Introducere

„Omul rămâne în viitor doar cu ceea ce a putut da altora”

N. Iorga

Trăim într-o lume care împinge tot mai în afară pe Dumnezeu, Cel care a făcut-o. O lume
în care se dezvoltă tot mai mult simțul proprietății. O lume care uită de „eu”, de suflet și dorește
tot mai mult pe „al meu”, partea materială.
C.S. Lewis scria:„Este îngrozitor să spui: «Am tot ce-mi trebuie», dacă aceasta nu Îl
cuprinde și pe Dumnezeu.”
Ne aducem aminte de Dumnezeu doar atunci când se întâmplă un necaz, dar și atunci cu
scopul de a-L judeca.
O personalitate din SUA a fost întrebată, într-un interviu la o emisiune, cu privire la
cutremurele și catastrofele care se întâmplă în ultima vreme:
- Cum poate Dumnezeu lăsa să se întâmple aşa ceva?
Persoana respectivă a dat un răspuns foarte profund şi inspirat:
- Cred că Dumnezeu este adânc întristat de ce se întâmplă, la fel ca şi noi, dar noi de ani
de zile Îi spunem să iasă din şcolile noastre, din instituțiile şi din vieţile noastre. Şi, El fiind un
adevărat Domn, cred că pur şi simplu S-a dat calm la o parte.
Cum putem noi să-I cerem binecuvântarea şi protecţia Sa dacă Îi cerem să ne lase în
pace?
Cineva a spus că mai bine nu am citi Biblia în şcoli, (Biblia care spune să nu ucizi, să nu
furi şi să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi), iar noi am spus foarte bine.
Apoi, cineva a spus că profesorii şi diriginţii nu ar trebui să îi disciplineze pe copii
atunci când greşesc. Iar conducătorii de şcoli au spus că nici un membru al personalului să nu
atingă vreun elev, atunci când se poartă urât pentru că aceasta le-ar afecta personalitatea şi
stima de sine, și pentru că şcolile nu au nevoie de publicitate proastă şi în nici un caz de
procese. Iar noi am spus foarte bine.
Apoi, cine ştie ce membru inteligent al consiliului de conducere al vreunei şcoli a spus
că, băieţii fiind băieţi, vor face dragoste oricum, deci ar trebui să le dăm fiilor noştri
prezervative. Aşa, ei vor putea să se distreze cât vor, iar noi nu vom trebui să le spunem
părinţilor că le-au primit de la şcoală. Iar noi am spus foarte bine.
Apoi, unii dintre aleşii noştri de vârf au spus că nu contează ceea ce fac în viaţa lor
privată atâta timp cât îşi fac treaba la slujbă. De acord, a spus fiecare din noi, mie nu-mi pasă
de ceea ce face altcineva, inclusiv preşedintele, în viaţa sa privată, atât timp cât am o slujbă şi
economia merge bine.
Apoi cineva a spus să tipărim reviste cu femei goale, în semn de respect şi apreciere a
frumuseţii feminine. Iar noi am spus foarte bine.
Apoi altcineva a împins acea apreciere un pas mai departe, publicând fotografii cu copii
goi, şi încă mai departe, afişându-le pe internet. Iar noi am spus foarte bine, au dreptul la liberă
exprimare.
Apoi industria show-business-ului a spus: „hai să facem show-uri TV şi filme care să
promoveze îndepărtarea de Dumnezeu, violenţa şi sexul ilicit, să înregistrăm melodii care să
încurajeze violurile, drogurile, crimele, sinuciderea şi temele satanice.” Iar noi am spus că nu
este decât entertainment, nu are efecte adverse şi oricum nu o ia nimeni în serios, aşa că totul a
mers înainte.
Iar acum ne întrebăm de ce copiii noştri nu au conştiinţă, de ce nu disting binele de rău,
de ce nu îi deranjează să-i ucidă pe străini, pe colegii de clasă sau pe ei înşişi. Probabil că dacă
ne-am gândi mai mult ne-am dat seama de ce. Cred că totul se reduce la: „Ceea ce vei semăna,
aceea vei şi culege”.
Noi Îi spunem lui Dumnezeu „Dragă Doamne, de ce nu ai salvat-o pe acea fetiţă ucisă în
clasă?”, iar Dumnezeu răspunde: „Dragul meu, Eu am fost alungat din şcoli, nu puteam fi
acolo. Cum puteam fi Eu acolo, când voi mi-aţi spus să plec din scoli?”.
E ciudat cum oamenii Îl dispreţuiesc pe Dumnezeu, şi apoi se întreabă de ce totul merge
tot mai prost!
E ciudat cum de credem tot ceea ce scriu ziarele, dar noi ne îndoim de ceea ce spune
Sfânta Scriptură .
E ciudat cum toţi oamenii vor să meargă în ceruri, deşi nu cred și nu fac nimic din ceea
ce spune Sfânta Scriptură.
E ciudat cum unii pot spune „Cred în Dumnezeu” şi de fapt îl urmează pe diavol.
E ciudat cum ne repezim să judecăm, dar nu ne place să ni se arate greșelile.
E ciudat cum poate fi cineva atât de „înflăcărat” de dragoste pentru Hristos duminica,
fiind în acelaşi timp un creştin „invizibil” în timpul săptămânii.
E ciudat cum mă îngrijorează mai mult ceea ce cred oamenii despre mine şi mai puţin
ceea ce crede Dumnezeu despre mine.
Ce credeţi? Să ne mai plângem oare de starea proastă în care a ajuns lumea sau să
încercăm fiecare dintre noi să ne schimbăm și să fim exemple vii celor din jur și să influențăm în
bine mersul lucrurilor?!
Aceasta este menirea cărții să dea răspunsuri la multe din întrebările noastre și să
trezească în noi sentimentul duhovnicesc.
După cum roua de ploaie aduce binecuvântare pământului, tot așa, am speranța că
aceste picături de înțelepciune vor aduce daruri sufletești tuturor cititorilor.

Autorul,
1 ianuarie
Iisus trăiește – dușmanii Lui au murit

Iisus Hristos a avut și are potrivnici și după moartea Sa, dar în timp ce El continuă să
trăiască, dușmanii Lui pier, rând pe rând.
După iudei, au luptat contra lui Hristos împărații romani.
Adrian a ridicat pe Golgota, în locul crucii, o statuie a zeiței Venus, iar pe locul
mormântului lui Iisus o statuie a zeului Jupiter. A pierit și Adrian, au pierit și zeii.
Împăratul Sever dădu poruncă să nu mai existe nici un creștin. În ciuda poruncilor lui, în
ciuda prigoanelor, în ciuda martirizărilor, numărul creștinilor a crescut, căci sângele martirilor
era sămânța creștinilor.
Dioclețian a bătut o monedă pe care a scris: „În amintirea ștergerii numelui de creștin.”
Și el a pierit.
Dușmanii lui Iisus au pierit. Unii, ca Nero, s-au sinucis, alții, ca Dioclețian, au fost
detronați și urgisiți. Maximiam Galeriu a fost mâncat de viermi de viu.
Maximiam Daia a băut o cupă de venin. Maxențiu s-a înecat în Tibru.
Liciniu căzu sub sabia lui Constantin.
Iulian Apostatul, rănit în luptă, a murit strigând: „Ai învins Galileene!”
Era adevărat. În timp ce împărații puternici erau învinși unul câte unul, Iisus Hristos
rămânea singur învingător.

2 ianuarie
Despre judecăţile lui Dumnezeu

Un pustnic de lângă cetatea Emesei, din Siria, avea mare dar şi lumea avea multă
evlavie la el. Însă el se gândea aşa: „Doamne, prea bun eşti Tu: văd că la cei răi le merge bine,
iar cei buni au necazuri. Cum Doamne de îngădui aşa ceva cu bunătatea Ta cea fără de
margini?” Apoi şi-a zis: „Am să mă rog lui Dumnezeu, să-mi arate cum sunt judecăţile Lui”.
Sunt unii oameni care judecă împotriva proniei, a purtării de grijă a lui Dumnezeu: cutare
este rău, este păcătos, şi-i merge bine. Altul este bun, dar copiii sunt răi, femeia este bolnavă, iar
el scapă de un necaz şi dă peste altul. Unul este rău şi trăieşte mult, iar altul este bun şi moare
devreme.
Şi din ziua aceea a început să se roage: „Doamne, arată-mi judecăţile Tale, ca să nu
judec!” Dumnezeu a ascultat rugăciunea lui şi l-a trimis pe acesta într-o pădure, căci acolo îi va
descoperi un lucru minunat. La marginea pădurii era o fântână care atrăgea pe drumeţii
însetaţi. Şi, stând el acolo şi rugându-se, vede că vine un boier călare pe un cal frumos. A băut
apă din fântână, apoi a scos dintr-o punguţă de piele 150 de galbeni de aur. I-a numărat şi s-a
aşezat să se odihnească. Dar el în loc să-i pună în buzunar, i-a pus alături. Când s-a trezit, a
luat calul, dar punga cu galbeni a rămas la fântână. El n-a observat că i-au căzut banii acolo. S-
a suit pe cal şi s-a dus înainte. Părintele privea după un copac. După ce a plecat boierul, vine alt
om. Acesta a găsit punga cu aur, a luat-o şi s-a dus în drumul lui. În urma acestuia, vine un
bătrân sărac cu doi desagi în spate, cu opinci rupte, haine vechi, obosit. A băut apă, apoi s-a
aşezat să se odihnească. În timpul acesta boierul şi-a dat seama că nu are banii la el, că i-au
căzut la fântână, şi s-a întors. Acolo a găsit pe acel bătrân. A crezut că el a luat banii şi l-a
omorât. A căutat prin hainele lui şi n-a găsit nimic. Dacă a văzut boierul că nu a găsit banii, a
plecat văitându-se că a omorât om nevinovat.
Atunci, părintele care privea de departe a zis: „Câtă nedreptate s-a făcut la fântâna
aceasta! Cine a pierdut banii, cine i-a găsit şi pe cine a omorât? Vai de mine, mare nedreptate a
făcut Dumnezeu aici! Boierul a omorât pe bătrânul acela nevinovat şi celălalt a luat banii şi s-a
dus în lumea lui”. Şi cum gândea el aşa, a venit un înger şi i-a vorbit despre dreptatea şi
judecata lui Dumnezeu, zicându-i:
- Ştii pe boierul acela? El are curţi mari. Şi ştii unde-i curtea lui? Alături de a celui ce-a
găsit banii. Şi aceluia săracul, într-o noapte i-a murit şi mama şi soţia, şi el s-a dus la boier să-i
împrumute nişte bani. Boierul de mult voia să-i ia grădina lui, că avea o grădină foarte
frumoasă. Şi a venit săracul la el, zicând:
- Boierule, dă-mi bani împrumut să îngrop mama şi soția.
Şi boierul şi-a zis: „Acum e momentul, că-i sărac!”
- Dă-mi grădina ta!
- Boierule, am muncit de mic, am plantat copaci, am răsădit şi nu pot să ţi-o dau!
- Cât să-ți dau pe grădină?
Dar acela a spus aşa:
- Să-mi dai 300 de galbeni, că de nevoie o dau, că n-am cu ce face înmormântarea.
Dar boierul, văzându-l pe acela necăjit, că are doi morţi, nu i-a dat mai mult de 150 de
galbeni.
- Boierule, Dumnezeu să facă dreptate. Eu n-am cerut prea mult. Grădina mea face 300
de galbeni de aur. Şi săracul s-a dus plângând acasă, cu 150 de galbeni, pentru că de nevoie a
dat grădina. Dar a zis: „Dumnezeu să facă dreptate”. Şi acum Dumnezeu a făcut dreptate. I-a
găsit tocmai acesta care stătea lângă dânsul. 150 de galbeni i-a dat boierul de bunăvoie şi 150
i-a uitat la fântână.
- Bine, acestuia i-a făcut dreptate. Dar bătrânul care a fost omorât, cu ce era vinovat?
Bătrânul acesta - i-a spus îngerul - când era tânăr, era cu boii pe marginea unui râu. Şi
un om a vrut să treacă râul acela şi când era la mijlocul râului, l-a dovedit apa. Şi tot striga la
el: „Măi, frate, nu mă lăsa, că mor! Mă înec, nu mă lăsa!” Şi el în loc să sară să-l scoată pe
acela, a lovit boii şi a zis: „Aşa îţi trebuie, cine te-a băgat acolo”. Şi acela s-a înecat. Săracul
acesta avea multe fapte bune, dar pentru acel păcat, că n-a sărit să-l scoată pe acela din apă, se
ducea în iad. Şi lui Dumnezeu i-a fost milă şi a vrut să-i plătească în lumea aceasta. El l-a
omorât pe acela că nu l-a scos din apă atunci, şi acum l-a omorât pe el nevinovat boierul.
Dumnezeu a făcut foarte bine, că prin moarte, îl duce la bucurie pe sărac.
- Dar boierul?
- L-ai văzut pe boier cum se bătea cu palma peste cap? Mai încolo l-a mustrat cugetul că
l-a omorât pe bătrân. A întâlnit un om şi i-a dat tot de pomană, şi s-a dus la o mănăstire să se
facă călugăr. Şi după ani de pocăinţă, o să-l ierte Dumnezeu că a omorât un om nevinovat. Tu ai
zis că la fântâna aceasta s-au făcut trei lucruri nedrepte, dar Dumnezeu a făcut trei lucruri
drepte şi bune. De acum înainte să nu mai judeci pe nimeni, ci orice vei vedea să zici: Doamne,
Tu toate le ştii! Eu nu cunosc judecăţile Tale!
 Tot ce ni se pare nouă în lumea aceasta că este strâmb şi rău, de multe ori este drept şi
bun! Noi nu cunoaştem judecăţile lui Dumnezeu cele ascunse şi necuprinse. Nu cerca cele
necercate şi nu voi să ajungi cele neajunse!

3 ianuarie
Ignoranţa religioasă

O veche legendă creştină spune: În timpul persecuţiei lui Deciu, şapte credincioşi din
Efes, văzînd prigoanele îndreptate contra creştinilor şi nevrând să jertfească idolilor, stăteau
închişi în casele lor, în post, priveghere şi rugăciuni. La urmă, însă, au fost denunţaţi
împăratului şi acuzaţi că sunt creştini. Împăratul le dădu termen douăzeci de zile, să se
hotărască: să jertfească idolilor, ori să accepte moartea.
În acest timp, cei şapte creştini s-au refugiat într-un munte înalt şi sălbatic şi s-au
ascuns într-o peşteră. Trimişii împăratului încercară în zadar să-i scoată din ascunziş.
Dumnezeu îşi proteja sfinţii Săi: trimite din cer tunete, fulgere, vânturi, grindină, ploaie şi
furtună. Apoi începură să apară la gura peşterii animale sălbatice: urşi, lupi şi şerpi. La urmă,
împăratul porunci să fie zidită gura peşterii.
Cei şapte creştini căzură într-un somn adânc şi dormiră greu sute şi sute
de ani. Nu se deşteptară decât atunci când Dumnezeu inspiră pe un om din Efes să facă săpături
în acel munte şi să dea peste ei. Cei şapte crezură că au dormit o singură noapte. Ne putem
închipui ce surpriză a fost pentru ei, când au văzut oraşul schimbat în întregime; toate casele şi
toate porţile erau însemnate cu semnul crucii; populaţia era în întregime creştină. Dormiră 388
ani. Era normal să se minuneze şi să nu-şi creadă ochilor.
Cei şapte tineri care au fost adormiţi sunt asemenea celor mai elementare adevăruri
creştine. Şi ele dorm în cărţile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi, aşteptând să fi scoase la
lumină şi trăite.

4 ianuarie

Sfânta Treime

Un om simplu călătorea pe un drum de ţară, în tovărăşia unui preot. Vorbind ei de una

de alta, omul şi-a arătat o nedumerire:
- Părinte, nu pot înţelege cum de în Sfânta Treime sunt trei Persoane care
formează Una singură. Cum de Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt trei persoane unite, nedespărţite,
dar fără a se amesteca una cu cealaltă?
- Fiul meu, îi răspunse cu răbdare preotul, sunt şi lucruri mai presus de
gândirea noastră păcătoasă, însă ceea ce spui nu este atât de greu de priceput. Să privim, de
exemplu, soarele! Să zicem că sfera de foc, ce dăinuieşte acolo de veacuri, este Tatăl. Apoi, să
spunem că lumina care ne vine de la soare este Fiul, Iisus Hristos, ce a venit să ne lumineze
viaţa şi să ne scape de păcate. Apoi, căldura, care vine tot de la soare pentru a ne încălzi, să
zicem că ar fi Sfântul Duh, Care, cu dragostea Sa, ne încălzeşte mereu sufletele îngheţate de
răutate. Vezi tu, fiul meu, soarele cu lumina şi cu căldura lui nu sunt unul şi acelaşi lucru şi, cu
toate acestea, cele trei rămân diferite când vorbim despre fiecare? La fel şi în Sfânta Treime,
Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt Unul şi Acelaşi Dumnezeu, Căruia noi, credincioşii, ne închinăm.
 Omul, ca şi toate celelalte vietăţi şi lucruri, este creat de Dumnezeu din iubirea Sa infinită.
Dar omul este doar o creatură şi înţelepciunea sau puterile sale nici nu pot fi comparate cu cele
ale Domnului, însă oamenii mândri păcătuiesc îndrăznind să creadă că nimic nu este mai presus
de ei şi că toate, mai devreme sau mai târziu, le sunt accesibile. Omul credincios ştie însă, că nu
mintea şi nici puterea, ci doar iubirea le poate cuprinde pe toate.

5 ianuarie
Aproapele înainte de tine

O dată, un tată a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat dimineaţa la el şi a
dat fiecăruia câte o piersică. A plecat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să-şi
împartă ziua cum cred ei de cuviinţă. Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru în
tindă şi l-a întrebat pe cel mai mare:
- Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta?
-Ce să fac, tată, am mâncat-o şi-ţi mulţumesc. A fost tare bună. Am luat, apoi, sâmburele,
1-am plantat în spatele casei, am udat locul şi nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos şi
roditor.
- Bine ai făcut, băiatul meu, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar. Dar tu, îi zise
celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta?
- Am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fragedă…
- Şi apoi?
- Păi, am aruncat sâmburele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare bune erau.
-Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un om lacom că
„lacomul mai mult pierde şi leneşul mai mult aleargă”.
Dar ţie ţi-a plăcut piersica, a fost bună? - 1-a întrebat tatăl şi pe cel de-al treilea fiu al
său.
- Nu ştiu.
- Cum nu ştii, dar ce-ai făcut cu ea?
- Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!
- Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de vânzare în
viaţă; mai ales, nu ceea ce ai primit de la părinţi.
În sfârşit, tatăl 1-a întrebat şi pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toţi.
- Dar ţie ţi-a plăcut piersica?
- Nici eu nu ştiu, tată.
- Cum, şi tu ai vândut-o?
- Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, şi
i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit din suflet.
Cu lacrimi în ochi, tatăl şi-a luat copilaşul pe genunchi şi i-a spus:
- Nu ştiu ce te vei face tu în viaţă, dar ştiu că, indiferent ce drum vei urma vei fi
un bun creştin şi asta e tot ce contează.
Societatea afirmă că cel mai de preţ lucru este omenia. Un lucru mult mai profund şi mai
de valoare este faptul de a fi bun creştin, de a pune pe toţi ceilalţi înaintea ta .

6 ianuarie
 Nu trăiesc pentru mine!

Într-o seară, la un han, doi călători vorbeau despre drumul lung pe care îl mai aveau de
străbătut. Deodată, lumea afară începe să ţipe. Alarmaţi, cei doi străini ies în uliţă, unde văd o
casă cuprinsă de flăcări, iar alături o femeie ţipând:
- Copilul meu, copilul meu este în casă!
Fără să stea pe gânduri, unul din cei doi călători intră printre flăcări şi după
ceva timp, iese cu pruncul în braţe. Femeia îi mulţumeşte cu lacrimi în ochi, în timp ce lumea îl
priveşte cu admiraţie, pentru fapta sa! În tot acest timp, prietenul său nici nu se mişcase, ci
aştepta liniştit în faţa hanului. Întorşi amândoi la masă, acesta îi spune:
- Eşti nechibzuit! Puteai să mori! Ce te-a făcut să-ţi rişti viaţa?
- Am sărit în flăcări pentru a salva copilul. N-am făcut nimic deosebit.
Dacă te uiţi cu atenţie în jurul tău, vezi că toate se jertfesc unele pentru altele: până şi grăuntele
din pământ putrezeşte pentru ca din el să răsară o plantă nouă, o mlădiţă care să ducă viaţa mai
departe. Mama îşi sacrifică tinereţea pentru a-şi creşte copiii şi a-i educa, soldatul moare
apărându-şi ţara şi aşa mai departe; toate trăiesc unele pentru celelalte.
- Bine, dar dacă ai fi murit şi tu, ce realizai?
- Atunci, poate că aş fi fost şi eu asemenea grăuntelui.
Lumea toată este călăuzită de exemplul Mântuitorului Care S-a jertfit pe
Cruce pentru mântuirea noastră. Omul trebuie să urmeze şi el acest exemplu fără de care viaţa
nu are sens. Cel cu sufletul curat caută binele celorlalţi şi nu pe al său; se roagă pentru toţi şi nu
pentru sine; deci, prin tot ceea ce face, trăieşte pentru ceilalţi, nu doar pentru el.

7 ianuarie

Mântuirea este în faţa ta

Într-o zi, un om simplu, cunoscut pentru viaţa sa curată, a fost întrebat de un vecin:
-Cum faci tu de eşti totdeauna atât de mulţumit? Niciodată nu te-am văzut
supărat. -Foarte simplu - a răspuns celălalt, în fiecare dimineaţă, când mă trezesc, privesc
întâi cerul. Aşa mi-aduc aminte de Dumnezeu, de milă şi de bunătate. Apoi privesc pământul.
Astfel îmi amintesc de moarte şi de Judecata de apoi. În cele din urmă, privesc în jurul meu
lumea întreagă ce se trezeşte în fiecare dimineaţă la viaţă. Aşa mi-aduc aminte de semenii mei,
de cei care suferă de boli sau neputinţe, de cei ce au o viaţă mai grea decât a mea şi pe care i-aş
putea ajuta, în felul acesta mă bucur pentru ceea ce sunt şi pentru ceea ce pot face.
Bunătatea izvorâtă din dragoste aduce totdeauna linişte şi mulţumire, atât în sufletul celui
care primeşte cu recunoştinţă, cât şi în sufletul celui care dăruieşte cu drag.

8 ianuarie

Lauda oamenilor
 Filosoful grec Antistene avea obiceiul să spună că-i mai bine să dai peste corbi decât
peste linguşitori, fiindcă cei dintâi te mănâncă după ce ai murit, iar ceilalţi te mănâncă de viu.
Odată, fiind lăudat foarte mult de nişte oameni, spuse: „Tare mi-e teamă că am făcut ceva rău.”
Către cineva care-i spuse: „Mulţi sunt care te laudă”, el replică: „Dar ce rău am făcut?”
Lauda oamenilor trebuie să-ţi fie motiv de întristare, căci aceştia ori te linguşesc, ori te
fac să cazi în păcatul mândriei.

9 ianuarie

Iadul este lipsa lui Dumnezeu

Un preot, mergând pe stradă, întâlneşte un copilaş, ca de cinci-şase ani, cu picioarele şi
mâinile crăpate, părul încâlcit pe cap, nespălat, şi-l întreabă:
- Măi copile, de unde vii tu?
- Din iad vin!
Preotul s-a minunat de copilul acesta.
- Cum îl cheamă pe tatăl tău?
- Satana!
- Dar pe mama ta?
- Aripa satanei!
- Dar fraţi şi surori ai?
- Da.
- Cum îi cheamă?
- Diavoli.
Şi atunci preotul a spus:
- Unde stai, copile?
Şi a mers cu preotul. Şi în marginea satului îi arată o casuţă stricată, veche şi o curte cu
gardurile rupte. Preotul ia copilaşul de mână şi intră acolo. Aude sfădindu-se în casă tatăl cu
mama. Bărbatul o înjura pe femeie groaznic, iar femeia îi spunea: „Du-te de-aici, satano!”
Bărbatul zicea: „Tu eşti aripa satanei!” Au trecut copiii pe acolo: „Treceţi diavolilor de-aici!”
Dar femeia striga pe urmă: „Vai de mine, casa asta este un iad!”
Preotul a auzit de afară. Şi atunci şi-a dat seama de ce spune copilul că vine din iad. El
nu ştia cum să spună. A auzit pe mama sa că este iad în casa ei; că pe tatăl său îl cheamă satana
şi pe mama sa, aripa satanei, şi pe fraţii lui îi cheamă diavoli. Aşa auzea grăind în casă.
Unde nu-i post, unde nu-i rugăciune, unde nu-i viaţă curată, unde nu merg oamenii la
biserică, unde se apucă şi beau de dimineaţă, fumează şi înjură, casa aceea se face cu adevarat
iad. Şi diavolul vine acolo şi apoi, vai de zilele care le mai trăieşte omul pe pământ! Toată ziua
înjurături, toată ziua bătăi, toată ziua suferinţă. A intrat diavolul! Diavolul aduce ură, sfadă,
mânie, iuţime, ocară, blestem, înjurături, bătăi, beţii. Unde a intrat el, distruge. Casa o face iad!
Unde oamenii se scoală dimineaţa şi se închină lui Dumnezeu şi merg la lucru cu
rugăciunea în minte şi postesc sfintele posturi de peste an şi fac milostenie şi citesc sfintele cărţi
şi rabdă necazurile cu bucurie, acolo este şi binecuvântarea lui Dumnezeu şi toate se rânduiesc
după iconomia Lui pentru folosul sufletului şi pentru mântuirea noastră.
10 ianuarie

Cămaşa fericirii
Se spune că de mult trăia un prinţ nespus de melancolic. El era mereu trist şi mâhnit, iar
chipul său veşnic întunecat, încât oamenii l-au numit Tamas (în sanscrită tamas înseamnă
întunecat). Cu toţii erau nespus de îngrijoraţi şi au chemat înţelepţi, astrologi, doctori, magi
vestiţi, pentru a afla, cum să-l tămăduiască pe prinţ.
Un înţelept le-a spus:
-Prinţul s-ar vindeca, dacă ar îmbrăca cămaşa unui om fericit!
Prinţul s-a înveselit pentru o clipă şi degrabă a trimis slujitorii în toată împărăţia, pentru
a găsi un om fericit, căruia, cu mult aur, să-i cumpere cămaşa. Trimişii împărăteşti au colindat
întreaga împărăţie, dar n-au găsit decât oameni bombănitori, grăbiţi, cârtitori, trişti, cu chipuri
întunecate, nefericiţi, bolnavi, amărâţi, nenorociţi. Nu găseau nici măcar un om fericit.
Prinţul Tamas aştepta, dar solii săi întârziau, nu se mai întorceau.
Unul din trimişi a ajuns în cel mai îndepărtat colţ al împărăţiei şi a găsit un om foarte
vesel. El trebăluia cântând, muncea vesel, părea fericit. Trimisul, de teamă să nu greşească, s-a
uitat bine la el, a luat aminte cum se poartă cu familia lui. Îşi răsfăţa soţia, o alinta, îi vorbea
frumos şi drăgăstos, deşi arătau a fi de mult timp căsătoriţi. Cu copiii, se purta atent, blând, îi
proteja şi se juca cu ei zilnic. Acesta era omul căutat. Părea să cunoască secretul fericirii şi
desigur avea cămaşa fericirii! Nu rămânea decăt să-i ia cămaşa. S-a repezit la acel om şi ajutat
de soldaţi i-a smuls de pe umeri haina veche, decolorată, cârpită şi răscârpită. Dar omul n-avea
cămaşă pe sub haină.
Omul fericit era aşa de sărac încât nu avea nici măcar cămaşă.

11 ianuarie

Casa Domnului

    Într-o seară de iarnă, o tânără familie stătea în jurul mesei. Tatăl era trist şi apăsat de
griji, iar mama plângea, ţinându-şi faţa în palme. Fetiţa lor cea mică, mirată de această situaţie,
se apropie încet şi întrebă:
- Mamă, de ce plângi ?
- Fata mea, sunt zile grele, nu mai avem bani şi pentru a putea trăi am vândut şi casa
aceasta frumoasă. Mâine va trebui să ne mutăm într-o casă mult mai mică. De aceea plâng,
fiindcă ne este greu să plecăm din aceast loc minunat, unde am trăit în linişte atâţia ani, şi să ne
mutăm într-o casă sărăcăcioasă şi ca vai de ea.
- Dar, mamă, nu locuieşte Dumnezeu şi în casa aceea săracă în care ne vom
muta? Miraţi de credinţa copilei şi de adevărul spus de aceasta, părinţii au înteles că, în viaţă,
greutăţile şi necazurile de orice fel încolţesc sufletul omului, dar credinţa şi speranţa nu trebuie
niciodată uitate, fiindcă doar cu ele în suflet drumul spinos al vieţii e străbătut mai uşor.
12 ianuarie

Vizita lui Dumnezeu

Într-un sat trăia un om tare evlavios. În fiecare zi, de cum se trezea, se spăla şi apoi
mergea la biserică pentru slujba de dimineaţă. Înălţa mereu o rugăciune fierbinte: „Doamne, eu
vin mereu la Tine, n-am lipsit niciodată. Dimineaţa şi seara mă rog și fac milostenie în fiecare
zi. N-ai putea veni şi Tu odată la mine?”
Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea şi i-a spus: „Mâine voi veni la tine!”
Ce bucurie pe bietul om. A curăţat toată casa, a făcut mâncare, a aprins lumănări. În
camera de oaspeţi a orânduit mulţime de tăvi pline cu fructe, plăcinte dulci şi flori. Toate erau
pregătite pentru a primi pe Dumnezeu. La ceasul slujbei de dimineaţă, un băieţel, care tocmai
trecea pe acolo, zăreşte prin ferestra deschisă tăvile cu plăcinte, se aproprie şi spune:
-Ai multe plăcinte, nu-mi dai şi mie una?
Mâniat de îndrăzneală, omul cel credincios îi răspunde:
-Nu-ți pot da din ce-am pregătit pentru Dumnezeu!
Clopotul anunţă sfârşitul slujbei de dimineaţă. Creştinul îşi spune: „De bună seamă,
Dumnezeu va veni după rugăciunea de amiază. Să aşteptăm.”
Obosit s-a aşezat pe banca din faţa casei. Vine un cerşetor şi-i cere de pomană. Omul îl
alungă fără prea multă vorbă. Apoi spală cu grijă locul, unde a călcat cerşetorul. Trece şi
amiaza şi Dumnezeu tot nu apare. Vine seara. Tot mai abătut omul nostru aşteaptă vizita
făgăduită. La ceasul rugăciunii de seară, se înfăţişează un pelerin şi-l roagă:
-Îngăduiește-mi să mă odihnesc pe banca ta şi să-mi petrec noaptea aici!
-Nici gând! E locul pe care l-am pregătit pentru Dumnezeu!
S-a înnoptat. „Dumnezeu nu şi-a ţinut făgăduința” îşi spune sărmanul om necăjit.
A doua zi, omul merge la biserică, la slujba de dimineaţă, ducând prinoasele şi
izbucneşte în lacrimi:
-Doamne, n-ai venit la mine aşa cum ai făgăduit! De ce?
-De trei ori am venit şi de trei ori m-ai alungat...
Dumnezeu vine la noi tot timpul. Noi trebuie doar să-L vedem şi să-L primim.

13 ianuarie

Zdrenţărosul fericit
Un călugăr s-a rugat mult la Dumnezeu, să-i arate pe cel de la care ar putea învăţa calea
Împărăţiei. Într-o zi mergând la biserică monahul a întâlnit lângă uşă un cerşetor zdrenţăros,
plin de bube. Trecând, monahul îl salută, după obicei:
-Ziua bună!
-Nu ţin minte să fi avut vreodată o zi rea!
-Să-ţi dea Domnul fericire bătrâne!
 -Nu ştiu să fi fost vreodată nefericit!
-Îţi doresc ceea ce singur îţi doreşti!
-Nu duc lipsă de nimic!
-Dar tu n-ai nici o nevoie?
-Nu-mi doresc bunăstarea şi tocmai aceasta este bunăstarea mea, nu-mi doresc fericirea
şi tocmai aceasta este fericirea mea, dacă sufăr de foame mulţumesc lui Dumnezeu, dacă mi-e
frig, îi mulţumesc lui Dumnezeu, când toţi mă gonesc, îi mulţumesc lui Dumnezeu, pentru că voia
lui Dumnezeu este totdeauna desăvârşită, bună şi dreaptă.

14 ianuarie

Păstorul cel credincios

Călătorind prin ţară, Moise întâlneşte un păstor şi rămâne cu el câteva zile, ajutându-l
să-şi pască turma. La sfârşitul fiecărei zile, păstorul lua într-un blid, cel mai bun lapte, pe care
îl aşeza, departe de locul de înnoptat, pe o piatră.
-Pentru ce pui laptele acolo? a întrebat Moise.
-Este lapte pentru Dumnezeu! a răspuns păstorul.
Mirat Moise cere lămuriri:
-Cum aşa?
-În fiecare seară iau laptele cel mai bun şi-l dau ofrandă lui Dumnezeu!
Văzând simplitatea omului, Moise a zâmbit şi l-a întrebat foarte serios :
-Şi Dumnezeu îl bea?
-Da! a exclamat sigur de sine păstorul. Dumnezeu bea laptele, pe care i-L ofer!
Moise se hotărăşte să lumineze pe sărmanul naiv:
-Dumnezeu este Duh, El nu cunoaşte setea şi foamea şi nu are nevoie de laptele tău.
-Eu găsesc dimineaţa, blidul gol şi cu siguranţă, Dumnezeu îşi potoleşte setea cu acest
lapte...
-Nu Dumnezeu bea laptele tău! La noapte să veghem vasul, să vedem cine bea laptele.
Convins că Dumnezeu bea laptele şi curios să vadă aceasta cu proprii ochi, păstorul se
aşează împreună cu omul străin la pândă.
În toiul nopţii, la lumina lunii, păstorul vede cum un animal micuţ se apropie de blid şi
bea laptele lăsat pentru Dumnezeu. Dimineaţa, foarte trist, cu faţa întunecată şi inima strânsă,
păstorul îi dă dreptate lui Moise.
-Ai avut dreptate, o vulpe bea laptele meu!
În noaptea următoare, Dumnezeu i se arată lui Moise şi-i spune: ,,Moise, este adevărat
că sunt Duh, dar am primit cu bucurie ofranda de iubire a păstorului şi neavând trebuinţă de
acel lapte, îndreptam într-acolo micul animal înfometat, care avea atâta nevoie. Tu ai lăsat
animalul fără hrană, pe om fără bucuria şi liniştea că Eu îi primesc curata şi smerita ofrandă,
iar pe Mine, fără iubirea cuprinsă în gestul omului...”
Un gest frumos nu trebuie demolat de dragul adevărului.

15 ianuarie
 Egoismul

După ce a trăit o viaţă plină de egoism, în care nu s-a gândit decât la el, nepăsându-i de
cei din jur, un om a ajuns în iad. Cât de mult s-a căit atunci pentru tot ce făcuse! Dar era prea
târziu. Chinuindu-se zi şi noapte în flăcările iadului, se ruga încontinuu:
- Iartă-mă, Doamne, am greşit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajută-
mă, Doamne, că m-am schimbat şi nu mai am pic de răutate în mine! În timp ce se ruga el, a
apărut deodată un înger, care i-a spus:
- Bucură-te, omule! Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi vrea să-ţi dea o şansă să vii în
rai, dar oare te-ai schimbat cu adevărat?
- Sigur că da, zise omul cu nerăbdare, sigur că m-am schimbat!
- Bine! A mai spus îngerul. Vezi firul care coboară acum spre tine? Dacă te vei urca pe
el, vei ajunge în rai şi vei scăpa de chinurile de aici. Nespus de bucuros, omul a început să se
caţăre pe firul ce atârna deasupra iadului, numai că, pe măsură ce se urca, a băgat de seamă că
firul se subţia din ce în ce mai tare. Când s-a uitat dedesubt, să nu-şi creadă ochilor! Mulţi
păcătoşi se atârnaseră de firul său, încercând cu disperare să scape din flăcările iadului.
- Ce faceţi ?! Strigă omul speriat. Daţi-vă imediat jos, o să se rupă firul şi o să cad
iarăşi. Daţi-vă jos, n-auziţi ?! Ţipa omul cu disperare şi începu să-i lovească cu picioarele. În
clipa aceea, firul s-a rupt şi au căzut cu toţii.
- Of, îngerule, uite ce mi-au făcut ceilalţi! Spune-i lui Dumnezeu să-mi trimită alt fir, ca
să scap odată de aici!
- Nu se poate! I-a răspuns îngerul.
- Cum aşa? Doar n-am nici o vină, firul s-a rupt din cauza lor!
- Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta şi a invidiei tale. Firul acela era firul credinţei şi ar fi
putut ţine şi tot iadul dacă ai fi avut încredere în Cuvântul lui Dumnezeu şi dacă nu te-ai fi
gândit doar la tine. Ai spus că te-ai lecuit de egoism şi că acum îţi pasă de aproapele tău, dar nu
este adevărat. Fiind la fel de păcătos şi rău, firul nu te-a ţinut; de aceea s-a rupt.

16 ianuarie

Sfatul lui avva Arsenie

L-au întrebat ucenicii pe avva Arsenie:

- Ce să facem, avva, pentru a ne mântui?
Atunci avva Arsenie le-a spus:
- De vreți să vă mântuiți să aveți în mintea voastră aceste trei gânduri:
1) gândul la smerenia Domnului Iisus Hristos, care să ne conducă la smerenia noastră în
orice moment al vieții noastre.
2) gândul la moartea pe Cruce să ne aducă aminte că și noi suntem muritori și că ne
așteaptă judecata lui Dumnezeu.
3) gândul la Învierea Domnului, care să aducă în sufletele noastre speranță, încredere,
bucurie, că și noi, cei puțin-credincioși, vom învia spre o viață veșnică.
17 ianuarie

Zenon

Cei mai mulți se lasă în nădejdea că Dumnezeu este bun și ne iartă, dar uită că este și
drept și pedepsește după dreptate.
Împăratul Zenon a împărățit ca un nevrednic și păcătos peste supușii lui. Din cauza vieții
lui scandaloase, a petrecerilor și bețiilor a fost urât de popor, de boieri, de armată și chiar de
soția lui Adriana. Ascultați ce i-a făcut într-o zi împărăteasa: după una din petreceri împăratul
s-a îmbătat așa de rău încât a căzut ca un mort. Împărăteasa a poruncit să fie băgat într-o
groapă adâncă, să fie astupat și nimeni să nu îndrăznească să-l scoată, pentru că un astfel de
împărat nevrednic de viață și de împărăția lui trebuia îngropat de viu. După puțin timp, Zenon
împăratul se trezește din beția lui, în acel cavou întunecos. Vede întunericul, simte unde se află
și spaima îl îngrozește. Începe să bată, să strige, să plângă și să se înfurie, dar nimeni nu
îndrăznește să-i deschidă. Piatra de pe ușa gropii era grea, iar ticălosul împărat îngrozit de
fiorul morții a început să răcnească ca fiarele sălbatice, să strige și să se bată cu capul de
pereți, încât s-a zdrobit și așa în chinuri groaznice și-a lepădat sufletul, căci după dezgropare a
fost găsit sfărâmat cu totul.

