Strădanii ale ierarhului-psalt Nifon al Dunării de Jos pentru muzica

Bisericii și cântăreții de strană (I)

Un articol de: Ionuț-Daniel Barbu - 11 Decembrie 2023

Născut în București, la 1 iulie 1860, Episcopul Nifon Niculescu tot aici avea să treacă la
Domnul, în 27 februarie 1923, acum un veac, de-a lungul întregii vieți distingându-se ca
„iubitor al cântării bisericești și mare susținător al filonului muzical psaltic tradițional”, după
cum l-a calificat, recent, succesorul său de astăzi, IPS Părinte Casian al Dunării de Jos, în
contextul cel mai potrivit - în mijlocul cântăreților din întreaga eparhie cu vocile lor unite în
rugăciunea-cântată la Sfânta Liturghie, ținută la Catedrala Arhiepiscopală în ajunul începerii
postului Nașterii Domnului din acest an.

În Capitală, numele său este legat de trei biserici renumite, cu tradiție în privința cântării
liturgice, unde a fost canonarh, cântăreț, diacon, preot paroh și arhiereu. Încă din vremea
anilor de studiu la Seminarul Central s-a aflat la strana bisericilor Albă/ Popa Dârvaș și
Kretzulescu, locuri „împodobite” anterior inclusiv de prezența marelui Anton Pann. Apoi,
după ce a devenit ierarh, a fost îmbisericit la cunoscutul lăcaș din centrul Bucureștilor,
Domnița Bălașa.

A cercetat bibliografia din vremea sa despre cântăreții bisericești din primele veacuri creștine
și a expus pentru cititorii contemporani unele idei în introducerea compendiumului său apărut
în dublă ediție, în 20.000 de exemplare (!) - Carte de Musică Bisericească pe psaltichie și pe
note liniare pentru trei voci, Tipografia Joseph Göbl („Guttenberg”), a Cărților Bisericești, și
Carol Göbl, București, 1902 -, precum și în publicații cum ar fi Gazeta Artelor (an I, nr. 15, 9
feb. 1903, p. 2). În fragmentele dedicate, autorul, urmărind firul istoric, sintetizează:
„Instituirea cântăreților bisericești este foarte veche; sunt mărturii care atestă existența lor
chiar din timpul Sfinților Apostolilor. Până la începutul secolului al IV-lea rolul lor nu era atât
de important, deoarece cântările în primele trei secole erau foarte simple. Toată activitatea
cântăreților se limita doar la a da semnal poporului pentru începerea cântărilor sau de a iniția
ei cântarea, după care o continua și o sfârșea poporul. Din secolul al IV-lea, cântarea
bisericească a început procesul de dezvoltare și perfecționare, astfel rolul cântăreților
devenind din ce în ce mai important. Ei nu mai puteau veni la biserică nepregătiți, ci trebuia
să aibă oarecare cunoștințe muzicale pentru a putea cânta psalmii și imnurile necesare a fi
executate cu mai multă artă față de primele veacuri creștine. Aceasta a făcut ca Sinodul din
Laodiceea (364), prin canonul 15, să instituie o categorie distinctă de persoane care să cânte în
biserică”.
Apoi, foarte important, preciza: „Cântăreților li se cerea și o viață curată, fără vicii, să nu dea
din mâini sau din picioare în timpul cântării, să nu-și îndoaie corpul în diferite direcții și să nu
întrebuințeze strigări puternice în cântarea melodiilor bisericești. Părinții Bisericii au
reglementat modul cum trebuie să fie executate cântările în Biserică, tocmai văzând pe unii
dintre cântăreți că nu se pot stăpâni de unele deprinderi precum cele menționate. Astfel că, la
Sinodul VI Ecumenic (680), în canonul 75, sunt specificate următoarele: «Voim ca cei care se
află în biserică spre a cânta să nu se folosească de strigăte netocmite (fără de rânduială, vaiete)
și să silească firea spre răcnire, nici să adauge ceva în afară de cele ce sunt rânduite de
Biserici, care nu-i sunt nici potrivite, nici cuviincioase, ci cu multă luare- aminte și smerenie
să aducă cântări lui Dumnezeu, Cel care veghează asupra celor ascunse, căci sfântul cuvânt a
învățat pe fiii lui Israel să fie evlavioși»”.

