145 de ani de la constituirea Reuniunii Române de Muzică de la Sibiu

de Dorin Stănescu1

Anul comemorativ al imnografilor și cântăreților bisericești este un excelent prilej de a ne opri

o clipă din vârtejul cotidianului și de a reflecta asupra trecutului, de a rememora secvențe ale
istoriei noastre culturale, de a vorbi despre oamenii de odinioară și despre faptele lor care se
constituie drept exemple luminoase despre modul în care înaintașii și-au construit și
înfrumusețat viața. Un astfel de exemplu este acela al participării românilor transilvăneni la
viața comunitară prin asocierea lor într-o organizație care va desfășura o serie de evenimente
rămase memorabile în mentalul colectiv al epocii și chiar transmise mai departe sub forma
unor adevărate legende care au istorisit generațiilor viitoare despre felul în care românii
transilvăneni au știut să-și păstreze ființa națională, limba, credința și cultura neștirbite de
intruziunea și presiunea autorităților imperiului. În spațiul transilvan în lumea sașilor, a
maghiarilor în secolul al XIX-lea, grație influenței occidentale, învățarea stăpânirii unui
instrument muzical, cântecul, organizarea unor coruri și implicarea în activitatea acestora,
precum și participarea la diversele concerte muzicale reprezentau un reper al civilizației și,
desigur, al urbanității. Pentru că românii simțeau și ei nevoia de a-și exprima trăirile prin
intermediul muzicii, au apărut inițiative care au oferit cadrul necesar pentru ca muzica lor, fie
cea bisericească, cea populară ori cultă să își găsească un mijloc de expresie, iar ocazia avea
să apară curând, în Sibiu. Așa s-a născut Reuniunea Română de Muzică, într-o epocă în care
spiritul lui Andrei Șaguna și ecourile puternice ale îndemnurilor sale de unire în jurul limbii,
bisericii și culturii române erau vii în rândul românilor din Ardeal.
Un proiect în spiritul ideilor Mitropolitului Andrei Șaguna și sprijinit de Seminarul
arhidiecesan din Sibiu
De aceea, în ziua de 2 octombrie 1878, la Adunarea Generală a Românilor din Sibiu a fost
prezentat un proiect de statut pentru Reuniunea română de muzică, iar pe 16 noiembrie 1878,
în sala mare a Seminarului ortodox a avut loc constituirea asociației. Adunarea a fost
prezidată de Zaharia Boiu, preot, profesor la seminar, autor de manuale și membru al
Academiei Române și, totodată, un om crescut la școala neuitatului mitropolit Șaguna. În acea
ședință a fost ales și comitetul de conducere: Aurel Brote - președinte, Dimitrie Comșa -
secretar, membrii Romul Petric, Petru Ciora, Dimitrie Cunțan, Ieronim Barițiu, Ioan Bădilă,
Daniil Popovici Barcianu, iar ca director muzical a fost angajat profesorul Karl Frühling.
După cum aflăm din monografia aniversară din 1905, în următoarele două ședințe din
noiembrie 1878 și ianuarie 1879, au fost înregistrați și primii membri activi, în număr de 69,
mulți dintre aceștia erau teologi afiliați seminarului din Sibiu, alții erau funcționari, juriști,
proprietari etc. Nu este întâmplător faptul că teologii, profesorii seminarului erau prezenți și
aceasta pentru că spiritul ideii naționale românești inoculată de Mitropolitul Andrei Șagun
încă vibra în sufletele prelaților bisericești și elitei intelectuale românești. De aceea,
Reuniunea a fost pusă sub umbrela protectoare a Seminarului arhidiecesan, acesta oferind
sprijin logistic și financiar în clipele decisive ale începuturilor. În primii doi ani, corul
Reuniunii a susținut un număr de șase concerte la Sibiu, unele dintre acestea având scop
caritabil. Despre atmosfera începuturilor aflăm din ziarul „Telegraful” care în 1883 scria,
referindu-se la Reuniunea română de muzică, următoarele:
1
Acest articol a fost publicat în Ziarul Lumina, 17 noiembrie 2023.
 „Suntem o mână de oameni în Sibiu, avem lipsă de întrebuințarea tuturor forțelor noastre
materiale și morale ca să putem prospera și vindeca ranele causate prin vitregitatea timpurilor