18 ianuarie

Întâlnirea cu moartea

O străveche legendă arabă istorisește trista poveste a ienicerului sultanului din Bagdad.
Într-o zi, tânărul ienicer se aruncă plin de tristețe la picioarele stăpânului său care îl
îndrăgea mult, cerându-i cu împrumut minunatul său cal care părea că zboară, într-atât era de
iute.
-De ce? Îl întrebă sultanul.
-Am văzut moartea în grădină și ea mi-a făcut semn. Cu calul tău, voi putea fugi la
Bassara și mă voi ascunde în târgul de acolo. Astfel, moartea nu mă va afla.
Sultanul ia dat tânărului armăsarul său și acesta plecă în galop. A coborât în grădină și
văzu cum moartea stătea acolo și aștepta.
-De ce mi-ai amenințat ienicerul? o întrebă.
-Nu l-am amenințat nicidecum, răspunse moartea. Am ridicat doar brațul a uimire. M-am
întrebat: Cum poate să fie încă aici, de vreme ce eu am întâlnire cu el peste nici cinci ceasuri în
târgul din Bassara.
 Uneori chiar credem, din păcate, că putem păcăli moartea fugind în sus sau în jos. De
cele mai multe ori omul se comportă copilărește față de întâlnirea cu moartea și frica de a da
mâna cu veșnicia îi descoperă nimicnicia și neputința. Câți dintre oameni când sunt sănătoși și
toate le merg bine sunt ca zmeii în înaltul cerului și-și arată vitejia? Dar când un eveniment al
vieții, îl pune pe om în fața morții, i se descoperă lașitatea. Pentru creștinii adevărați moartea
este o trecere la fericirea veșnică.

19 ianuarie

Suflet întunecat

Într-o iarnă grea, un călugăr a plecat din mănăstire spre satul de la poalele muntelui, să
vadă de sănătatea unui copil pe care boala îl ţintuise la pat. La marginea pădurii, a găsit, căzut
în zăpadă, un cerb mort de foame şi frig, dar şi-a continuat drumul. Ajuns în casa băiatului, l-a
chemat pe tatăl acestuia şi i-a spus:
- Am găsit, nu departe de aici, un cerb pe care frigul şi foamea l-au răpus. Haide să îl iei
şi veţi avea hrană pentru o vreme!
Bucuros, omul i-a mulţumit călugărului şi s-a dus la locul cu pricina. Lângă cerbul mort,
însă, zăcea acum un lup, care, găsind între timp animalul, îl devorase. Neştiind să se oprească la
timp, mânat doar de o lăcomie exagerată, lupul mâncase mult mai mult decât i-ar fi trebuit.
Acum zăcea mort, ucis de propria lui lăcomie. Văzând toate acestea, călugărul spuse:
- Unii sunt asemenea cerbului, răpuşi de griji şi nevoi, de lipsuri şi greutăţi.
Sufletul lor se întunecă şi îngheaţă în atâtea necazuri. Aceştia uită de Dumnezeu şi de cele sfinte,
furaţi de viața grea pe care o trăiesc, când doar credinţa le-ar mai putea încălzi sufletul. Numai
dragostea şi mila lui Dumnezeu îi pot întări; nu trebuie decât să le caute. Însă, alţii - vai de
aceia - sunt asemenea lupului. Au ce le trebuie, au chiar mai mult decât le-ar trebui şi cu toate
acestea, sunt şi ei morţi sufleteşte. Trăiesc doar pentru ei, când ar putea să dea şi altora. Sufletul
lor este înghețat de egoism, întunecat de lăcomie. Vai de ei, căci păcatul lor este cu atât mai
mare! Să fii copleşit de greutăţi este o neputinţă, însă să fii doborât de plăceri este o ruşine!

20 ianuarie

Timpul schimbării

La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi şi a-i cere sfat. Din
vorbă în vorbă, tânărul îi spuse:
- Părinte, sunt destul de rău. Aş vrea să mă schimb, dar nu pot. Îmi pierd uşor răbdarea.
Atunci când mă enervez, vorbesc urât şi multe altele. Am încercat să mă schimb, dar nu am
putut. Totuşi, eu sper ca după ce voi mai creşte, voi putea să mă schimb, nu-i aşa?
- Nu , i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine!
L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, şi i-a spus:
 - Vezi acest vlăstar, ştii ce este?
- Da, părinte, un puiet de brad.
- Smulge-l!
Tânărul a scos brăduţul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit lângă un
braduţ ceva mai înalt, aproape cât un om.
- Acum, scoate-l pe acesta.
S-a muncit băiatul cu pomişorul acela, dar cu puţin efort a reuşit până la urmă să-l
scoată. Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a mai spus: 1
- Smulge-l acum pe acela.
- Dar e destul de mare, nu pot singur.
- Du-te şi mai cheamă pe cineva.
Întorcându-se tânărul cu încă doi prieteni, au tras ce-au tras de pom şi cu multă
greutate, au reuşit, în sfârşit, să-l scoată.
- Acum scoateţi bradul falnic de acolo.
- Părinte, dar acela este un copac mare şi bătrân. Nu am putea niciodată să-l smulgem
din rădăcini, chiar de-am fi şi o sută de oameni.
- Acum vezi, fiule? Ai înţeles că şi relele apucături din suflet sunt la fel? Orice viciu sau
orice neputinţă pare, la început, inofensivă şi fără mare importanţă, dar, cu timpul, ea prinde
rădăcini, creşte şi pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul tău. Cât este încă mică, o poţi
scoate şi singur. Mai târziu vei avea nevoie de ajutor, dar fereşte-te să laşi răul să ţi se
cuibărească adânc în suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să ţi-l scoată. Nu amâna
niciodată să-ţi faci curăţenie în suflet şi în viaţă, căci mai târziu, va fi cu mult mai greu.
Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră, dacă în noi rămân rădăcinile care
vor creşte din nou.

21 ianuarie

Morala creştină

Scriitorul englez Chesterton, într-o carte de-a sa povesteşte următoarele:

Un profesor cu numele Lucifer şi un călugăr cu numele Mihail pluteau într-un balon
deasupra Londrei. Când trecură peste Catedrala Sfântul Paul şi văzură crucea înălţându-se, ca
o rugăciune şi ca un program pentru oamenii muritori, Lucifer începu a blestema şi a rosti
cuvinte de hulă. Mihail răspunde:
-Am mai cunoscut un om ca tine, Lucifer. Şi el spunea despre creştinism că este
simbolul barbariei. A aruncat crucea din casa sa, de la gâtul soţiei sale, apoi vru să distrugă
toate crucile
din ţară. Deveni plin de furie contra crucii, până când înnebuni. Când odată se întorcea spre
casă, stâlpii gardurilor i se păreau că sunt cruci. Începu să se lupte cu stâlpii pe care-i întâlnea
în drum. Intră în casă nebun. Toate din casă i se păreau cruci. A început să le distrugă. Nu avea
odihnă. Chipul crucii i se arăta necontenit. Pentru ca să scape, dădu foc casei şi se aruncă în
râu.
Lucifer, privindu-l pe bătrânul călugăr, îi zise:
-E adevărată această poveste?
-Nu, zise Mihail, e o parabolă: parabola tuturor raţionaliştilor
necredincioşi şi a ta. Începeţi cu zdrobirea crucilor, dar sfârşiţi cu distrugerea lumii locuite de
oameni. Aceasta e şi istoria omenirii din ultimele vremuri. Morala
creştină, simbolizată prin cruce, a fost luată în râs, urâtă, combătută, zdrobită. Şi acum toţi ne
putem da seama unde am ajuns.

22 ianuarie

Viaţa veşnică se câştigă prin suferinţă

Francisc de Assisi, fiind foarte bolnav, suferea aşa de îngrozitor, încât credea că
nu va mai putea suporta. Atunci auzi un glas din cer, care-i zicea:
-Francisc, dacă suprafaţa pământului ar fi din aur, marea de balsam, munţii şi
dealurile de pietre preţioase, n-ai suporta orice suferinţă doar să le câştigi?
-Doamne, nu sunt vrednic de aşa bogăţie.
-Să ştii, îi zise iarăşi glasul, că viaţa veşnică e o comoară şi
mai mare. Ea va fi a ta. Suferinţele ce le înduri vor fi arvuna vieţii veşnice.
Din acel moment, Francisc de Assisi suportă toate durerile
cu cea mai mare răbdare, aşteptând fericirea raiului.

23 ianuarie

Să fii atlet...

Într-o zi, Diogene se plimba cu ucenicii săi. La un moment dat se apropie cineva de el şi
îi spune: „Eşti bătrân, e timpul să te odihneşti.” Îl priveşte cu bunătate şi îi zice: „Cum aşa?
Dacă aş alerga la curse şi aş fi aproape de ţintă, ar trebui să încetinesc, în loc să fac un efort
mai mare?”
Asemenea, noi creştinii, trebuie să alergăm până la ultima suflare către ţinta
noastră supremă: Împărăţia lui Dumnezeu.

24 ianuarie

Ecoul

Într-o zi, pe când se aflau cu părinţii la munte, la bunici, după o ceartă cu fratele său cel
mai mic, un copil ieşi mânios afară şi mergând într-o latură a casei, se apucă să strige:
-Te urăsc! Te urăsc!
 Atunci, auzi înspăimântat cum cineva îi răspunde:
-Te urăsc! Te urăsc!
Speriat, se năpusti în casă şi plângând îi zise tatălui cele petrecute. Tatăl
îl linişti şi mergând împreună la locul cu pricina îi spuse:
-Ia strigă acum tare „te iubesc!”
-Te iubesc! strigă băiatul.
Ecoul îi răspunse la fel: „te iubesc!”
Abia atunci micuţul se destinse: nimeni nu-l mai ura!
-Fiule, acum eşti mic, dar trebuie să ţii minte toată viaţa: cum faci, aşa ţi
se răspunde! Mai mult, iubindu-i pe oameni, aceştia te vor iubi şi ei pe tine. Dumnezeu, care îi
iubește foarte mult pe toţi oamenii, te va iubi şi pe tine.

25 ianuarie

Scorpionul
Un călugăr bătrân se ruga pe malul unei ape curgătoare. Se ruga în mijlocul naturii,
privea cristalinul apei, când remarcă un scorpion căzut în apă; şi lupta cu disperare să-şi
salveze viaţa. Înduioşat şi plin de milă, pustnicul băgă mâna în apă şi scoase scorpionul la mal.
Acesta însă, drept răsplată, îl înţepă îndată pe chiar salvatorul lui.
După o vreme, când îşi deschise ochii din nou din rugăciune, bătrânul văzu că scorpionul
era din nou în apă şi pe punctul să se înece. Din nou îl salvă bătrânul călugăr, iar scorpionul îl
înţepă pentru a doua oară, la fel de tare încât acesta suspină.
Când această scenă se repetă pentru a treia oară, un pelerin care observa de departe, foarte
atent, toate acestea, îl întrebă pe bătrân:
-Dar de ce îl ajuţi mereu pe acest scorpion, care în loc să-ţi mulţumească el te răneşte
mereu?
-Fiule, amândoi ne urmăm firile noastre, spuse bătrânul înţelept. Ţine de firea
scorpionului să înţepe şi de a mea să fac binele necondiţionat, în iubire şi compasiune !
În viața noastră de zi cu zi întâlnim la fiecare pas câte un scorpion, dar nu întâlnim în
noi pe bătrânul pustnic, care obsesiv de frumos iubește pe cel ce-i face rău. Uneori
deznădăjduim când vedem că scorpionii din viața noastră ne arată nerecunoștință. Întodeauna
ne dorim să primim calde mulțumiri, să fim lăudați pentru faptele noastre si nicidecum înșelați
în așteptări. Din păcate însă nu realizăm cât de scorpioni suntem noi înșine cu Dumnezeul
nostru Iisus Hristos, pe care-L pălmuim la fiecare pas pentru binele făcut, prin fapte rele, prin
judecare și osândire, prin nelucrarea sinelui. Trăim în „zodia scorpionului” și înțepăm mâna
întinsă a lui Dumnezeu și nici măcar nu ne întristăm pentru asta!

26 ianuarie

Nu există predestinaţie
 Un preot, trecea într-o zi pe un drum de ţarină.
Un sătean necredincios îşi bătea boii şi zbiera tot felul de înjurături.
Preotul îi zise:
-De ce te osândeşti la pedeapsa veşnică?
Omul necredincios îi răspunse:
-Eu nu pot crede, părinte, în acestea. Căci dacă Dumnezeu a hotărât să mă scape, ori ce-
aş face rău, voi fi mântuit. Şi, dimpotrivă, dacă a hotărât să fiu osândit, orice aş face bun,
degeaba este .
Atunci preotul îi zise:
-Dacă este aşa cum zici, atunci de ce te mai duci la câmp să ari şi să semeni?
Omul rămase în tăcere. Părintele zise:
-Dacă ar fi adevărat ce ai spus, atunci oricât ai ara şi ai semăna, dacă Dumnezeu a
hotărât să nu se facă, degeaba-i munca ta, şi dimpotrivă, dacă Dumnezeu a hotărât să se facă,
atunci nu mai e nevoie să ari şi să semeni.
Omul rămase iar fără răspuns, şi părintele grăi:
-Nu omule, Dumnezeu îţi dă roadă numai dacă tu vei munci pământul şi tot aşa, El nu-ţi
va da mântuirea decât dacă îi ţii în seamă poruncile şi nu duci o viaţă păcătoasă.

27 ianuarie

Iadul şi raiul

Un războinic a întâlnit un călugăr şi 1-a întrebat:

-Cum poate să existe rai şi iad, când nu văd nimic din toate astea? Poate cineva să-mi
arate raiul şi iadul?
-Dar tu, 1-a întrebat călugărul, cum te poţi numi războinic, când nu văd în faţa mea decât
un om caraghios?
Soldatul mâniat a scos imediat sabia, dar, la fel de calm, bătrânul călugăr i-a spus:
-Vezi, aşa se deschid porţile iadului!
Înţelegând lecţia dată, războinicul a pus sabia în teacă şi s-a înclinat respectuos.
-Vezi, i-a mai spus călugărul, aşa se deschid porţile raiului!

28 ianuarie

În faţa lumii, haina face pe om

Nastratin Hogea, cu burta goală ca de obicei, rătăcea odată pe uliţele unei cetăţi, când
deodată a auzit, într-o casă mare şi arătoasă, zgomotele unei petreceri. A bătut la uşă şi a cerut
să fie şi el primit la ospăţ, însă era atât de prost îmbrăcat încât paznicii nu l-au lăsat să intre. S-
a dus atunci la un prieten să ia cu împrumut un caftan cusut cu fir de aur. Astfel înveşmântat, a
bătut din nou la uşa casei şi a fost primit de data aceasta cu toată cinstea.
 Nastratin s-a aşezat în preajma bucatelor abia aduse, mulţumind frumos. Cu mare grijă,
a ridicat o mână şi şi-a muiat mâneca în sos. Ca şi cum ar fi vorbit cu mâneca, spunea:
- Ia şi mănâncă.
Stăpânul casei s-a minunat, apoi s-a supărat şi a strigat:
- Ce faci acolo? Eşti cumva nebun?
- Nicidecum, a răspuns Nastratin. Nu pe mine m-aţi poftit, ci caftanul. E firesc, prin
urmare, să mănânce el.

29 ianuarie

Rugăciunea

Un preot, mergea odată pe ţărmul mării şi a dat peste un om care se ruga cu glas tare şi
striga:
- Ai milă Doamne, şi nu mă ajuta! Binevoieşte şi nu mă ajuta Doamne!
Preotul s-a oprit şi l-a mustrat pe omul acela care se ruga împotriva firii, îndemnându-l
să spună tocmai pe dos, adică „Ajută-mă, Doamne! Doamne, ajută-mă!”
Omul s-a supus şi a început să se roage după cum fusese sfătuit. Preotul s-a urcat pe o
corabie şi a plecat în larg. După câteva clipe, omul uitase îndemnurile preotului şi nu mai ştia
cum să se roage. L-a chemat pe preot, dar acesta n-avea cum să-l audă. Atunci a început să
pășească pe apă. A ajuns din urmă corabia pe care se afla preotul şi i-a strigat:
- Hei, am uitat! Cum ziceai să mă rog?
Preotul văzând minunea a zis:
-Roagă-te cum ştii, că Dumnezeu îţi dă tot ce-i mai bun!

30 ianuarie

Eu sunt Calea

Într-o zi, un om păcătos se jeluia unui credincios:

- Dragă prietene, sunt un om pierdut.
Cel credincios îi spuse atunci:
- Bucură-te că eşti pierdut, dragul meu .
- Cum aşa, să mă bucur? - îi răspunse mirat păcătosul.
- Da, fiindcă este scris în Evanghelie: „Iisus a venit să găsească pe cel pierdut.”
- Şi ce trebuie să fac pentru aceasta?
- Foarte lesne: să te aşezi în calea lui Iisus ca să te găsească.
- Şi care-i calea lui Iisus?
- Este calea pe care ne-o arată Evanghelia şi Biserica Lui.
31 ianuarie

Testamentul

Un om credincios şi bogat, când fu aproape de-a muri, zise că dorinţa lui de pe urmă este
ca toţi prietenii lui să-l ducă până la groapă.
Când muri, într-adevăr toţi prietenii veniră la locuinţa lui ca să-l întovărăşească la locul
de veci. Când însă alaiul o luă, spre cimitir, iată că se pomi o ploaie mare. La început, toţi
prietenii se ţinură bine. Dar cu cât cortegiul înainta, cu atât, unul câte unul din prietenii
mortului, se furişau şi plecau acasă, până ce la cimitir ajunseră numai doi, care avuseră puterea
să înfrunte ploaia.
A doua zi, când se deschise testamentul acelui om bogat, aflară că el îşi lăsase averea
acelora dintre prietenii lui care aveau să meargă până la groapă. Aşa că cei doi prieteni au
împărţit între ei averea.
Aşa este şi cu Biserica noastră. Ea cheamă la moştenirea cerurilor pe toţi, dar puţini sunt
cei care urmează acestei chemări. Unii fug de oboseală, alţii se tem de ploaia încercărilor, alţii
sunt fulgeraţi de trândăvie, iar unii îşi pierd curajul pe drum. Aşa că puţini ajung la ţinta
alergării.

1 februarie

Lacrimi de pocăință

Un tânăr intră într-o biserică din Ravena și privi la un tablou. Tabloul îl reprezenta pe
David după căderea în păcat, căindu-se și vărsând lacrimi amare. Lângă el era un înger cu un
vas de aur în mână, în care aduna lacrimile de pocăință, pentru a le duce lui Dumnezeu. În
partea de jos a tabloului se găseau cuvintele: „David a păcătuit o singură dată și a plâns în
toate zilele; tu păcătuiești în toate zilele și nu plângi niciodată.”
Tabloul și mai ales inscripția, îl mișcă adânc pe tânăr. „E adevărat, își zise, eu
păcătuiesc mereu, adun păcate peste păcate, și până acum n-am vărsat nici o lacrimă de
pocăință. Mai pot continua așa?”
Se puse în genunchi și plânse cu amar viața sa trecută. De atunci încolo trăi o viață de
adevărat creștin.

2 februarie

Ce te costă să fii bun?

 Un mare înţelept din vechime întrebă într-o zi pe un împărat, care fără vină şi fără
pricină era necontenit rău:
- Ce te costă să fii bun şi milostiv?
La o asemenea întrebare, împăratul neavând ce răspunde, s-a ruşinat, şi de mânie, a dat
poruncă să se taie capul înţeleptului. Atunci înţeleptul surâzând, i-a zis:
- Iată o răutate care are temei şi de aceea o primesc cu plăcere.
Împăratul îl întrebă:
- Cum asta?
- Foarte bine - răspunse înţeleptul - această răutate dovedeşte că am dreptate când spun
că eşti rău fără vină şi fără pricină.
Împăratul a căzut pe gânduri şi văzând că înţeleptul are dreptate, l-a iertat de pedeapsă,
iar el a devenit de atunci bun şi iertător.

3 februerie

Cinstea

Un arab creştin a cumpărat de la un turc o cămilă. Când scoaseră şaua de pe cămilă,

copiii arabului găsiră sub ea o pungă cu aur. Se bucurară şi ziseră tatălui:
- Iată ce-am găsit, de acum suntem bogaţi!
Tatăl le răspunse:
- Aţi cumpărat şi această pungă de la turc?
 - Nu.
- Atunci ea nu este a noastră, ci a turcului. Mergeţi aşadar şi duceţi-i-o, căci aşa este
cinstit.
Copiii ascultară şi duseră turcului punga cu aur. Turcul le mulţumi, zicându-le:
- Cu adevărat mare este Dumnezeul căruia vă închinaţi voi.

4 februarie

Mâinile la muncă, mintea şi inima la Dumnezeu!

Într-o dimineaţă, un băiat s-a dus la bunicul său şi l-a întrebat:

- Bunicule, mereu spui că trebuie să fugim de păcate, dar cum să mă feresc eu de ispite?
- E, nepoate, ia spune-mi tu mie, dacă un om ar vrea să vâneze o pasăre şi ar vedea chiar
deasupra sa una zburând, iar ceva mai încolo, o alta stând pe creanga unui pom, în care din ele
crezi că ar trage cu puşca?
- Bineînţeles, bunicule, că vânătorul şi-ar îndrepta arma spre pasărea ce stă pe creangă.
Sunt mai multe şanse să o nimerească pe cea care stă, decât pe cea care trece ca săgeata prin
aer.
 - Păi, vezi, băiatul meu...! Tot aşa sunt şi oamenii, asemenea păsărilor. Când eşti
muncitor şi harnic, când eşti mereu preocupat să faci cât mai mult şi mai bine, atunci diavolul
nu poate să te atingă cu ispitele sale. Dar pe omul leneş şi delăsător, diavolul cu uşurinţă îl
ispiteşte, iar el cade imediat în păcat.
Omul nu a fost făcut de Dumnezeu ca să stea şi să piardă timpul, la voia întâmplării, ci
să caute mereu să muncească cu spor şi cu tragere de inimă, fiindcă doar aşa va afla linişte şi
bucurie în viaţă.

5 februarie

Am văzut moartea...
Un eremit a intrat într-o peşteră să se adăpostească de ploaie şi a găsit o comoară. A
ieşit peste măsură de speriat din peşteră stigând:
-Am văzut moartea!
Afară s-a ciocnit cu trei bandiţi, care privind în jur l-au întrebat:
-Moşule, unde este moartea?
Eremitul i-a dus în peşteră şi le-a arătat tezaurul descoperit din întâmplare. La vederea
aurului, cei trei bandiţi şi-au simţit inima tresăltând de bucurie şi vicleni i-au spus:
-Ai dreptate, moşule, pleacă, pleacă departe de aici.
După plecarea bătrânului, hoţii au rămas lângă aur, întrebându-se, cum să-l care din
vârful muntelui. Până la urmă au hotărât ca unul să meargă să aducă provizii şi căruţe, iar
ceilalţi doi să rămână de pază.
Cel care a coborât în târg, după provizii, se gândea: „În târg voi bea şi voi mânca pe
săturate, voi petrece, apoi, voi cumpăra provizii pe care le voi otrăvi şi astfel voi rămâne
singurul stăpân al comorii.”
Cei doi tâlhari rămaşi de pază gândeau fiecare în sinea lui: „O jumătate din comoară
este mai mare decât o treime. La întoarcere, îl vom ucide pe cel plecat în târg şi vom împărţi
comoara pe dindouă.”
Şi aşa au făcut. L-au omorât pe tovarăşul venit din târg cu provizii şi căruţe, au mâncat
hrana otrăvită şi astfel au murit cu toţii.
Bogăţia nu este rău în sine, dar a o iubi înseamnă moarte.

6 februarie

Al patrulea mag

Există o poveste veche, care spune că, de fapt, au fost patru magi care doreau să se
închine Mântuitorului, la naşterea Sa. Cel de-al patrulea şi-a vândut tot ce avea şi cu banii
obţinuţi, a luat trei pietre scumpe: un safir, un rubin şi o perlă, pe care să le ducă în dar
Mântuitorului. Grăbindu-se să ajungă în Babilon, unde îl aşteptau cei trei magi, acesta a întâlnit
pe drum un om rănit, pe care nimeni nu îl ajuta. L-a dus pe bietul om la un doctor, căruia i-a dat
safirul pentru a-l îngriji până ce se va însănătoşi complet. Toate acestea l-au întârziat. Când a
ajuns la locul întâlnirii, magii plecaseră deja fără el, însă nu s-a descurajat, ci şi-a continuat
drumul singur, călăuzit de steaua ce-l ducea spre Bethleem. Ajuns aici, a aflat că magii L-au
găsit deja pe prunc, că soldaţii lui Irod omoară toţi copiii nou-născuţi şi că Sfânta Familie a
plecat spre Egipt, pentru a se feri de mânia regelui. Chiar în faţa sa, un soldat încerca să-i
smulgă unei tinere femei copilul pentru a-l omorî. Femeia îşi apăra cu disperare pruncul. Magul
i-a arătat soldatului necruţător rubinul şi i-a spus:
- Lasă copilul să trăiască şi îţi voi da această piatră scumpă. Nimeni nu va afla de târgul
nostru.
Ademenit de nestemată, soldatul a luat piatra, îndepărtându-se grăbit. Tânăra
femeie i-a mulţumit străinului cu lacrimi de bucurie şi recunoştinţă.
Acesta s-a hotărât să-L caute mai departe pe Mântuitor. Acum, mai avea
un singur dar, perla. A plecat şi el spre Egipt, unde, ani de zile L-a căutat pe Iisus, însă fără nici
un rezultat. După 30 de ani, a aflat că undeva, în Palestina, Mântuitorul propovăduieşte
Evanghelia. Bucuros că, în sfârşit, ştie unde Îl poate găsi, s-a grăbit spre Iudeea. Ajuns la
Ierusalim, spre seară, a aflat că Iisus Hristos este răstignit pe Dealul Căpăţânii. S-a grăbit
magul spre locul acela cu dorinţa să-L vadă în viaţă pe Mântuitor, să-I ducă darul său pe care îl
păstrase de atâta timp. Însă, prin faţa lui au trecut doi soldaţi romani ce duceau în sclavie o
tânără evreică. Oprindu-i, magul le-a spus:
- Dacă îi daţi drumul fetei, vă dăruiesc această perlă. O puteţi vinde şi
împărţi banii. Veţi câştiga mult mai mult lăsând fata liberă.
Lacomi, soldaţii au luat perla, eliberând-o pe tânără, care,
plângând de fericire, nu ştia cum să-i mulţumească străinului. Dar magul, rugându-se cerului
să-L vadă măcar o clipă pe Mântuitor, se grăbea spre Golgota. Acum, nu mai avea nimic. Îi era
ruşine să se închine Împăratului împăraţilor fără nici un dar. Însă, când a ajuns lângă Cruce,
Mântuitorul S-a uitat drept spre el şi i-a spus:

- În sfârşit, ai venit. Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri.

- Bine, dar nu mai am nimic, ce Ţi-am adus eu ? - a întrebat mirat magul.
- Tot ce duceai cu tine ai dat celor neajutoraţi. Dându-le lor, Mie Mi-ai dat. Darul tău a
ajuns la Mine şi îţi spun, că el este cel mai însemnat, căci, acela care Îl iubeşte pe Dumnezeu, îi
iubeşte pe oameni.
Cine nu caută nevoile celorlalţi spre a fi de folos cu ce poate, nu va găsi mulţumire şi
bucurie, nu va afla adevărata viaţă. Cu cât te apropii mai mult de oameni, cu atât eşti mai
aproape de Dumnezeu.

7 februarie

Păţania măgarului bătrân

 Într-o bună zi, măgarul unui ţăran căzu într-o fântână. Nefericitul animal se puse pe
zbierat, ore întregi, în timp ce ţăranul căuta să vadă ce e de făcut. Până la urmă, ţăranul hotărî
că măgarul şi-aşa era bătrân, iar că fântâna, oricum secată, tot trebuia să fie acoperită odată şi-
odată. Şi că nu mai merită osteneala de a-l scoate pe măgar din adâncul fântânii. Aşa că ţăranul
îşi chemă vecinii, că să-i dea o mână de ajutor. Fiecare dintre ei apucă câte o lopată şi începură
să arunce de zor pământ înăuntrul fântânii. Măgarul pricepu de îndată ce i se pregătea şi se
puse şi mai abitir pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, după multe lopeţi de pământ, măgarul se
potoli şi tăcu.
Ţăranul se duse si privi în adâncul fântânii şi rămase uluit de ce văzu. Cu fiecare lopată
de pământ, măgarul cel bătrân făcea ceva neaşteptat: se scutura de pământ şi păşea deasupra
lui. În curând, toata lumea fu martoră, cu surprindere, cum măgarul, ajuns până la gura
fântânii, sări peste ghizduri şi ieşi fremătând.
Viaţa va arunca poate şi peste noi cu pământ şi cu tot felul de greutăţi. Secretul
pentru a ieşi din fântână este să ne scuturăm de acest pământ şi să-l folosim pentru a sări un pas
mai sus. Putem ieşi din adâncurile cele mai profunde dacă nu ne dăm bătuţi.

8 februarie

Pilda creionului

Un copil îşi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întrebă:

- Scrii o poveste care ni s-a întâmplat nouă? Sau poate e o poveste despre mine?
Bunicul se opri din scris, zâmbi şi-i spuse nepotului:
- E adevărat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care
scriu. Mi-ar plăcea să fii ca el, când vei fi mare. Copilul privi creionul intrigat, fiindcă nu
văzuse nimic special la el.
-Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut în viaţa mea!
-Totul depinde de felul cum priveşti lucrurile. Există cinci calităţi la creion, pe care dacă
reuşim să le menţinem, vom fi totdeauna oameni care trăiesc în bună pace cu lumea.
Prima calitate: poţi să faci lucruri mari, dar să nu uiţi niciodată că există o mână care
ne conduce paşii. Pe această mână o numim Dumnezeu şi El ne conduce totdeauna conform
dorinţei Lui.
A doua calitate: din când în când trebuie să mă opresc din scris şi să folosesc
ascuţitoarea. Asta înseamnă un pic de suferinţă pentru creion, dar până la urmă va fi mai
ascuţit. Deci, să ştii să suporţi unele dureri, pentru că ele te vor face mai bun.
A treia calitate: creionul ne dă voie să folosim guma pentru a şterge ce era greşit.
Trebuie să înţelegi că a corecta un lucru nu înseamnă neapărat ceva rău, ci este un lucru ce ne
face să ne menţinem pe drumul drept.
A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioară, ci
mina de grafit din interior. Tot aşa, îngrijeşte-te de ce se întâmplă înlăuntrul tău.
Şi, în sfârşit, a cincea calitate a creionului: lasă totdeauna o urmă.
Tot aşa, să ştii că tot ce faci în viaţă va lăsa urme, astfel că trebuie să încerci să
fii conştient de fiecare faptă a ta.
Ce frumos e să fim ca şi un creion, care să aibă o mână de conducător
(Dumnezeu), care să aibă nevoie de o ascuţitoare (necazurile, care ne întăresc în cele ale vieţii),
dar şi de o radieră. Căci nu putem fi mereu perfecţi. Dar există şansă de ştergere. Iar cel mai
important este interiorul creionului şi urmele care le lasă .

9 februarie

De tine nu poţi fugi

Trăia odată, un om foarte aprins din fire, fără răbdare, care nu putea să-şi controleze
emoţiile, adeseori terorizându-i pe cei din jur cu caracterul său. De fiecare dată, după astfel de
scene, în timpul cărora răbufnea toată lipsa de răbdare, se căia mult de cele făcute, de cele
spuse, îi părea rău că iarăşi s-a lăsat sub influienţa nervilor şi a stresului vieţii. Dar trecea o zi,
două şi din nou se lăsa dus de sentimentele sale. Şi iată că odată ia venit în cuget o ideie.
- Greu se trăieşte în această lume plină de răutate, care se află într-o goană permanentă.
Dacă oamenii m-ar lăsa în pace, atunci nici eu nu m-aş mânia, m-aş linişti, i-aş iubi pe toţi din
jurul meu. Ştiu ce voi face. Voi fugi în pustie. Acolo nu voi vedea toată răutatea din lumea
înconjurătoare şi la sigur nu mă voi mânia pe nimeni. Astfel voi căpăta la sigur pacea în suflet
pe care mi-o doresc atât de mult!
Şi iată, că întradevăr, pleacă undeva departe, într-o pădure, care nu a mai fost călcată
de picior de om, unde găseşte o poieniţă liniştită, începând să-şi construiască un micuţ sălaş.
- Iată, aici în sfârşit mă voi linişti! Şi într-adevăr, în jur linişte, pace, libertate. Pădurea
deasă, plină de miresme bineplăcute, copacii seculari cu umbra extraordinară, florile
nemaipomenite. Ceva mai departe o stâncă, acoperită cu verdeaţă, din ea o cascadă
extraordinară se face văzută, iar apa murmură încetişor, curgând la vale. Deasupra capului,
cerul, fără de margini, plin de o splendoare nemaipomenită. Doar păsărelele ciripesc liniştite pe
rămurele de copaci, din când în când auzindu-se doar zbenguitul lor printre frunze.
După ce a lucrat ceva timp s-a făcut simţită oboseala! Ziua destul de călduroasă, plină de zăduf.
Omului i s-a făcut sete. A mers la izvor să ia apă, dar acesta curgea foarte încetişor. A încercat
să pună cana sub apa curgătoare, dar fundul izvorului nu era drept, aşa că a căzut cana. A făcut
mai multe încercări și pierzându-şi răbdarea, iritat peste măsură, a strigat tare: „O să stai tu
odată sau ba?”, izbindu-o din toate puterile de fundul izvorului. Dar, din păcate cana nu a mai
putut să stea, făcându-se ţăndări. Şi abia acum, şi-a dat seama care era de fapt problema!
- Om fără de minte ce sunt eu! Eu credeam că cei din jurul meu sunt de vină!
Credeam că oamenii mă fac să-mi pierd răbdarea! Dar, s-a dovedit, că în mine însumi stă
rădăcina lipsei de răbdare, rădăcina răutăţii. Fără răbdare nu am să pot trăi nicăieri, nici între
oameni, nici în pustie, nici în familie. De tine însuţi nu poţi fugi nicăieri. Răutatea din inimă,
neputinţele personale, păcatele şi patimile le purtăm după noi. De aceea mai bine mă întorc eu
înapoi, în lume, alături de fraţii mei. Acolo voi găsi smerenie în inima mea ca să cer ajutorul
celor din jur, pentru a mă vindeca de propria-mi mândrie şi răutate.
De câte ori păţim şi noi la fel, de câte ori nu reuşim de a închide în
noi răutatea noastră, din simplul motiv că nu avem răbdare! Îi dăm voie răutăţii să răbufnească,
dăm voie să ne ia emoţiile înainte. Iar mai târziu dăm vina pe cei din jur. Afirmăm că e de vină
fratele sau sora noastră. Afirmăm că e de vină secolul nostru grăbit, că nu e timp, de aceea
procedăm greşit.

10 februarie

Judecata

Într-o mănăstire, un frate, care toată viaţa sa a petrecut-o în lene şi nepăsare, se afla pe
patul de moarte. Când i-a venit ceasul morţii, toţi fraţii s-au adunat în jurul lui în dorinţa de a
vedea moartea unui păcătos. Ştiau destul de bine ce se întâmplă şi cât de crudă este moartea
păcătosului. Mare le-a fost însă mirarea când au văzut că fratele lor are moartea dreptului, fiind
vesel şi luminat la minte, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. Confuzi, fraţii au început a-l
întreba de ce este atât de vesel, de ce nu se pocăieşte de păcatele pe care le-a săvârşit în toată
viaţa lui.
Cel bolnav, întărit fiind de harul Duhului Sfânt, ridicându-se puţin, a mărturisit fraţilor:
Eu într-adevăr toată viaţa mi-am dus-o în păcate şi fărădelegi şi am fost departe de Domnul
meu. Doar că, cu câteva zile înainte au venit la mine îngerii Domnului cu zapisul tuturor
păcatelor mele. Au început a întreba de fiecare păcat. Ai făcut tu oare acesta, sau celălalt păcat,
sau cutare fărădelege? Da, am răspuns eu, dar vreau să vă întreb, vă aduceţi aminte de
cuvintele Mântuitorului nostru care zice nu judeca şi nu vei fi judecat, iartă şi ţi se va ierta? Eu
în viaţa mea, în special după ce am primit călugăria, nu am judecat pe nimeni, am căutat pacea
şi înţelegerea între fraţi şi am iertat toate tuturor. Să se îndeplinească deci cuvintele Domnului
meu în viaţa mea!
Nu am reuşit să termin cuvântul meu, că îndată îngerii Domnului au rupt zapisul
păcatelor mele şi s-au înălţat la cer. Iată, de ce m-am apropiat de ceasul morţii mele atât de
liniştit şi atât de vesel mor. Dumnezeu pe toate mi le-a iertat, pentru că şi eu am iertat în viaţa
mea.
Terminându-şi cuvântul său, fratele s-a culcat liniştit şi şi-a dat sufletul în mâinile lui
Dumnezeu.

11 februarie

Acuza conștiinței

Plutarh amintește de un anumit Dessus, care-și omorâse tatăl. Deși nimeni nu-l văzuse,
după crimă nu mai putea asculta nici ciripitul păsărilor, căci i se părea că vorbesc despre
moartea tatălui său. De aceea nimici toate cuiburile de păsări din apropiere. La urmă se trădă
singur, spunând în prezența altora , că păsările îl acuză prin ciripitul lor, că l-a omorât pe tatăl
său.
Și noi avem o conștiință care ne va acuza de toate fărădelegile săvârșite.

12 februarie

Comoara fiecăruia

Plimbându-se prin sat, un boier s-a întâlnit cu un om sărac şi a început a se lăuda cu

averile lui:
- Vezi tu livada de pe deal? E a mea. Pădurile care înconjură satul sunt şi ele ale mele.
Până şi pământul pe care calci acum al meu este. Tot ce vezi, de jur-împrejur, e proprietatea
mea. Toate astea sunt doar ale mele.
- Dar acela? - 1-a întrebat săracul, arătând cu degetul spre cer. Nu cred că şi cerul este al
tău. Acela este al meu - a spus săracul - şi cu zâmbetul pe buze, a plecat liniştit, lăsându-1 pe
boier mirat şi cu ciudă în suflet.

13 februarie

Egalitatea între oameni

În timpul unei campanii militare, un pluton muncea la repararea unei căi ferate distruse
de bombardament. Câţiva soldaţi, deşi se străduiau, nu puteau clinti un stâlp greu, căzut peste
şine. Alături, caporalul striga la ei, ocărându-i pentru neputinţa lor. Trecând pe acolo, un om
1-a întrebat:
- De ce nu-i ajuţi şi dumneata?
- Eu sunt caporal, eu supraveghez şi comand. Ei trebuie să muncească!
Străinul nu a mai spus nimic, dar şi-a scos haina şi a început să tragă şi el cot la
cot cu soldaţii de un capăt al stâlpului. După scurt timp, au reuşit să elibereze şinele. Încântaţi
de reuşită, soldaţii i-au mulţumit străinului care, luându-şi haina să plece, i-a mai spus
caporalului:
- Dacă va mai fi nevoie, să mă chemaţi şi altădată!
- Da?! - zise în batjocură caporalul. Dar cine eşti dumneata?
- Sunt generalul acestei divizii ...