În veacurile de început, când canonul liturgic al Bisericii era în formare, alegerea imnurilor
care se cântau în comunitatea creștină era în responsabilitatea episcopului, iar de interpretarea
muzicală a acestora se ocupau cei dintâi cântăreți - protopsalții -, ajutați de alți cântăreți,
anagnoști și ipodiaconi de la marile centre bisericești, așa cum era Basilica Sfânta Sofia a
Constantinopolului. Numirea cântăreților, ca și astăzi în Biserica Ortodoxă Română, se făcea
de către episcop, fiind asociată și cu un îndemn veghetor pentru conștiința psaltului: „Vezi ca
ce cânți din gură să crezi și în inimă; și ce crezi în inimă, să confirmi și prin fapte”.

Revenind la anii de început ai secolului XX, Episcopul-protopsalt Nifon nu putea neglija ceea
ce îl definea de-o viață și îl recomandase permanent în parcursul său eclesial. Tocmai de
aceea, odată ajuns la Galați în 1909, aici sporește importanța Școlii de cântăreți bisericești ce
fusese înființată în 1903. Lucrul reiese și din Dare de seamă asupra mersului școalei de
cântăreți bisericești din Galați pe anii 1909/1910, 1910/1911 și 1911/1912, o broșură rară
apărută la București, scoasă din teascurile Tipografiei Profesionale Dimitrie C. Ionescu, în
1912.

Este cunoscut de altfel și drept cel care a propus, constant, în Sfântul Sinod (ex: ședința din
mai 1899), păstrarea muzicii psaltice în cadrul slujbelor și întărirea sau valorizarea statutului
de cântăreț în Biserică, acest lucru fiind de mare actualitate până în zilele noastre, când există
din ce în ce mai puțini cântăreți bisericești care să se poată dedica exclusiv slujirii de la strană.

La începutul secolului trecut, în urma numeroaselor măsuri operate anterior (sec. XIX) de
statul laicizant - accentuate mai ales cu reformele lui Al. I. Cuza asupra activității Bisericii -,
am putea spune că situația personalului de strană era una oarecum asemănătoare cu cea de
astăzi: „După secularizare - scria Episcopul Nifon Niculescu - școlile de cântăreți de pe lângă
mitropolii și episcopii desființându-se, psaltichia a rămas a se preda numai prin seminarii,
candidaților de preoție care, ajunși preoți, nu mai pot cânta și la strană și să slujească în Altar.
Cântăreții, care până aici erau priviți ca o clasă de oameni distinși și plătiți ca niște adevărați
artiști, nemaifiind asigurați în traiul lor, au început a-și căuta existența în alte direcțiuni; și
astfel lipsa lor s-a simțit din ce în ce mai mult, atât prin orașe, cât și prin sate”.

Despre unele efecte negative ale acelor intervenții seculare, inclusiv asupra muzicii bisericești
psaltice, slujește spre lămurire lucrarea Viața monahală din Țara Românească la mijlocul
secolului al XIX-lea (Ed. Cuvântul Vieții, București, 2022, în special capitolul 2.4 „Muzica
bisericească”, pp. 72-79), aceasta constituind o cercetare actuală și echilibrată, întocmită de
părintele arhim. dr. Policarp Chițulescu, consilier patriarhal și director al Bibliotecii Sfântului
Sinod. În paginile acestei cărți se arată, pe baza unor documente din ANIC, fond MCIP, cum,
efectiv, „muzica psaltică (orientală) a fost interzisă în mănăstiri, biserici și școlile de teologie”
la vremea respectivă.

În amintita broșură, despre Școala de cântăreți bisericești din Galați, autorul, în dubla sa
calitate - de episcop titular și apologet al muzicii orientale bisericești -, nu putea să nu readucă
în atenție situația dificilă în care de zeci de ani se găsea personalul tradițional de strană nu
numai în eparhia sa, ci în întreg cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române. Astfel, după cum o
făcuse și mai înainte, pe când era la București, spunea și la un deceniu distanță, la Galați:
„Situațiunea actuală a cântăreților bisericești, în comparație cu aceea a cântăreților din trecut,
se găsește într-o vădită stare de inferioritate, atât din punct de vedere material, cât și cultural-
muzical”.