din trecut. Să rivalizăm cu vecinii noștri, care de zeci de ani lucrează cu puteri unite, este
peste putință, însă acem datorința a pune umăr la umăr spre a înainta în toate direcțiunile ... și
atunci vom putea zice că și-a deschis Dumnezeu mâna și fața cu noi”. Un veritabil salt
calitativ și un suflu nou îl primește asociația în momentul în care, printr-o inspirată decizie,
comitetul de coordonare îl angajează pe brașoveanul Gheorghe Dima (1847-1925). Acesta
avea prestigioase studii muzicale la Conservatorul din Leipzig, era un talentat dirijor și
compozitor. Iată cum este descrisă în monografia din 1905 venirea lui Dima: „ Ca prin farmec
s-au schimbat toate în reuniune cu 1 mai 1881, când ia George Dima conducerea artistică. El
este sufletul reuniunei:compune piese originale, aranjează admirabilele noastre melodii
poporale, introduce în sala de concerte festive muzica bisericească și numele reuniunii îl face
iubit și stimat aici în Sibiu, în orașele din patria noastră și în sala Ateneului din București”.
Exemplul Sibiului, succesul Reuniunii de aici a fost copiat și de alte așezări transilvane unde
s-au înființat asociații similare.
1898 - un an memorabil în istoria Reuniunii române de muzică
Așa cum am menționat anterior Sfântul ierarh Andrei Șaguna a lăsat românilor din
Transilvania o bogată moștenire culturală și un crez național puternic, de aceea amintirea
acestuia a rămas neștearsă până astăzi. Un eveniment aparte l-a reprezentat faptul că anul
1898 a fost închinat memoriei înalților ierarhi și a capetelor încoronate, fapt care a coincis cu
împlinirea a 25 de ani de la trecerea la cele veșnice a marelui Șaguna. Pregătirile corului
reuniunii au fost pe măsură. Sub bagheta lui Gheorghe Dima corul a studiat muzica și
cântările bisericești, care au format repertoriul celor două reprezentații susținute, în iunie
1898, la Sibiu și Rășinari pentru a onora memoria Mitropolitului Șaguna. Ecoul acestor
concerte a fost unul imens în rândul publicului român, iar multă vreme piesele din repertoriul
corului Reuniunii au fost fredonate de oamenii de rând. În 1899, după ce vreme de 19 ani,
Gheorghe Dima a fost director muzical, dar și președinte al Reuniunii între 1889-1898, acesta
a decis să facă o schimbare, părăsind Sibiul și implicit asociația pe care o conducea. În locul
său a fost numit Hermann Kirchner cel care a reușit să mențină la aceleași cote înalte
aprecierea și simpatia pentru activitatea Reuniunii ajunsă în 1905 la 25 de ani de existență,
vîrstă pe care a serbat-o cu fast. O altă schimbare survine și în anul 1906, când dr. Elie Miron,
cel care avea să fie primul patriarh al României, a devenit președinte al Reuniunii. Acum
Reuniunea participă la Jubileul de 40 de ani organizat la București pentru a-l sărbători pe
Regele Carol I și obține un succes fulminant, concertele acesteia fiind deosebit de apreciate,
iar presa vremii a reflectat pe larg în paginile sale aceste trăiri. Nicolae Iorga scria: „Sibienii
erau o mică oştire a idealului nostru, pe care-1 serveau din toate puterile lor in această formă
pură cântării... de aceea la teatru ca şi la Ateneu şi mai ales la Ateneu, au fost aplauze ca
nealtele, de aceea sala se ridica din când în când într-o mare pornire de entuziasm“.
Reuniunea română de muzică s-a bucurat de aprecierea contemporanilor săi și și-a continuat
activitatea și în România întregită, rolul său de păstrător al culturii și spiritualității române și
ortodoxe fiind prețuit acum de întreaga țară. După anul 1925, Reuniunea își adaugă la numele
său și pe acela al lui Gheorghe Dima, în semn de recunoaștere a muncii și a operei sale
muzicale. Chiar dacă în perioada interbelică această asociație continuă să își desfășoare
activitatea la aceleași cote ridicate de profesionalism, după 1945 suflul se pierde, iar în 1968
aceasta se autodesființează trecând în cadrul Ateneului popular„Ștefan Gheorghiu” cu atât mai
mult cu cât contextul politic nu mai era prielnic.