14 februarie
 Fără credință ordinea socială se clatină

După ce Convenția franceză publică un decret, prin care afirmă, că nu este Dumnezeu și
interzicea practicarea religiei sub pedeapsa cu moartea, crimele și tâlhăriile s-au înmulțit în
mod înspăimântător așa că Robespierre, șeful guvernului, a trebuit să dea un nou decret, în care
a declarat că există Dumnezeu și viață viitoare.

15 februarie

Spovedania

Discutând despre cele sfinte, un om îi spuse unui călugăr:

- Părinte, eu cred în Dumnezeu, însă nu prea merg la Biserică. Nu am mai fost la slujbe
sau la spovedanie de mult timp şi nu cred că este neapărat nevoie să mergi. Este suficient să
crezi în Dumnezeu şi atât.
- Fiule, îi spuse atunci călugărul, ai o cămaşă foarte frumoasă. Nedumerit, omul nu a mai
ştiut ce să zică, însă călugărul a continuat:
- Spune-mi, porţi toată ziua această cămaşă?
- Da, răspunse omul.
- Dar două zile, o porţi?
- S-ar putea.
- Dar o săptămână sau o lună, o porţi?
- Nu, părinte, bineînţeles că nu.
- De ce? - îl mai întrebă călugărul ca şi când nu ar fi priceput.
- Fiindcă se murdăreşte şi trebuie spălată. Abia după aceea o iau iarăşi pe mine, când este
curată şi frumoasă.
- Păi vezi, fiule! Aşa cum se murdăreşte cămaşa ta şi trebuie spălată pentru a o purta
iarăşi, la fel şi sufletul se murdăreşte de păcate şi răutate şi cum 1-ai putea curăţa dacă nu la
spovedanie şi la slujbe, prin dragostea şi harul Domnului?!

16 februarie

Salvează-te

Un om de afaceri, stresat şi uzat de prea multele-i angajamente, s-a dus la un călugăr

smerit să-i ceară sfat. Călugărul îi spune:
-Când un peşte ajunge pe uscat, dă de ceasul morţii. La fel şi tu începi să mori
când te laşi dus de lucrurile lumeşti. Peştele se poate salva dacă se reîntoarce repede în apă. Tu
trebuie să te întorci repede în singurătate, ca să fii salvat.
 Omul de afaceri se înspaimântă.
-Trebuie să-mi las toate afacerile şi să mă retrag într-o mănăstire?
-Nu, nu! Păstrează-ţi afacerile dar refugiază-te în inima ta.

17 februarie

Trei judecători

Odată, pe înserate, un ţăran se aşeză pe pragul modestei sale case bucurându-se de

răcoarea serii. În apropiere, şerpuia un drum care ducea spre sat. Un om care trecea pe acolo,
îl văzu pe acesta şi se gândi:
-Omul acesta e fără greş un mare leneş, stă de pomană şi cât e ziua de mare lâncezeşte
pe pragul casei.
La puţină vreme, apăru un alt trecător. Acesta se gândi:
-Omul acesta e un bârfitor. Şade aici ca să vadă pe toţi care trec, apoi îi vorbeşte
de rău. În fine, un străin care se îndrepta spre sat îşi zise:
-Omul acesta e de bună seamă un mare muncitor. A trudit toată ziua, iar acum se bucură
de odihna bine meritată.
La drept vorbind, nu putem şti prea multe despre ţăranul aşezat pe pragul casei. Putem
spune însă multe despre cei trei oameni care se îndreptau spre sat: primul era un leneş, al doilea
un om rău, iar al treilea un om harnic.
Tot ceea ce spui vorbeşte despre tine; mai ales când vorbeşti despre alţii.

18 februarie

Ceasul mântuirii

Într-o mănăstire aflată la poalele unui munte înalt, acoperit de păduri, trăia odată, un
călugăr bătrân, căruia i se dusese vestea pentru înţelepciunea sa. Într-o dimineaţă, a venit la el
un tânăr şi l-a întrebat:
- Sfinţia ta, am auzit că, pentru a ne mântui, trebuie să ne căim, să ne pară rău de toate
păcatele ce le-am săvârşit de-a lungul vieţii. Dar, părinte, cât trebuie noi să ne căim?
- Fiule, este de ajuns dacă te căleşti o singură clipă, înaintea morţii.
- Atât de puţin, părinte?
- Da, fiul meu!
- Dar, de unde să ştiu eu când se apropie ceasul acela?
- Moartea poate veni oricând, aşa că aşteapt-o pregătit, în orice moment să te poată găsi
cu smerenie şi căinţă în suflet.

19 februarie
 Puterea Sfintei Cruci

Un tânăr, dornic de aleasă învăţătură, s-a dus odată la o mănăstire, să-i ceară sfat unui
bătrân călugăr:
-Părinte, daţi-mi, vă rog, o carte din care să pot învăţa cel mai bine cum trebuie să fie un
creştin; cum trebuie să gândească, ce trebuie să facă; o carte care să-mi explice toate aceste
lucruri!
Călugărul i-a spus că are o asemenea carte în chilia sa şi s-a dus să o aducă, însă, după
câteva clipe, s-a întors ţinând în mână o cruce pe care i-a întins-o tânărului. Văzându-1 mirat,
i-a spus:
-Fiule, crucea este cea mai de seamă învăţătură pe care Dumnezeu i-a dat-o omului.
Pentru noi, Mântuitorul S-a jertfit pe cruce, arătându-ne astfel ce înseamnă să iubeşti, fiindcă a
făcut acest lucru din dragoste pentru oameni. Crucea înseamnă tocmai calea pe care omul
ajunge la iubire, adică la Dumnezeu. Cel ce ştie să-şi poarte crucea, poartă cu el în acelaşi timp
harul şi iubirea Domnului. De aceea, crucea nu este o povară, ci o bucurie; când te dăruieşti
celui drag, nu o faci cu tristeţe şi cu reţinere, ci cu bucurie şi entuziasm. Crucea înseamnă, deci,
curaj, răbdare, dar, mai ales, dragoste.
Doreai o carte pe care să o citeşti cu ochii şi a cărei învăţătură să îţi lumineze mintea.
Iată, în schimb, crucea - o carte pe care o vei citi cu sufletul şi a cărei învăţătură îţi va lumina
întreaga viaţă.

20 februarie

Câinele în oglindă

Rătăcind pe ici, pe colo, un câine uriaş ajunse într-o odaie care avea pe toţi pereţii
oglinzi imense. Astfel se văzu dintr-odată înconjurat de câini. Se înfurie, începu să scrâşnească
din dinţi şi să mârâie. Fireşte, şi câinii din oglindă făcură la fel, descoperindu-şi colţii fioroşi.
Câinele începu să se învârtă vertiginos într-o parte şi în alta pentru a se apăra de atacatori,
după care - lătrând cu furie – se aruncă asupra unuia dintre presupuşii săi adversari.
În urma puternicei izbituri în oglindă, căzu la pământ fără suflare şi plin de sânge.
Dacă ar fi dat din coadă prieteneşte o singură dată, toţi câinii din oglindă ar fi răspuns
în acelaşi fel. Şi întâlnirea lor ar fi fost o sărbătoare.

21 februarie
 Găsim întotdeauna ceea ce căutăm

Era odată un bărbat care şedea la marginea unei oaze la intrarea unei cetăţi din
Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi şi îl întrebă:
- Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?
Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:
- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
- Egoişti şi răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo.
- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.
Puţin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru şi îi puse aceeaşi întrebare:
-  Abia am sosit în acest ţinut. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?
Omul nostru răspunse cu aceeaşi întrebare:
- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
- Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am
părăsit.
- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.
Un neguţător care îşi aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri şi pe
când cel de-al doilea tânâr se îndepărta, se întoarse spre bătrân şi îi zise cu reproş:
- Cum poţi să dai două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-o
adresează două persoane?
- Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în
trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni va găsi
şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea
ce ştim noi găsi în ei.

22 februarie

Cei doi pelerini

Doi pelerini urcau pe un drum abrupt, în vreme ce îi bătea un vânt rece. Stătea să se
dezlănţuie furtuna. Aşchii de gheaţă şuierau învârtindu-se în vârtejuri ameţitoare printre stânci.
Cei doi oameni înaintau cu greu. Ştiau bine, că dacă nu aveau să ajungă la timp la adăpost,
aveau să piară în furtuna de zăpadă.
Pe când inima le devenise cât un purice din pricina grijii şi erau aproape orbiţi de
ninsoare, ajunseră în apropierea unei prăpăstii, de unde auziră nişte gemete. Un biet om căzuse
în prăpastie şi neputând să se mişte, striga după ajutor.
Unul dintre ei zise:
-Acesta îi este destinul. Acest om este condamnat la moarte. Hai să grăbim pasul sau îi
vom împărtăşi şi noi soarta.
Şi se grăbi să înainteze, puţin plecat pentru a se opune forţei vântului.
 Pe cel de-al doilea, în schimb, îl cuprinsese mila şi începu să coboare râpa abruptă. Îl
găsi pe rănit, şi-l puse pe spate şi urcă iar, chinuit, panta grea.
Se lăsa întunericul. Cărarea era tot mai întunecată. Pelerinul care purta rănitul în spate
era asudat şi tare ostenit, când zări luminile adăpostului. Îl încurajă pe rănit, spunându-i să
reziste, dar pe neaşteptate, se împiedică de ceva întins de-a latul cărării. Privi şi nu putu să nu
tresară de oroare: la picioare sale era întins trupul tovarăşului său de drum. Frigul îl omorâse.
El scăpase de aceeaşi soartă numai pentru că se ostenise să-l poarte pe umerii săi pe
amărâtul pe care îl salvase din râpă. Trupul acestuia şi efortul menţinuseră căldura care i-a
fost necesară pentru a supravieţui.

23 februarie

Călătorul

Într-o bună zi, un călător trecu pe la un călugăr faimos.

Fu uimit să vadă că acel călugăr nu avea altceva decât o odaie plină de cărţi. Avea drept
mobilă doar o masă şi o laviţă.
- Dar, părinte, unde-ţi este mobila? întrebă călătorul.
- Dar a ta unde este? întrebă la rându-i călugărul.
- A mea? Păi, eu sunt doar în trecere pe aici, răspunse călătorul.
- Şi eu la fel, zise călugărul, referindu-se la această viață trecătoare în care toți
suntem călători.

24 februarie

De ce?

Un tânăr întrebă pe un preot:

-De ce sunt prin temnițe mai mulți bărbați decât femei?
Preotul răspunse:
-Pentru că la biserică sunt totdeauna mai multe femei decât bărbați.

25 februarie

Conlucrarea
 După o viață lungă trăită în post și rugăciune, un bătrân se ruga lui Dumnezeu să-i arate
iadul și raiul.
Dumnezeu trimite un înger. Acesta îi arată mai întâi iadul.
Acolo se pomeni într-o cameră imensă care avea la mijloc o masă plină de farfurii
umplute care mai de care cu bucate sățioase și bunătăți de neînchipuit. Mesenii care ședeau de
jur împrejur erau însă slabi, palizi și cu oasele ieșite în afară de-ți era mai mare mila când îi
vedeai.
-Cum este cu putință aceasta? își întrebă bătrânul călăuza. Cum pot fi așa de slabi cu
toate bunătățile ce le au în față?
-Vezi tu, atunci când ajung aici, cu toții primesc câte două bețigașe, care sunt mai lungi
de un metru. Cu aceste bețigașe trebuie să ducă mâncarea la gură.
Pedeapsa acelor nefericiți era îngrozitoare, deoarece, oricât s-ar fi străduit, ei nu
izbuteau să vâre în gură nici măcar o firimitură.
Bătrânul este apoi dus în rai. Aici avu parte de o surpriză. Raiul era o cameră absolut
identică cu iadul.
Și acolo era o masă uriașă cu o mulțime de oameni împrejur și la fel de multe delicioase
feluri de mâncare înșirate pe ea.
Ba mai mult, toți mesenii aveau în mână aceleași bețigașe lungi de mai bine de un metru
pe care le țineau de la capăt pentru a duce mâncarea la gură.
O singură deosebire era însă: lumea din jurul mesei aici era plină de veselie, bine
hrănită și strălucind de bucurie.
-Dar cum este cu putință aceasta? întrebă bătrânul.
Îngerul răspunse:
-În iad, fiecare se chinuie să apuce mâncarea și să o ducă la propria gură, așa cum a fost
mereu în timpul vieții. În rai însă, fiecare apucă mâncarea cu bețigașele și o duce la gura celui
de lângă el.
Raiul și iadul ne stau deopotrivă la îndemână chiar azi.

26 februerie

Cărbunarul devenit episcop

Odată, cei care trăiau în Comana, oraş învecinat cu Neocezareea, i-au cerut Sfântului
Grigorie să-i viziteze şi să întemeieze o biserică care să aibă şi episcop. Sfântul a ajuns în oraş
şi a rămas multe zile acolo, înflăcărând cu predicile lui râvna locuitorilor spre o viaţă dreaptă
creştină. La scurt timp a apărut problema alegerii episcopului.
Locuitorii, având drept exemplu pe însuşi Sfântul Grigorie, au propus să fie ales un
episcop din locurile acelea, care, în acelaşi timp, să aibă şi harisma oratoriei. Însă, fiecare
regiune stăruia să fie ales candidatul ei. Atunci, Sfântul Grigorie a spus că ar putea să caute pe
cineva dintre locuitorii necunoscuţi şi neoficiali din oraş. Propunerea lui i-a scandalizat pe
mulţi. A fost considerată ca o jignire. Iar cineva s-a împotrivit cu putere, aducând argumentul că
este cu neputinţă să fie ales în rang înalt un nevrednic, de vreme ce, mai înainte, au fost respinşi
cei cu adevarat vrednici. Şi în continuare, acelaşi, cu un ton ironic, i-a spus Sfântului Grigorie
că, de vreme ce propune ca biserica lor să fie condusă de un sărman, de ce nu l-ar alege episcop
pe Alexandru, cărbunarul.
Deodată, Sfântului Grigorie i-a trecut prin gând că poate propunerea cu Alexandru
cărbunarul n-a fost întâmplătoare, ci s-a arătat voia lui Dumnezeu. A întrebat îndată cine este
acest Alexandru. Unul dintre ei, glumind, l-a adus în faţa episcopului. Era îmbrăcat în zdrenţe
murdare, iar faţa şi întregul corp îi erau negre de la cărbuni. Toţi au început să râdă. Însă cu
discernământ Sfântul Grigorie vedea alte lucruri. A observat că modul lui de viaţă nu se datora
sărăciei în care trăia, ci alegerii sale, determinate de o oarecare morală filosofică.
După această evaluare pe care a făcut-o cărbunarului, Sfântul Grigorie l-a luat deoparte
şi a aflat în amănunt lucruri referitoare la modul lui de viaţă. În continuare l-a încredinţat alor
săi pentru a-l spăla şi îmbrăca, iar Sfântul s-a întors în adunarea credincioşilor. Atunci când
Alexandru a venit în adunare, curat şi bine îmbrăcat, lumea s-a mirat, văzând un alt om.
Sfârşitul adunării s-a făcut în biserică, unde Sfântul Grigorie l-a hirotonit pe Alexandru
cărbunarul, ca episcop.
Sfântul Grigorie le-a arătat cât de greşită este judecata noastră, atunci când suntem atenţi
la exteriorul unui om şi nu la adâncimea lui interioară.

27 februarie

Telefonul salvator

Într-o duminică seara, un preot a lucrat până târziu, şi s-a decis să o sune pe soţia lui
înainte de a pleca către casă. Era aproximativ ora 10 seara, dar soţia lui nu i-a răspuns la
telefon. Preotul a lăsat telefonul să sune de mai multe ori. I s-a părut ciudat că nu a dat de soţia
lui. S-a decis să-şi împacheteze lucrurile şi să încerce apoi din nou.
Când a sunat a doua oară, ea a răspuns imediat. A întrebat-o de ce nu a ridicat
receptorul mai devreme, dar ea mirată a spus că telefonul nu a sunat. Totul a fost dat uitării.
Lunea următoare însă, preotul a primit un telefon. Bărbatul de la celălalt capăt al firului vroia
să ştie de ce a fost sunat duminică noaptea. Preotul era confuz şi nu înţelegea despre ce vorbea
acesta. Apoi cealaltă persoană a adaugat: a tot sunat, dar nu am răspuns.
În acel moment preotul şi-a adus aminte de primul telefon dat acasă duminică seara. A
realizat că greşise numărul şi şi-a cerut scuze pentru deranj. I-a explicat bărbatului că a
intenţionat să o sune pe soţia lui.
Acesta i-a răspuns: nu-i nici o problemă. Permite-mi însă să îţi spun povestea mea. Vezi
dumneata, duminică noaptea am vrut să mă sinucid, dar înainte m-am rugat: Dumnezeule, dacă
eşti acolo şi nu vrei să fac asta dă-mi un semn. În acel moment telefonul a început să sune. M-am
uitat la apelant şi scria Dumnezeu Atotputernicul. Mi-a fost frică să răspund.
De atunci bărbatul care a vrut să se sinucidă frecventează cu regularitate slujbele ţinute
de preot la biserica al cărei nume este „Dumnezeu Atotputernicul”.
28 februarie

Adevărata iubire

Trecând odată avva Macarie cu fraţii prin Egipt, a auzit un copil zicând mamei sale:
mamă, un bogat mă iubeşte şi eu îl urăsc şi un sărac mă urăşte şi eu îl iubesc. Şi auzind avva
Macarie, s-a mirat. Şi i-au zis lui fraţii: ce este vorba aceasta părinte, că te-ai mirat? Şi le-a zis
lor bătrânul: cu adevărat, Domnul nostru este bogat şi ne iubeşte pe noi şi nu voim să-L
ascultăm. Iar vrăjmaşul nostru, diavolul este sărac şi ne urăşte şi iubim necurăţia lui.

29 februarie

Fă-te mort!

Un frate s-a dus la avva Macarie egipteanul şi i-a zis: avvo, spune-mi cuvânt să mă
mântuiesc! Şi i-a zis bătrânul: du-te la mormânt şi ocărăşte morţii! Deci ducându-se fratele a
ocărât şi a azvârlit cu pietre şi venind a vestit bătrânului. Şi i-a zis bătrânul: nimic nu ţi-au
grăit? Iar el a răspuns: nu. I-a zis lui bătrânul: du-te şi mâine şi îi slăveşte! Deci mergând
fratele, i-a slăvit zicând: apostolilor, sfinţilor şi drepţilor! Şi a venit la bătrânul şi i-a zis: i-am
slăvit. Şi-a zis bătrânul: nimic nu ţi-au răspuns ? A zis fratele: nu. I-a zis lui bătrânul: cât i-ai
necinstit şi nimic nu ţi-au răspuns şi cu câte i-ai slăvit şi nimic nu ţi-au grăit? Aşa şi tu, dacă
voieşti să te mântuieşti, fă-te mort; nici nedreptatea oamenilor, nici lauda lor să nu o socoteşti,
ca cei morţi să fii şi poţi să te mântuieşti.

1 martie

Alegerea regelui

Cetăţenii unui oarecare oraş aveau obiceiul de a-şi alege rege dintre oameni străini care
nu cunoşteau obiceiurile şi legile lor. Punându-şi un astfel de om rege, ei îl copleşeau cu
onoruri, trai bogat şi haine scumpe pe timp de un an, după care îl despuiau de toate şi îl
surghiuneau într-o insulă îndepărtată, unde acela pierea de foame şi de lipsă de adăpost. Ei
făceau aşa în toţi anii, punându-şi rege dintre străini doar pe timp de un an. La un moment dat
însă ei au dat peste un om foarte înţelept care i-a guvernat cu multă ştiinţă în anul acela, şi a
avut şi înţelepciunea să afle de la anturajul lui care era soarta regilor acelei cetăţi. Pe timp ce
se apropia sorocul anului, acel rege a trimis treptat la insula de surghiun toate cele necesare
traiului: hrană, îmbrăcăminte şi adăpost, încheindu-se anul şi despuiat fiind el de toate, el a
aflat în insula surghiunului toate cele trebuincioase, şi încă din abundenţă: adăpost bogat,
hrană îmbleşugată, aur, argint şi pietre preţioase, astfel încât traiul lui a fost chiar mai
îndestulat şi mai fericit decât fusese acela de rege al acelei cetăţi.
Cetatea este această lume: cetăţenii ei sunt duhurile necurate; regii care se succedă la
guvernare sunt oamenii obişnuiţi, unii nebuni, iar alţii înţelepţi. Cei nebuni nu se gândesc decât
la plăcerile momentului, pe care şi-l închipuie veşnic. Moartea însă nu îi ocoleşte, ci pe
neaşteptate îi seceră iar ei, goi şi deşerţi, se pogoară la iad. Pe când cei înţelepţi lucrează multe
fapte bune, trimiţându-şi bogăţiile lor mai dinainte la Rai. Astfel, la ceasul ieşirii lor din această
viaţă, regii cei înţelepţi adică oamenii buni şi cu adevărat credincioşi – se duc acolo unde şi-au
trimis şi bogăţiile încă de mai înainte şi unde domnesc într-o slavă încă şi mai mare decât aceea
care au avut-o pe pământ.

2 martie

Urechile mântuite

În Ţările Răsăritului umblă o istorioară veche, plină de înţeles şi pentru noi creştinii.
Cică un sfânt, ajungând în rai, a văzut pe acolo, printre altele, şi o grămadă de urechi strânse la
un loc.
-Ce înseamnă această grămadă de urechi? - a întrebat sfântul pe păzitorul Raiului.
-Acestea sunt urechile oamenilor care au ascultat cu bucurie Cuvântul lui Dumnezeu,
dar nu l-au împlinit. Urechile care au ascultat, iată, s-au mântuit şi au ajuns în rai, dar stăpânii
urechilor se chinuiesc acolo jos, în focul iadului! - a răspuns păzitorul Raiului.
Numai auzirea Cuvântului lui Dumnezeu nu mântuieşte. Cele auzite trebuie să străpungă
inima noastră şi să le primim şi păstrăm în inima noastră, căci altfel le fură diavolul şi nu aduc
roade.

3 martie

Cea mai scurtă rugăciune

În Grecia trăia un vestit profesor şi vestitor al Evangheliei. Într-o seară, studenţii lui
ascultaseră la uşă să afle cum se roagă un astfel de om ce şi-a pus toată ştiinţa şi viaţa în slujba
Domnului.
Când s-a ridicat profesorul, noaptea târziu, de la masa de scris să se culce, a
îngenunchiat şi a zis numai atât: Iisuse, Mântuitorul meu, Tu ştii că legătura dintre mine şi Tine
a fost şi azi tot aşa ca ieri. Eu mă rog ca această legătură să fie şi mâine tot aşa, şi poimâine tot
aşa şi până la sfârşitul vieţii mele să rămână tot aşa. Eu n-am în această lume altă dorinţă şi nu
cer de la Tine, Doamne, altceva decât să mă întăreşti cu darul Tău, ca păcatul, să nu poată rupe
niciodată legătura dintre mine şi Tine.
Atât a fost rugăciunea profesorului, iar studenţii au înțeles, că cea mai frumoasă şi cea
mai bună rugăciune este legătura ce şi-o face omul cu Iisus Mântuitorul.
Cea mai frumoasă şi cea mai bună rugăciune e aceea pe care toată ziua, de
dimineaţa până seara, şi toată viaţa, din leagăn până la mormânt, o trăieşti în legătură cu
izvorul cel de viaţă dătător: cu Iisus Hristos Mântuitorul.

4 martie

Semnele cuielor

Se spune că, odată, diavolul, voind să-l ispitească pe un pustnic, luă o înfăţişare de om
smerit şi sfânt şi bătu de intrare la uşa pustnicului.
-Cine-i? strigă pustnicul, deschizând uşa.
-Păi, fiule, nu mă cunoşti? Uită-te bine la mine! Eu sunt Domnul Iisus Hristos.
Dar pustnicul nu se lăsă tulburat de această recomandare, ci îi zise liniştit:
-Se poate. Dar, dacă eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, te rog să-mi arăţi urmele
cuielor!
Diavolul, când auzi aceste vorbe, ruşinat a fugit.
E uşor să te recomanzi cuiva că eşti cineva. E uşor a te recomanda creştin, dar cu faptele
a da dovadă că eşti păgân. Un creştin adevărat trebuie neapărat să poarte şi urmele cuielor,
urmele răstignirii lui împreună cu Domnul Iisus. Să poarte urmele smereniei Lui, urmele
dragostei Lui, urmele răbdării Lui, urmele bunătăţii şi ale milei Lui.

5 martie

Sfânta simplitate

Un preot de la ţară, mergând cu treburi spre satul vecin, a văzut o femeie din parohia sa
spălându-şi rufele în râu şi apropiindu-se, a întrebat-o:
- Duminică, la slujbă, am văzut că nu m-au ascultat toţi cu atenţie. Poate am vorbit lucruri
prea savante şi mă gândesc, duminica asta, să vorbesc mai pe înţelesul oamenilor. Spune-mi,
dumneata ce-ai înţeles din ce-am spus eu la predică?
- Părinte, i-a răspuns cu smerenie femeia, eu n-am multă carte, dar aş vrea să vă întreb şi
eu ceva: vedeţi pânzele ce le spăl eu acum? Apa trece prin ele şi le curăţă. Credeţi că au ele
habar de cum le-a curăţat apa? Şi cu toate acestea, devin albe şi frumoase. Nu înţeleg eu, în
biserică, tot cuvântul sfinţiei tale, dar simt în suflet căldura Duhului Sfânt, Care mă curăţeşte de
păcat, aşa cum apa aceasta curăţă pânzele mele.
 Tare mulţumit a plecat preotul văzând un om care nu e doar cu gândul la cele sfinte, ci şi
cu sufletul.

6 martie

Nemurirea sufletului

Într-o şcoală, la ora de religie, profesorul le vorbea elevilor despre nemurirea sufletului.
Văzând chipurile nedumerite ale micuţilor, domnul profesor scoase un ceas mare de masă şi îl
arătă tuturor:
-Vedeţi cum merge acest ceas? Ca şi un om care trăieşte, tot astfel ceasul ticăie şi rotiţele
lui se învârt.
După aceea, a pus ceasul pe catedră, i-a demontat cu grijă carcasa de metal şi a scos
mecanismul plin de rotiţe mici, ce continuau să se învârtă.
-Vedeţi, chiar dacă am scos motoraşul din carcasă, el continuă să meargă. Tot aşa şi
sufletul, când părăseşte trupul, după moarte, continuă să trăiască. Sufletul este nemuritor şi de
aceea, trebuie să ne îngrijim nu doar de trupul nostru, ci şi de suflet. Aşa cum aveţi grijă să nu
vă murdăriţi hainele sau să nu vă răniţi lovindu-vă, tot aşa trebuie să fiţi mereu atenţi ca nici
sufletul vostru să nu se murdărească de păcate sau să fie doborât de ispite şi neputinţă. Sufletul
trebuie să fie mereu curat, fără răutate şi fără păcat, fiindcă doar aşa el poate primi lumina
binecuvântată a dragostei dumnezeieşti. Doar aşa sufletele noastre pot iubi şi pot fi iubite.

7 martie

Cele două grăunţe

Într-o zi, un ţăran ieşi pe ogor, la semănat. Un grăunte, rămas pe vârful unui bulgăre de
pământ, a început să se laude către altul, aflat adânc sub brazdă:
-Vezi tu, frate, zaci acolo luptându-te cu frigul pământului şi cu bezna, tânjind după o rază
de soare, după lumină şi căldură. Eu, frăţioare, o duc mult mai bine, în timp ce tu te chinui.
Dar, în clipa aceea, o pasăre a coborât pe neaşteptate din văzduh şi a înghiţit grăuntele
rămas la vedere, în schimb, fratele său de sub brazdă încolţi peste puţin timp şi din micul
grăunte ieşi din pământ un spic frumos şi trainic. De-abia acum, lumina şi căldura soarelui îi
făceau cu adevărat bine. Cu vremea, spicul deveni copt și aduse roadă multă. Astfel, speranţa şi
smerenia celui de-al doilea i-au adus adevărata viaţă, în timp ce mândria 1-a costat scump pe
primul.
Greutăţile vieţii nu trebuie să ne sperie şi să ne descurajeze, căci Dumnezeu vede suferinţa
şi credinţa noastră şi ne va răsplăti negreşit. Cu speranţă şi rugăciune, putem trece peste orice
obstacol al vieţii, însă cei a căror inimă este plină de ei înşişi, în care nu mai este loc şi pentru
Dumnezeu, adică pentru iubire, pentru speranţă şi încredere, aceia sfârşesc, asemenea primului
grăunte, în ghearele păsării negre - diavolul.

8 martie

Bogaţii şi săracii

Cu sute de ani în urmă, a trăit un rege puternic şi înţelept. Într-o zi plimbându-se prin
curtea palatului său, a auzit dincolo de ziduri pe cineva care plângea. A dat imediat poruncă să
fie deschise porţile şi a ieşit să vadă ce se întâmplase. Nu-şi putea crede ochilor. Dacă în palatul
său toţi oamenii erau mulţumiţi şi aveau de toate, acum vedea însă că la porţi erau adunaţi
nevoiaşi, ce întindeau mâna pentru o bucată de pâine. Chiar lângă zid, era un copil ce plângea.
Când regele 1-a întrebat ce i s-a întâmplat, copilul i-a răspuns că părinţii săi sunt bolnavi şi el
nu are bani de hrană. În timpul acesta, în jurul regelui s-a strâns o mulţime de oameni nevoiaşi,
unul mai amărât decât celălalt, fiecare încercând să-şi spună păsul. Mâniat de această situaţie
pe care sfetnicii i-o ascunseseră, regele s-a întors în palat şi i-a chemat pe toţi cei bogați. Când
aceştia s-au adunat în sala tronului, le-a spus:
- Voi sunteţi cei mai bogaţi oameni din regatul meu. Aveţi atâta avere încât aţi putea să vă
construiţi fiecare câte o casă numai din aur. Dar dacă v-aţi uita şi în jurul vostru, aţi vedea că
sunt oameni care mor de foame, care o duc rău, fiindcă voi nu vă îngrijiţi de treburile cetăţii.
Afară este plin de oameni ce vor să muncească pentru o pâine, dar voi îi refuzaţi. Doar de voi
înşivă depinde ca aceşti oameni să o ducă mai bine. Puteţi să îi ajutaţi şi vă poruncesc să o
faceţi!
După câteva zile, regele a văzut că nimic nu se schimbase. Chemându-i iarăşi la el pe cei
mai bogaţi dintre supuşii săi, le-a spus:
- Văd că nu aveţi suflet! Cum de nu vă e milă de cei ce se luptă cu greutăţile zi de zi?!
Dacă nu o faceţi voi, atunci o s-o fac eu! Iată ce poruncesc: de azi înainte, pentru fiecare sărac
mort de foame, în regatul meu, va fi omorât şi un bogat! De mâine, ne vom întâlni în fiecare
seară şi dacă aflu că peste zi, un om a murit de foame în cetate, atunci sorţii vor decide care
dintre voi va fi executat. Pentru că voi înşivă vă faceţi vinovaţi de moartea acelui om, căci 1-aţi
fi putut ajuta, dar n-aţi făcut-o. Ne vedem mâine seară!
Se spune că, de a doua zi, nimeni nu a mai murit de foame în regatul acela!

9 martie

Predica izvorului

Trei călători poposiră în drumul lor lângă un izvor. Izvorul avea apa limpede şi curată,
iar călătorii şi-au potolit uşor setea. Deasupra izvorului cineva scrisese: „Faceţi şi voi ceea ce
fac eu...“
 „Oare ce să însemne aceste cuvinte?“ se întrebară călătorii.
- Eu cred, zise primul călător, că izvorul vrea să ne spună: «Vedeţi, eu alerg mereu şi mă
strecor printre pietre şi straturi de pământ şi de aceea sunt limpede şi curat; lucraţi, alergaţi
mereu şi voi, căci munca vă ţine curaţi».
- Eu cred, zise al doilea călător, că izvorul vrea să ne spună altceva. El parcă zice:
«Vedeţi, eu vă dau apa mea cea limpede în dar, fără plată, deci şi voi să daţi în dar şi fără plată
altora bogăţiile şi bunurile voastre cu care v-a învrednicit bunul Dumnezeu».
- Eu cred, zise al treilea călător, că izvorul vrea să ne spună altceva, şi anume: «Vedeţi
cât de curată şi de limpede este apa mea acum, dar de îndată ce ea se va tulbura, nu mai sunt
bun de nimic, nu mai poate bea nimeni din ea, călătorul fuge de ea...»
Aşa e şi viaţa noastră cea sufletească. De îndată ce o tulbură păcatul, ea nu mai este
bună de nimic. Ea devine urâtă şi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor...
Trei păreri aveau cei trei călători şi toţi trei aveau dreptate.

10 martie

Vulpea şi grădina cu poame

O vulpe văzu odată o grădină încărcată de toate bunătăţile. Dar grădina era apărată cu
ziduri înalte, pe care vulpea nu le putea sări.
„Ce aş putea face să străbat în grădină?” - se întreba vulpea. Umblând de jur-
împrejurul zidului, dădu peste o gaură în zid, dar gaura era prea îngustă să se poată strecura
prin ea. Tot gândindu-se şi judecându-se ce-i de făcut, vulpea îşi zise: „Stiu ce voi face! Voi
răbda foame câteva zile, voi slăbi şi voi încăpea prin gaură.”
Zis şi făcut. După trei zile de foame, vulpea se strecură prin gaură şi, ajungând la
poame, se ospătă din belşug. Dar, după câteva zile, îşi aduse aminte că trebuie să iasă iar de
aici, mai ales că sosise vremea culesului. Însă aici, un alt necaz: se îngrăşase de-a binelea şi nu
mai încăpea pe gaură. Ce-i de făcut?
„Nu-i alt mod să scap de aici - îşi zise vulpea necăjită - decât să mă pun iarăşi pe foame
şi răbdare, ca să slăbesc.” Răbdă iar trei zile şi, slăbind, se strecură afară. Când se văzu
scăpată, uitându-se spre grădina cu poame, zise:
„Frumoasă eşti tu, grădină şi dulci sunt poamele tale, dar ce folos am avut eu de ele?
Cât am mâncat atât am răbdat... Cum am intrat aşa am ieşit...”
Aşa e şi cu noi. Cum am intrat în lumea asta, aşa vom şi ieşi din ea. Nimic nu vom putea
duce cu noi.

11 martie

Examinarea conștiinței
 Un tânăr se duse la mărturisire fără nici o pregătire.
Preotul îi spuse:
-Îți ascult mărturisirea, dar bagă de seamă că și Dumnezeu ți-o ascultă.
-Dacă mă ascultă și Dumnezeu, mă duc să mă mai gândesc, să spun tot ce am pe suflet.
Așa este. Dumnezeu ne aude mărturisirea; de aceea trebuie să ne examinăm pentru a
spune tot ceea ce avem pe conștiință.

12 martie

Călugărul şi diavolul

Un călugăr evlavios trăia odată în munţi. El avea obiceiul să se roage în fiecare

dimineaţă, la un ceas anumit. Se trezea şi se ruga regulat la ceasul obişnuit. Într-o dimineaţă se
scăpă cu somnul şi adormi. Era în primejdie să-şi piardă ceasul rugăciunii.
Un străin intră în odaia lui de dormit şi îl trezi, grăindu-i:
-Frate, scoală-te, că întîrzii de la ceasul de rugăciune!
-Şi cine eşti tu, cela ce ai venit să mă trezeşti? întrebă călugărul speriat.
-Sunt un om bun şi am venit să fac o faptă bună.
-Nu-mi vine a crede... Tu eşti un om cu gânduri ascunse... Şi înfăţişarea ta te arată că
eşti un om rău. Nu cumva tu eşti diavolul?
-Ba da, frate, eu sunt diavolul, şi iată am venit să te trezesc la rugăciune. Prin asta vreau
să arăt că şi diavolul poate face ceva bun. Nu suntem noi, diavolii, aşa de negri şi de răi cum ne
cred oamenii. Noi am fost odinioară îngeri buni şi, iată, a mai rămas şi în noi ceva bun.
-Măi diavole! Mie nu-mi vine a crede spusele tale. Tu eşti un ispititor; ispitirea e meseria
ta. Trebuie să fi venit aici cu ceva gând de înşelăciune. Pe numele lui Dumnezeu, te jur să-mi
spui cu ce gânduri şi planuri ai venit să mă trezeşti?
-Fiindcă m-ai jurat, iată sunt silit să-ţi spun. Apoi eu am venit aici cu un gând de
înşelăciune. De douăzeci de ani, tu te rogi regulat în fiecare dimineaţă, la un ceas anumit. Dar
noi, diavolii, nu ne prea temem de această rugăciune. Rugăciunea ţi s-a făcut o datină goală. Te
rogi regulat şi păcătuieşti regulat. Din rugăciunea ta lipsesc duhul, căinţa, căldura şi lacrimile.
Din rugăciunea ta lipseşte puterea. Acum, căci te scăpaseşi să dormi, noi, diavolii, ne-am zis:
„Omul acesta va întârzia ceasul rugăciunii. Când se va trezi, îi va părea rău. De douăzeci de ani
nu i s-a întâmplat aşa ceva. În inima lui se va aprinde o mare părere de rău. Va începe să se
roage cu duh, cu căldură şi cu lacrimi fierbinţi de căinţă, iar noi, diavolii, de o astfel de
rugăciune ne temem”. Astfel judecându-ne - încheie diavolul - iadul mă trimise pe mine, în fuga
mare, să te trezesc la rugăciunea-ţi obişnuită, ca nu cumva să te apuci a te ruga cu putere.
Acestea zicînd, diavolul se făcu nevăzut, iar călugărul înţelese că trebuie să-şi
schimbe felul de a se ruga.

13 martie
 Iertarea

Pericle, a fost întâmpinat într-una din zile de unul dintre cei nemulţumiţi de politica sa.
Acesta, socotind că nu este de ajuns de a-l copleşi în agora cu reproşurile sale, îl însoţi întreaga
zi pretutindeni, pe unde marele om îşi avea drumurile, adresându-i toate ofensele şi jignirile de
care un josnic şi pătimaş defăimător este capabil. Odată cu venirea nopţii, Pericle a sosit acasă,
după ce isprăvise sumedenia de treburi ale statului, dar nici acum nu scăpase de gălăgiosul şi
neînduplecatul său adversar. Era târziu şi cetatea Atenei se scufundase în întuneric. Fără a fi
tulburat de ploaia de insulte care n-au încetat nici în pragul casei, Pericle cheamă un slujitor
poruncindu-i să ia o făclie şi să-l însoţească pe acest duşman neîmpăcat până la casa acestuia,
ca nu cumva pe drum să i se întâmple ceva rău.
Va fi simţit acest neobosit răutăcios, arzându-i pe creştetul capului cărbunii
aprinşi de care cu cinci secole mai târziu avea să scrie Apostolul Pavel? „Dacă vrăjmaşul tău
este flămând, dă-i mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci făcând acestea vei grămădi
cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele.”(Romani 12,21-
21)

14 martie

Desagii lui Esop

Înţeleptul grec, trăitor cu trei veacuri înainte de Hristos, Esop, spunea că fiecare om
poartă toată viaţa pe umeri, o desagă. În partea din spate poartă propriile sale slăbiciuni,
greşeli şi lipsuri, iar în partea din faţă poartă slăbiciunile semenilor. Fiind la spate, omul îşi
vede mai greu păcatele şi lipsurile sale, pe când greşelile semenilor, din partea din faţă a
desagilor le are neîncetat sub privirile sale. De aceea este el atât de îngăduitor cu sine şi atât de
aspru judecător cu semenii săi.

