Într-o cerere – datată 25 ianuarie 1931 – adresată Întâiului Stătător al Bisericii, Patriarhului Miron

Cristea (1925-1939), Gheorghe Cucu face o introducere prin care arată realizările sale, după venirea
la conducerea coralei Catedralei: „Am reușit a îmbogăți prin compozițiile mele repertoriul nostru atât
de sărac, compoziții care se cântă nu numai în toată țara dar și în străinătate – Răspunsurile mari,
Nu pricep curată”; mai adaugă prezența sa la serviciile oficiale: 1 ianuarie - Te-Deum în Catedrală, 5
ianuarie - Serviciul la Palatul Regal, 6 ianuarie - la Biserica Zlătari. Toată această introducere este
doar „captatio benevolentiae” pentru că se micșorase subvenția pentru cor și, prin aceasta, scădea
puterea de implicare profesională a membrilor săi. Trebuia rezolvată o problemă pecuniară; drept
urmare sugerează o intervenție la „domnul primar pentru ca din suma rezervată corurilor să
binevoiască a acorda și corului patriarhal o subvenție potrivită nevoilor și îndatoririlor lui”. În 9 martie
1931 Gh. Cucu a primit răspuns că Sfânta Mitropolie a Ungro-Vlahiei va beneficia de o sumă de
5000 lei lunar pentru corul patriarhal. După decesul lui Gh. Cucu, Nicolae Oancea depunea în 9
septembrie 1932 o cerere adresată patriarhului Miron Cristea prin care solicita „postul de diriginte al
corului Patriarhiei”. El a fost acceptat fără nici o reținere din partea patriarhului, fiind cunoscut de
acesta de la Sibiu, unde dirijase 12 ani Reuniunea de cântări „Gh. Dima”, perioadă în care patriarhul
Miron a fost secretar la Arhiepiscopia Sibiului, ieromonah, protosinghel și redactor la Telegraful
Român. Cu ocazia numirii în postul de dirijor al corului Catedralei, marele ecclesiarh – Galaction
Cordun - a fost înștiințat de prezența profesorului Nicolae Oancea ca nou dirijor: „P.C. Voastră veți
îngriji ca noul dirijor să ia în primire repertoriul coral, cu inventar în regulă, iar coriștii să fie prezentați
maestrului lor, punându-li-se în vedere să-i dea respectul și ascultarea cuveniă, ca unui conducător
care are toată răspunderea pentru bunul mers al execuțiunilor corale liturgice”. Patriarhul Miron, cu
propria sa mână a așternut pe hârtie o seamă de sfaturi foarte interesante și emoționante adresate
dirijorului: „vă atragem atenția asupra rolului deosebit de mare pe care îl are corul Catedralei Sfintei
Patriarhii și asupra marii răspunderi ce vă incumbă postul ce ocupați. Pe lângă serviciile liturgice și
religioase din duminici și sărbători, la fel ca în toate celelalte biserici, la Catedrală au loc în plus
servicii cu caracter oficial, la care iau parte conducătorii Statului în frunte cu M.S. Regele, precum și
alte persoane înalte. Înțelegeți dar că execuțiunile corale, în asemenea împrejurări trebuie să fie de
o calitate cu totul superioară. Și nu numai în împrejurările deosebite arătate, dar chiar la servicile
obișnuite, corul Catedralei trebuie să se prezinte în chip admirabil, spre a servi de model vrednic de
imitat pentru toate corurile din Capitală și chiar din țară. Veți avea deci deosebită grijă la alegerea
bucăților de executat, vă veți îmbogăți repertoriul cu compozițiuni alese, alcătuite în stilul muzical
tradițional, convenabil primei catedrale ortodoxe a țării. Programul să fie întotdeauna întocmit cu
grijă și fixat din bună vreme. Coriștii să fie disciplinați, să cânte cu evlavie și artă în același timp, să
aibă o ținută cuviincioasă, și să fie totdeauna exacți, atât pentru execuțiuni, cât și pentru repetițiile ce
le veți găsi necesare”. Corala Catedralei Patriarhale a funcționat sub conducerea profesorului
Nicolae Oancea între anii 1932 și începutul anului 1940. Credem că acesta a fost nevoit să renunțe
la conducerea coralei o dată cu venirea pe scaunul patriarhal a lui Nicodim Munteanu (1939-1948).
Perioada de păstorire a patriarhului Nicodim este cea mai frământată pentru continuitatea coralei,
între 1945-1946 fiind chiar suprimată activitatea acesteia. Nu știm care au fost considerentele și
argumentele patriarhului Nicodim, dar dorința sa, - odată cu venirea la cârma Bisericii – era ca în
Catredala Patriarhală să cânte un cor bărbătesc. Pentru concretizarea dorinței sale îl cheamă de la
Biserica română din Sofia pe Ioan Popescu-Runcu,preot cu „practică corală de peste 20 de ani, între
care 17 numai la Sofia”. În cererea din 20 martie 1940, preotul I. Popescu-Runcu „se obliga” a crea
corul pe care Înalt Prea Sfinția Sa îl dorea. Strategia sa era aceea de a angaja cele mai bune
elemente, încredințând pe patriarh că se „pricepe a da cele mai bune rezultate”. Pentru același post
solicitase numirea și Traian J. Popovici, din Chișinău, profesor titular de muzică vocală,
întemeietorul Reuniunii muzical-culturale „Graiul Neamului” și director al Conservatorului Național de
muzică și artă dramatică din Chișinău, cu activitate artistică de 22 de ani în Basarabia. Cererea din 8
aprilie 1940 venea după ce postul fusese ocupat de Pr. I. Popescu-Runcu; drept urmare, solicitarea
sa a fost respinsă. Așadar, cel care va conduce destinul coralei Sfintei Patriarhii – deși nu pentru
mult timp – va fi Pr. I. Popescu-Runcu. Profesorul Nicolae Oancea nu s-a bucurat de încrederea
noului patriarh care dorea un cor bărbătesc și a dat girul său părintelui Runcu, chiar dacă acesta
venea cu câteva „pretenții materiale”demne de luat în seamă. Lucrurile nu au mers așa de simplu;
anii ‘39 –‘40 au adus mai multe surprize în planul artistic din Dealul Mitropoliei. În 13 mai 1940,
patriarhul Nicodim Munteanu primește un memoriu semnat de 22 coriști, foști membri ai corului
Sfintei Patriarhii, „mulți dintre ei încă de la înființarea lui de N. Oancea, din 1932”.