1

ROLUL CÂNTĂREȚILOR BISERICEȘTI

Între celelalte genuri muzicale, cântarea bisericească este una aparte, inconfundabilă,
„materia primă” constituind-o cuvântul, ca manifestare a Logosului Întrupat. Din acest punct
de vedere, Vestea cea Bună adusă prin cântare, este mereu nouă și actuală, deoarece cuvintele
descriu imagini-iconografice ale Celui Veșnic. Locul acestui tip de cântare este în Biserică, iar
mesajul transmis poate crea acea legătură spirituală dintre credincioșii participanți la cult și
Fiul lui Dumnezeu. Putem face aici o paralelă cu Pilda semănătorului din Evanghelie (Mat.
13, 3-23); conținutul imnurilor bisericești poate fi asemănat semințelor, ce poartă în ele
puterea de rodire, cu condiția existenței unui mediu prielnic, care să asigure condițiile
optime.1 Persoana responsabilă cu pregătirea „ogorului” este cântărețul bisericesc, al cărui loc
distinct în viața bisericii s-a conturat de-a lungul multor secole.
Astfel, primele 3 secole creștine, marcate de prigoana îndreptată împotriva celor care
credeau în Hristos, nu menționează o persoană anume, responsabilă cu imnografia liturgică a
Bisericii, lipsită la început de complexitate și prin urmare ușor de redat. Libertatea religioasă
dobândită în Imperiul Roman, în 313 d.Hr., odată cu urcarea pe tron a Sf. Împărați Constantin
și Elena a însemnat printre altele și o dezvoltare rapidă a cultului creștin, clerul fiind ajutat în
slujire de laici, fără a fi nevoie de o consacrare specială a acestora. Știutori de carte și
înzestrați cu talent, acești simpli creștini vor fi primii cântăreți sau, după terminologia de
atunci, psalți. Complexitatea cântărilor crește atunci când poezia religioasă devine bogată,
printre autorii cei mai importanți amintindu-l în primul rând pe Sf. Ioan Damaschin (sec. VIII
d.Hr.).
Frumusețea cântării va duce la apariția cărților de cult, pentru descifrarea cărora era
necesară o anumită inițiere profesională. Cântărețul, care la început îl ajuta și pe preot în Sf.
Altar, se va muta în strana bisericii, ca semn al locului distinct câștigat în Biserică. Iată ce
spune textul Canonului 2 Apostolic, în legătură cu acest subiect: „Preotul să se hirotonească
de către episcop, la fel și diaconul și ceilalți clerici.” 2 Prin „ceilalți clerici”, putem înțelege
ipodiaconul, citețul sau cântărețul etc.. Totuși „hirotonia specială” a acestor trepte inferioare,
numită hirotesie, nu va avea caracter de Taină, ci doar de binecuvântare, fiind săvârșită și de
către preot, ca delegat al episcopului. Astfel, la sfârșitul sec. al IV-lea, îi întâlnim pe cântăreții
bisericești făcând parte din corpul clerului inferior. Așa înțelegem de ce tot acum Patericul
egiptean vorbește despre un oarecare Avvă, pe numele său Pamvo, care dezaprobă și mustră

1
Pr. Prof. Vasile GRĂJDAN, Cântarea „tuturor celor văzute şi nevăzute”, în Îndrumătorul bisericesc, 2015
2
FLOCA Ioan, Canoanele BOR, p.8

1
 2

introducerea unor cântări noi, precum și a unor tehnici de intonare, care pot să-l înalțe pe om
la mândrie, făcându-l incapabil de orice asceză.3

3
Patericul egiptean, p. 192,