15 martie

Trei lucruri

Un filozof mulţumea lui Dumnezeu pentru trei lucruri: întâi, că s-a născut bărbat şi nu
femeie; al doilea, că era elin şi nu barbar; al treilea, că era filozof şi nu om prost.
 Şi creştinul are datoria să mulţumească lui Dumnezeu, dar pentru alte trei lucruri: întâi,
că te-ai născut creştin şi nu păgân; al doilea, că eşti creştin ortodox şi nu eretic; al treilea, că ai
nădejde de mântuire în Iisus Hristos.

16 martie

Caut om

Era la amiază, când Diogene a aprins odată fanarul lui şi mergea prin piaţa Atenei ca şi
cum ar căuta să găsească ceva. Cei care-l vedeau, râdeau şi-l întrebau:
-Diogene, ce cauţi?
-Caut om, le răspundea el.
-Dar cum? Nu vezi atâţia oameni? Piaţa este plină de oameni şi printre atâţia oameni, tu
cauţi om?
-Da, spune el, om caut, om caut!
Dar ce fel de om caută Diogene?
Sunt două feluri de oameni. Oamenii care au numai forma şi înfăţişarea de om; aceştia
sunt oameni numai pe dinafară şi în aparenţă; sunt asemenea cadavrelor şi statuilor, dar pe
dinăuntru nu sunt de nici un folos; sunt , mai bine spus, ca nişte vieţuitoare neraţionale fie în
privinţa patimilor, fie în privinţa stricăciunii. Diogene vedea mulţi oameni de felul acesta, dar
nu căuta pe unul din ei. Sunt însă şi oameni care, pe lângă forma şi înfăşişarea de om, au şi
înţelepciunea şi virtutea omenească; sunt şi pe dinafară şi pe dinăuntru, raţionali, înţelepţi şi
virtuoşi; oameni adevăraţi. Diogene căuta pe unul din aceştia în oraşul cu atâţia oameni şi nu-l
găseşte.

17 martie

Religia nu poate fi distrusă

Maxenţiu ucise un om, pe care îl socotea că este Constantin, rivalul său, pe când de fapt
era sclavul său. Mare i-a fost mirarea când, după ce a fost biruit, îl văzu apărând înaintea sa pe
Constantin, care-l dojeni pentru crima pe care o făcuse.
Necredincioşii cred că distrug religia atunci când omoară pe cei ce o servesc, dar ea
trăieşte mai mult decât slujitorii ei, pentru că e nemuritoare.

18 martie

Roata credinţei
 Într-o zi, un om credincios fu întrebat de un prieten al său:
- Spune-mi, frate, când omul se întoarce din nou la Dumnezeu, ce daruri încep să lucreze
mai întâi în viaţa lui: credinţa, căinţa, frica de iad, nădejdea?
Credinciosul i-a răspuns:
- Spune-mi, prietene, când o roată începe să se învârtă, care-i spiţa care porneşte mai
întâi?
- Pornesc toate deodată, răspunse prietenul.
-Vezi, zise credinciosul, aşa e si când, sub bătaia vântului Duhului Sfânt, sufletul nostru
porneşte la drum nou. Toate darurile cereşti şi sufleteşti se pornesc deodată, spre o rodnică
lucrare, întocmai ca spiţele roţii.

19 martie

Răsplata

Într-un sat de munte, era un om vestit pentru hărnicia sa. Dar, pe cât de muncitor era
omul, pe atât de leneş era fiul său. Toată ziua ar fi stat degeaba şi tot nu s-ar fi plictisit. Numai
că, într-o după-amiază, se duse la tatăl său şi îi spuse:
- Tată, am văzut pe uliţă nişte băieţi încălţaţi cu ghete noi, foarte frumoase. Aş vrea şi eu
aşa ghete.
- Măi băiete, i-a răspuns omul, dacă ai munci şi tu cât de puţin, ţi-aş da banii, dar aşa, pe
degeaba, zi şi tu, e drept?
N-a mai spus nimic copilul, dar a plecat supărat. Tare şi-ar fi dorit asemenea ghete, aşa
că, a doua zi, iar s-a dus să-i ceară bani tatălui său. Dar şi de data aceasta părintele 1-a refuzat.
Când a venit şi a treia zi să-i ceară bani, ţăranul i-a spus:
- Uite, măi băiete - văd că nu mai scap de tine! Eu am treabă aici, în grădină. Dar, în pod,
e o grămadă de grâu ce trebuie vânturat, că altfel se umezeşte şi se strică. Pune mâna pe lopată,
vântură tu grâul şi pe urmă vino aici şi-ţi dau bani să-ţi cumperi ghetele.
N-a mai putut băiatul de bucurie. S-a urcat repede în podul casei, dar nu prea îl trăgea
inima la muncă. Aşa că s-a culcat pe un braţ de fân, a tras un pui de somn, după care a alergat
în curte, strigând:
- Gata, tată, am vânturat tot grâul. Acum îmi dai banii?
- Nu! - a răspuns omul categoric. Ţi-am spus să vânturi grâul, nu să pierzi vremea. Treci
în pod şi fă ce ţi-am spus!
A plecat iar băiatul, dar nu putea înţelege de unde ştia tatăl că el nu vânturase grâul.
Probabil că 1-a surprins dormind şi nu 1-a trezit, că altfel nu se poate. Aşa că, după ce s-a urcat
iarăşi în podul casei, s-a pus la pândă în loc să aibă grijă de grâu. A stat el preţ de jumătate de
ceas, cu ochii aţintiţi spre tatăl său, care muncea de zor în curte, şi, socotind el că-i de ajuns, se
duse iarăşi în grădină.
- Tată, am terminat toată treaba, n-a rămas bob de grâu neîntors. Acum îmi dai banii?
- Măi băiete, după ce că eşti leneş, mai eşti şi un mare mincinos. Nu ţi-e ruşine? Să ştii că,
dacă nici de data asta nu te duci în pod şi nu faci treaba cum se cuvine, nu mai vezi nici o
gheată. Ai înţeles?
 Când a văzut băiatul că altfel nu se mai poate, s-a urcat în pod, a pus mâna pe lopată şi a
început să vânture grâul. Dar, cum a băgat lopata în grămadă, a găsit ascunsă în grâu o
pereche de ghete noi nouţe, exact aşa cum îşi dorea el.
S-a bucurat, cum era şi de aşteptat, dar, în acelaşi timp, îi crăpa obrazul de ruşine pentru
minciunile sale. Fără să-1 mai pună nimeni, a vânturat tot grâul, după care s-a dus şi în grădină
să îşi ajute tatăl. Acum simţea, într-adevăr, că merită ghetele, dar, mai mult decât atât, simţea
cât de bine este să fii alături de părinţi şi să îi ajuţi.

20 martie

Recolta bună

Doi săteni stăteau de vorbă.

Unul zise:
- Sunt foarte mulţumit de recolta mea şi-ţi mulţumesc şi dumitale pentru ajutorul pe care
mi l-ai dat la cărat.
Celălalt răspunse:
- Şi eu îţi mulţumesc că mi-ai dat o mână de ajutor când am secerat.
Un copil al unuia din ei, care se afla de faţă, îi zise tatălui său:
- Tată, dar lui Dumnezeu nu-i mulţumeşti că ţi-a dat recoltă bună?
Cei doi săteni, ruşinaţi, se priviră şi-şi ziseră în sinea lor: „Copilul are dreptate. Noi am
uitat de Dumnezeu.”

21 martie

Facerea lumii

Pe un drum de munte, s-au întâlnit doi ţărani. Unul dintre ei, mai răutăcios, 1-a întrebat
pe celălalt:
- Am auzit că mergi des la Biserică şi că te rogi mult. Dar de unde ştii tu că există
Dumnezeu?
Ca şi când nu 1-ar fi auzit, celălalt ţăran 1-a întrebat la rândul său:
- Spune-mi, crezi că vitele noastre au fost astăzi la păşune?
- Da, cu siguranţă, priveşte pământul moale, este plin de urmele lor!
- E, acum priveşte şi tu soarele ce tocmai a răsărit peste dealuri, priveşte pădurea
înverzită din faţa noastră, priveşte-te pe tine şi pe oamenii din jurul tău! Toate acestea sunt
urmele mâinilor lui Dumnezeu Atotputernicul şi Atotţiitorul. Cum să fi fost făcute toate acestea,
dacă nu din iubirea lui Dumnezeu, şi pentru ce să le fi făcut El aşa cum sunt dacă nu tot pentru
iubire? Mai încape îndoială?
22 martie

Cheia potrivită

La un călugăr a venit o femeie să-i ceară ajutorul, fiindcă nu avea înţelegere în casă.
- Ce-ai făcut în această situaţie, a întrebat-o călugărul?
- Am încercat să-mi conving bărbatul, certându-1.
- Când aţi avut iar probleme, ce-ai mai făcut?
- Acelaşi lucru, i-a răspuns din nou femeia. I-am reproşat şi 1-am certat. Şi de fiecare
dată am făcut la fel.
Atunci, călugărul a scos o grămadă de chei şi dându-i una femeii a rugat-o să deschidă
uşa din faţa lor. A încercat femeia, dar, nepotrivindu-se cheia respectivă, i-a cerut călugărului
altă cheie.
- Poate n-ai ştiut cum să deschizi, i-a spus călugărul, mai încearcă!
Dar oricât s-a străduit femeia, nu a putut deschide.
- Părinte, daţi-mi toată grămada de chei şi aflu eu care-i cea potrivită - 1-a rugat
aceasta. Privind-o cu căldură, călugărul i-a răspuns:
- Acum înţelegi ce-am vrut să-ţi dovedesc? Cum nu poţi tu deschide acea uşă cu o cheie
nepotrivită, oricât ai încerca, tot aşa nu poţi deschide sufletul bărbatului tău cu aceeaşi vorbă de
ceartă cu care încerci mereu. Caută cheia potrivită şi, dacă o vei găsi, sigur vei putea deschide!
Învăţăturile date cu forţa nu pot dăinui în suflete, pe când învăţăturile primite în
suflet cu plăcere şi cu bucurie rămân de-a pururi.
23 martie

Chiar de nu esti vinovat, cere iertare!

Un sătean era certat cu altul. Diavolul îi puse în minte gândul să ucidă pe cel cu care se
duşmănea.
Celălalt, care era un om credincios, când se duse la spovedit, îi spuse părintelui despre
această vrăjmăşie.
Preotul îi spuse că se va putea împărtăşi numai dacă se împacă cu duşmanul său.
Omul merse atunci la cel cu care era certat şi-i zise:
- Iată, prietene, am venit să-ţi cer iertare şi să mă împac cu tine, că vin Sfintele Paşti şi
aş vrea să mă împărtăşesc.
Celălalt îi răspunse:
- Bine-ai făcut c-ai venit, pentru că, uite, trebuie să-ţi spun că de trei ori te-am pândit la
loc dosnic să te omor. Mulţumesc lui Dumnezeu c-ai venit şi m-ai ferit astfel de mare păcat.
Cu sufletul plin de dragoste, cei doi săteni îşi dădură mâna şi de-atunci rămaseră
prieteni buni.
24 martie

Lumina credinţei

Sfântul Antonie se duse odată să-l viziteze pe Didim cel orb. După convorbire, Didim îşi
arătă durerea pe care o simte din cauza pierderii vederii. Sfântul Antonie, care admira
cunoştinţele cele multe ale lui Didim, zise: „Fratele meu, de ce să-ţi pară rău pentru ochi, care
sunt la fel cu ochii muştelor şi ai insectelor, când noi avem o lumină interioară pe care nu o au
decât sfinţii şi îngerii? Această lumină este credinţa în Dumnezeu! ”

25 martie

Chemarea

Un tânăr, dintr-o familie de nobili, trăia într-un castel frumos şi se mândrea cu nobleţea
lui. Părinţii lui erau morţi. Într-o zi veni la el fiul zidarului şi-i zise în grabă: „Tatăl meu este pe
moarte. Vino să-l vezi, căci are să-ţi spună ceva foarte important.” Tânărul însă nu se mişcă; ce
putea să-i spună un zidar? După o oră fiul veni din nou şi-i zise:„Vino în grabă. Mama dumitale
a ascuns în timpul războiului mult aur în zid. Tatăl meu nu trebuia să-ţi spună decât după ce vei
împlini 20 de ani. Dar, fiind pe patul de moarte, vrea să-ţi spună numaidecât.” Imediat tânărul o
luă la fugă, dar pe când ajunse, zidarul murise. El nu mai putea de ciudă. Porunci să se spargă
zidurile casei, dar nu află nimic.
Aşa fac mulţi oameni cu harul lui Dumnezeu. Nu-şi bat capul cu el. Dar va veni o clipă,
în care nu-l vor mai putea afla pe Dumnezeu.

26 martie

Risipitor sau zgârcit?

Se povesteşte că un bărbat şi femeia sa au venit la un preot să-i ceară sfat. Femeia îşi
acuza omul că este prea risipitor, în timp ce bărbatul o mustra pe nevastă că este prea zgârcită.
Uitându-se la ei, preotul le-a arătat mâna deschisă şi i-a întrebat:
- Dacă mâna mea ar fi mereu astfel, mi-ar mai fi ea la fel de bună?
- Nu, părinte!
Preotul a strâns atunci puternic pumnul şi, ţinându-1 aşa, i-a întrebat:
- Dar dacă mâna mea ar fi mereu astfel, mi-ar fi de ajutor?
 - Bineînţeles că nu, părinte.
- E, atunci mai gândiţi-vă la asta şi o să vedeţi care are dreptate!
Tot ce întrece dreapta măsură e vătămător. Nici prea mult, nici prea puţin!

27 martie

Din lume, dar nu ai ei

Un creştin îi spunea unui prieten că el nu înţelege vorbele Mântuitorului: „Voi să fiţi din
lume, dar nu să fiţi ai lumii.”
Atunci, prietenul său, care era un om mai zidit în învăţătura Domnului, i-a răspuns:
- În lume, cu oamenii se petrece întocmai ca şi cu peştii în mare. Cu toate că apa mării e
sărată, peştii nu sunt săraţi. Aşa şi cu oamenii: ei pot trăi în lume fără să ia „sărătura” ei, adică
păcatele ei.

28 martie

Drumul către iad este pavat cu intenţii bune

Un om şi un câine mergeau pe un drum. Omul se bucura de frumuseţea zilei, când,

deodată, îşi dădu seama că, de fapt, murise. Îşi aducea acum clar aminte că murise, iar câinele,
care mergea lângă el, murise chiar cu mai mulţi ani în urmă. Se întrebă: „Oare unde duce
drumul ăstă?”
După o vreme, ajunseră amândoi în dreptul unui gard înalt de piatră.
Privindu-l mai îndeaproape, văzu că era făcut dintr-o marmură foarte fină. Mai sus, pe colină,
gardul era întrerupt de o arcadă care strălucea în soare. Ajunseră acolo şi văzu că era
încrustată cu perle, iar aleea care ducea spre ea părea pavată cu aur. El şi câinele său se
apropiară de poartă şi atunci observă, într-o parte, un om şezând la un birou. Îl întrebă:
- Scuzaţi-mă, unde ne aflăm ?
- Aici e raiul - răspunse acesta.
- Minunat, zise omul, pot să vă rog să ne daţi puţină apă?
- Sigur, intraţi înăuntru. Am să trimit imediat vorbă să vi se aducă nişte apă cu gheaţă.
Făcu un gest şi poarta începu să se deschidă.
- Prietenul meu, poate intra şi el? - întrebă călătorul arătând înspre câine.
- Îmi pare rău, dar noi nu acceptăm animale.
Omul se gândi o clipă, apoi se întoarse şi îşi continuă calea pe care pornise,  împreună cu
câinele său. După încă o lungă plimbare, pe vârful unei alte coline, pe un drum prăpădit de ţară,
dădură de o fermă, a cărei poartă părea că nu avusese zăvor niciodată. De gard, nici nu mai era
vorba.  Se apropie şi văzu un bărbat şezând rezemat de un copac şi citind o carte.
- Scuzaţi-mă! - i se adresa el. Aveţi cumva puţină apă?
- Da, desigur, e o cişmea ceva mai încolo.
- Şi pentru prietenul meu? - zise, arătând către câine.
 - Trebuie să fie şi o strachină, chiar lângă cişmea.
Trecură de poartă şi ajunseră la o cişmea veche, cu pompă. Omul şi câinele băură pe
săturate. După ce terminară, se înapoiară la omul de sub copac.
- Ce loc este acesta? - întrebă călătorul.
- Acesta este raiul.
- Sunt total încurcat. Un cetăţean, ceva mai jos, pe drumul ăsta, mi-a zis că raiul este
acolo unde era el.
- Te referi la locul acela cu alei de aur şi zid de marmură? Acela e iadul.
- Şi nu vă deranjează că ei folosesc acelaşi nume ca şi dumneavoastră?!
- Din contră, ei sunt aceia care îi triază mai întâi pe cei care sunt gata să-şi lase în urmă
prietenii cei mai buni.  

29 martie

Mântuirea: Azi, nu mâine...

Un om plin de păcate, ascultând o predică despre mântuirea sufletului, prin primirea

sfintei învăţături a Domnului nostru Iisus Hristos, se hotări să înceapă şi el o viaţă lipsită de
greşeli, dar îşi zise: „Încep de mâine.”
Peste noapte însă, păcătosul muri.
„Mâine” este vorba diavolului, numai „azi” este vorba lui Dumnezeu.

30 martie

De la păcat uşor, la păcat greu

De la păcatul uşor, nu e decât un pas până la cel greu. Iuda îşi reţinea la început numai
o mică parte din banii pe care îi primeau apostolii; dar la urmă a ajuns să-l vândă pe Iisus
pentru 30 de arginţi. David aruncă numai o privire asupra unei femei, care făcea baie şi deveni
adulter şi ucigaş. Dina, fiica lui Iacob, voi să vadă femeile din altă ţară şi-şi pierdu cinstea, care
fu cauza unei bătăi sângeroase. Evreii au mâncat, au băut şi au jucat, apoi au adus lui Aaron
toate lucrurile preţioase pentru ca să le facă un viţel de aur, căruia i s-au închinat.

31 martie

Ruşinea de a-ţi spune păcatele

Un călugăr îmbunătăţit, a avut într-o zi o vedenie, şi anume a văzut pe diavolul umblând

foarte grăbit într-un loc unde mai mulţi preoţi mărturiseau. Călugărul îl întrebă ce caută acolo.
Diavolul răspunse:
-Vin să dau înapoi ceea ce am furat.
-Ce vrei să spui?
-Ruşinea, pe care le-am furat-o pentru a se scufunda cât mai tare în păcat: acum vin să
le-o dau îndărăt, pentru a le fi ruşine să-şi spună păcatele.

1 aprilie

Păstorul şi turma

Sfântul Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei, văzând că mulţi credincioşi rămâneau
afară în timpul Sfintei Liturghii în faţa bisericii şi pălăvrăgeau, într-o duminică, în loc de a face
slujba în biserică, îşi făcu slujba în locul în care erau adunaţi oamenii.
Aceştia se mirau.
Patriarhul le zise: „Vă miraţi că vin în mijlocul vostru; aşa mi-e datoria: păstorul să fie
în mijlocul turmei. Dacă mergeţi la biserică, vin cu voi; dacă rămâneţi aici, vom faca slujba
aici.”
După aceasta, creştinii se îndreptară.

2 aprilie

Patimile: Cununa virtuţii

Un înţelept din vechime, care toată viaţa luptase şi biruise toate pornirile rele, ieşi într-o
zi la plimbare având în jurul capului o coroană verde de stejar.
Nişte trecători îl opriră, spunându-i:
- Numai vitejilor din războaie li se cuvine aceasta.
Iar el le răspunse:
- Oameni buni, eu am biruit duşmani mai tari şi mai cumpliţi decât cei de pe câmpul de
luptă. Am biruit săracia, am înfrânt lenea, am gonit trufia, am zdrobit patimile trupeşti.
Cei ce strigaseră la el rămaseră ruşinaţi la aceste vorbe, dându-şi seama că înţeleptul
acela avea dreptate.

3 aprilie

Dragostea Domnului
 Se spune că, odată, un om mergea printr-un deşert. Nu mai putea de oboseală; nu
mâncase nimic de mai multe zile, apă nu mai avea, iar soarele puternic îl topea cu razele sale de
foc. În afară de întinderea nesfârşită de nisip dogoritor, nu se vedeau decât urmele omului,
urmele paşilor săi.
Deodată însă, omul a observat că alături de el au apărut şi alte urme, ca şi când mai era
cineva, o persoană ce mergea odată cu el şi ale cărei urme le putea vedea alături de ale sale.
Speriat, a strigat:
- De ce sunt patru urme în nisip, când eu sunt singur? Cine eşti şi de ce nu te văd? Dar o
voce i-a răspuns:
- Sunt Dumnezeu! Nu eşti singur, fiindcă Eu merg alături de tine. Astfel, vei fi ocrotit de
orice rău şi vei ajunge cu bine la capăt!
Omul a căzut în genunchi şi i-a mulţumit Domnului că S-a îndurat de el, după care şi-a
continuat drumul, convins că acum va reuşi. Şi a mers, a mers, până când într-un final a simţit
că nu mai poate face un pas măcar. Căzut în genunchi, a privit în spate şi ce i-a fost dat să
vadă? Pe nisip, nu se vedeau decât urmele paşilor săi.
- Doamne - a spus omul îndurerat - de ce m-ai părăsit, de ce nu sunt decât două urme în
nisip?
Dar, aceeaşi voce i-a răspuns cu blândeţe:
- Pentru că, până acum, Eu te-am dus în braţe.
Deodată, omul a simţit ceva rece, şi a deschis ochii. Visase. Toropit de oboseală, încins de
lumina soarelui, căzuse în nisip, ajuns la capătul puterilor. Dar, în timpul somnului, fusese găsit
de o caravană. Câţiva negustori îl ridicaseră şi îl stropiseră cu apă. Atunci când a simţit apa
rece pe faţă s-a trezit, amintindu-şi de visul său.
- Binecuvântat să fie Domnul! a strigat omul. Cum de m-aţi găsit?
- Am văzut nişte urme în nisip şi ne-am dat seama că cineva s-a rătăcit. Erau, într-adevăr,
urmele tale.
- Voi credeţi că urmele mele v-au adus aici? Nu, Dumnezeu, Care S-a îndurat de suferinţa
mea, El v-a călăuzit paşii spre mine, altfel aş fi murit.
Sunt unii oameni care nu văd că Dumnezeu se îngrijeşte de ei. Nu văd că Domnul, din
iubire, caută mereu să îi ajute. Ei uită de cele sfinte şi de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu uită
niciodată de ei. Ferice de aceia care văd că toate - sănătatea, puterea de muncă, fericirea - ţin
de Dumnezeu şi că doar prin puterea Lui putem fi mântuiţi. Ferice de aceia care au mereu
încredere în ajutorul Domnului.

4 aprilie

Darurile Domnului

Un om nemulţumit cu averea cârtea împotriva lui Dumnezeu.

-Dumnezeu, zicea el, împarte bogăţii la toţi şi numai mie nu-mi dă nimic! Cum aş putea
să-mi croiesc şi eu un drum în viaţă dacă nu am nimic?
Un bătrân, auzindu-l, se apropie de el, îi apucă mâna dreaptă, şi-i zise:
 -Ai vrea să ţi se taie mâna asta pentru o mie de galbeni?
-Nu, negreşit că nu.
-Dar mâna stângă?
-Nici!
-Ai vrea să-ţi dai ochii pentru zece mii de galbeni?
-Ferească Dumnezeu! Nu mi-aş da un ochi pentru nimic în lume!
-Ei vezi, răspunse bătrânul, ce bogăţii ţi-a dat Dumnezeu? Şi tu te
plângi mereu, în loc să-I mulţumeşti.

5 aprilie

Plugarul şi diavolul

Arabii au o frumoasă poveste despre cum l-a păcălit pe diavolul un plugar.

Un plugar sărac îşi ara ogorul său. Un diavol îl zări şi se apropie de el.
- Acest ogor este al meu, îi zise el. Nu te las să-l semeni, decât cu condiţia să împărţi cu
mine rodul.
Plugarul ce era să facă? Primi.
-Eu voi lua ceea ce va ieşi pe pământ, zise diavolul, şi tu vei lua ceea ce va rămâne sub
pământ.
- Ne-am înţeles, răspunse ţăranul.
Plugarul semăna atunci sfeclă. Când diavolul veni, se apucă să taie ce ieşise din pământ,
adică frunzele, care nu preţuiau nimic. Plugarul smulgea sfeclele care se găseau sub pământ.
- M-ai păcălit, îi zise diavolul. Dar n-ai să mă mai înşeli. La anul vreau să am ceea ce va
rămâne sub pământ.
- Bine, zise plugarul.
Anul următor, plugarul semăna grâu. Grâul răsări, spicele crescură şi îngălbeniră.
Atunci, iar veni diavolul.
- Seceră! - zise el plugarului.
Acesta luă coasa, cosi grâul şi îl legă în snopi. Nu lăsă diavolului decât miriştea.
Diavolul, văzându-se încă o dată păcălit, fugi ruşinat, iar plugarul nu l-a mai întâlnit de atunci.

6 aprilie

Ce-i mai mare?

Un tânăr vine la un înţelept creştin şi-l întreabă:

- Ce-i mai mare: cinstea sau averea?
Înţeleptul răspunde:
 - E mai mare cinstea. Dacă ai pierdut averea, o poţi face din nou cu cinstea; dar dacă ai
pierdut cinstea, n-o poţi căpăta din nou, oricâtă avere ai cheltui pentru aceasta.

7 aprilie

Ochii invidiosului

Odată un înţelept a fost întrebat care ochi văd cel mai bine ? Ochii negri sau albaştri? Ai
bărbaţilor sau ai femeilor?Ai oamenilor sau ai dobitoacelor? Înţeleptul a răspuns: Ochii
invidioşilor văd mai bine, pentru că văd şi de departe, pentru că văd şi cele mai mici lucruri,
pentru că văd şi pe acelea care nu sunt. Un singur lucru nu văd: binele. Dar mai bine spus îl văd
şi pe acesta, dar atunci plâng şi închid ochii ca să nu vadă.

8 aprilie

Socrate în faţa morţii

Înainte de a bea sucul de cucută, ce trebuia să-i aducă moartea, la care îl condamnaseră
concetăţenii, Socrate le spunea discipolilor: „când trupul meu neînsufleţit, va rămâne la
dispoziţia altora, să nu spuneţi că Socrate este înmormântat! Nu confundaţi pe Socrate cu trupul
lui lipsit de viaţă; acela nu mai sunt eu din moment ce sufletul nu mai este în el.”
Marele filozof ştia că trupul, învelişul său pieritor, care adăposteşte în timpul vieţii
sufletul, se va preface în ţărână, dar sufletul, fluturele nemuritor din această închisoare, îşi va
desfăşura aripile de azur, pentru a zbura spre adevărata lui patrie, Împărăţia lui Dumnezeu.

9 aprilie

Pocăinţa: Drumul lacrimilor

Un mare tâlhar, după ce a trăit o viaţă de nelegiuiri, şi-a luat îndemnul să se pocăiască.
A mers la un pustnic şi i-a spus gândul lui.
Pustnicul l-a sfătuit:
- Ia un butoi mare şi umple-l cu apă. Şi când o fi plin, să ştii că Dumnezeu te-a iertat.
Omul merse şi făcu aşa. Dar din ce turna, din aia butoiul rămânea gol. Turna zadarnic.
Începu el atunci să se mâhnească, zicându-şi: „Se vede treaba că nu găsesc iertare la
Dumnezeu”.
Aşa de mare era mâhnirea lui, că începură să-i curgă lacrimile.
 Atunci s-a petrecut o minune. Butoiul s-a umplut pe dată, iar omul a simţit în suflet
mângâierea iertării lui Dumnezeu.
Numai prin lacrimile căinţei putem căpăta de la Dumnezeu iertarea păcatelor noastre.

10 aprilie

Viaţa veşnică: Când se isprăveşte, abia începe...

Doi oameni tăiau lemne în pădure.

Doborând un copac, unul din ei, care părea a fi un om fără credinţă, zise:
- Iată, aşa e şi cu viaţa noastră. Trăim, ne zbatem, şi la urmă vine moartea şi ne doboară
ca pe buşteanul acesta, şi nimic nu se alege de noi.
Celălalt, care era credincios, îi răspunse:
- Nu-i aşa, prietene. Abia după ce am doborât acest buştean vom putea vedea dacă e bun
de clădit sau dacă e scorburos şi bun numai de aruncat pe foc. Aşa e şi cu noi. Abia după ce
murim vede bunul Dumnezeu ce trebuie să facă cu noi: să ne aşeze de-a dreapta Lui, întru viaţa
cea veşnică, sau să ne arunce în focul cel nestins.
Tovarăşul său căzu pe gânduri şi peste puţină vreme se întoarse şi el la credinţă.

11 aprilie

Alexandru cel mare şi soldatul

Alexandru cel Mare, unul dintre cei mai mari generali ai tututror timpurilor a cucerit
aproape întreaga lume cunoscută în vremea sa, cu ajutorul vastei sale armate. Într-o noapte, în
timpul unei campanii, neputând să doarmă, a ieşit să se plimbe printre corturile taberei sale.
În timp ce se plimba a găsit un soldat care dormea în timpul serviciului de gardă - o greşeală
capitală. Pedeapsa pentru asemenea greşeli era, uneori, moartea pe loc, alteori, comandantul
punea smoală pe soldatul adormit şi o aprindea.
Soldatul s-a trezit când Alexandru cel Mare s-a apropiat de el. Recunoscându-şi
generalul, tânărului i s-a făcut frică.
-Ştii care este pedeapsa pentru adormitul în gardă?, l-a întrebat acesta pe soldat.
-Da, domnule general, a răspuns soldatul cu o voce tremurândă.
-Soldat, care este numele tău? a întrebat Alexandru cel Mare.
-Alexandru, domnule general.
Alexandru cel Mare a repetat înterbarea:
-Care este numele tău?
-Numele meu este Alexandru, domnule general, a repetat soldatul.
Marele general a întrebat pentru a treia oară, cu o voce mai puternică:
-Care este numele tău?
Şi din nou, a treia oară, soldatul a răspuns cu şi mai multă frică:
 -Numele meu este Alexandru, domnule general.
Alexandru cel Mare s-a uitat lung la tânărul soldat, l-a privit drept în ochi şi i-a
spus:
-Soldat, schimbă-ţi numele sau dacă nu, schimbă-ţi caracterul.
Cât de mult se potrivesc aceste cuvinte unor creştini, a căror viaţă nu are nimic comun
cu numele de creştin, adică „de urmaşi ai lui Hristos.”

12 aprilie

Locul drepţilor şi al păcătoşilor

Zisu-ne-a nouă Sfântul Antonie în învăţătura sa, spre folosul nostru: un an am săvârşit,
rugându-mă lui Dumnezeu să-mi descopere locul drepţilor şi al păcătoşilor.
Iar într-o noapte m-a strigat oarecare glas de sus, zicându-mi: Antonie, scoală şi vino! Şi
ştiind eu pe cine mi se cade să ascult, am ieşit şi uitându-mă, am văzut pe cineva ca pe un uriaş,
lung, negru, urât şi înfricoşat stând şi ajungând până la nori, având mâinile întinse în văzduh,
sub care era un iezer ca o mare. Şi am văzut sufletele zburând ca nişte păsări şi câte treceau de
la mâinile lungului aceluia, se mântuiau şi trecând de acolo, mergeau cealaltă cale fără de
grijă; iar câte erau lovite de mâinile lui, se opreau şi cădeau în iezerul cel de foc. Şi pentru cei
ce zburau, scrâşnea cu dinţii săi, iar pentru cei ce cădeau, se bucura.
Şi a fost glas către mine, zicându-mi: înţelege ceea ce vezi! Aceştia, pe care-i vezi că
zboară în sus, sunt sufletele drepţilor care nu s-au supus lungului aceluia şi merg în Rai. Iar cel
lung ce stă, este vrăjmaşul, care apucându-i pe cei vinovaţi, îi opreşte şi nu-i lasă să treacă,
surpându-i în iad, căci au urmat voii lui.

13 aprilie

De ce țipă oamenii?

Într-o zi, un profesor înţelept puse următoarea întrebare discipolilor săi:

- De ce ţipă oamenii când sunt supăraţi?
- Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
- Dar de ce să ţipi atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine? întrebă din nou
înteleptul.
- Păi, ţipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încercă un alt discipol.
Înțeleptul întrebă din nou:
- Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?
Nici unul dintre răspunsurile primite nu-l mulţumi pe înţelept. Atunci el îi lămuri:
- Ştiţi de ce ţipăm unul la altul când suntem supăraţi? Adevărul e că, atunci când două
persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult. Pentru a acoperi această distanţă, ei
trebuie să strige ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supăraţi, cu atât mai tare
trebuie să strige din cauza distanţei şi mai mari.
Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două fiinţe sunt îndrăgostite? Ele nu ţipă
deloc. Vorbesc încetişor,suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre
ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar
şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să
şoptească, ajunge doar să se privească şi inimile lor se înţeleg. Asta se petrece atunci când două
fiinţe care se iubesc, au inimile apropiate.
În final, înţeleptul concluzionă, zicând:
- Când discutaţi, nu lăsaţi ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu
rostiţi cuvinte care să vă îndepărteze şi mai mult, căci va veni o zi în care distanţa va fi atât de
mare, încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere.

14 aprilie

Einstein despre Dumnezeu

Profesorul unei universităţi importante şi-a provocat studenţii să răspundă la

următoarea întrebare: „Dumnezeu a creat tot ceea ce există?”   
Un student a răspuns ferm: „Da!”
Profesorul a pus o nouă întrebare: „Dacă Dumnezeu a creat totul înseamnă că el l-a
creat și pe diavol. Şi, de vreme ce acesta există (aşa cum putem observa în propriile noastre
acţiuni), înseamnă că Dumnezeu este cel rău?”
Studentul nu a putut răspunde la această supoziţie, iar profesorul a susţinut că a
demonstrat astfel faptul că a crede în Dumnezeu este o poveste pentru copii, lipsită de logică.
Un alt student a ridicat mâna şi a cerut permisiunea să pună o altă întrebare. El s-a
ridicat în picioare şi a întrebat: „Domnule profesor, starea de frig există?”
„Bineînţeles!”, i-a răspuns profesorul. „Ce fel de întrebare este aceasta? Cu siguranţă
că există, nu ţi-a fost frig, n-ai tremurat niciodată?”
Studentul a răspuns: „De fapt starea de rece nu există. În concordanţă cu legile fizicii,
ceea ce noi considerăm rece reprezintă, de fapt, absenţa căldurii. Orice lucru poate fi obiect de
studiu atâta vreme cât transmite energie (căldura). Zero absolut reprezintă absenţa totală a
căldurii, dar starea de rece nu există. Ce am făcut noi este doar să inventăm un termen care să
descrie ce simţim când nu primim căldura în organism.”
„Şi, continuă studentul, întunericul există?”
„Bineînţeles!” răspunse profesorul.
De această dată studentul răspunse: „Vă înşelaţi din nou, domnule profesor. Nici
întunericul nu există. Ceea ce există, de fapt, este doar absenţa luminii. Lumina poate fi studiată,
întunericul nu. Nici nu poate fi fracţionat întunericul, lumina da. O simplă rază de lumină
alungă întunericul pe suprafaţa pe care ajunge raza de lumină. Întunericul este un termen
inventat de oameni pentru a descrie ce se întâmplă când nu avem lumina.”
În sfârşit, studentul îl întrebă pe profesor: „Domnule profesor, exista răul în lume?”
 Profesorul îi răspunse „Bineînţeles că există, după cum am menţionat la începutul
discuţiei, vedem violuri, crime, violenţă peste tot în lume, toate acestea sunt întruchiparea
răului.”
„Domnule profesor, răul absolut nu există. La fel cum am demonstrat în celelalte două
cazuri, răul absolut este un termen creat de om pentru a descrie rezultatul absenţei lui
Dumnezeu în inima omului!”
După toate acestea, profesorul se recunoscu învins de această argumentaţie logică şi nu
mai spuse nimic.
Numele acelui tânăr student era Albert Einstein.

15 aprilie

Testul celor TREI

În Grecia antică, Socrate, era foarte mult lăudat pentru înţelepciunea lui.
Într-o zi, marele filozof s-a întâlnit cu o cunoscut care alerga spre el agitat şi care i-a spus:
- Socrate, ştii ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre studenţii tăi?
- Stai o clipă, îi replică Socrate. Înainte să-mi spui, aş vrea să treci printr-un mic
test. Se numeşte Testul celor Trei.
- Trei?
- Aşa este, a continuat Socrate. Înainte să-mi vorbeşti despre studentul
meu, să stăm puţin şi să testăm ce ai de gând să-mi spui. Prima probă este cea a Adevărului. Eşti
absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?
- Nu, spuse omul. De fapt doar am auzit despre el.
- E-n regulă, zise Socrate. Aşadar, în realitate, tu nu ştii dacă este
adevărat sau nu. Acum să încercăm proba a doua, proba Binelui. Ceea ce vrei să-mi spui despre
studentul meu este ceva de bine?
- Nu, dimpotrivă.
- Deci, a continuat Socrate, vrei să-mi ceva rău despre el, cu toate
că nu eşti sigur că este adevărat?
Omul a dat din umeri, puţin stânjenit.
Socrate a continuat. Totuşi mai poţi trece testul, pentru că
există a treia probă - proba Folosinţei. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu îmi este de
folos? - Nu, nu chiar.

- Ei bine, a conchis Socrate, dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici adevărat, nici de
bine, nici măcar de folos, atunci de ce să-mi mai spui?

16 aprilie

Moneda lui Diogene

 Lui Diogene i se oferiră nişte bani. El spuse:
„N-am nevoie de ei, am deja o monedă.”
Celălalt spuse:
„Cât o să te ţină? E o nimica toată.”
Diogene răspunse:
„Garantează-mi că voi trăi mai mult decât o să ţină suma aceasta pe care vrei să mi-o
dăruieşti, şi o voi primi.”

17 aprilie

Negustorul hoț

Un negustor bogat a plecat într-o călătorie. Un hoţ, deghizat şi el în negustor, l-a însoţit
cu intenţia ca, imediat ce se va ivi momentul potrivit, să-l jefuiască. În fiecare dimineaţă, înainte
de a părăsi hanul în care poposiseră peste noapte, negustorul îşi număra banii şi-i punea în
buzunar. Seara, mergea să se culce fără cea mai mică urmă de suspiciune. În vreme ce dormea,
hoţul începea să-i caute prin toate lucrurile, fără însă a găsi locul în care acesta îşi păstra banii.
După mai multe nopţi de căutare zadarnică, hoţul s-a resemnat şi i-a mărturisit negustorului
adevărata sa intenţie şi l-a rugat să-i spună unde reuşise să ascundă banii atât de bine.
Negustorul a replicat: „Ştiam de la bun început ce doreai să faci. Astfel că, în fiecare noapte,
puneam banii sub perna ta. Astfel, puteam să dorm fără grijă, ştiind că acesta este singurul loc
în care tu nu ai fi căutat niciodată”.

