemele Bisericii vremii, Sfântul loan Gură de Aur
a excelat în latura moral-practică, realizând prin voință și scrieri, la cel mai înalt
nivel, dimensiunea religioasă a vieții creștine, determinând deschiderea Bisericii spre
lume, spre om.

23 Ibidem, XVII, P.G. 61, col. 142, 143 și trad. cit., pp. 224-225.
24 Idem, Omilia la Matei, LXXV, P.G. 58, col. 693-694 și trad. cit., pp. 857-859.
25 Idem, Omilia la Romani, XXV, P.G. 60, col. 634—636 și trad. de Arhirn. Theodosie Atanasiu,
București, 1906, pp. 417-421; Idem, Comentariu la Epistola către Coloseni, II, P.G. 62, col. 315, 316 și
trad. cit., pp. 29-36.0 descriere plastică a felului judecății și a pedepselor celor păcătoși este realizată de
Sfântul loan Gură de Aur într-una din epistolele sale (Idem, Scrisoarea 125, P.G. 52, col. 681-685, trad.
de pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei", an XL, 1988, nr. 4, p. 55).