18 aprilie

Gura lumii

Se povesteşte, că un tată şi cu fiul său se duceau la târg să vândă un măgar. Tatăl şi fiul
mergeau pe lângă măgar, pe jos, când s-au întâlnit cu primii oameni pe drum, care i-au şi luat
în primire, zicându-le:
-Ce oameni proşti, îşi rup încălţămintea şi picioarele să nu strice potcoavele măgarului!
Atunci tatăl se sui pe măgar şi plecă. Curând se întâlniră cu alţi călători, care i-au luat
şi aceia în râs:
-Ce tată fără pic de inimă! Uite, că nu are milă de copilul lui; îl lasă, sărmanul, să bată
drumul pe jos!
Tatăl se dădu jos şi îl sui pe copilul său pe măgar. S-au întâlnit apoi cu alţi călători.
-Poftim! - grăiră aceştia. Se mai chiamă acesta copil cu creştere bună? Iată, bătrânul lui
tată merge pe jos și el călare pe măgar!
-Ce-i de făcut cu oamenii aceştia? - zise tatăl. Se suiră amîndoi pe măgar, cu nădejdea
că vor astupa gura lumii. Da, de unde! Abia făcură câţiva paşi şi alţi oameni pe care-i întâlniră
începură a le zice:
-Ia, uitaţi-vă, ce oameni tirani! Doi oameni sănătoşi merg călare pe un biet măgăruș!
 Ascultă fiule - zise tatăl - cu oamenii aceştia nu o scoatem la capăt! Hai să mai încercăm
una! Se coboară amândoi de pe asin, au luat o prăjină de lemn şi, legând măgarul de câte două
picioare, îl ridică în spate şi porniră cu el la drum. Când se întâlniră cu alţi călători, aceştia
începură să râdă de ei ca de nişte nebuni.
De supărare, s-au dus şi au trântit măgarul într-o râpă, şi s-au întors acasă fără el
numai să scape de gura lumii.
Iată, ce păţește omul când se ia după gura lumii. Gura lumii e cea dintâi armă a
diavolului.

19 aprilie

Și asta va trece!

Un bijutier, de la curtea împăratului David, umbla toată ziua posomorât. Îl vede

Solomon şi îl întreabă de ce este aşa de supărat. Acesta nu vru să îi răspundă crezând că nu
poate fi ajutat, dar totuşi zice:
-Mi-a cerut împaratul David să-i fac un inel care atunci când va fi posomorât să-l
înveselească şi atunci când va fi prea vesel, privind inelul să-şi aducă aminte că viaţa nu e chiar
aşa, şi să-l aducă înapoi cu picioarele pe pământ, iar eu nu cred că pot să fac aşa ceva, e prea
greu!
-Păi, e uşor, răspunde Solomon, uite cum trebuie să faci: fă un inel dintr-un material
ieftin, şi scrie pe el „Și asta va trece!”. În orice situaţie se va afla împăratul tău, când se va uita
la inel îşi va aduce aminte că nimic nu e veşnic pe pământ, şi că va trece cu siguranţă şi situaţia
respectivă!

20 aprilie

Omul ipocrit

După ce a muncit câteva ceasuri pe câmp, un ţăran s-a aşezat la umbra unui pom să se
odihnească. Deodată, lângă el a venit în zbor o raţă sălbatică şi s-a oprit chiar alături, să
ciugulească boabele căzute pe ogor.Uşor, ţăranul şi-a scos căciula şi – zdup! – a prins pasărea.
- Ce noroc pe capul meu, şi-a zis. O să fac un foc de vreascuri şi o să prăjesc raţa
asta.Să vezi ce bună o să fie!
Dar în timp ce încerca să scoată pasărea de sub căciulă, aceasta se strecură repede pe
lângă mâna omului şi, ridicându-se imediat în zbor, dusă a fost. Privind cu necaz după ea,
ţăranul a mai zis:
- O, ce suflet bun am! Sper ca Dumnezeu să vadă cum m-am îndurat de pasărea aceasta,
dându-i drumul, şi să mă răsplătească pentru binele pe care l-am făcut!
Oare ce răsplată ar fi meritat un asemenea om? Cel ce încearcă să ascundă un păcat cu
alt păcat, o minciună cu altă minciună, un rău cu alt rău, acela singur se păcăleşte. Aşa cum
întunericul se alungă doar cu lumină, tot astfel răul nu poate fi alungat decât cu bine.
21 aprilie

Urmele lui Dumnezeu

În urmă cu câțiva ani, un învățat francez trecea prin deșertul Arabiei. Era călăuzit de
câțiva arabi. La apusul soarelui, un arab vorbea despre Dumnezeu.
Învățatul surâse.
-Ai văzut vreodată pe Dumnezeu?
-Nu!
-Atunci ești un nebun, pentru că tu crezi într-un Dumnezeu pe care nu L-ai văzut, nici nu
L-ai auzit, nici nu L-ai pipăit.
Arabul nu a răspuns nimic. A doua zi, înainte de răsăritul soarelui, învățatul spune
călăuzei sale:
-A trecut o cămilă pe aici.
Arabul zâmbind îi zice:
-Ai văzut cămila?
-Nu.
-Ai pipăit cu degetul cămila?
-Nu.
-Atunci ești un nebun crezând într-o cămilă, pe care nici nu ai văzut-o, nici nu ai auzit-o,
nici nu ai pipăit-o.
-Dar se văd urmele pe nisip, răspunde învățatul.
În clipa aceea soarele se arăta la orizont, în toată strălucirea lui. Arabul îi arătă soarele.
-Vezi urmele Creatorului? Să știi așadar că există Dumnezeu!

22 aprilie

Mai proști decât șoarecii

Un celebru predicator din Viena, spunea într-o predică vienezilor următoarele: „Voi
sunteți mai proști decât șoarecii. Iată de ce! Șoarecilor le dăm mâncare otrăvită. Mănâncă și
mor. Vouă vi se dă otravă, nu în pilule, ci prin presa rea, prin ziare; voi o înghițiți și muriți. Dar
voi plătiți cu banul vostru otrava, pe când șoarecii nu o plătesc. Iată de ce sunteți mai proști
decât șoarecii.”
Cartea rea este izvor de necredință și cine o cumpără, cumpără otravă.

23 aprilie
 Pomul cu roade e bătut

Văzut-ați ce pățește pomul cel încărcat cu roade?

Copiii neastâmpărați, când văd un pom încărcat de poame, aruncă în el cu pietre și lemne. Și
pomul ce face? El tace; el nu se plânge; el nu dă cu pietre înapoi, ci, în locul pietrelor, el lasă să
cadă la picioarele lor poame dulci și plăcute. El nu se răzbună cu pietre, ci cu dărnicia
roadelor. El dă fără nici un murmur toate bunurile pe care i le-a dăruit Dumnezeu.
Nu vă descurajați când sunteți prigoniți și batjocoriți! Pietrele cu care sunteți loviți,
bârfa și batjocurile oamenilor sunt cea mai bună dovadă că pomul vieții voastre este încărcat
de roade.
Dacă sunteți prigoniți și disprețuiți, rugați-vă pentru mântuirea celor care vă prigonesc
și batjocoresc.

24 aprilie

Căinţa păcătosului

La marginea unui râu, un ţăran rău vroia cu orice chip să scape de câinele său, deşi
acesta era un animal bun şi recunoscător. Luându-l în braţe, l-a aruncat în apă, crezând că
animalul se va îneca şi astfel va scăpa de el. Însă bietul câine a înotat cu greu până la mal, după
care s-a aşezat cuminte la picioarele stăpânului său. Acesta, supărat că nu reuşise, l-a împins
înapoi în apă, dar câinele a ieşit iar. De-a dreptul furios, ţăranul a ridicat din nou animalul în
braţe, dar vrând să-l arunce cât mai departe, a alunecat pe malul noroios şi s-a prăvălit cu tot
cu câine în apă. Neştiind să înoate, a început să ţipe şi să se zbată. Când să se ducă cu totul la
fund, a simţit cum cineva îl apucă de gulerul hainei şi îl trage încet spre mal. Scos din apă mai
mult mort decât viu, ud tot şi speriat, omul a înţeles că i-a scăpat viaţa tocmai câinele pe care
încercase să îl omoare. Ruşinea i-a cuprins sufletul. I-a mulţumit lui Dumnezeu că au scăpat
amândoi cu viaţă, după care şi-a mângâiat cu recunoştinţă câinele atât de credincios şi au
plecat împreună spre sat. În sinea sa, omul a promis să nu mai dorească niciodată răul vreunei
ființe.

25 aprilie

Cei patru ucenici

Odată, patru ucenici au vrut să se întreacă. Zis și făcut. S-au așezat toți într-o încăpere și
au decis ca, timp de trei zile, nici unul să nu spună o vorbă, ca astfel să-și încerce răbdarea și
puterea de concentrare. Dar, spre seară, când a început să se întunece, unul nu s-a mai putut
abține și a zis:
- Să aprindă cineva lumina!
- Ce faci, nu trebuia să tăcem ? l-a întrebat nedumerit al doilea.
- De ce ați vorbit ? se repezi al treilea să-i dojenească.
 - Ehe, doar eu am tăcut! - se lăuda cu îngâmfare cel de-al patrulea.
Fiecare ucenic a căzut pradă câte unei ispite: graba, neîncrederea, mânia și mândria -
cele patru ispite care încearcă pe oameni în tot ceasul. De aceea, răbdarea este cel mai bun
tovarăș de drum în viață, fie că muncești, că înveți sau că te rogi.

26 aprilie

Înșelăciunea

Cu mult timp în urmă, a trăit un boier tare bun. Într-o zi, l-a chemat la el pe un țăran și i-
a spus:
- Uite, omule, fiindcă știu că familia ta o duce destul de greu, vreau să te ajut. Îți dau de
muncă și te plătesc foarte bine. Vrei să lucrezi pentru mine?
- Sigur, boierule - a răspuns omul bucuros - ce trebuie să fac?
- Să-mi construiești o casă, la marginea pădurii.
Țăranul a plecat bucuros și, chiar din acea zi, s-a apucat de treabă. Boierul îi dădea
bani pentru tot ce trebuia să cumpere. Însă omul ce și-a spus ? „E, și așa nu mă vede, ce-ar fi
să-l înșel?”
Și, în loc să facă totul așa cum ar fi trebuit, a început să cumpere lucruri ieftine și
proaste și să cheltuiască banii ce îi rămâneau. Când a terminat, casa arăta tare frumos pe
dinafară, dar țăranul știa că n-o făcuse bine și că, destul de repede, ea se va strica.
Când i-a arătat casa boierului, acesta i-a spus:
- Fiindcă știu că tu și familia ta locuiți într-o cocioabă mică, îți fac cadou această casă.
De-aia te-am lăsat pe tine să o construiești și ti-am spus acum, la sfârșit, tocmai pentru ca
bucuria voastră să fie mai mare.
Acum și-a dat seama omul de greșeala sa. A vrut să-l însele pe altul și, de fapt, singur s-a
înșelat. Dacă ar fi fost cinstit și și-ar fi văzut de treabă, și-ar fi făcut un bine lui și familiei sale.
Acum, însă, părerile de rău nu mai puteau îndrepta nimic.

27 aprilie

Dumnezeu ne dă șase zile, a șaptea o ține pentru El

Un țăran lucra într-o duminică la câmp, în timp ce vecinul său se ducea la biserică.
Primul începu a-și bate joc de habotnicia celuilalt. Acesta îi spuse:
-Prietene, ce-ai spune, dacă eu n-aș avea decât șapte galbeni și i-aș da șase unui
cerșetor pe care l-aș întâlni?
-Aș crede că ești foarte darnic.
-Și ce-ai spune dacă acest cerșetor, în loc să-mi mulțumească mi l-ar fura și pe al
șaptelea?
 -Aș spune că este un om de nimic și că merită ucis.
Acum începu vecinul să râdă:
-Ei bine, ți-ai rostit propria osândă, căci din șapte zile, câte sunt într-o săptămână,
Dumnezeu ți-a dat șase pentru lucru și a șaptea vrea să o sfințești pentru El. Dar tu o vrei și pe a
șaptea pentru tine: faci întocmai ca acel cerșetor.

28 aprilie

Porumbeii din Veneția

Veneția e orașul porumbeilor. Cei mai mulți se află în jurul marii biserici din piața San
Marco. Și, lucru interesant: de câte ori sună de amiază clopotul cel mare al bisericii, porumbeii
se strâng cu miile de prin oraș în turlele bisericii.
-Uite ce lucru minunat! - a exclamat un străin. La chemarea clopotului, porumbeii se
strâng la biserică, de parcă ar fi niște creștini evlavioși. Ei ascultă chemarea clopotelor mai
mult decât oamenii.
-Stai! Stai! - a răspuns un localnic. Strângerea porumbeilor când trage clopotul de
amiază are un alt tâlc: Atunci li se dă porumbeilor de mâncare. Ei se stâng la biserică nu numai
pentru chemarea clopotelor, ci și pentru că știu că atunci li se dă de mâncare.
Ne plângem mereu că s-au golit bisericile, că răsună clopotele în zadar. Vor fi ele multe
pricini pentru acest lucru. Desigur că s-a stricat și poporul, dar, desigur, o pricină e și aceea că,
în multe locuri, pe lângă chemarea clopotelor, „porumbeilor” nu li se dă și hrană
duhovnicească; nu se predică cu putere Cuvântul lui Dumnezeu. Oriunde glasul clopotelor
cheamă pe oameni spre a li se da de mâncare duhovnicească, bisericile sunt pline.

29 aprilie

Gândul cel bun

Îndreptându-se spre casă, un ţăran a găsit la marginea drumului, pe câmp, sac plin cu
porumb. Uitându-se el de jur-împrejur, s-a hotărât să-1 ia acasă, fiindcă i-ar fi prins tare bine
şi, oricum, nu-1 vedea nimeni. S-a mai uitat o dată înainte, înapoi, în dreapta şi în stânga şi s-a
aplecat să ia sacul.
Dar, deodată, s-a oprit, amintindu-şi că, într-o singură direcţie, nu s-a uitat: în sus.
Privind cerul, lăsă acolo sacul şi, zâmbind, îşi continuă liniştit drumul spre casă, spunându-şi:
- Mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat gândul cel bun. E drept că aş avea mare nevoie de un
sac cu porumb, dar mai mult am nevoie de un cuget curat şi liniştit. Cu siguranţă că vreun vecin
din sat nu a putut duce prea mult deodată şi se va întoarce după sac. Dacă 1-aş fi luat nu m-ar fi
văzut nici un om, dar m-ar fi văzut Dumnezeu.
30 aprilie

Cum va fi la învierea cea de obște

La un bătrân călugăr vestit pentru înțelepciune, s-au adunat mai mulți oameni pentru
cuvânt de învățătură. După o discuție duhovnicească în care bătrânul le vorbea despre istoria
omenirii, despre moarte, despre judecata de apoi și despre învierea cea de obște un creștin la
întrebat:
-Părinte sfințite! Eu nu pot înțelege cu mintea mea cea ce-mi spui despre faptul că la
învierea cea de obște Dumnezeu din toate colțurile lumii va aduna osemintele tuturor oamenilor
și le va realcătui. Cum e posibil s-adune Dumnezeu după atâtea mii de ani oase și ulcele ale
miliardelor de oameni?
Drept răspuns bătrânul înțelept merse la chilie și luă o bucată de magnet puternic și-l
apropie de o grămadă de praf amestecat cu zeci de părticele de pilitură de metal. Magnetul
începu îndată să tragă din mormanul de praf toată pilitura de metal. Pământul a rămas pe loc,
iar metalul se strânse ciorchine pe buza magnetului.
Zis-a apoi bătrânul:
-Iată minune frate creștine! Magnetul meu strânge, adună praful de metal din grămada
de pământ. Ia o bucată mare de fier, sfărâm-o în pulbere, arunc-o toată într-o groapă de
pământ, iar eu ți-o voi scoate de acolo cu magnetul meu. Deci dacă magnetul meu, poate face
această minune, materie fiind, cum crezi tu, că Dumnezeu cel Atotputernic, Făcătorul cerului și
al pământului, nu va putea la vremea cuvenită să strângă cenușa și praful oaselor noastre din
țărâna pământului! Deci precum magnetul meu, scoate pulberea de metal din pământ, așa și la
înviere Dumnezeu va scoate și va strânge oasele tuturor oamenilor de pe pământ.

1 mai

Cel mai bogat, cel mai sărac

Deseori era văzut avva Ioan că citea din Viețile Sfinților și apoi cugeta la cele citite cu
multă luare-aminte.
Odată i-a zis un frate:
- Avva, să-mi spui un cuvânt din Viețile Sfinților.
Atunci avva Ioan i-a răspuns:
- Mă gândesc la cel mai sărac și la cel mai bogat.
- Cum adică, avva? a spus fratele.
Avva i-a zis:
- Cel mai sărac este diavolul, deoarece nu poate iubi, iar cel mai bogat este Dumnezeu,
Care este un ocean de iubire. Noi, oamenii, ne putem asemăna sau cu unul sau cu altul, depinde,
în libertatea noastră, ce cale alegem.
2 mai

Orgoliul

Doi soţi, un bărbat şi o femeie, pentru nişte nimicuri, s-au certat. Şi nu vorbeau. Fiecare o
făcea pe supăratul, fiecare îl considera pe celălalt că e vinovat şi nu voia nici unul să rupă
tăcerea; mai ales bărbatul, care se considera superior, fiind şi om de afaceri.
La un moment dat, bărbatul trebuia să plece într-o călătorie de afaceri şi avea avion a
doua zi dimineaţă.
De obicei, când trebuia să se scoale mai de dimineaţă, îl trezea soţia, dar acum, fiind
hotărât să nu rupă el tăcerea primul, nu i-a zis soţiei să-l trezească. Totuşi avea nevoie se
trezească mai de dimineaţă, de aceea, a scris pe o bucată de hârtie „Te rog să mă trezeşti la ora
5” şi a lăsat biletul unde ştia că soţia o să-l găsească. În dimineaţa următoare, bărbatul se
trezeşte şi vede că este ora 9 şi că a pierdut avionul.
Furios, tocmai se pregătea să se certe iar cu soţia lui pentru că nu l-a trezit, când, lângă
pat, ce credeţi că observă: lângă hârtia pe care scrisese el seara „Te rog să mă trezeşti la ora
5”, era un bileţel pe care scria „Este ora 5. Trezeşte-te !”.

3 mai

Poetul şi tâlharul

Undeva, într-o cetate, trăia un poet, care îşi folosea talentul (darul de a scrie versuri),
primit de la Dumnezeu, numai în rău, căci scria poezii de prost gust, în care Dumnezeu şi sfinţii
erau defăimaţi. De aceea, în vremea lui, puţini îi citeau versurile.
Nu departe de poet, într-o pădure, trăia un tâlhar, de care se temea multă lume şi care
săvârşise multe fapte rele. Totuşi, pe lângă faptele lui cele rele, a construit şi el, pe drumul care
trecea pe lângă pădure, o fântână.
După un timp, când s-a terminat firul vieţii, au murit amândoi şi au fost duşi în iad
pentru faptele lor cele rele.
Tâlharul, pentru faptele lui cele rele, avea sub el o flacăra foarte mare, ce-l acoperea
aproape tot; poetul avea numai un foc mic care-l ardea. Cu timpul flacăra de sub tâlhar se
micşora pentru faptul că oamenii care treceau pe acel drum, unde se găsea fântâna construită de
tâlhar, se bucurau când beau apă şi îl pomeneau pe acela care a construit-o, căci fântâna avea o
apă tare bună şi îşi potoleau setea cu ea. Însă flacăra de sub poet se tot mărea, fiindcă oamenii
care îi citeau poeziile, se sminteau, deveneau necredincioşi şi din cauza lui negau existenţa lui
Dumnezeu, pierzându-şi sufletele.

4 mai

Mă voi îngriji de suflet la bătrânețe

 Se povestește despre un călător din vechime, că a făgăduit zeului Mercur jumătate din tot
ceea ce va găsi călătorind. Mercur era zeul câștigului neașteptat. Într-o zi găsi pe drum un sac
plin cu nuci. Le mâncă pe toate și se duse și pune cojile pe altarul lui Mercur.
Nu fac tot astfel creștinii care-și sacrifică timpul tinereții lor în slujba lumii și în
plăcerile pământești, rezervând lui Dumnezeu și slujbei Lui, zilele așa de triste și de nesigure ale
bătrâneții?

5 mai

Undiţa fără râmă

Într-un sat, trăia odată un om ce înjura grozav, înjura la toată vorba. Nicicum nu voia să
se dezbare de acest nărav urât şi de suflet pierzător.
Într-o zi, suduitorul ieşi la pescuit. Într-un vas, îşi luase râme pentru undiţă.
Un pustnic, care ştia de năravul lui cel rău, din întâmplare, tocmai dăduse pe acolo.
- Bună ziua, omul lui Dumnezeu, dar ce lucrezi aici?
- Da, iacă, prind nişte peşte!
- Şi ce ai în vasul ăsta de lângă tine?
- Râme, pentru undiţă.
- Şi de ce mai foloseşti şi râme, la treaba asta?
- Pentru că peştele nu-i prost să sară în undiţa goală. Trebuie să-l înşeli cu râmă, cu
ceva mâncare.
- Apoi, vezi, dragul meu, - zise atunci pustnicul - peştele este mai cu minte decât tine! El
nu sare la undiţa goală, dar tu, dragul meu, faci acest lucru.
- Cum aşa?
- Păi, de câte ori înjuri, tu te arunci în undiţa diavolului, fără să-ţi dea diavolul
nimic, fără să dobândeşti nimic. Cu sudalma nu câştigi nimic. Diavolul te prinde fără nici o
râmă.

6 mai

Viața

Demult, a venit la un călugăr, un om tare necăjit și l-a întrebat:

- Ce este rău cu mine ? De ce nu îmi găsesc liniștea ? De ce nu sunt mulțumit de viața
mea ?
Bătrânul călugăr a luat, atunci, o sticlă și, după ce a umplut-o pe jumatate cu
apă, a pus-o în fața omului și l-a întrebat:
 - Cum e această sticlă ?
- Este pe jumătate goală!
- Vezi, i-a mai spus călugărul - eu o văd pe jumătate plină.
În viață, trebuie să vezi partea frumoasă a lucrurilor. Nu este greu, mai ales că în toate
există ceva frumos. Dacă vom ști să privim natura, vom vedea frumusețe și bogăție. Dacă vom
ști să-l privim pe om, în adâncul lui, vom vedea bunătate și dragoste.
Privind astfel viața și oamenii, devenim noi înșine mai frumoși, mai bogați și mai buni.

7 mai

Brutarul

Demult, trăia într-un sat un brutar renumit pentru pâinea sa. Dar, într-o zi, brutarului i
se păru că sunt cam uşoare bucăţile de unt pe care tocmai le cumpărase de la un ţăran şi le
aşeză pe cântar. Când colo, ce să vezi ?! În loc de 1 kg, cât trebuia să aibă o bucată, fiecare
cântărea doar 800 de grame. Supărat foc, omul s-a dus degrabă la judecătorie, spunând că
ţăranul înşală lumea şi cerând, bineînţeles, pedepsirea acestuia.
            N-au trecut nici două ceasuri şi ţăranul a fost adus în faţa judecătorului, care l-a
ameninţat:
            - Dacă este adevărat ce spune brutarul, că îi înşeli pe oameni la cântar, te bag imediat la
închisoare.
            - Să-mi fie iertat - zise ţăranul - dar sunt nevinovat.
            - Cum îndrăzneşti să minţi ? - sări brutarul. Chiar astăzi am cumpărat aceste bucăţi de
unt de la tine. Domnule judecător, trebuie să-l închideţi pe acest şarlatan, care a încercat să mă
păcălească!
            - Aşa este, omule ? - spuse atunci judecătorul. Este untul acesta al tău ?
- Al meu este, însă, vedeţi dumneavoastă, eu nu am prea mulţi bani. Mi-am cumpărat un
cântar, dar nu am mai avut bani şi pentru greutăţi, aşa că pun unt pe un braţ al cântarului, iar
pe celălalt pun o pâine de-a brutarului, care - zice el - are 1 kg. Acum, dacă pâinea brutarului
n-a avut 1 kg, eu ce vină am ?
            Auzind una ca asta, judecătorul a cântărit imediat o pâine şi, într-adevăr, aceasta nu
avea decât 800 de g. În locul ţăranului, la închisoare a ajuns adevăratul vinovat, brutarul, care
nu doar că înşela oamenii, dar mai dorea şi să fie aspru pedepsit cel care ar fi făcut exact ca el.
            Cel ce vrea să înşele, singur se înşală. Chiar dacă nu vede nici un om greşeala sa,
Dumnezeu îi vede păcatul; iar atunci când îl mai descoperă şi oamenii, ruşinea este cu atât mai
mare.

8 mai

Aveți grijă la pietrele mari

 Un profesor de filozofie când a început ora, fără să spună un cuvânt, a luat un borcan
mare și a început să-l umple cu pietre cu diametrul de aproximativ 5 cm. Apoi i-a întrebat pe
studenți dacă borcanul este plin!
Au fost cu toții de acord că este plin! Apoi a luat o cutie cu pietricele și le-a turnat în
borcan, scuturându-l ușor. Desigur că acestea s-au rostogolit printre pietrele mari și au umplut
spațiile rămase libere. Apoi i-a întrebat pe studenți dacă borcanul este plin!
Au fost din nou de acord că este plin! Și au râs. Apoi a luat o cutie cu nisip și l-a turnat
în borcan, scuturându-l ușor. Desigur nisipul a umplut spațiul rămas liber.
Acum, spuse profesorul, vreau să recunoașteti că aceasta este viața voastră. Pietrele
mari sunt lucrul cel mai important: Dumnezeu. Chiar dacă totul este pierdut, și numai El a
rămas, viața voastră tot ar fi completă. Pietricelele sunt familia și sănătatea. Nisipul sunt toate
grijile acestei lumi: casă, mașină, bani, slujbă,etc. .
Dacă puneți în borcan mai întâi nisipul, apoi pietricelele, nu mai rămâne loc pentru
pietrele mari.
În tot ceea ce faceți în viață puneți mai întâi pe Dumnezeu și apoi celelalte lucruri.

9 mai

Zgomotul căruței

Într-o dimineață un băiat se plimba prin pădure împreună cu tatăl său. La un moment
dat, tatăl s-a oprit, a stat câteva secunde ascultând, apoi și-a întrebat băiatul:
- În afară de cântecul păsărilor și de foșnetul frunzelor, ce mai auzi?
Băiatul ciulind urechile îi răspunse:
- Aud zgomotul unei căruțe.
- Așa este, răspunse tatăl, mai mult decât atât, este o căruță goală.
- Cum știi că este o căruță goală, deși încă nu se vede și doar o auzi?
- Este foarte ușor să-ți dai seama când o căruță este goală, din cauza zgomotului pe care
îl face. Cu cât căruța este mai goală, cu atât face mai mult zgomot.
În viața de zi cu zi când vedem o persoană  vorbind prea mult, întrerupând conversația
tuturor, fiind inoportun și îngâmfat, simțindu-se preaputernic și reducând valoarea oamenilor
din jurul lui, trebuie să ne amintim că, atunci când este căruța mai goală, cu atât este mai mare
zgomotul pe care îl face.

10 mai

Taina fericirii
 Un tânăr îi ceru unui înţelept să-i spună care este taina fericirii. Înţeleptul îi sugeră
tânărului să se plimbe prin palatul său timp de două ore şi apoi să se întoarcă.
       -Te rog însă un lucru, spuse la urmă înţeleptul, dându-i o linguriţă în care picură doi
stropi de untdelemn. În timp ce te plimbi, ţine această linguriţă şi ai grijă ca untdelemnul să nu
se verse.
 După două ceasuri, tânărul se întoarse, iar înţeleptul îl întrebă:
-Ai văzut tapiseriile din sala de mese? Ai văzut minunatele grădini?
 Tânărul, ruşinat, mărturisi că nu văzuse nimic. Singura lui grijă fusese aceea de a nu
vărsa untdelemnul.
 -Du-te înapoi şi priveşte bine toate minunăţiile ţinutului meu, zise înţeleptul.
       Tânărul luă linguriţa şi porni din nou să se preumble, de această dată fiind atent la toate
frumuseţile. Observă grădinile, munţii, florile. Se întoarse la înţelept şi îi descrise amănunţit tot
ceea ce văzuse.
 - Dar unde sunt cele două picături de untdelemn pe care ţi le-am încredinţat? îl întrebă
acesta.
       Privind linguriţa, băiatul îşi dădu seama că le vărsase.
- Ei bine, aceasta este singura povaţă pe care am a ţi-o da, încheie înţeleptul.
Taina fericirii constă în a privi la toate minunăţiile lumii fără a uita vreo clipă de cele două
picături de untdelemn pe care le purtăm.

11 mai

De ce să fim pildă de viețuire creștină

Înainte de a muri, un rac bătrân, după ce l-a strâns în braţe pe fiul său, i-a spus o mare
dorinţă a lui şi anume: că şi-ar dori ca el, fiul său, să meargă înainte, ca toate vieţuitoarele,
explicându-i amănunţit cum să procedeze.
La urmă l-a întrebat:
-Înţeles-ai, fiule?
-Da, tată, dar te rog arată-mi şi dumneata cum să fac, măcar un pas-doi.
Ceea ce, lesne de bănuit, bătrânul n-a putut.
În viață toți părinții își doresc din inimă ca odraslele lor să mergă înainte, să aibă succes
în viață și să se realizeze, dar niciodată n-au fost capabili să fie pildă bună copiilor lor. Dacă
noi nu vom fi capabili să fim pilde vii, exemple și modele pozitive celor din jurul nostru degeaba
ne agităm și ne mâhnim de nereușitele copiilor noștri, căci vina este doar a noastră.

12 mai

Greutatea păcatelor

Trecând prin sat, un preot s-a întâlnit cu un om care nu prea venea la biserică. Oprindu-1,
i-a spus:
- Fiule, de ce nu ai venit ieri la slujbă? Ai avut vreun necaz, pot te ajut cu ceva?
 - Părinte, nu am avut vreme, m-am luat cu una, cu alta şi...
- Vai, fiule, nu se poate să nu-ţi faci timp să vii în biserică, să aprinzi o lumânare şi să spui
o rugăciune! Dacă tu nu te gândeşti la Dumnezeu şi la ajutorul Său, cum ai vrea să-ţi poarte El
de grijă? Orice probleme ai avea, chiar dacă nu le poţi rezolva singur, chiar dacă nimeni nu ar
fi în stare să te ajute, Dumnezeu poate. El îţi dă sănătate, linişte şi spor în casă. Dacă faci
păcate însă, mai meriţi tu ajutorul Său?
- Dar, părinte, ce păcate am eu? - zise omul cu nedumerire. Nu am decât păcate mici. Sunt
acestea atât de grave?
- Fiule - i-a mai spus preotul - orice păcat este grav, fiindcă păcatul, oricât de mic, îţi
strecoară în suflet răutate. Poate nu par păcatele tale prea mari, dar, ia adu-ţi aminte, ieri a
plouat?
- Da, părinte, a plouat ceva, dar nu prea mult.
- Şi azi, de ce ai putut să ieşi din casă?
- E, părinte, pentru că de dimineaţă a ieşit soarele şi pământul s-a uscat repede;
- Păi, vezi, fiule? Anul trecut ţii minte când au fost inundaţiile? A plouat trei zile în şir. Am
mai putut noi să ieşim atunci din case?
Păcatul, fiule, este la fel ca picătura de apă. Aşa mică, ai impresia că nu poate face rău.
Dacă ai ceva păcate, dar cauţi să le îndrepţi prin căinţă şi bunătate, prin rugăciune în Sfânta
Biserică, atunci imediat apare dragostea Domnului, care aduce linişte sufletului, la fel ca şi
căldura şi lumina soarelui, după o zi cu ploaie. Dar atunci când ploile se adună şi curg unele
după altele, când mii şi mii de picături, par fără putere, se strâng laolaltă, atunci nimic nu le
mai poate sta în cale. Tot astfel dacă se adună păcate peste păcate în sufletele noastre, nu le mai
putem sta în cale devenim tot mai răi şi mai egoişti.
Intră în Biserică, fiule, cât mai des. Roagă-te şi închină-te în faţa icoanelor şi, atunci,
sufletul tău nu va fi chinuit de greutatea păcatelor şi viaţa ta va fi un exemplu pentru cei din jur.

13 mai

Vânătorii de maimuțe

Vânătorii de maimuțe au scornit o metodă genială și fără greș pentru a le prinde. Ei pun
o nucă de cocos într-o cușcă cu gratii suficient de dese, astfel încât să nu încapă pumnul strâns
printre ele. Maimuța vine, bagă mâna cu palma întinsă printre gratii, ia nuca de cocos și
încearcă să o scoată. Evident, nu reușește și rămâne captivă. Simplul gest de a deschide pumnul
i-ar aduce libertatea. Aceasta ar presupune să renunțe la nuca de cocos.
Greu de ales! Libertatea sau nuca?
Este suficient să dăm drumul grijilor noastre pentru a obține libertatea, cu infinitele
posibilități pe care le-am putea fructifica fiind liberi.

14 mai

Plutim cu toţii
  Puternicul rege Milinda îi spuse bătrânului preot:
- Tu afirmi că un om care a înfăptuit tot răul din lume de-a lungul vieţii sale care însă,
înainte de a muri, îi cere iertare lui Dumnezeu se duce în cer, în timp ce unul care a săvârşit un
singur păcat şi nu se căieşte merge în iad. Dar este drept acest lucru? O sută de păcate sunt mai
uşoare decât unul singur?
 Bătrânul preot îi răspunse regelui:
 - Dacă iau o pietricică şi o pun pe apă, va merge la fundul lacului sau va pluti?
 - Se va duce la fund, răspunse regele.
 - Dar dacă iau o sută de pietroaie, le pun într-o barcă şi împing barca în
mijlocul lacului, se vor duce la fund sau vor pluti?
 - Vor pluti.
  - Asta înseamnă că o sută de pietre şi o barcă sunt mai uşoare decât o
pietricică?  Regele nu ştia ce să răspundă. Iar bătrânul preot îi explică:
  - Aşa se întâmplă, stăpâne, şi cu oamenii. Chiar dacă a păcătuit mult, un
om care își mărturisește păcatul și se încredinţează lui Dumnezeu, nu va ajunge în iad. În
schimb, acela care păcătuieşte fie şi o singură dată, dar nu cere îndurarea lui Dumnezeu va fi
pierdut.

15 mai

Tot ce se întâmplă, se întâmplă cu un scop

Odată, un negustor bogat se întorcea acasă, după ce vânduse multă marfă, într-un
iarmaroc. Avea, aşadar, cu sine, o însemnată sumă de bani. Mergând cu căruţa pe drum, se
porni o ploaie mare. Negustorul, necăjit din această pricină, ridică glas de cârtire împotriva lui
Dumnezeu, zicând:
- La ce mai e bună si ploaia aceasta, Doamne?
Dar cum mergea aşa, iată că se ivi în faţa căruţei un bandit, care întinse puşca spre el,
voind să-l omoare, ca, pe urmă, să-l jefuiască.
Negustorul rămase încremenit.
Hoţul apăsă pe trăgaci, dar arma nu luă foc. Din pricina ploii, capsa şi pulberea se
udaseră.
Văzând aceasta, negustorul dădu bice cailor şi luând-o la goană, scăpă de tâlhar.
După ce ieşi din impas, se opri, se închină şi zise:
- Iartă-mă, Doamne, că n-am ştiut ce zic. De nu era ploaia, tâlharul m-ar fi ucis.
Și de-atunci, negustorul acela nu a mai cârtit niciodată.
16 mai
 Fiecare om care-ți face ceva rău, este o victimă a diavolului!

-Dacă într-o zi, începu bătrânul, mergi liniștit pe drum și-l vezi pe fratele tău mergând și
el liniștit pe drum și, dintr-o dată, apare un om rău cu un cuțit în mână, care se repede asupra
fratelui, îl lovește și-l lasă jos plin de sânge, ce simți tu față de acel frate, milă sau furie?
Mirat, am întrebat și eu, la rândul meu:
- Cum aș putea să simt furie față de frate, care a căzut victimă răufăcătorului?
Cu siguranță că mi-ar fi foarte milă și aș încerca să-l ajut pe cât aș putea.
- Vezi, fiecare om care te jignește, care te vatămă, te calomniază sau te nedreptățește
într-un fel sau altul este un frate al tău căzut victimă în mâinile diavolului cel răufăcător.
Tu, când vezi că fratele tău te nedreptățește, ce trebuie să faci?
Trebuie să simți multă milă pentru el și să te rogi fierbinte și în tăcere lui Dumnezeu, ca
să-ți fie alături în acel moment de grea încercare și să-l miluiască și pe frate, care e victima
tâlharului demon.
Iar Dumnezeu vă va ajuta și pe tine, și pe frate.
De nu vei proceda așa, ci, dimpotivă, te vei înfuria împotiva fratelui, atunci diavolul se
va năpăstui și asupra ta și va face tot ce va pofti cu voi amândoi.

17 mai

Despre bani

- Învățătorule, ce gândești dumneata despre bani?

- Privește pe fereastră, zise învățătorul. Ce vezi?
- Văd oameni.
- Bine, acum uită-te în oglindă. Ce vezi?
- Păi ce-ai dori să văd, învățătorule? Pe mine, firește.
- Gândește-te acum: fereastra este făcută din sticlă. Ajunge un strat subțire de argint pe
această sticlă și omul nu se mai vede decât pe sine.

18 mai

Ce ne aparține?

Un om a murit subit. Deodată L-a văzut pe Dumnezeu apropiindu-se de el, cu o valiză în

mână și spunându-i:
-Omule, e timpul să mergem.
Omul L-a întrebat pe Dumnezeu:
-De ce așa curând? Aveam atâtea planuri.
-Îmi pare rău, dar acum este momentul plecării tale. Dar uită-te!
-Ce ai în valiză Doamne?
 -Ceea ce ți-a aparținut?
-Ce mi-a aparținut? Vrei să spui lucrurile mele, hainele, banii?
- Îmi pare rău, fiule, dar lucrurile materiale pe care le-ai avut nu ți-au aparținut
niciodată. Au aparținut pământului.
-Atunci sunt amintirile mele?
- Îmi pare rău, fiule, dar acestea nu mai vin acum cu tine. Ele nu ți-au aparținut
niciodată. Au aparținut timpului.
- Atunci talentele mele?
-Îmi pare rău, fiule, dar nici acestea nu ți-au aparținut. Au aparținut circumstanțelor.
-Atunci prietenii mei, membrii familiei mele?
-Îmi pare rău, fiule, dar ei nu ți-au aparținut. Au aparținut drumului tău prin viață.
-Dar soția și copiii mei?
-Îmi pare rău, fiule, dar ei nu ți-au aparținut. Au aparținut inimii tale.
-Atunci trupul meu?
-Nici acesta nu ți-a aparținut niciodată. A aparținut țărânei din care a fost luat.
-Atunci e sufletul meu?
- Îmi pare rău, fiule, dar sufletul nu ți-a aparținut. Sufletul tău îmi aparține Mie.
Atunci omul smulse valiza din mâna lui Dumnezeu și o deschise.
Era goală. Cu o lacrimă de dezamăgire, omul îl întrebă pe Dumnezeu:
- Nu am avut niciodată nimic?
- Ba da, fiule. Fiecare din momentele pe care le-ai trăit au fost numai și numai ale tale.
Tot ceea ce ai întreprins în viață este al tău. Numai faptele tale merg acum cu tine și vor trage
de la sine după cântarul dreptății ceea ce a fost bun sau rău.
Viața este doar un moment. Un moment care e numai al tău. Este o călătorie plină de libertate
ce-ți dă șansa să alegi ceea ce trebuie să faci. Tot ceea ce ai făcut, ție ți-ai făcut. Dacă ai făcut
bine, bine vei avea, și mulțime de martori vor mărturisi pentru tine, pentru binele făcut și vei fi
pomenit în veac cu bucurie de toți cei pe care i-ai bucurat.
Însă de-ai făcut rău, cu ce te vei alege? Cum vor mărturisi cei ce ți-au fost în preajmă despre
tine? Cum ți se va arăta cu degetul faptele tale rele, care pe lângă faptul că le-ai făcut, le-ai și
înmulțit printr-un exemplu prost?

19 mai

Liber-cugetătorii

Părintele Olgiati povestește: „Într-o zi am vrut să vizitez un spital de alienați. Însoțit de

câțiva infirmieri, am început să discut cu câțiva sărmani nebuni. A fost un teatru. Ar fi trebuit să
râd, dacă n-ar fi fost vrednici de plâns. Unul mi-a spus că el este Dumnezeu, și că a doua zi, la
orele 10:30, va crea o nouă lume. Altul mi-a zis că regele Italiei se cheamă Menelik. Unul voia
să mă convingă că cel mai bun mijloc de a călători e acela de a umbla cu capul în jos și ținând
picioarele în sus și voia ca eu să fac această experiență. Când am ieșit de acolo am făcut o
propunere directorului, să boteze din nou spitalul și să-l numească : Palatul liber-cugetătorilor.
Căci acei nebuni erau într-adevăr liber-cugetători.”

20 mai
 Ai doar 8 minute!

O legendă spune că o femeie săracă cu un copil în brațe, trecând pe lângă o peșteră a

auzit o voce misterioasă care i-a spus:
-Intră și ia tot ceea ce îți dorești, dar să nu uiți ceea ce-i mai important. Amintește-ți că
după ce vei ieși poarta se va închide pentru totdeauna. Așa că profită de această oportunitate,
dar nu uita ce-i mai important.
Femeia a intrat în peșteră și a găsit multe bogății. Fascinată de aur și bijuterii, a așezat
copilul pe o stâncă și a început să strângă de zor tot ce putea duce.
Vocea misterioasă i-a vorbit din nou:
-Ai doar 8 minute!
Când au trecut cele 8 minute, femeia, încărcată cu aur și pietre prețioase, a fugit afară
din peșteră și poarta s-a închis.
Atunci și-a amintit că a uitat copilul înăuntru, iar poarta s-a închis pentru totdeauna.
Bogăția a durat putin, iar disperarea pentru totdeauna!
La fel se întâmplă de multe ori și cu noi. Avem aproximativ 80 de ani pentru a trăi
în această lume și o voce ne amintește mereu: „Nu uita ce e cel mai important!”
Și cele mai importante sunt valorile spirituale, dragostea, familia, educația, bunul simț,
adevărul și demnitatea de om.
În schimb câștigurile, bogăția, plăcerile materiale ne fascinează într-atât încât uităm de
ceea ce este mai important.
Așa ne risipim timpul și dăm la o parte esențialul: Bogăția sufletului!
Să nu uităm niciodată că viața în această lume trece repede și că moartea vine când ne
așteptăm mai puțin. Iar când poarta vieții se închide pentru noi, nu ne mai folosesc la nimic
regretele!

21 mai

Păcatul cel mai mare

O dată, un călugăr a fost întrebat:

- Părinte, care este cel mai mare păcat?
- Sinuciderea este, fără îndoială, cel mai groaznic păcat. Nimeni nu are dreptul să îşi ia
viaţa pe care Dumnezeu, din bunătate, i-a dat-o. Chiar dacă, în viaţă, ne încearcă mari greutăţi
sau deznădejdi, Dumnezeu ne-a dat şi puterea de a trece peste ele, iar prin rugăciune şi căinţă,
toate vor părea mai uşoare.
Iuda a fost cel care s-a rupt de Iisus şi de învăţătura Sa. Treptat, inima lui s-a îndepărtat
de Dumnezeu şi locul dragostei şi al voinţei a fost luat de nechibzuinţă. Încrederea dată de
credinţă a dispărut. Mai întâi, Iuda nu a fost de acord cu Iisus, apoi L-a trădat, pentru ca, în
final, să îşi ia viaţa, ca semn al ruperii totale de Dumnezeu. Iuda nu s-a omorât din deznădejde,
ci din ură. Şi, de aceea, sinuciderea este cel mai mare păcat.
Inima ta trebuie să trăiască în speranţa îndreptării, a mântuirii, nu să fie omorâtă. Chiar
şi cel mai păcătos om nu trebuie să cadă pradă deznădejdii, ci să aibă încredere în mila şi
bunătatea lui Dumnezeu. Prin sinucidere, omul nu scapă de necazuri, ci se condamnă singur la
neputinţă, nemeritându-şi astfel mântuirea. A-ţi lua viaţa nu este eroism, ci laşitate.
Voi 1-aţi lăuda pe căpitanul care, de teama furtunii, ar vrea să-şi scufunde singur corabia,
înecând tot ce este pe ea? Furtuni de păcate ne încearcă şi pe noi. Să renunţăm la luptă? Să
renunţăm la viaţă? Să înecăm singuri tot ce e mai bun în noi: speranţa, iubirea, dorinţa de
viaţă? În nici un caz. Cu atât mai mare este meritul celui ce reuşeşte în viaţă, trecând peste
obstacole şi greutăţi!

22 mai

Sabia şi coroana

Demult, un mare împărat a vrut să încerce înţelepciunea copilului său, moştenitorul

tronului, şi a aşezat pe o masă coroana şi sabia lui. Chemându-şi fiul, i-a cerut să se gândească
bine şi să aleagă ce îi este mai de folos în viaţă. Băiatul a ales sabia.
- De ce tocmai sabia, 1-a întrebat împăratul?
- Pentru că prin sabie, pot câştiga şi păstra coroana.
- Aşa este, fiul meu, ai făcut o alegere bună. Însă ţine minte: la fel este şi calea pe care
trebuie să o urmeze fiecare om, fie el rege sau om de rând: Calea Crucii, a jertfei, a dăruirii de
sine. Crucea este singura armă pe care o poţi folosi în viaţă, în războiul de toată vremea,
războiul cu diavolul, cu ispitele, cu neputinţa şi cu tine însuţi. Credinţa înseamnă luptă. Tu ai
sabia prin care poţi cuceri şi păstra coroana, însă Crucea o avem cu toţii şi numai prin ea putem
primi şi păstra Cerul în sufletele noastre.

23 mai

Tot săracul...

Într-o dimineaţă, stăpânitorul unei cetăţi fu trezit de nişte strigăte care se auzeau din
piaţă: „Hai la mere! Mere dulci cum n-aţi mai gustat!”. Ridicându-se indispus din pat şi privind
pe fereastră, văzu un târgoveţ ce vindea, într-adevăr, mere, înconjurat de o mulţime de muşterii.
„Trebuie să fie tare bune merele alea”, îşi spuse mai-marele cetăţii şi, făcându-i-se
poftă, îl chemă pe primul său sfetnic şi îi porunci:
„Ia cinci galbeni şi mergi în piaţă să cumperi mere de la târgoveţul acela”.
Primul sfetnic îl chemă pe paharnic şi îi spuse: „Uite patru galbeni, du-te şi cumpără
mere”.
Paharnicul se adresă, la rândul său, stolnicului: „Poftim trei galbeni, de care să cumperi
mere de la târgoveţul acela”.
 Stolnicul îl chemă pe primul străjer îi dădu doi galbeni şi îl trimise în piaţă.
Acesta dădu un galben unui străjer din subordine, iar acela se duse la târgoveţ şi îi luă la
rost: „Hei, ce tot strigi aşa? Ai tulburat somnul mai-marelui cetăţii, iar drept pedeapsă mi-a
poruncit să-ţi confisc căruţa asta cu mere”.
Zis şi făcut.
Întors la şeful său, străjerul se lăudă: „Am făcut un târg nemaipomenit. Cu un galben am
cumpărat o jumătate din căruţa cu mere a tărgoveţului”.
Primul străjer merse la stolnic: „M-am târguit şi, cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat,
am reuşit să cumpăr un sac cu mere!”. Stolnicul – repede la paharnic: „Cu trei galbeni am luat
o tolbă întreagă cu mere”.
Paharnicul dosi jumătate din cantitate şi apoi merse la primul sfetnic: „Iată, cei patru
galbeni mi-au ajuns doar pentru o jumătate de tolbă cu mere”.
Iar primul sfetnic se înfăţişă dinaintea stăpânitorului cetăţii şi glăsui: „Măria ta, iată,
am îndeplinit porunca. Numai că de acei cinci galbeni n-am reuşit să târguiesc decât cinci
mere”.
Mai-marele cetăţii muşcă dintr-un măr şi cugetă: „Hmmm… Cinci mere pentru cinci
galbeni… scump, foarte scump! Şi, cu toate astea, târgoveţul acela avea o mulţime de
cumpărători. Înseamnă că lumea o duce bine, are bani.
Ia să măresc eu birurile!”

24 mai

Cele două vâsle

Demult, trăia un bătrân, om cu frica lui Dumnezeu, ce-şi câştiga traiul trecând călătorii,
cu barca sa, de pe un mal pe celălalt al unui râu.
- Într-o zi, în timp ce bătrânul îl trecea cu barca pe un tânăr, acesta observă că pe fiecare
vâslă este ceva scris şi întrebă:
- De ce ai scris pe o vâslă „credinţă” şi pe cealaltă „fapte bune”?
- Fiindcă acestea două mă conduc în viaţă, răspunse bătrânul.
- Nu cred că omul are nevoie de amândouă, spuse cu îndrăzneală tânărul. Este de ajuns
doar una după care să îţi călăuzeşti viaţa: dacă faci fapte bune, eşti de folos celorlalţi, dacă ai
credinţă, îţi eşti ţie însuţi de folos.
Bătrânul nu a spus nimic, dar a început să vâslească cu o singură vâslă. Barca nu a mai
avansat nici un pic, învârtindu-se în loc. În felul acesta a înţeles tânărul ce-a vrut să spună
omul: că acela cu suflet curat, adică luminat de credinţă, va avea şi o viaţă curată, adică
încărcată de roadele bunătăţii şi milei creştineşti. Cum este sufletul omului, tot aşa îi este şi
viaţa.
Credinţa fără bunătate nu este decât ipocrizie. Cel cu adevărat credincios îl iubeşte pe
Dumnezeu, iubindu-i pe oameni. Faptele bune şi credinţa sunt cele două aripi cu ajutorul cărora
sufletul nostru se înalţă spre Dumnezeu. Cu o singură aripă nu poţi zbura!
25 mai

Conștiința

În portul Sidney hamalii descărcau un vapor de marfă. În el se aflau câteva lăzi cu

ceasuri deșteptătoare. Hamalii au luat dintr-o ladă fiecare câte un ceasornic, punându-l în sacul
cu merinde. Un funcționar observându-i, a pus pe ascuns toate ceasurile să sune la ora 12. La
această oră se termina lucrul și hamalii se întorceau acasă, trecând peste o punte. Când au
ajuns pe punte, toate ceasornicele au început să sune. Polițiștii, care erau informați și-i așteptau,
i-au arestat.
Fiecare dintre noi avem câte un ceasornic deșteptător, conștiința, care ne ferește de rău,
dacă o ascultăm.

26 mai

Gura și ochii

Un discipol a făcut o greşeală foarte mare şi toată lumea se aştepta ca profesorul să îl

pedepsească. Însă profesorul s-a comportat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. După o lună a
venit un discipol la el şi i-a zis foarte indignat: „Maestre, nu pot să cred că nu i-ai zis nimic
când ai văzut că a greşit. Doar de asta ne-a dat Dumnezeu gură.” Profesorul i-a răspuns: „Da,
dar ne-a dat şi pleoape.”

27 mai

Alegerea

Un om care se simţea veşnic împovărat de greutăţile vieţii i se plânse unui preot:

-Nu mai pot! Viaţa mi-e un chin!
Preotul luă o mână de cenuşă şi o lasă să cadă într-un pahar plin cu apă curată,
bună de băut, pe care-l avea pe masă, spunând:
-Acestea sunt suferinţele tale.
Toată apa se tulbură şi se murdări. Preotul aruncă apa, luă o altă mână de
cenuşă la fel cu cea dinainte, i-o arată omului nostru, se apropie apoi de fereastră şi o aruncă în
mare. Cenuşa se împrăştie într-o clipă, iar marea rămase la fel ca înainte.
-Vezi? În fiecare zi trebuie să alegi între a fi un pahar de apă sau marea.

28 mai

Savanții cred
 Robert Flers, directorul ziarului Figaro și membru al Academiei franceze, a făcut o
anchetă cu ani în urmă printre membrii Academiei franceze de știință, cerându-le să-și spună
părerea, dacă poate fi contradicție între știință și credință. 63 de membri au răspuns aproape în
același fel: nu există nici o contradicție. Între alții E. Branly, celebrul savant, zicea: „E
imposibil să fie contradicție între credință și știință: știința e un efort al omului, pentru a
cunoaște creaturile, pe când religia e efortul omului de a-L cunoaște pe Creator.”

29 mai

Interviu cu Dumnezeu

- Doamne, ce te surprinde cel mai mult la oameni? Dumnezeu a răspuns:

- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească, apoi tânjesc să fie iar copii;
că își pierd sănătatea pentru a face bani, apoi își pierd banii pentru a-și recăpăta sănătatea.
Faptul că se gândesc cu teamă la viitor și uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici
viitorul; că trăiesc ca și cum nu ar muri niciodată și mor ca și cum nu ar fi trăit.

30 mai

Pentru a scăpa de obișnuința de a înjura

Un tânăr a spus în mărturisire preotului său că a înjurat de atâtea ori câți peri are pe
cap. Preotul îi dădu canon să-și smulgă câte un fir de păr, de fiecare dată când va mai înjura în
viitor. Tânărul, după mărturisire a început să-și smulgă câte un fir de păr pentru fiecare
înjurătură. În curând își dădu seama că va rămâne chel. De aceea s-a hotărât serios să scape de
obișnuința de a înjura. După ce scăpă de acest obicei, zicea adesea :„Ce rușine. Nu m-am putut
scăpa de acest obicei din iubire față de Dumnezeu, dar de dragul părului am scăpat.”

31 mai
 Prudență

Un negustor bogat și-a măritat singura fată și i-a dat toată averea. Nu mult după aceea
fiica a început să-l trateze rău: să-l batjocorească, să-l bată, să nu-i dea de mâncare.
Nemaiștiind ce să facă, bătrânul s-a dus la un prieten de-al său și i-a cerut să-l împrumute
pentru câteva zile cu o sumă mare de bani. S-a întors acasă și a început să numere cu zgomot
banii în camera sa. Fiica l-a auzit. Bătrânul a chemat un notar să facă un act prin care , după
moartea lui, această sumă să treacă asupra lor. Actul se făcu și de aici înainte fiica și ginerele
se purtau cât se poate de bine cu bătrânul. Între timp el restituie banii prietenului de la care i-a
împrumutat și în locul lor puse, într-un săculeț pietre. După moartea sa, fiica și ginerele au găsit
în săculeț pietrele și această inscripție: Pietre pentru a arunca în cel ce-și dă averea înainte de
moarte.

1 iunie

Cei trei prieteni

Se povesteşte că un om a fost acuzat, odată, de o faptă pe care n-o făcuse. Pentru a scăpa
de pedeapsă, cineva trebuia si depună mărturie că omul acesta este nevinovat. S-a dus el la cei
trei prieteni pe care îi avea şi i-a rugat ca, a doua zi, să meargă împreună cu el la judecător şi
să-1 scape astfel de pedeapsă. A doua zi, primul prieten s-a scuzat că nu mai poate veni. Al
doilea 1-a urmat până la uşa tribunalului, însă acolo s-a răzgândit şi a făcut cale întoarsă. Cel
de-al treilea prieten, pe care omul contase cel mai puţin, a intrat, a depus mărturie pentru el şi
1-a salvat, redându-i astfel libertatea.
La fel se întâmplă cu fiecare dintre noi. Cei trei prieteni pe care îi avem în viaţă şi care ar
putea vorbi despre noi, aşa cum suntem cu adevărat, sunt averea noastră, rudele noastre şi toate
faptele bune pe care le-am făcut, însă, când murim, realizările noastre și averea, fie ele cât de
mari, rămân aici, fără să ne ajute cu ceva. Rudele ne urmează până la groapă, dar rămân şi ele
tot aici, în lumea aceasta. Doar faptele noastre bune, cel de-al treilea prieten, sunt cele ce ne
urmează şi dincolo de moarte, arătându-I lui Dumnezeu adevărul despre sufletul nostru. De
aceea, valoarea unui om este dată de faptele bune pe care le-a făcut.

2 iunie

Nu câștigi pe om cu asprimea, ci cu bunătatea.

 Vântul și soarele se certau, fiecare spunând despre sine că e mai puternic, și s-au învoit
ca acela dintre ei care va da jos șuba păstorului ce tocmai urca muntele în acel moment, acela e
mai puternic. Vântul a suflat cât a putut, dar păstorului i s-a făcut frig și s-a înfășurat și mai
strâns în șuba lui. A ieșit apoi soarele de după nor, împrăștiind în jur bunătate și căldură, încât
păstorul s-a încălzit și și-a scos singur șuba. Atunci, soarele a strigat la vânt: „Ai văzut care
dintre noi e mai puternic?”

3 iunie

Trupul şi sufletul

Doi oameni stăteau de vorbă. Unul dintre ei era bogat, dar nu avea credinţă. Era mereu
preocupat să nu-i lipsească nimic lui şi familiei sale. După aceea, prietenul său 1-a întrebat:
- Spune-mi, dacă ai avea doi copii, dar 1-ai hrăni doar pe unul, pe celălalt chinuindu-1
foamea, ar fi drept?
- Bineînţeles că nu, a răspuns bogatul.
- Dar dacă 1-ai îmbrăca tot pe acela, în timp ce al doilea ar tremura de frig, cum ar fi?
- Ar fi, desigur, o nedreptate.
- Şi atunci, dacă tu singur spui că aşa ceva este o nedreptate, de ce procedezi în felul
acesta?
- Cum? - se indignă omul. Pe copiii mei îi tratez la fel, le arăt aceeaşi dragoste. De ce spui
aşa ceva?
- Nu m-am referit la copiii tăi, ci la alţi doi fraţi buni, de care tu ar fi trebuit să ai grijă de-
a lungul întregii vieţi: sufletul şi trupul tău. Iar tu nu eşti drept cu aceşti fraţi. Te ocupi doar de
unul, neglijându-1 cu totul pe celălalt.
Aveţi haine frumoase şi sunteţi bine hrăniţi, tu şi ai tăi, dar sufletul de ce are nevoie, nu vă
întrebaţi? El nu poate purta decât haina credinţei, de care tu nu te-ai îngrijit şi nu se poate hrăni
decât cu dumnezeiasca învăţătură, cu dragoste şi milă. Deci, nu uita de celălalt frate, fiindcă
trupul şi sufletul sunt ca doi fraţi buni, de nedespărţit. Unul nu poate trăi fără celălalt,
îngrijeşte-i pe amândoi şi atunci vei fi, cu adevărat, drept şi fericit. Fereşte-te să fii asemenea
păcătosului care trăieşte doar cu trupul, în timp ce sufletul îi este mort.

4 iunie

Ispita amânării

O fetiță, plecată într-o zi de duminică să se roage la biserică, este oprită în drum de o

necunoscută, care-i zice :„La biserică ai plecat, tu? dar ești mică draga mea; biserica este
pentru bătrâni, nu pentru copii ca tine. Acum pentru tine este joaca, tu ești o copilă nevinovată!”
Și fetița dându-i ascultare a uitat și a plecat.
 Ajunsă la o vârstă mai mare, fosta fetiță, având acum o familie, și-a adus aminte că este
și ea, la urma urmelor, creștină. Parcă ceva nu-i dădea pace și s-a hotărât să ia din nou drumul
bisericii. Ispita sub chipul unei necunoscute, a întâmpinat-o și acum și a întrebat-o cu multă
mirare, cum poate o femeie, cu casă, cu copii, cu bărbat și cu atâtea griji pe cap, să-și piardă
timpul mergând la biserică. Și au mai zburat și alți ani și acum bătrână, ea s-a hotărât să
meargă la biserică. Dar nici acum nu-i fu dat să ajungă să se roage , căci din nou a fost oprită
de acea necunoscută, care-i zice: „Mă uit la dumneata și mă doare inima să te văd că la vârsta
pe care o ai, ai putere să mergi la biserică și să riști ca pe drum să suferi un accident, ori să te
îmbolnăvești. În biserică este răcoare și apoi cu ce te alegi dacă mergi la slujbă? Ce-o să zică
lumea de dumneata, care toată viața n-ai știut de biserică? N-ai avut nevoie de ea și slavă
Domnului, ai trăit și fără ea!” Și iată cum bătrâna a ajuns la capătul vieții, găsind mereu scuze,
motive, justificări, pentru depărtarea de Dumnezeu.
Să lăsăm pretextele, scuzele, îndreptățirile. Ele nu vor putea să ne înșele decât pe noi, să
ne abată de la îndatoririle noastre, dar nu-L pot înșela pe Dumnezeu.

5 iunie

Furtul nu îmbogățește, ci sărăcește

O legendă de pe vremea păgânilor spune următoarele: „O barză, privind din cuibul său,
văzu un altar păgân cu foc pe el și carne de jertfă. Se hotărî să ia o bucată de carne s-o ducă la
puii ei. Zbură deasupra altarului, luă o bucată și o duse la puișori. Apoi se hotărî să le mai ducă
o bucată. Dar când se întorcea cu a doua, cuibul era în flăcări. Ce se întâmplase? De prima
bucată fusese lipit un cărbune aprins, care a dat foc cuibului.
Așa se întâmplă cu cel ce fură: furtul, mai devreme sau mai târziu, îl va face să piardă
chiar și ceea ce a câștigat prin munca sa.”

6 iunie

Vorbirea de rău

Duhovnicul a dat unei femei, care avea obiceiul să bârfească, sfatul să împrăștie pe
stradă penele unei găini. După ce i-a spus că le-a împrăștiat, preotul i-a cerut să le adune.
-Dar părinte, zice ea, e imposibil, deoarece vântul le-a suflat în toate părțile.
-Ei bine, zice preotul, așa e și cu vorba rea, după ce ai spus-o, nu mai poți repara tot
răul pe care l-ai făcut, pentru că se împrăștie în toată lumea, de la o ureche la alta.

7 iunie

Cele cinci degete ale păcatului

 Păcatul are cinci degete: două degete la ochi - ca păcătosul să nu mai poată vedea
starea de decădere în care a ajuns și nici prăpastia spre care se îndreaptă; două degete la
urechi - pentru ca păcătosul să nu mai poată auzi sfaturile ce i se dau, sau cele ce se vorbește
despre el; și un deget la gură - ca să nu spună cât este de nefericit.
Cel ce se lasă robit păcatului devine orb, surd și mut, față de tot ce-l înconjoară, față de
tot ce este plăcut lui Dumnezeu. Păcatul penalizează voința, ne face neputincioși pentru
săvârșirea binelui și pentru ieșirea din starea de decădere.
Păcatul desfigurează pe om, el este izvorul tuturor relelor.

8 iunie

Locuința lui Dunmezeu

Odată, un om care nu credea în Dumnezeu întrebă pe un credincios:

- Dacă zici că este Dumnezeu, să-mi spui unde locuiește?
- Dumnezeu, dragul meu, locuiește pretutindeni, afară de inima ta, că dacă ar fi și acolo
nu te-ai mai întreba unde e locuința Lui.
Necredinciosul mai zise:
- Dacă Dumnezeu locuiește pretutindeni, trebuie să fie mare de tot.
Credinciosul îi răspunse:
- Dumnezeu e atât de mare încât umple lumea toată, și atât de mic, încât încape și în
inima mea.

9 iunie

Țapul ispășitor

Erau odată trei țărani care mergeau împreună la câmp. Îi prinse pe neașteptate o furtună
mare, care zguduia copacii din rădăcini.
Gonind pe sub fulgere și rafale de grindină, cei trei se adăpostiră printre ruinele unui
vechi templu.
Bubuitul tunetelor era din ce în ce mai asurzitor, fulgerele dănțuiau înfricoșător pe
zidurile templului. Țăranii erau îngroziți și începură să-și spună, cu glas scăzut, că între ei era
desigur un păcătos, care purta vina izbucnirii acelei furii a naturii care avea să îi nimicească pe
toți.
-Trebuie să descoperim vinovatul și să-l alungăm dintre noi, sugeră unul dintre ei.
-Să ne agățăm pălăriile afară, zise altul. Acela a cărui pălărie va fi luată prima de vânt
să fie păcătosul și să îl lăsăm în voia sorții.
 Cu toții căzură de acord. Abia deschiseră ușa de la intrare și cu greu își agățară
pălăriile de paie afară.
Vântul smulse pe dată una dintre ele.
Fără pic de milă, țăranii noștri îl zvârliră afară pe stăpânul ei. Amărâtul, plecat de spate
pentru a ține piept vântului, se pierdu în furtună.
Făcuse doar câțiva pași, când auzi un bubuit înfiorător: un trăsnet înfricoșător se
abătuse asupra templului și îl făcuse praf cu tot cu cei dinăuntru.

10 iunie

Pânza de păianjen

Ce poate fi mai fin și delicat decât o pânză de păianjen? Firele din care este țesută cu
atâta artă și precizie sunt atât de fragile încât vântul le destramă. De aceea se spune adesea:
„subțire și fragilă ca o pânză de păianjen”; și totuși, chiar și o pânză de păianjen poate salva de
la moarte un om, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Felix de Nola, pândit de dușmani, pentru a-i lua viața, s-a refugiat în cele din urmă într-
o peșteră. Era obosit și descurajat de hărțuiala la care era supus și încredințându-se lui
Dumnezeu, nu-i mai rămăsese altceva de făcut decât să-și caute scăparea în acel loc, parcă mai
nesigur decât celelalte adăposturi pe care le încercase până atunci. Dar, abia intrat acolo,
așteptându-se ca din clipă în clipă să apară dușmanii și să-l captureze, un păianjen coborî de pe
un tufiș de deasupra intrării grotei și imediat a țesut o pânză mare și deasă. Nu după mult timp,
au sosit și dușmanii care, oprindu-se în fața intrării, văzând pânza păianjenului atât de mare și
neatinsă, grăbiți cum erau, n-au mai intrat să cerceteze peștera, considerând că acolo, demult
nu mai intrase nimeni.
Și astfel, pierzându-i-se urma, Felix de Nola, se putu întoarce la rosturile sale. Iată cum
pronia cerească poate face și dintr-o pânză de păianjen un imbatabil scut de apărare.

11 iunie

Fericitul Augustin și cartea sa despre Dumnezeu

Marele scriitor creștin, Fericitul Augustin își propusese să scrie o carte despre
Dumnezeu. Apucându-se de lucru s-a izbit chiar de la început de vastitatea subiectului și de
imposibilitatea de a pătrunde în tainele lui. Și-a întrerupt lucrarea și a plecat să mediteze în
liniște la țărmul mării. Pe când se plimba, frământându-și mintea cu întrebările la care căuta
răspunsuri, văzu un copil care, într-o gropiță făcută în nisip, căra apă din mare cu o ulcică.
Părea peste măsură preocupat de această operație. „Ce faci copile?” a întrebat Fericitul
Augustin. „Vreau să deșert marea în gropița mea!” răspunse copilul, văzându-și plin de
seriozitate, mai departe de lucrul său. Înveselit de naivitatea copilului, Fericitul Augustin, și-a
continuat plimbarea, cugetând la acele întrebări, dar fără să vrea gândul i se întoarse la copil și
încercările sale nevinovate. Tot având în fața minții tabloul gropiței din nisip, în care copilașul
ținea să deșerte marea și încă cu o ulcică, pe Fericitul Augustin îl fulgeră dintr-o dată o
întrebare: „Nu semăn oare cu acel copil, când cu ulcica minții mele vreau să cuprind
nemărginirea ființei lui Dumnezeu? Nu-i oare suficient că am fericirea și posibilitatea să-L
contemplu, să-L ador și să-L cunosc din operele Sale?”

12 iunie

Faptele credinței

De câte ori începem un an, o lună, o zi, bine este să ne întrebăm pe noi înșine: „Ce
lucruri bune am făcut? Ce lucruri rele am săvârșit? Ce ajutor am dat semenului meu în
suferință? De câte ori m-am îmbătat? De câte ori am înjurat? Ce minciuni am grăit? Pe câți am
înșelat? De câte ori am călcat pragul crâșmei și de câte ori pe cel al bisericii?”
Nespus de multe și pline de învățătură răspunsuri vom căpăta la aceste întrebări.

13 iunie

Cele două spice

Cu omul bun și credincios se întâmplă ca și cu spicul de grâu plin.

Soarele coace spicul plin, pe când pe cel gol îl usucă. Așa și Dumnezeu: ajută pe cel credincios,
îl „coace” în vrednicie și în credință, pe când cel necredincios se „usucã” în păcate, ajungând
în netrebnicie.

14 iunie

„Iată Eu stau la ușă și bat”

Într-o familie de oameni credincioși din Scandinavia, tatăl obișnuia ca în fiecare seară
să citească din Biblie tuturor celor din casă adunați în jurul mesei.
Într-o seară, tatăl deschise și citi vorbele Mântuitorului: „Iată Eu stau la ușă și bat.”
Auzind acestea, copilul cel mai mic al casei se sculă repede și pe deplin încredințat că așa este
precum citise tatăl, se duse către ușă să deschidă.
Tatăl îi zise:
- Ce vrei să faci?
Copilul răspunse:
- Mă duc să deschid Domnului, că dacă nu mă duc, El pleacă.
Toți ai casei se cutremurară de credința copilului.
 Așa trebuie să ne grăbim și noi să deschidem ușa inimii noastre, Celui ce ne spune fără
încetare și cu dragoste: „Iată Eu stau la ușă și bat.”

15 iunie

Două urechi și numai o gură

Un înțelept fu întrebat odată:

- De ce i s-au dat omului două urechi și numai o gură?
El răspunse:
- Ca să audă mai mult decât să vorbească.

16 iunie

Ușa fără ivăr

Într-o zi, la o expoziție de pictură, lumea admira un tablou foarte frumos: "Iisus Hristos
bătând la ușă".
-Toți cei de față felicitară pe pictor lăudându-i, pe lângă arta cu care era făcut tabloul, și
mireasma de credință ce se desprindea din el.
Numai unul din privitori găsi tabloului o greșeală. Zise:  
- Vedeți ușa? Ea are o greșeală, care sare în ochi... Ceilalți întrebară:
- Ce greșeală?
Acela zise:
- Ușa nu are ivăr pe dinafară.
Priviră cu toții, așa era.
Atunci pictorul răspunse:
- Nu e greșeală. Nu am vrut eu să-i pun ivăr. Toți se mirară.
Pictorul urmă.
- Iată de ce: Domnul Hristos doar bate la ușa inimii noastre, El nu deschide. Așa că nu e
nevoie de ivăr decât pe dinăuntru. Fiecare, slobod este a deschide sau nu ușa, când aude pe
Hristos bătând... Aceasta-i lămurirea...

17 iunie

Înţelepciunea călugărului
 Odată, un domnitor renumit pentru mintea sa luminată, a aflat că, departe, într-o
mănăstire retrasă, trăieşte un călugăr bătrân, om de o rară înţelepciune, şi, dorind să vadă el
însuşi cât de adevărată este această veste, se duse neîntârziat în acel sfânt lăcaş şi ceru să-1
vadă pe călugăr.
Când acesta veni supus şi smerit, domnitorul, vrând să-1 încerce într-o situaţie mai puţin
obişnuită, îi spuse:
- Părinte, pot să te întreb ceva?
- Desigur, Măria-ta, întreabă-mă!
- Vezi, deja te-am întrebat.
- Iar eu deja ţi-am răspuns.
- Ce mi-ai răspuns?
- Dar tu ce m-ai întrebat?
Văzând înţelepciunea acestuia, domnitorul a petrecut, de atunci, mult timp împreună cu
bătrânul călugăr, care, pentru poveţele sale, era mereu preţuit şi căutat atât de boieri, cât şi de
cei simpli şi umili, ce veneau de departe pentru sfaturile sale folositoare, izvorâte din credinţa şi
înţelepciunea sa.

18 iunie

Căinţa păcătosului

La marginea unui râu, un ţăran rău vroia cu orice chip să scape de câinele său, deşi
acesta era un animal bun şi recunoscător. Luându-l în braţe, 1-a aruncat în apă, crezând că
animalul se va îneca şi astfel va scăpa de el. Însă bietul câine a înotat cu greu până la mal, după
care s-a aşezat cuminte la picioarele stăpânului său. Acesta, supărat că nu reuşise, 1-a împins
înapoi în apă, dar câinele a ieşit iar. De-a dreptul furios, ţăranul a ridicat din nou animalul în
braţe, dar vrând să-1 arunce cât mai departe, a alunecat pe malul noroios şi s-a prăvălit cu tot
cu câine în apă. Neştiind să înoate, a început să ţipe şi să se zbată. Când să se ducă cu totul la
fund, a simţit cum cineva îl apucă de gulerul hainei şi îl trage încet spre mal. Scos din apă mai
mult mort decât viu, ud tot şi speriat, omul a înţeles că i-a scăpat viaţa tocmai câinele pe care
încercase să îl omoare. Ruşinea i-a cuprins sufletul. I-a mulţumit lui Dumnezeu că au scăpat
amândoi cu viaţă, după care şi-a mângâiat cu recunoştinţă câinele atât de credincios şi au
plecat împreună spre sat. În sinea sa, omul a jurat să nu mai dorească niciodată răul vreunui
suflet.

19 iunie

Vecinii
 Erau odată doi vecini: unul rău, care umbla în căile diavolului, și celălalt era bun,
umblând în cele ale lui Dumnezeu.
Într-o zi vecinul rău, ca să-și bată joc, umplu un coș cu tot felul de murdării și-l aruncă
în curtea celuilalt, zicând:
- Iaca, să aibă ce mânca!
Vecinul, văzând aceasta, s-a dus în târg, a luat un coș nou și venind acasă, l-a umplut cu
cele mai frumoase poame din grădina sa.
Pe urmă, a chemat la gard pe copilul vecinului și i-a zis așa:
- Dă acest coș tatălui tău și spune-i că fiecare dă ce poate și ce are.
Tatăl, care ispitea în spatele ușii, văzu fapta vecinului și-i auzi vorbele. Fu cuprins de-o
grea rușinare și, simțind îndemnul lui Dumnezeu, veni la gard și, întinzând mâna vecinului, îi
zise:
- Tu, prietene, ești mai bun ca mine... Iartă-mă, și să fim prieteni buni.

20 iunie

Ce este mai important?

Un creştin l-a întrebat pe duhovnicul său:

- Părinte, aş vrea să fiu un bun creştin, să am o viaţă fără păcate. Ce trebuie să fac mai
întâi, ce este cel mai important ?
- O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, dacă ai o grădină în care plantezi tot felul de
flori frumoase, aştepți să crească ? Aşa, fără să faci nimic, or să răsară ele ?
- Nu, părinte, trebuie să le ud …
- Dar dacă le uzi şi atât, vor creşte ele mari și frumoase ?
- Nu, părinte, trebuie să muncesc, să am grijă de ele, să nu fie distruse de buruieni ...
- Dar dacă le dai toate acestea, şi nu vor avea lumină, pot ele să crească ?
- În nici un caz, părinte, atunci toată munca mea nu-şi are rostul, florile nu vor creşte
niciodată.
- Acum ai înţeles, fiule ?! Sufletul nostru este asemenea unei grădini, în care sunt
semănate cele mai frumoase flori: dragostea, credinţa, bunatatea, cumpătarea, omenia ... Noi,
însă, trebuie să avem grijă de această gradină din sufletul nostru, ca tot ce este acolo să
înflorească. Doar astfel sufletul omului se umple de frumuseţe.
Ce trebuie să facem pentru toate acestea ? Să avem grijă ca buruienile păcatelor să nu
prindă rădacini în suflet, să veghem mereu ca răul să nu se cuibăreasca în noi, fiindcă, odată
intrat, este foarte greu să-l mai scoţi.
Şi ce mai trebuie să facem pentru grădina sufletului ? Să o udăm mereu cu apa
dătătoare de viaţă, care este rugăciunea. Dar ele tot n-ar creşte, dacă nu le-ar încălzi pe toate
lumina binefăcătoare a dragostei dumnezeieşti. Şi unde ar putea găsi sufletele noastre mai multă
căldură şi lumină dumnezeiască, dacă nu în Biserică ?!
Ei, poți tu să-mi spui, fiule, ce este mai important ? Toate sunt importante. Fii mereu
atent la sufletul tău, ai grijă de el, fiindcă atunci şi Dumnezeu te va ajuta. Doar aşa, prin munca
noastră şi cu ajutorul Domnului, florile minunate din sufletele noastre, adică dragostea, credinţa
şi toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, vor creşte nestingherite, iar viaţa ni se
va umple de fericire.

21 iunie

Amândouă s-au mântuit...

Într-o noapte, în timp ce se ruga, Dumnezeu i-a descoperit părintelui Serafim că două
dintre ucenicile sale au murit. Uneia care crescuse cu greu 2 copii, fiind văduvă și fără să fie
ajutată, au venit îngerii să-i ia sufletul, cu toate că fusese o femeie cârtitoare și cădea des în
deznădejde. Cealaltă murise pe patul de boală, lângă care se aflau soțul și cei 6 copii. Când a
murit nu au venit îngerii să-i ia sufletul; cât trăise, ea îi mulțumea tot timpul lui Dumnezeu
pentru grija cu care o înconjură.
- Părintele a întrebat: Cum Doamne, pe cea care cârtea au luat-o îngerii și pe cealaltă,
nu?
- Domnul i-a răspuns: Amândouă s-au mântuit. Dar prima a avut o cruce mult mai grea
decât cealaltă. Daca cea de a doua ar fi trecut numai un an prin încercările prin care a trecut
prima, credința i s-ar fi zdruncinat. Când avea necazuri, imediat soțul ei era lânga ea și o
întărea. În timp ce văduva plângea și nu o mângâia nimeni!

22 iunie

Cu ce să încep postul?

A fost întrebat avva Antonie de un tânăr:

-Avva,cu ce să încep postul?
Atunci, avva Antonie i-a spus:
-Postul să-l începi cu trei gânduri:
a)- gândul simplităţii, îţi aduce aminte de smerenia Domnului;
b)- gândul iertării, îţi aduce aminte că şi tu greşeşti;
c)- gândul iubirii, îţi aduce aminte că, dacă iubeşti pe cel de lângă tine, iubeşti pe
Dumnezeu.
Gândurile acestea transformate în fapte te duc la calea mântuirii.

23 iunie

De ce ne judecă Dumnezeu?
 Odată, la avva Teofil a ajuns o femeie credincioasă şi i-a zis:
-Avva, Dumnezeu ne-a creat pe noi, oamenii, din iubire, după cum mărturiseşte şi Sfântul
Ioan Evanghelistul :"Dumnezeu este IUBIRE", de ce trebuie să ne judece la sfârşitul vieţii? Nu
ne poate mântui fără judecată?
Atunci, avva Teofil i-a răspuns:
-Aici este marea taină a lui Dumnezeu. Ne-a creat din iubire şi cu siguranţă iubeşte pe
toţi oamenii, dar, ne-a lăsat şi libertatea voinţei, gândirii şi a raţiunii. Fără libertate, omul nu ar
putea fi judecat, dar, prin libertate, Dumnezeu ne arată că ne respectă ca persoane. Să ai
încredere că Dumnezeu este un Tată bun şi iubitor. Care vrea fericirea tuturor fiilor Săi, dar
contează ca şi omul să conlucreze cu El pentru mântuirea lui.
Nădejdea noastră a creștinilor, în iertarea lui Dumnezeu, devine calea spre înviere.

24 iunie

Cum să scapi de vicii?

Un tânăr luase hotărârea să se scape de vicii. Încercă, dar îi veni aşa de greu, încât
părăsi gândul pocăinţei. Se plânse de aceasta unui bătrân, care, drept răspuns, îi istorisi
următoarea întâmplare:
Un om a trimis odată pe fiul său la câmp să cureţe un loc de mărăcini. Băiatul privi
locul, privi mărăcinii şi se îngrozi. Pierzându-şi nădejdea că va putea izbuti, se culcă la umbră
şi adormi. La fel făcu şi în zilele următoare. Tatăl veni să vadă lucrul copilului său. Locul era
neînceput. Dânsul nu grăi nimic de rău, ci cu blândeţe arătă fiului său o bucată de pământ, cam
a zecea parte din loc:
-Doresc, zise tatăl, ca pentru azi să cureţi numai această bucată de loc, mâine alta la fel
şi în fiecare zi tot aşa, până termini. Copilul făcu aşa: împărţi locul în zece părţi şi în fiecare zi
termină câte o bucată, iar după zece zile locul era tot curăţat. Dintr-un loc plin de mărăcini
ajunse un loc de o frumuseţe rară. Bătrânul care istorisea, zise apoi către tânăr: Tot aşa trebuie
să faci şi tu. Viciile care te stăpânesc, priveşte-le ca locul cel plin de mărăcini. Voieşti să te
scapi de ele? Nu-ți pierde nădejdea. Leapădă-te pe rând de ele; îţi va fi mai uşor. În curând şi pe
nesimţite, te vei scăpa de toate, ajungând cel mai bun om, aşa precum îţi este gândul. Tânărul
înţelese învăţătura şi făcu după sfatul bătrânului. El ajunse respectat şi iubit de semenii săi
pentru buna purtare de care da acum dovadă.
Aşadar, dacă voieşti să te scapi de vicii, nu-ţi pierde nădejdea de izbăvire, încearcă
sfatul bătrânului şi te vei izbăvi uşor.

25 iunie

Nu lipsi de la Sfânta Liturghie

 Într-o duminică, un prieten făcu o vizită marelui scriitor Alexandru Manzoni, pe care-l
găsise rău dispus.
-Ce ți s-a întâmplat?
-Nu mi s-a îngăduit să merg la Sfânta Biserică.
-E cam frig și ți-ai fi pus în pericol sânâtatea. Bine au făcut că nu te-au lăsat.
-Eu zic că au făcut rău. Să presupunem că azi ar fi scadența unui bilet de loterie,
câștigat de mine, a cărui valoare ar fi de trei sute de mii de lire, pentru care ar trebui să mă
prezint în persoană. Crezi că, de teama timpului, m-ar fi silit cineva să rămân acasă?...
Noi nu lipsim adesea de la biserică pentru motive neîntemeiate?

26 iunie

Toți sunt păcătoși

Ușor de zis că virtutea a dispărut. Unii păcătuiesc pentru că cei mai mulți oameni sunt
păcătoși. În realitate există destui oameni buni. Motivul pentru care ne întâlnim mai des cu
oameni păcătoși decât cu oameni virtuoși e că binele nu face zgomot pe când răul nu poate fi
decât zgomotos.
Într-un sat sunt o sută de femei cinstite. Nimeni nu vorbește despre ele. Dacă se
întâmplă să fie numai două femei necinstite, toată lumea vorbește despre ele.
Sau dacă fuge un casier cu banii, toate ziarele încep a striga împotriva hoțului, dar nici
un ziar nu simte nevoia să vorbească despre alți zece casieri, care n-au furat și au rămas cinstiți.

27 iunie

Smulge răul din vreme

Un pustnic, trăind lângă o pădure, spuse într-o zi unuia dintre ucenicii săi să smulgă
trei arbori, unul mai mare ca celălalt. Ucenicul începu cu cel mai mic și-l smulse cu ușurință. Al
doilea, având rădăcini mai adânci, fu smuls cu mare greutate; pe al treilea, însă, nu-l putu
smulge deloc; trebui să cheme în ajutor pe alt ucenic.
-Așa e și cu păcatele, zise pustnicul, când te lupți de la început împotriva lor, le învingi
ușor; când te obișnuiești cu ele, numai cu foarte mare greutate le poți învinge.

28 iunie

Pentru rugăciune e prea mic!

 Tatăl și mama se delectau în înjurăturile și blestemele ce le rostea copilul lor cel mai
mic. În sudalma copilului vedeau un semn de voinicie.
-Frumos mai știe să înjure copilul dumneavoastră! zise un trecător. Dar de rugat știe să
se roage?
-Pentru rugăciune e prea mic! răspunseră părinții ... .

29 iunie

Sfânta Biserică

Dorind să-1 contrazică, un necredincios îi spuse unui creştin:

- Voi, creştinii, spuneţi că Dumnezeu este oriunde. Dacă este aşa, de ce te mai duci la
Biserică, să asculţi predica, când oricum îl vedem peste tot.
- Aşa este, pe Dumnezeu, cei cu credinţă îl văd peste tot şi prin toate, însă priveşte! Chiar
dacă aerul este încărcat pretutindeni cu vapori de apă, aceştia nu-ţi astâmpără setea şi, de
aceea, mergi la fântână. La fel şi noi, creştinii, mergem la Biserică aşa cum tu mergi la fântână.
Tu îţi astâmperi setea trupului cu apa proaspătă şi rece a fântânii, noi ne astâmpărăm setea
sufletului cu apa dătătoare de viaţă veşnică: Cuvântul lui Dumnezeu.

30 iunie

Cine-i drept înaintea Domnului?

Demult, un om 1-a întrebat pe un bătrân călugăr:

- Părinte, cine-i drept înaintea lui Dumnezeu? Am auzit povestindu-se despre o mare
minune: un om care putea să zboare, să se înalţe singur în văzduh. Este acesta semn că-i drept
înaintea lui Dumnezeu, asemenea sfinţilor?
- Nu, fiule, nici vorbă!
- Dar am auzit povestindu-se şi despre un om ce putea să meargă pe apă. Este acesta drept
înaintea lui Dumnezeu?
- Nici acesta?
- Dar atunci, cine este drept?
- Este cel ce-şi duce viaţa liniştit, în credinţă şi în frică de Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar
fi vrut ca noi să zburăm, atunci ne-ar fi dat aripi.
Rostul nostru este de a fi buni creştini. Pentru a fi sfânt nu trebuie să te înalţi văzduh cu
trupul; doar sufletul să ţi se înalţe spre cer prin rugăciuni şi fapte bune. Nici nu trebuie să mergi
pe ape; dar sufletul tău să rămână mereu deasupra păcatelor şi să nu se afunde în ele. Doar
aşa, cu un suflet curat poţi avea o viaţă curată. Doar aşa, te poţi chema bun creştin şi poţi spera
în mântuire. Cel drept se va cunoaşte, astfel, după viaţa sa liniştită şi după traiul cumpătat. Iar
acel om va fi drept şi înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu.

1 iulie

Primăvara duhului

Omul este ca și copacul.

Când se abate frigul ispitelor și-al păcatelor peste sufletul lui, îi cad frunzele și florile
cele alese, virtutea și credința.
Dar tot ca și copacul, sufletul omului poate să se trezească din nou la viață când vine
primăvara credinței, suflarea cea aleasă a Duhului lui Dumnezeu.

2 iulie

Copilul înțelept

  Un gospodar, fiind cercat de nevoi, fu silit să-și mute familia într-o casă mai mică. Soția
lui, auzind vestea aceasta, plângea. Unul din copii, o întrebă:
- De ce plângi, mamă?
Ea se jelui, zicând:
- De-acum vom sta într-o casă mică și urâtă și vom fi săraci. 
Copilul o întrebă din nou:
- Mamă, în casa aceea mică și urâtă, n-are să mai fie Dumnezeu?
Rușinată de vorbele copilului, mama a înțeles că dacă Dumnezeu este aproape nu va
duce nici o lipsă.

3 iulie

Lauda cea bună

La un om credincios veni un gospodar, care începu să-și laude nevasta, zicând:

- Nevasta mea e frumoasă...
Omul credincios scrise atunci un zero pe-o hârtie. Gospodarul mai zise:
- Femeia mea este bogată…
Credinciosul mai scrise un alt zero la cel mai dinainte.
- Femeia mea e de neam mare...
Scrise un alt zero.
- Femeia mea e harnică…
Alt zero.
- Femeia mea e casnică...
Iar un zero. Se făcuseră șase de zero. La urmă, gospodarul mai zise:
- Femeia mea e cu frică de Dumnezeu și cu purtări curate.
Atunci omul acela credincios și înțelept, puse în fruntea celor șase de zero, un unu, ceea ce dădu
cifra de un milion. Zise apoi:
- Da, așa, ai o mare avere la casa d-tale!

4 iulie

Ciobanul credincios

Niște oameni necredincioși, vrând să-și bată joc de un cioban care credea în Dumnezeu,
l-au întrebat:
- Arată-ne pe Dumnezeu, și vom crede și noi.
Atunci ciobanul le-a zis:
- Uitați-vă în soare.
Oamenii cercară, dar, firește, nu putură. Ziseră:
-Nu putem...
Ciobanul le zise:
- Apoi dacă voi nu puteți să priviți în soare, cum veți putea, oare, să vă uitați la
Dumnezeu, Cel ce-a făcut soarele, pământul și toate celelalte?...

5 iulie

Firea celui stăpânit de invidie

Odată, un împărat a voit să ispitească firea celui invidios. I-a chemat la el pe un invidios
și pe un iubitor de bani și le-a zis: "Poruncesc să cereți de la mine orice veți voi și eu vă voi da
cu plăcere. Dar să știți că celui ce va cere în urmă, îi voi da îndoit cât va cere cel dintâi. Hai,
cine cere întai?"
Văzând împăratul că se ceartă multă vreme nevoind nici unul să ceară întâi, a poruncit
invidiosului să ceară primul. Acesta, atunci, de necaz că va lua celălalt îndoit, a cerut să i se
scoată un ochi, ca celuilalt să i se scoată amândoi.

6 iulie
 Cerb și melc

”Oamenii – zicea un vestit predicator – călăresc pe cerbi și pe melci când e vorba de

calea ce duce la cer.”
Potrivită vorbă! Omul e cerb iute în lucrurile cele trecătoare, dar în lucrul Domnului e
un melc ce abia se târâie.

7 iulie

Cum să ne scăpăm de defecte?

Unii ar vrea să fie mai buni, dar să se facă buni numaidecât. N-au răbdare. Bunătatea se
câștigă încetul cu încetul, prin răbdare. Următoarea pildă ne arată cum trebuie să lucrăm
pentru desăvârșirea noastră:
Un tiran, învingând pe dușmanul său, îl închise într-un turn foarte înalt, de unde nu
putea scăpa nicicum. Ce se gândi el? Își lăsă părul să-i crească lung. Apoi și-l tăie și legă un fir
de altul până ce se făcu un fir care ajunse până la pământ.Un prieten al său legă de firul de păr
un fir de mătase. Cel închis trase firul de mătase sus. Apoi, cel de jos legă de firul de mătase o
ață subțire, de aceasta legă apoi o sfoară, și în sfârșit de sfoară legă o funie. Cel închis în turn
se putea coborî acum pe funie și așa scăpă din închisoare.
Nici noi nu putem scăpa de tirania patimilor noastre decât în acest fel: scăpându-ne de
ele încetul cu încetul.

8 iulie

Un morar care sărăcește

Doi morari erau rude și vecini. Unul nu câștiga aproape nimic, pe când celuilalt îi
mergea foarte bine. Într-o zi morarul cel sărac îi spuse celuilalt:
-Nu știu cum se face că tu te îmbogățești necontenit, pe când afacerile mele merg din rău
în mai rău.
Celălalt îi zise:
-Moara ta are un mare defect.
-Ce fel de defect? Întrebă săracul.
-Merge și duminica. Adu-ți aminte de pedepsele cu care amenință Dumnezeu pe cei care
necinstesc duminica.
9 iulie

Cel ce înjură vrea să-i facă rău lui Dumnezeu

Trecând împăratul Ruprecht prin orașul Speier, se prezentă o delegație de orășeni

înaintea lui, rugându-l să-i elibereze pe mai mulți închiși, îndeosebi pe un cetățean bogat.
Împăratul întrebă ce crimă a făcut acesta. I s-a răspuns că a înjurat de mai multe ori. Atunci
împăratul răspunse: ”Toți cei închiși să fie eliberați, în afară de cel care a înjurat. Primii au
făcut rău numai oamenilor pe când acesta l-a înjurat pe însuși Dumnezeu”.

10 iulie

Hăul cel adânc

Un om veșnic nemulțumit de sine și de ceilalți, bombănea mereu împotriva lui Dumnezeu,

spunând:
-Dar oare cine o fi hotărât că fiecare trebuie să-și poarte crucea? Se poate oare să nu
existe nici o cale de a scăpa de ea? Eu chiar m-am săturat de greutățile mele de zi cu zi!
Dumnezeu îi răspunse omului nostru printr-un vis.
Astfel, el văzu că viața oamenilor pe pământ se asemăna cu o nesfârșită proceșiune.
Fiecare umbla purtându-și crucea în spate – încetișor, dar fără întrerupere, pas cu pas.
În cortegiul fără de sfârșit se afla și el și înainta cu greu purtându-și propria cruce. Își
dădu seama că aceasta era cam lungă; din această pricină îi era atât de greu să meargă înainte.
”Ar fi de ajuns să o scurtez doar puțin și nu m-aș mai chinuiîntr-atât”, își spuse el.
Se așeză pe o piatră de la marginea drumului și, cu o tăietură hotărâtă, scurtă cu o
palmă bună crucea sa. Când porni din nou, își dădu seama că acum putea umbla mai simplu și
mai ușor. Și fără a se obosi prea tare, ajunse pe la mijlocul acelui șir de oameni.
Dar acolo era un hău adânc: o crăpătură largă în pământ, dincolo de care părea că
începe ”ținutul fericirii veșnice”. Ce se putea vedea dincolo de acel hău era raiul pe pământ.
Dar nu erau poduri și nici punți pe unde s-ar fi putut trece dincolo. Oamenii totuși
treceau ușor.
Fiecare își lua crucea de pe spate, o așeza peste hău și trecea pășind pe ea.
Crucile păreau potrivite ca lungime: erau la fel de lungi pe cât era de lată gura hăului.
Cu toții trecură. Numai el nu. Doar își scurtase crucea și acum aceasta nu mai era
îndeajuns de lungă pentru a ajunge de partea cealaltă a hăului. Se apucă de plâns, disperat:
”Ah, dacă aș fi știut…”
Dar acum era prea târziu și să se plângă nu-i era de nici un folos.

11 iulie
 Testamentul lui Alexandru Macedon

Când era pe patul morții, Alexandru Macedon a lăsat cu limbă de moarte să fie astfel
așezat în sicriu, ca mâinile să-i rămână afară.
”Vreau – a răspuns împăratul cel care nu se săturase niciodată de prăzi și comori – să
vadă toată lumea că mă duc cu mâinile goale din această lume”.

12 iulie

Struțul, găina și vulturul

Trei păsări care au aripi: struțul, găina și vulturul; dar câtă deosebire este în zborul
lor!
Struțul are aripi, dar nu zboară niciodată. El își folosește aripile pentru a-și iuți mersul.
Găina zboară, dar numai din când în când și numai zboruri mici și scurte.
Însă vulturul zboară la înălțime! Cu aripile sale mari se ridică mereu în
înălțimile cerului.
Așa sunt și rugăciunile oamenilor. Sunt oameni în chipul struțului, care
nu folosesc niciodată "aripile" rugăciunii. Au "aripi", dar nu ”zboară”. Aceștia nu se ridică
niciodată pe aripile rugăciunii la Dumnezeu; ei nu cunosc măreția desprinderii de lucrurile
pământești prin zborul rugăciunii.
Sunt alții, asemenea găinii, care folosesc din când în când "aripile"
rugăciunii. Când le folosesc, fac "zboruri" scurte și mai ales împinși de vreo nevoie. Astfel de
oameni se roagă fără să se desprindă prea mult de pământ. Se roagă mai mult din obișnuință.
Cei ce se roagă cu adevărat se aseamănă cu vulturul. Ei se roagă
cu putere. Când își desfac "aripile" rugăciunii, se desprind de lucrurile pământești și se înalță în
slăvile ceresti. Le place măreția înălțării spre cele cerești.

13 iulie

Ariciul și iepurele

Un arici rugă pe un iepure să-l găzduiască puțin în cuibul său.

-Fii bun, lasă-mă puțin în cuibul tău – zise ariciul - căci sunt cam bolnav și îți voi fi
recunoscător!
Iepurele se învoi, dar, pe urmă, ce s-a întâmplat? Ariciul a început să-l împungă pe
iepure cu acele lui și l-a tot împuns și depărtat, până l-a scos afară cu totul.
Așa se întâmplă și în lumea noastră cea sufletească.
 Când lăsăm păcatul să intre în inima și viața noastră, el omoară, rând pe rând, toate
simțurile cele sufletești ale omului, până când, în sfârșit, rămâne el singur stăpân și tiran.

14 iulie

S-a făcut singur

Un om care nu credea în Dumnezeu, avea totdeauna obiceiul să spună că soarele, luna,

pământul și lumea întreagă s-au făcut ele singure.
Într-o zi, s-a dus la un vecin, care, spre deosebire de el, credea în Dumnezeu.
Necredinciosul a văzut pe unul din pereții casei un covor prea frumos. A întrebat atunci pe
vecin:
- Cine a făcut covorul acesta?
Gazda îi răspunse liniștit:
- Nimeni.
- Cum așa nimeni?
Omul îi răspunse liniștit:
- Uite-așa: eu m-am trezit cu el pe perete, cum îl vezi, el s-a făcut singur, el s-a urcat pe
perete, el singur.
Necredinciosul s-a supărat:
- Vorbești într-aiurea, vecine!
- Ba nu vorbesc de loc într-aiurea. Dumneata îmi tot spui că nu-i Dumnezeu, și că
soarele, pământul și celelalte toate s-au făcut ele singure. Dacă e așa, atunci și dumneata
trebuie să mă crezi pe mine. De ce te-aș crede numai eu, iar dumneata pe mine nu?...

15 iulie

Pata neagră

Odată, un învățător făcu o pată neagră în centrul unei foi de hârtie albă și apoi o arătă
elevilor.
”Ce vedeți?”, întrebă.
”O pată neagră!”, răspunseră în cor.
”Ați văzut cu toții micuța pată neagră care este mică, mică”, reluă învățătorul, ”dar
nimeni nu a văzut marea foaie albă”.
Vedem doar lumea, dar nu vedem pe Creatorul ei, pe Dumnezeu.

16 iulie
 ”Adame, de ce ai greșit?”

Într-un sat, departe, un ţăran şi femeia sa aveau grijă de mica lor grădină. Omul se tot
plângea şi zicea:
- Of, Adame de ce ai greşit, că de nu ai fi greşit tu, n-ar mai fi trebuit ca astăzi noi să ne
câştigăm pâinea în sudoarea frunţii. Într-o zi, trecând pe lângă casa lui un boier îi aude plânsul,
vine către el şi-i zice:
- De ce te plângi, omule? Iar omul nostru îi spune păsul său.
Boierul, atunci, îi face omului nostru o invitaţie la masa sa. Vine omul nostru împreună
cu soţia la masa boierului - o masă deosebit de îmbelşugată, cu tot felul de bunătăţi.
Zice boierul:
- Din toate aceste bunătăţi puteţi mânca, dar acest vas din mijlocul mesei să nu-1
deschideţi. Şi boierul plecă.
Plin de curiozitate cei doi se gândeau numai la vasul cu pricina.
- Ce-o fi în vasul acesta? zice femeia. Hai să vedem!
- Cum să vedem, măi femeie? Ai văzut ce-a zis boierul, că nu avem voie.
Nu trecu mult timp, că iarăşi zise femeia:
- Hai, bărbate, să ne uităm, dacă nu vrei înseamnă că nu mă iubeşti.
- Bine, femeie, zise omul.
Nu ridică femeia bine capacul de la vasul de pe masă că din el a şi ieşit un şoricel.
Procese de conştiinţă pentru cei doi, că vai ce-i vor spune boierului când acesta se va
întoarce.
Se întoarce boierul, vede vasul desfăcut şi zice:
- Tot felul de bunătăţi v-am pus înainte şi o singură poruncă v-am dat, dar n-aţi
îndeplinit-o. Aşadar, nu mai daţi vina pe Adam, pentru că oricare dintre noi ar fi făcut la fel.

17 iulie

Semnalul

După o furtună cumplită, agățându-se de resturile bărcii în care călătorea, un biet

naufragiat ajunse pe plaja unei insulițe pustii.
Bietul om începu să se roage. Din toate puterile, îi cerea lui Dumnezeu să-l salveze și în
fiecare zi scruta orizontul în așteptarea unui ajutor.
După câteva zile, se organiză. Cu multă trudă și sudoare își făcu câteva unelte pentru
agricultură și vânătoare, reuși să aprindă focul, își construi o colibă și un parapet împotriva
vânturilor năpraznice.
Trecură câteva luni. Bietul om continua să se roage, dar la orizont nu se arăta nici un
vas. Într-o zi, o pală de vânt deasupra focului, suflă flăcările care atinseră adăpostul
naufragiului. Cât ai clipi, totul luă foc. Nori groși de fum se ridicară spre cer. Toată truda de
luni de zile, se prefăcu în scrum în câteva secunde.
 După ce încercă în zadar să salveze câte ceva, naufragiatul se aruncă plângând pe nisip.
”De ce Doamne? De ce și asta?”.
La câteva ore, un vas mare acostă în apropierea insulei și veniră să-l ia cu o barcă.
”Dar cum de-ați știut că eram aici?”, întrebă naufragiatul căruia nu-i venea să-și
creadă ochilor.
”Am văzut semnalele de fum”, îi răspunseră.
Greutățile tale de azi sunt semnale de fum pentru bucuriile de mâine. Dumnezeu va veni
să te salveze.

18 iulie

Ceea ce se vede

Un preot vorbea despre credință și despre religie cu un prieten care se declara total ateu
și indiferent.
”Ești un om bun și un prieten drag. De ce nu te hotărăști să devii creștin?”, îl întrebă
preotul.
”Pentru că dacă a fi creștin este ceea ce-mi spui tu, nu am putere să o fac. Iar dacă e
ceea ce văd în jur, nu mă interesează deloc.”

19 iulie

Stăpânul

Un tânăr bogat și foarte ambițios îi ceru ajutorul unui învățat pentru a deveni cu
adevărat mare. Maestrul îi dădu o sarcină ciudată: ”Străbate ținutul și plătește oamenii pentru
a te ocărî. Fă aceasta timp de un an.”
Tânărul începu să străbată drumurile satelor și orașelor împărțind bani pentru a fi
insultat cu cele mai grele și mai felurite ocări. Toți îl luau drept nebun.
Anul împlinit, tânărul se întoarse la maestru care-i spuse: ”Acum poți merge la Atena.”
Tânărul ajunse la porțile cetății. La intrare, stătea un personaj ciudat care-i insulta îngrozitor
pe toți cei care intrau în cetate. Cei insultați își ieșeau din fire, răspundeau, amenințau,
spumegau de mânie.
Tânărul nostru izbucni însă în hohote de râs: ”Și când te gândești că timp de un an am
plătit lumea să-mi facă ceea ce faci tu!”
Celălalt deveni serios și-i spuse: ”Intră, cetatea îți aparține!”
Cel care se stăpânește pe sine va ajunge să stăpânească lumea.

20 iulie
 Lingurița

O bătrânică, pe patul de spital, vorbea senină cu preotul care venise s-o viziteze.
”Domnul mi-a dat o viață foarte frumoasă. Sunt gata să plec.”
”Știu”, șopti preotul.
”Aș avea însă o ultimă dorință: când mă vor înmormânta, vreau să mi se pună în mână o
linguriță.”
”O linguriță?” Preotul se arătă de-a dreptul surprins.
”Dar de ce vrei să fii înmormântată cu o linguriță în mână?”
”Întotdeauna mi-a plăcut să iau parte la cinele și ospețele din parohie. Iar când
ajungeam la locul meu, mă uitam repede dacă lângă farfurie era așezată lingurița. Și știți ce
însemna aceasta? Că la sfârșit va veni prăjitura și înghețata.”
”Și?”
”Înseamnă că ce era mai bun venea la sfârșit! Și tocmai aceasta vreau să spun la
înmormântarea mea. Când va trece pe lângă sicriul meu, lumea se va întreba:”De ce acea
linguriță?” Vreau ca dumneavoastră să le răspundeți că am lingurița în mână pentru că ceea ce
este mai bun de-abia acum urmează.”

21 iulie

Abuzul încrederii în Dumnezeu

Un păgân voia să se răzbune crud pe un creștin, pe care-l ura.Îi puse pumnalul la gât și-i
spuse că îl omoară dacă nu se leapădă de Dumnezeu. Creștinul își zise că Dumnezeu e bun și îi
va ierta păcatul, după ce se va mărturisi, deci se lepădă de credință. Dar abia spuse că se
leapădă și păgânul îl și ucise cu pumnalul spunându-i: ”Acum știu că m-am răzbunat pentru că
nu pierzi numai viața trupului, ci și pe cea a sufletului.”
Nimic nu este atât de primejdios ca încrederea oarbă a celui ce face păcate, în mila lui
Dumnezeu.

22 iulie

”Ai încercat și cu cărbunii cei aprinși?”

O femeie se plângea preotului duhovnic că nu poate domoli nicicum vrăjmășia unei

vecine. A încercat – zicea ea – cu multe cele, dar în zadar.
-Cu cărbunii cei aprinși ai încercat? o întrebă preotul.
-Până la cărbuni încă n-am ajuns. Am încercat numai cu niște apă fierbinte.
 -Stai, că nu ne înțelegem bine! grăi preotul. Eu nu spun să opărești pe vecina ta sau să-i
dai foc, ci, uite, este vorba despre cărbunii cei aprinși despre care Sfântul Apostol Pavel scrie:
”Nu întoarceți nimănui rău pentru rău. Dimpitrivă, dacă îi este foame vrăjmașului tău, dă-i să
mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea! Căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinși pe
capul lui” (Romani 12,17-21).
Ia încearcă și cu „cărbunii” aceștia și o să vezi că vei avea izbândă!

23 iulie

Chiar de nu ești vinovat, cere iertare

Un sătean era certat cu altul. Diavolul îi puse în minte gândul să ucidă pe cel cu care se
dușmănea.
Celălalt, care era un om credincios, când se duse la spovedit, spuse părintelui despre
această vrăjmășie.
Preotul îl sfătui, că nu va putea să se împărtășească decât numai dacă se împacă cu
dușmanul său.
Omul merse atunci la cel cu care era certat, și-i zise:
- Iată, prietene, am venit să-ți cer iertare și să mă împac cu tine; că vin Sfintele Paști și
aș vrea să mă împărtășesc.
Celălalt îi răspunse:
- Bine ai făcut c-ai venit, că uite am să-ți spun că de trei ori te-am pândit la loc dosnic să
te omor. Mulțumesc lui Dumnezeu c-ai venit și m-ai ferit astfel de mare păcat. Cu sufletul plin de
dragoste, cei doi săteni își dădură mâna, și de atunci rămaseră prieteni buni.

24 iulie

Căldura uitării

Doi prieteni vorbeau:

- Eu - zicea unul - zadarnic încerc să-mi capăt pacea, iertând pe cei ce mi-au greșit.
- Dacă nu-ți capeți pacea iertând, - răspunse celălalt - înseamnă că nu ai iertat.
- Ba da - eu am iertat adesea, dar n-am căpătat pacea...
- Prietene, repet: iertarea astfel dată, fără îndoială că n-a fost bună.
- Ce-i lipsește?
- Să-ți spun eu, prietene dragă, ce-i lipsește. Adeseori, iarna, soarele bate în plin. Lumina
lui e strălucitoare, dar el nu poate încălzi. Îi lipsește căldura. Stai sub strălucirea lui și îngheți.
Tot asemenea, iubite prietene, este și cu iertarea. Ca ea să aducă în suflet pacea pe care o
dorești, îi trebuie căldura uitării. Dacă iertăm fără să uităm, această iertare nu este iertare, ci
doar o simplă vorbă. Numai uitând, iertăm cu adevărat…
25 iulie

Nu-ți face sufletul, cuib al ispitei

Un tânăr se plângea duhovnicului său, spunându-i:

- Părinte, sunt necontenit ispitit de poftele trupești, și mare mi-e tulburarea.
Ca să-l liniștească, preotul îi zise:
- Fiul meu, dacă o pasăre zboară pe deasupra casei tale, n-o poți opri, și nici vreun rău
nu-ți poate face. Ci numai dacă vrea să-și facă cuib la tine, e primejdie și trebuie s-o alungi. Așa
este și cu ispitele trupului, dragul meu. Câtă vreme ele nu pot prinde sălaș în sufletul tău, nu ai
de ce să fii îngrijorat. Fii așadar strajă întru aceasta la ușa sufletului și nu le primi.

26 iulie

Căldura focului

În timpul Sfintei Spovedanii, un tânăr 1-a întrebat pe duhovnicul său:

- Părinte, îmi simt sufletul greu de păcate. Cum pot să fiu iarăşi liniştit, când ştiu că am
greşit?
- Fiule, omul nu trebuie să-şi piardă niciodată speranţa. Chiar dacă am păcătuit,
Dumnezeu ne va ierta greşelile, dar cu o condiţie: să ne căim. Să ne căim cu sinceritate, din
suflet. O să-ţi dau un exemplu. Afară este iarnă grea, gerul este mare. Du-te şi adu-mi un ţurţure
de gheaţă.
Când tânărul s-a întors ţinând bucata de gheaţa în mână, părintele a luat-o şi a aruncat-o
în sobă, unde țurțurele a început imediat să se topească la căldura focului.
- Ai văzut gheaţa pe care ai luat-o de afară?! Era aşa de la începutul iernii şi tot aşa ar
mai fi rămas, oricât ar fi stat în frig. Dar acum, că ai adus-o înăuntru, vezi cum a început să se
topească? Devine iarăşi apă curată şi folositoare. Cât era îngheţată nu era bună de nimic.
La fel este şi sufletul, atunci când îngheaţă de atâtea păcate. Dar dacă te căieşti sincer,
căldura rugăciunii tale şi harul Domnului topesc tot ce-i rău şi-ţi aduc viaţă şi linişte în suflet.
- Priveşte pomii de afară, i-a mai spus părintele. Sunt îngheţaţi de ger, dar, la primăvară,
soarele îi va încălzi şi iarăşi se vor trezi la viaţă.
La fel să ai şi tu răbdare şi încredere în bunătatea şi mila lui Dumnezeu şi să te căieşti din
suflet, fiindcă aşa cum căldura focului topeşte gheaţa, la fel căinţa sinceră vindecă sufletul
bolnav de păcate.

27 iulie
 Napoleon

Referindu-se la Iisus Hristos, Napoleon spunea: „Nici un om, oricât de mare ar fi fost, n-
a fost iubit decât atâta timp cât a trăit. Astăzi cine-l iubește pe Cezar? Pe Alexandru? Nu,
oamenii mari nu sunt iubiți. Iisus Hristos singur e iubit. Eu sunt om. Hristos nu e om. Iată de ce
după 18 veacuri Iisus e iubit încă.”

28 iulie

Aici se vinde înțelepciune!

Diogene cinicul deschise într-o piață din Atena o prăvălie, deasupra căreia se putea citi
această inscripție: „Aici se vinde înțelepciune!”. Un bogat din oraș își trimise un servitor să-I
cumpere înțelepciune cu o sumă de bani. Diogene luă banii și scrise această maximă: „În toate
lucrurile gândește-te la sfârșit!” , care i se păru atât de înțeleaptă bogatului, încât o scrise pe
peretele casei sale cu litere de aur.
Fără a vă costa nimic, puteți înscrie în inimile voastre aceste cuvinte: „Adu-ți aminte de
cele din urmă ale tale și în veci nu vei păcătui.”

29 iulie

Mormântul, iată ce-i trebuie omului

O legendă rusească spune următoarele: „Un țăran trăia fericit. Nu era bogat, dar avea
tot ce-i trebuia. Într-o zi însă auzi că în țara baskirilor se găsește pământ destul, încă necultivat.
În ținutul acela era obiceiul că orice om, care plătea șefului baskirilor o căciulă plină de ruble,
primea atâta pământ, cât putea înconjura într-o zi.
Omul nostru nu mai avea liniște. Vându tot ce avu și câștigă o căciulă de ruble. După un
drum lung ajunse la căpetenia baskirilor.
Căpetenia îi făgădui pământul, dar îi zise: „Dacă nu te vei întoarce înainte de apusul
soarelui și vei întârzia numai un minut, îți vei pierde și banii și pământul”.
Plin de veselie, țăranul începu drumul dis-de-dimineață. Cât de frumos era ținutul! Tot
avea să fie a lui. Aici va semăna grâu, dincolo fasole etc..
 Omul se tot ducea. Era la amiază. Ar fi fost timpul să se întoarcă. Dar văzu o bucată de
pământ și mai frumoasă. Nu se îndura să o lase. Dar bucata de pământ era mai mare decât
crezuse. Voi alerga mai tare, își zise.
În sfârșit, ajunse la capăt și începu drumul înapoi. Văzu că soarele se apropie de orizont.
Începu a merge mai repede. I se părea că șeful baskirilor îi face semn din depărtare. Și încă mai
era și de urcat. Întoarcerea era grea. Țăranul începu să fugă. Soarele cobora în grabă. Dacă aș
putea ajunge la timp, își zise. Alergă, dar căzu. Soarele atingea orizontul. Ochii țăranului se
întunecară: „Pământ, bani, viață, totul e pierdut.” Își adună ultimele forțe, se ridică cu greu. Nu
se mai vedea din soare decât un punct mic de tot. Razele lui cădeau peste rublele din căciulă.
Aurul strălucea… Nu, nu, își zicea, nu trebuie să-l pierd. Nu mai avea decât 20 de metri, apoi
10, apoi 5. Dar soarele coborî și dispăru. Țăranul căzuse cât era de lung pe pământ. Sângele îi
țâșnea din ochi. Tresări și muri.
Căpetenia baskirilor dădu unui servitor o lopată, zicându-i: „Sapă un mormânt de 2
metri lungime și de 1 lățime. E de ajuns pentru un om.”
Da, atâta pământ e tocmai de ajuns pentru un om!

30 iulie

Bolnavii leneși

Medicul Toma Eschius povestește un fapt interesant, petrecut în Augsburg: Mai mulți
bolnavi ajunseră cerșetori și cereau mila tuturor. Un om bogat le făgădui că îi va ajuta să se
vindece. Dar cerșetorii bolnavi nu voiră, căci socoteau, că dacă vor fi vindecați vor trebui să
lucreze și ei erau leneși, le plăcea mai bine să cerșească.
Mulți păcătoși urmează pilda acestora. Nu vor să scape de bolile sufletești și refuză
îndemnurile Sfântului Duh. Păcatul împotriva Duhului Sfânt nu se iartă niciodată, nu pentru că
Dumnezeu n-ar fi bun, ci pentru că păcătosul nu se întoarce.

31 iulie

Rămpșagul lui Xantos

Înșeleptul Esop era servitor la Xantos, filozoful. Într-o zi, Xantos făcu ospăț și chef mare
cu prietenii săi. În toiul chefului, Esop începu a predica despre răutățile beției, spunând că
băutura are trei grade: plăcerea, beția, furia. Toți începură a râde de Esop și își băteau joc de
el. Xantos se îmbătă așa de rău, că, în toiul beției, începu a se lăuda că el va bea marea întreagă
și, stăruind în prostia asta, puse chiar și rămășag pe casa și averea lui întreagă.
În cealaltă zi, Xantos, înțelegând ce prostie făcuse, se umplu de îngrijorare și începu a-l
ruga pe Esop să-l scape cumva din această încurcătură. Esop se gândi puțin și apoi zise:
-Nu te teme Xantos! Te voi învăța eu cum să scapi, dar de altă dată să nu te mai îmbeți!
 Sosind ziua rămășagului, se adună mulțime mare de popor la marginea mării, să râdă de
Xantos. Dar Xantos – învățat de Esop – astfel grăi:
-Oameni buni! E adevărat că eu m-am lăudat și am pus rămășag să beau marea
întreagă, dar nu a fost vorba ca să beau și râurile care se varsă în mare. Cei cu rămășagul să
poftească a opri mai întâi râurile și apoi eu îndată voi goli marea de apă…
Poporul rămase uimit de această înțeleaptă scăpare a lui Xantos și începu a râde acum
de cei care așteptau dobândirea rămășagului. Xantos mulțumi călduros lui Esop pentru
învățătură și din acea zi nu s-a mai îmbătat.

1 august

Nu-mi lua ce nu-mi poți da!

Despre Alexandru Macedon se spune că s-a dus odată, împreună cu suita lui, să-l
cerceteze pe Diogene, vestitul filozof din vremea vechilor greci.
Acest Diogene trăia o viață de pustnic, locuința și casa lui fiind un butoi.
Când a ajuns Alexandru Macedon cu suita în fața lui, i-a zis împăratul:
-Cere de la mine, Diogene, orice și îți voi da!
-Nu-mi lua ce nu-mi poți da! i-a răspuns Diogene.
Alexandru Macedon se așezase în calea soarelui și făcuse umbră. De aceea, Diogene i-a
cerut să nu-i ia ce nu-i poate da: lumina soarelui.
Ce înțeles adânc este în această veche istorioară!
Așa-zisa „cultură” și „civilizație” umblă să-ți ia ceea ce nu-ți poate da: pe Soarele-
Hristos.

2 august

De ce le merge „bine” celor răi?

Când cineva e bolnav, doctorul nu cruță medicamentele, oricât de amare ar fi. Și, pe
lângă aceasta, se dau bolnavului și fel de fel de opreliști de mâncăruri și băuturi (așa-numita
„dietă”). Și bolnavul nu se supără, căci e vorba de viața și sănătatea lui.
În chipul acesta sunt cei credincioși, pe care Doctorul cel Ceresc îi apără de boala
păcatului, de boala pieirii sufletești, prin „medicamente”; prin fel de fel de necazuri și încercări.
Dar sunt și altfel de bolnavi, care nu mai pot fi salvați. Pe aceștia medicul nu-i mai supără cu
medicamente. Ci se apleacă spre cei ai casei și le șoptește: „Bolnavul e pierdut!...Nu-l mai
chinuiți cu medicamente și diete… Dați-i să mănânce și să bea tot ce poftește, căci și așa e
pierdut!”.
 În chipul acesta, sunt cei necredincioși, cărora le merge „bine”. Dar „binele” lor e
șoapta medicului: „Lăsați-l să mănânce tot ce-i poftește inima, căci și așa e pierdut!...Lăsați-l să
guste din toate plăcerile lumii, căci și așa mântuirea lui e pierdută!”
Cea mai mare nenorocire pentru un om este când se tăvălește în păcate și îi merge
„bine”; când Dumnezeu nu se mai ocupă de el; când Doctorul cel Ceresc îl lasă „să bea și să
mănânce” tot ce-i poftește inima.

3 august

Câinii și iepurele

Câinele aleargă după iepure. Îi simte mirosul. Aleargă, cu gândul la carnea lui. Asudă,
în nădejdea că, pe urmă, se va ospăta din carnea lui. Dar, în momentul când prinde iepurele,
hop! – intervine vânătorul cu aspra poruncă: „Nu te atinge!... Iepurele este al meu, numai
alergatul a fost al tău! Și bietul câine se linge pe bot. A alergat în zadar.
Așa e și cu lumea și cu desfătările ei. Aleargă omul, asudă, strânge mereu avuții, cu
gândul că, pe urmă, va putea zice: „Suflete, ai de toate; bea, mănâncă și te veselește!”
Dar, pe când e gata de mâncare, sosește diavolul cu moartea și îi strigă: „Stai pe loc!...
Iepurele este al nostru… Al tău a fost numai alergatul…”.
Și omul, nebunul, vede numai atunci că a alergat în zadar. Dar atunci e prea târziu, e
prea târziu!...

4 august

Mort sau viu?

Într-o zi de vară, nepotul unui cunoscut om de știință, se duce la bunicul său. În mâna pe
care o ținea ascunsă la spate, băiatul strângea o păsărică pe care o prinsese în grădină.
Cu ochii plini de o răutăcioasă șiretenie îl întrebă pe bunicul: „Canarul pe care îl am în
mână e mort sau viu?”
„Mort” răspunse bunicul.
Băiatul își deschise mâna și râzând lăsă liber canarul care își luă imediat zborul.
„Ai greșit!” spuse râzând.
Dacă bunicul ar fi răspuns: „Vie”, băiețelul ar fi strâns mai tare pumnul și ar fi sufocat
păsărica.
Bunicul îl privi pe nepotul său și îi spuse: „Vezi tu, răspunsul era în mâna ta!”.
Moartea și viața de veci sunt în mâinile noastre. Chiar și alegerile cele mai mici și simple
pe care le facem astăzi vor determina destinul nostru etern.
5 august

Liniuța

Cioplitorul de pietre funerare ridică dalta și spuse: „Am terminat!”

Bărbatul examină piatra, fotografia tatălui, cele două date 1921 și 2009 separate de o
liniuță de câțiva centimetri. Apoi spuse clătinând din cap: „Nu știu cum să vă spun, dar mi se
pare atât de puțin. Vedeți, tatăl meu a avut o viață plină, lungă, cu aventuri. Aș vrea să se poată
intui cumva copilăria sa într-o familie numeroasă, pășunile cu iarbă din belșug și cu animale
multe, muncile grele, mulțumirea pentru o recoltă bună, grijile pentru furtunile de vară, seceta...
Apoi războiul, uniformele, convoaiele militare, rana, evadarea dintr-o tabără de deținuți,
întâlnirea cu mama mea...
Copiii care se nasc, cresc, se căsătoresc, nepoții care vin unul după altul...
Iar apoi bătrânețea senină, boala desigur, dar și afecțiunea, iubirea, entuziasmul,
pasiunea, zilele lungi de muncă, temerile, grijile, bucuriile...”
Cioplitorul ascultă cu atenție, luă apoi dalta și ciocanul și din câteva lovituri, alungi
liniuța dintre data de naștere și cea a morții cu aproape un centimetru.
Se întoarce spre bărbat și-i spuse: „Așa e mai bine?”...

6 august

Îngerul lui Michelangelo

Se spune că, într-o zi, Michelangelo, plimbându-se într-o curte din Florenţa a văzut un
bloc din marmură acoperit de praf şi pământ. S-a oprit, l-a privit, apoi ca luminat de un fulger
neaşteptat, le-a spus celor ce-l însoţeau: „În această piatră este ascuns un înger; vreau să-l scot
afară!” Şi a început să lucreze cu dalta pentru a modela îngerul pe care l-a întrezărit.
La fel şi voi, sunteţi bucăţi masive de piatră, având încă asupra voastră mult „pământ”,
multe impurutăţi şi multe bucăţi inutile. Însă Dumnezeu Tatăl vă priveşte şi vă spune: „În
această bucată de piatră este ascunsă imaginea Fiului Meu; vreau să o scot afară, ca să
strălucească pentru vecie alături de Mine în cer!”
Dacă aţi simţit şi mai simţiţi încă lovituri de daltă şi veţi vedea căzând din voi
bucăţi de piatră, să nu vă amăgiţi. Să nu continuaţi să vă văicăriţi sau să vă scuzaţi: „Ce-am
făcut rău? De ce mă pedepseşte Dumnezeu?” Să vă străduiţi mai curând, să vă spuneţi vouă
înşivă: „Dumnezeu mă iubeşte şi vrea să formeze în mine imaginea lui Hristos!”
Grăbeşte-te şi colaborează, suflete al meu! Crucea este dalta cu care Dumnezeu îi
modelează pe aleşii Săi. Întotdeauna a făcut aşa!

7 august
 Cuie

Era odată un băiat cu un caracter foarte dificil.

Se aprindea ușor la mânie, era certpreț și arțăgos.
Într-o bună zi, tatăl său îi dădu o pungă de cuie, spunându-i să bată un cui în gardul care
le împrejmuia curtea de fiecare dată când se certa cu cineva.
În prima zi, băiatul bătu o mulțime de cuie.
Cu timpul, a înțeles că era mai ușor să-și controleze mânia decât să bată cuiele și, după
multe săptămâni, într-o seară, îi spuse tatălui său că în ziua aceea nu se certase cu nimeni.
Tatăl îi spuse: „Foarte frumos! Acum scoate din gard un cui de fiecare dată când nu te
cerți cu nimeni”.
Nu trecu mult și băiatul îi putu spune tatălui că scosese toate cuiele.
Tatăl îl luă atunci de mână, îl duse la gard și îi spuse: „Băiatul meu, e foarte bine, dar
uite, gardul e plin de găuri. Lemnul nu va mai fi niciodată ca înainte. Când spui ceva la mânie
persoanelor pe care le iubești le provoci răni asemănătoare cu găurile acestea. Și oricât le-ai
cere scuze, rănile rămân”.

8 august

Nu există păcate mărunte...

Era odată un pustnic atât de îmbunătățit, încât în rugăciune se ridica de la pământ.

Se mulțumea cu foarte puțin, viețuind într-o peșteră săpată în coasta unui munte verde,
de unde își aduna poame pădurețe și rădăcini pentru gustarea de duminică.
-Oare cum aș putea să-l duc în ispită? se întreba fără încetare diavolul.
Îl urmărea, mereu îi era pe urme, îl cântărea din cap până în picioare pentru a-i găsi
punctul vulnerabil, însă nimic. Dădu din picioare, se înfurie, până ce se hotărî să treacă direct la
atac.
I se înfățișă pustnicului care înmuia în apa izvorului o bucată de pâine uscată.
-Ziua bună, îi zice satana. Știi cine sunt?
-Diavolul, răspunse liniștit pustnicul.
-Dumnezeu mi-a îngăduit să te ispitesc. Aș vrea să săvârșești un păcat de moarte.
-Vorbește, zise pustnicul. Te ascult.
-Omoară pe cineva.
-Nu, aceasta nu este cu putință.
-Năpustește-te atunci asupra unei femei.
-Acesta este un lucru animalic și dezgustător. Nu voi face una ca asta niciodată. Pleacă
de aici diavole, nu ai multă închipuire.
-Atunci cel puțin bea un strop de vin. Acesta nici măcar nu este un păcat. Hai, fă-mi pe
plac și nu te voi mai deranja toată viața ta.
Pustnicul oftă:
 -Prea bine. Un strop nu poate face nici un rău.
Pe dată se pomeni în mâini cu o ulcică de vin cu gust proaspăt și înțepător. Bău un strop,
prinse gustul și mai bău unul.
Începu să râdă și să spună:
-Hmm, este nemaipomenit. Apoi continuă să bea, stând în genunchi și începând a se
clătina.
O fată urca pe cărare.
-Ziua bună, omul lui Dumnezeu! zise ea. Ți-am adus niște mare și pâine.
Cu ochii încețoșați, pustnicul o prinse pe fată și o aruncă la pământ. Sărmana strigă cât
o țineau puterile. Tatăl ei, care era la câmp, o auzi și veni după ea. Pustnicul, văzându-l pe om
venind, luă o piatră și îl izbi cu toată puterea.
Când își veni în fire, pustnicul îl văzu zăcând la picioarele sale într-o baltă de sânge.
-Cred că este mort, zise diavolul, făcând pe neștiutorul.
Pustnicul se aruncă la pământ îngenunchind îngrozit:
-Doamne Dumnezeule ce am făcut?
Diavolul răspunse:
-Ai ales din trei rele pe acela mai mărunt. Aceasta te va face să petreci zile în șir în
tovărășia mea.
Și zicând acestea, se îndepărtară. După numai câțiva pași, se opri și, ca și cum s-ar fi
adresat unui vechi tovarăș de drum, zise:
-Ei bine, pustnicule, vii odată?
Nu există rele mărunte; nu există păcate mici...

9 august

Oglinda

-Domnule profesor, care este sensul vieții? întrebă un elev.

Profesorul zise:
-Eram copil pe timpul războiului. Într-o zi, am găsit pe stradă o oglindă. Aceasta este.
Am început să mă joc cu ea și am fost încântat să văd cum puteam cu ajutorul ei să îndrept
reflexul luminii în cele mai întunecoase unghere unde soarele nu ajunge niciodată: găuri adânci,
crăpături, ascunzișuri. Am păstrat aglinda. Devenind bărbat, am înțeles că ceea ce făceam nu
era un simplu joc de copil, ci o prefigurare a ceea ce aș fi putut face în toată viața mea. Eu
însumi sunt o oglindă a lui Dumnezeu. Prin ceea ce am , pot aduce lumină – adevăr, înțelegere,
cunoaștere, bunătate, blândețe – în acunzătorile din inimile oamenilor și să schimb ceva în unii.
Poate că și alții vor face la fel dacă vor vedea aceasta.
După mine, în aceasta constă sensul vieții.

10 august

Profesorul și vâslașul
 Într-o bună zi, unul dintre cei mai mari profesori universitari, candidat la Premiul Nobil
și renumit în întreaga lume, ajunse pe malul unui lac. Ceru unui vâslaș să-l plimbe cu barca sa.
Vâslașul era un om simplu, fără carte. Tot ceea ce știa era rugăciunea „Tatăl nostru”.
-Dumneata știi istorie? îl întrebă profesorul.
-Nu.
-Atunci un sfert din viața dumitale este pierdut. Dar astronomie?
-Nu.
-Atunci jumătate din viața dumitale este pierdută. Poate filosofie?
-Nu.
-Atunci trei sferturi din viața dumitale sunt pierdute.
Dintr-o dată se iscă o înfricoșătoare furtună. În mijlocul lacului, bărcuța era purtată
încoace și încolo, de parcă era o coajă de nucă. Strigând tare, pentru a acoperi urletul furtunii,
vâslașul îl întrebă pe profesor:
-Dumneavoastră știți înota?
-Nu, răspunse acesta.
-Atunci, întreaga dumneavoastră viață este pierdută...
Sunt atâtea căi – în genere frumoase și atrăgătoare – care ne duc la moarte. Calea vieții
este numai una. Aceea a lui Dumnezeu. Să nu pierdem nicicând din vedere ceea ce este cu
adevărat esențial.

11 august

Părinții trebuie să corecteze greșelile copiilor

Regele Franței, Henric al IV-lea, folosea nuiaua și-l lovea pe fiul său, Ludovic al XIII-
lea, când era copil, fără cruțare. Odată lovindu-l mai rău, regina plângea. „Plângi, zise regele,
pentru că sunt sever; vei plânge tu odată pentru severitatea cu care el te va trata pe tine”. Aceste
cuvinte s-au adeverit. Când a ajuns rege, Ludovic al XIII-lea a ținut-o pe mama sa închisă
câteva luni, apoi a alungat-o din palat. Rătăcind din țară în țară, ea a murit de supărare în
Colonia.

12 august

Schimbarea

Înțeleptul Baiazid spunea:

-Atunci când eram tânăr, eram un revoluționar și când mă rugam lui Dumnezeu îi
spuneam doar atât: „Doamne, dă-mi puterea de a schimba lumea”. Atunci când am ajuns la
mijlocul vieții, mi-am dat seama că jumătate din viața mea trecuse fără ca eu să fi schimbat ceva
și de aceea am început să mă rog: „Doamne, dă-mi harul de a-i schimba pe toți aceia de care
mă apropii, fie și numai pe rudele și prietenii mei, și voi fi mulțumit.” Acum, că sunt în vârstă,
iar zilele mele sunt numărate, înțeleg cât de prost am fost. Singura mea rugăciune este acum:
„Doamne, dă-mi harul de a mă schimba eu însumi.” Dacă m-aș fi rugat astfel de la bun început,
nu mi-aș fi risipit viața.
Dacă fiecare s-ar gândi să se schimbe pe sine, întreaga lume s-ar schimba.

13 august

Nemulțumitul

Un om ieșise la scosul cartofilor. Dăduse Dumnezeu o roadă cum rar se mai văzuse.
Cartofii erau adevărați dovleci, unul ca unul de mari și frumoși.
Dar omul de colo suspină: „Uite ce necaz veni pe capul meu!... Nu s-au făcut cartofii cei
mărunți... Ce dau eu acum la porci?”
Așa e omul cel cu credința slabă: veșnic nemulțumit și nemulțumitor Bunului Dumnezeu.

14 august

Vinovatul dovedit

Demult, trăia într-un sat un brutar renumit pentru pâinea sa. Dar, într-o zi, lui i se păru că
sunt cam uşoare bucăţile de unt pe care tocmai le cumpărase de la un ţăran şi le aşeză pe
cântar. Când colo, ce să vezi?! În loc de 1 kg, cât trebuia să aibă o bucată, fiecare cântărea
doar 800 de grame. Supărat foc, omul s-a dus degrabă la judecătorie, spunând că ţăranul înşală
lumea şi cerând, bineînţeles, pedepsirea acestuia.
N-au trecut nici două ceasuri şi ţăranul a fost adus în faţa judecătorului, care l-a
ameninţat:
- Dacă este adevărat ce spune brutarul, că îi înşeli pe oameni la cântar, te bag imediat la
închisoare.
- Să-mi fie iertat - zise ţăranul - dar sunt nevinovat.
- Cum îndrăzneşti să minţi? - sări brutarul. Chiar astăzi am cumpărat aceste
bucăţi de unt de la tine. Domnule judecător, trebuie să-1 închideţi pe acest şarlatan, care a
încercat să mă păcălească!
- Aşa este, omule? - spuse atunci judecătorul. Este untul acesta al tău?
- Al meu este, însă, vedeţi dumneavoastă, eu nu am prea mulţi bani. Mi-
am cumpărat un cântar, dar nu am mai avut bani şi pentru greutăţi, aşa că pun unt pe un braţ al
cântarului, iar pe celălalt pun o pâine de-a brutarului, care - zice el - are 1 kg. Acum, dacă
pâinea brutarului n-a avut 1 kg, eu ce vină am?
 Auzind una ca asta, judecătorul a cântărit imediat o pâine şi, într-
adevăr, aceasta nu avea decât 800 de g. În locul ţăranului, la închisoare a ajuns adevăratul
vinovat, brutarul, care nu doar că înşela oamenii, dar mai dorea şi să fie aspru pedepsit cel care
ar fi făcut exact ca el. Cel ce vrea să înşele, singur se înşală. Chiar dacă nu vede nici un om
greşeala sa, Dumnezeu îi vede păcatul; iar atunci când îl mai descoperă şi oamenii, ruşinea este
cu atât mai mare.

15 august

Ce dai pentru Dumnezeu?

Doi creștini credincioși au plecat să strângă milostenii pentru zidirea unei biserici.
Mergând prin sate și orașe, întâlneau tot felul de oameni. Unii mai buni, alții mai răi. Unii îi
ocărau, alții îi lăudau.          
Ajungând la un gospodar cu stare, ei îi cerură obolul. Omul, fiind necredincios, îi
alungă.
Ei nu se lăsară.
Atunci necredinciosul îi luă la bătaie.
Fără să crâcnească, cei doi creștini suferiră bătaia, după care se întoarseră din nou la
om și-i ziseră:
- Acestea au fost pentru noi și pentru păcatele noastre, dar ce ne dai pentru Dumnezeu?
Biruit de credința lor, necredinciosul le ceru iertare și le dădu ajutor pentru biserică.

16 august

Cercetarea bisericii

-De ce te duci la biserică pentru a te ruga? zise un domn către un creștin care se ducea
la biserică, Dumnezeu este pretutindeni.
Creștinul răspunse:
-Și aerul e plin de vapori de apă peste tot; dar cine vrea să-și potolească setea trebuie să
meargă la fântână.

17 august

Omul nu e stăpân, ci administrator

 Omul nu trebuie să se socotească proprietarul, ci numai administratorul bunurilor din
această lume.
Un călător sărac sosi într-o seară la un palat și ceru să fie găzduit peste noapte. Boierul,
care-l întâlni, îi zise:
-Palatul meu nu e hotel.
-Boierule, îngăduie-mi să-ți pun trei întrebări, zise străinul.
-Spune.
-Cine locuia în acest palat înainte de tine?
-Tatăl meu.
-Și cine locuia înainte de tatăl tău?
-Bunicul meu.
-Și cine va locui aici după tine?
Neștiind ce să-i răspundă boierul, călătorul îi zise:
-Dacă nu locuiești în acest palatdecât pentru un anumit timp și pentru a lăsa locul apoi
altora, spune-mi ești altceva decât un oaspete? Și acest palat e altceva decât un hotel? Nu folosi
așadar prea mulți bani pentru a împodobi această locuință trecătoare. Te sfătuiesc mai bine să-i
ajuți pe cei săraci, pentru ca să-ți găsești un lăcaș veșnic în cer.

18 august

Vai de oamenii nemiloși

Într-o iarnă grea, o nobilă engleză, Lady Grey, se îmbrăcă în haine de cerșetoare și
merse din casă în casă cerșind pentru săraci. Unii i-au dat câte ceva, alții au alungat-o. A doua
zi făcu la palatul ei un prânz și-i invită pe toți cei pe care-i vizitase și le ceru de pomană. În
farfurii a pus fiecăruia ceea ce a dat: unuia o bucată de pâine mucegăită, altuia un cartof, altora
nimic. Numai doi oameni aveau farfuriile pline. Desigur invitații erau foarte curioși să afle
explicația. Lady Grey le-a explicat că au primit de mâncare ceea ce au dat ieri: „Precum vă
purtați cu săracii aici, așa veți fi tratați în cealaltă lume”.

19 august

Adevăratul prieten

Alexandru cel Mare avea pe lângă el un filozof, care nu-i arăta niciodată greșelile.
Împăratul își zise: „Dacă nu vede greșelile ce le fac, e un prost; dacă le vede și nu mi le spune,
e un lingușitor. În amândouă cazurile trebuie îndepărtat”.
20 august

Nu vorbi de defectele altora

Mai mulți străini voiau să viziteze un ospiciu de alienați din Italia. Negăsindu-l pe
portar, un tânăr amabil s-a oferit să-i conducă. Trecând printre nebuni, tânărul explica:
„Vedeți, domnilor, acela de acolo se crede împăratul Rusiei; celălalt se crede mort și îngropat;
acesta crede că are o piatră de moară în cap. Dar cel mai nebun este acel tânăr, care se crede
Fiul lui Dumnezeu. Cu toate acestea nu e nimic; dacă ar fi, aș ști și eu, deoarece eu sunt
Dumnezeu Tatăl”. Numai după aceste cuvinte străinii și-au dat seama că au de-a face cu un
nebun. Acesta cunoștea foarte bine defectele altora, dar pe ale sale și le ignora. Așa face și cel
ce vorbește fără nici o pricină de defectele altora.

21 august

Cămătar vindecat

Petru cel Crud, regele Castiliei, nu se lăsa înșelat. Auzind într-o zi că un bogătaș e
cămătar și că ruinează multă lume, îl aruncă în închisoare. Dădu ordin să nu i se dea de
mâncare decât pâine și apă și acestea numai pe o sumă mare de bani. Zgârcitul, de câte ori i se
cereau sume mari, spunea că mai bine se lasă să moară de foame decât să plătească așa de
mult. Foamea însă nu-l părăsea. Când ceru din nou de mâncare paznicul îi ceru plată dublă.
Zgârcitul n-avu ce face și plăti. La cină i se ceru o sumă enormă pentru o bucată de pâine. În
felul acesta peste puțin timp cămătarul își risipi toată averea. Atunci regele îl chemă la sine și-i
zise: „Cred că ai înțeles cu câtă greutate își câștigă oamenii săraci cele necesare. Să încetezi,
deci, să mai iei camătă. Dacă-mi făgăduiești aceasta, îți redau libertatea, dar, dacă vei lua din
nou camătă, te voi lăsa să mori de foame”. Cămătarul făgădui și se ținu de cuvânt.

22 august

Cumpătarea animalelor

Un servitor avea obiceiul să bea peste măsură și să se îmbete. Într-o zi, după ce a adăpat
caii și voia să-i ducă la grajd, stăpânul său îi spuse: „Du-i să bea încă o dată”. Servitorul se
uită mirat la stăpânul său, dar văzând că vorbește serios, îi duse din nou la apă mormăind. Când
se întoarse stăpânul îl întrebă:
-Au băut?
 -N-au băut, știam eu, că animalele știu cât să bea pentru a-și astâmpăra setea.
-Foarte bine, zise stăpânul, dar tu nu știi. Ia pildă de la cai și bagă de seamă că un om
care bea fără măsură are mai puțină minte decât un animal.

23 august

Sănătatea prețuiește mai mult decât banii

Un tânăr sărac se întâlni cu fostul său învățător: acesta îl întrebă ce mai face.
-Foarte rău, zise tânărul, deoarece eu sunt mai sărac decât Lazăr.
Învățătorul îi spuse, clătinând din cap:
-Nu ești așa de sărac pe cât te crezi deoarece ești sănătos. Apoi luându-l pe tânăr de
mână, îi zise:
-Ai da tu mâna aceasta pentru o mie de galbeni?
-Pentru nimic în lume.
-Ai vrea să-ți vinzi picioarele?
-Nici poveste.
-Dar ochii, urechile, pentru toată bogăția din lume?
-Niciodată.
-Așadar, îi zise învățătorul, nu te plânge, deoarece, având sănătate, ai o comoară, care
întrece toate bogățiile din lume.

24 august

Vina e a ta

Diogene a auzit odată un copil adresând tatălui său cele mai urâte vorbe. În loc să-l
certe pe copil, Diogene se aprolie de tatăl lui și-i dădu o palmă. „A ta e vina”, îi spuse tatălui
care tot nu pricepea.

25 august

Cine nu se roagă?

Într-o zi de târg, un țăran intră să mănânce într-un restaurant aglomerat, acolo unde în
genere lua masa floarea orașului. Țăranul găsi un loc la o masă unde mai erau și alții și îi spuse
chelnerului ce dorește să servească. După ce făcu asta, se închină și rosti o rugăciune.
Comesenii săi îl priviră cu oarecare ironie și curiozitate, iar un tânăr îl întreabă:
-Mereu faceți asta la dumneavoastră acasă? Chiar vă rugați cu toții?
Țăranul, care începuse liniștit să mănânce, răspunse:
-Nu, și la noi mai sunt unii care nu se roagă.
Tânărul întrebă râzând:
-A, da? Și cine sunt aceia?
-Ei bine, continuă țăranul, de pildă vacile mele, măgarul sau porcii...

26 august

Binecuvântarea lui Dumnezeu

Un negustor creștin întâlni un muncitor pe care-l dojeni pentru că lucrează duminica.

Muncitorul se scuză spunând că trebuie să lucreze, altfel nu scapă de sărăcie. Negustorul îi
spuse că tocmai de aceea e sărac, pentru că lucrează duminica. Îi ceru să promită că timp de
șase luni nu va lucra duminica, obligându-se să-i plătească paguba pe care ar suferi-o din
această cauză. Lucrătorul se învoi. După 5 luni negustorul se întoarse și-l întrebă:
-Cât trebuie să-ți plătesc? Câtă pagubă ai avut?
Muncitorul răspunse:
-Nimic. Dimpotrivă, sfințirea duminicii mi-a adus atâtea binecuvântări. Acum 5 luni nu
aveam nimic. Azi am o vacă și-mi merge bine.

27 august

Să iubeşti pe aproapele tău

Un sătean rău şi fără teamă de Dumnezeu, prinzând în fâneaţa sa un cal al vecinului său,
îl lovi şi-i rupsese un picior.
Vecinul, care era un om bun şi credincios, găsi, în altă zi, în ţarina sa, oile celui care-i
lovise calul. I le aduse în curte şi-i zise:
- Iată, vecine, am găsit oile tale în ţarina mea, şi ţi le-am adus.
Săteanul cel rău se ruşină şi-i zise:
- Tu vecine, eşti mai bun ca mine, te rog să mă ierţi …
Biruind dragostea, vecinii se făcură prieteni buni.

28 august

Napoleon și chelnerul
 Împăratul Napoleon și mareșalul Duroc au luat odată dejunul într-o cafenea. Când să
plece nici unul nu avea 14 franci, cât costase dejunul, să plătească. Deoarece voiau să rămână
necunoscuți, au rugat-o pe patroana cafenelei să aștepte câteva minute și îi vor trimite banii.
Patroana însă nu voia să audă de așa ceva și-i amenință că îi va da pe mâna poliției dacă nu vor
plăti îndată. Chelnerul care îi văzu în încurcătură îi spuse patroanei: „Acești străini par a fi
oameni de treabă; plătesc eu pentru ei și, dacă nu îmi vor înapoia banii, să rămân eu în
pagubă.” Plăti, iar împăratul și mareșalul plecară. Peste o oră Duroc s-a întors și a întrebat-o
pe proprietară cât costă restaurantul.
-Nu te privește, zise ea, în orice caz mai mult de 14 franci.
-Spune sincer, zise din nou necunoscutul.
-30.000 franci.
Numaidecât mareșalul îi numără banii și zise:
-Prietenul meu dăruiește acest restaurant cadou chelnerului, pentru că a avut încredere
în noi.
- Și cine era prietenul tău?
-Împăratul.
Dacă un împărat răsplătește în acest fel pe cel ce se încrede în el, cum va răsplăti
Dumnezeu pe cei ce se încred în El?

29 august

Câinele şi pisica

Odată, un om stătea liniştit la masă, ospătându-se cu poftă din felurile pregătite. La

picioare, s-a aşezat câinele său. Uitându-se în ochii omului, câinele îşi spunea:
„Dă, Doamne, să mănânce cu poftă stăpânul meu şi, după ce s-o sătura, să-mi dea şi mie o
bucăţică!”
În acest timp, s-a apropiat şi pisica. Privindu-1 pe om cum mănâncă şi gudurându-se pe
lângă el, îşi spunea în sinea ei:
„Dă, Doamne, să orbească stăpânul meu, doar o clipă, să-i pot fura mâncarea!”
Câinele aştepta să primească tot ce omul s-ar fi îndurat să-i dea, cunoscând bunătatea
stăpânului său. Pisica însă pândea orice moment să poată fura, lăcomia îndemnând-o să nu se
mulţumească cu ceea ce ar fi primit.
Aşa este şi în viaţă. Unii dintre prietenii care ne înconjoară sunt asemenea câinelui, adică
fideli şi devotaţi, răbdători şi sinceri. Alţii însă sunt asemenea pisicii: oricând cu un zâmbet pe
buze, dar mereu cu răutate în suflet, aşteptând doar prilejul să fure şi să profite de pe urma ta.
Când ai în preajma ta prieteni adevăraţi, bucură-te pentru ei şi pentru prietenia voastră;
când vezi însă că de tine se apropie şi cei asemenea pisicii, nu-i goni şi nu te purta cu ei aşa cum
ar merita, ci roagă-te pentru ei şi încearcă, prin bunătatea ta, să îi faci şi pe ei mai buni.

30 august
 Cine este fericit?

Carol al IX-lea, regele Franței, îl întrebă într-o zi pe marele poet Tasso, pe cine
socotește el mai fericit.
Tasso răspunse:
-Dumnezeu.
-Adevărat, răspunse regele, dar după Dumnezeu, cine este mai fericit?
-Este acela care se aseamănă mai mult cu Dumnezeu, adică omul virtuos.

31 august

Răbdarea lui Socrate

Filosoful Socrate avea de soție pe Xantipa, care era foarte nervoasă. Într-o zi, după ce a
fost certat rău de tot, Socrate ieși liniștit și se așeză înaintea ușii. Xantipa, văzându-l așa de
liniștit, deveni și mai furioasă. Luă o găleată cu apă și o aruncă pe el. Socrate rămase și de data
aceasta liniștit și-i zise: "Știam eu că după tunete vine și ploaia."

1 septembrie

Mândrie umilită

Sfântul Efrem, după ce a petrecut multă vreme ca pustnic, întorcându-se în orașul său
Edessa, se ruga lui Dumnezeu să-i trimită pe cineva din oraș în întâmpinarea lui care să fie mai
înțelept decât el. Prima persoană pe care o întâlni a fost o femeie desfrânată. O privi cu dispreț.
Femeia îl privi și ea dojenitor.
-De ce mă privești așa? zise el. Nu-ți este îngăduit să te uiți așa la mine!
Femeia spuse:
-Nu știi tu că femeia a fost creată din bărbat, deci am dreptul să mă uit la tine. Dar
bărbatul a fost făcut din pământ, deci să se uite la pământ.
De atunci, Sfântul Efrem se obișnui să se uite la pământ și să se smerească mai mult.

2 septembrie

Prietenii omului
 Omul are trei prieteni: primul îl părăsește la moarte; al doilea la mormânt; iar al treilea
îl însoțește până la scaunul de judecată al lui Dumnezeu. Care sunt acești trei prieteni? Primul
sunt bunurile pământești, pe care le pierdem la moarte; al doilea, apropiații noștri, rudele, de
care ne despărțim la mormânt; al treilea sunt faptele bune pe care le ducem cu noi înaintea lui
Dumnezeu.

3 septembrie

Numele de creștin

Numai acela e vrednic să poarte numele de creștin, care trăiește ca și Hristos.

Alexandru cel Mare, aflând că un soldat cu numele "Alexandru" nu era prea brav în
război, îl chemă la sine și-i zise: "Tu mă dezonorezi. Dacă vrei să porți numele regelui tău,
imită-i bravurile lui, dacă nu, schimbă-ți numele."
Cine nu trăiește după învățătura lui Hristos, să nu mai poarte numele de creștin.

4 septembrie

Ce-am făcut?

Un credincios, deși era nevinovat a avut de suferit tot felul de prigoane și de calomnii.
Într-o zi îngenunche înaintea icoanei lui Hristos și se plânse: "Doamne, ce-am fãcut pentru a
suferi atâta?" Ca răspuns, auzi un glas ce venea dinspre icoană: "Eu ce-am făcut pentru a suferi
atâta pe cruce? Suferințele tale nu pot fi asemănate cu ale mele: îndură-le cu răbdare." Aceste
cuvinte îl întăriră pe credincios. La fiecare suferință nouă el își îndrepta ochii spre icoană și se
mângâia gândindu-se că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a suferit și suferințele Lui au fost cu
mult mai mari.

5 septembrie

Diavolul adormit

Ispitele, câteodată, sunt un semn bun. Câinii nu latră decât când se apropie persoane
străine; diavolul încă face așa: pe cei păcătoși nu-i ispitește, pentru că sunt ai lui.
 Sfântul Efrem a avut odată un vis foarte instructiv în această privință. I se părea că intră
într-un oraș mare, foarte corupt, iar deasupra porții orașului văzu un diavol ce părea că
doarme. Ieșind din oraș, sfântul ajunse într-un deșert, unde întâlni un călugăr înconjurat de o
legiune de diavoli. Mirat, Sfântul Efrem le spuse:
-Nu vă este rușine? Aici vă năpustiți atâția asupra unui singur om pe când în oraș ați
lăsat pe unul singur, și încă și acela doarme!
-În oraș, ziseră diavolii, lipsa nu e mare. Diavolul de acolo e aproape inutil; aici, însă,
suntem chiar prea puțini, căci omul acesta ne fură multe suflete.
Cine nu mai simte ispite e într-o stare periculoasă...

6 septembrie

Pentru un pahar cu apă

Lisimah, regele Macedoniei, fiind chinuit de sete în timpul unei lupte, se predă împreună
cu întreaga sa armată dușmanului pentru un pahar cu apă. După ce bău apa, Lisimah, zise
suspinând: "Pentru o plăcere atât de scurtă, am pierdut o împărăție." și umplu cu lacrimi
paharul din care băuse apa.
Așa va plânge și păcătosul care-și va da seama ce a pierdut prin plăcerea scurtă a
păcatului.

7 septembrie

Fii înțelept !

Sfântul Varlaam ne povestește că într-o regiune din Grecia era obiceiul să se aleagă în
fiecare an un rege, dar dintre străinii care nu le cunoșteau obiceiurile. Regii aleși astfel
începeau să domnească în plăceri și în bucurii, dar la sfârșitul anului poporul îi detrona și-i
exila pe o insulă pustie, unde mureau de foame. Dar odată, noul ales a fost mai înțelept decât
înaintașii săi. Își câștigă prin daruri și prin favoruri câțiva prieteni care îi descoperiră soarta
ce-l așteaptă. În decursul anului trimise pe insulă alimente, soldați și arme. După un an a fost
exilat și el, ca și ceilalți, pe insulă. Dar el găsi acolo o armată întreagă; se puse în fruntea ei și
se întoarse în capitală. Pedepsi pe cei vinovați și se făcu stăpân peste regiune, domnind timp
îndelungat.
Regii aceia nenorociți, care mureau după un an de domnie, sunt imaginea acelora care
nu se îngrijesc de suflet, nu fac fapte bune, pe care să le trimită înaintea lor în cer. Iar după
moarte nu au nici o faptă bună care să le aducă fericirea.

8 septembrie
 Sufletul este nemuritor

Pe când era pe patul de moarte, Socrate a fost întrebat de prietenul său Criton cum
dorește să fie înmormântat. Socrate îi răspunse: „Prietene, am muncit mult în viață fără rost.
Încă nu ți-am spus că voi pleca de aici sau că voi lăsa ceva în urma mea. Totuși, dacă mă vei
putea ajunge după moarte, mă vei putea îngropa. Dar crede-mă că nimeni nu mă va ajunge după
plecarea mea, căci sufletul e nemuritor și cine-l poate ajunge acolo unde merge? Trupul e
locuința trecătoare. Deci nu e de nici un folos să mă întrebi cum doresc să fie îngroparea.”

9 septembrie

Cel mai mare rău

Sfântul Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului, ajunse în conflict cu

împăratul Arcadie, care era partizan al ereticilor.
Odată, împăratul se sfătui cu sfetnicii săi, cum l-ar putea pedepsi pe acest arhiepiscop,
care are îndrăzneala să se pună de-a curmezișul planurilor sale. Unul dintre sfetnici îi zise:
-Confiscă-i toate averile.
Altul:
-Aruncă-l în închisoare.
Altul:
-Trimite-l în exil.
Altul:
-Ucide-l.
Iar cel din urmă zise:
-Cu toții greșiți, nici unul din aceste mijloace nu vor fi socotite de arhiepiscop ca fiind
pedepse; cunosc un singur mijloc de a-l face nefericit: siliți-l să păcătuiască. Arhiepiscopul
acesta nu se teme de nimic, în afară de păcat.

10 septembrie

Timpul

1440 de minute.
Acesta este numărul minutelor dintr-o zi. Câte minute din acestea le dăm lui Dumnezeu?
O revistă franceză, ”Enciclopedia vieții practice”, face socoteala cum își petrece un om
o viață de 70 de ani. Iată cum:
 3 ani învață;
8 ani se distrează;
7 ani se gătește;
6 ani mănâncă;
5 ani umblă;
3 ani vorbește;
11 ani lucrează;
3 ani citește;
34 ani doarme.
Atâta e totul. Nici un timp consacrat lui Dumnezeu. Pentru rugăciuni, pentru cultul
religios, nimic.
Noi câte minute îi dăm lui Dumnezeu?

11 septembrie

Apoi?

Într-o zi, un tânăr, plin de entuziasm, se prezentă grăbit, înaintea lui Filip Neri.
-Ce ai, de ești așa voios? Îl întrebă Filip.
-De ce sunt voios? Am vorbit cu tatăl meu și mi-a permis să mă fac avocat.
-Foarte bine, te vei face avocat. Apoi?
-Apoi voi câștiga bani.
-Bine, vei câștiga bani. Apoi?
-Când voi avea destui bani, voi avea tot ce e nevoie pentru a trăi liniștit la bătrânețe.
-Și apoi?
-Apoi? zise tânărul cu tristețe, desigur va trebui să mor.
-Apoi? întrebă pentru ultima dată Filip, ce se va întâmpla după moarte?
Din ziua aceea Francisc Spazzara (așa îl chema pe tânăr) trăi toată viața în cinste și în
virtute, neuitând nici o clipă că într-o zi va avea să dea lui Dumnezeu socoteală de toată viața
sa.

12 septembrie

Spune numai păcatele tale

O femeie la mărturisire, după ce spuse câteva păcate ușoare ale ei, vorbi despre
defectele bărbatului. Deși preotul o întrebă: „Te-a trimis bărbatul să-i spui toate păcatele lui?”,
femeia totuși continuă. La sfârșit preotul îi dădu următorul canon: pentru păcatele ei să spună în
fiecare zi Tatăl nostru, iar pentru ale bărbatului să citească toată Psaltirea.
-De ce și pentru ale bărbatului? zise femeia.
 -Pentru că le-ai mărturisit. Altădată să nu le mai mărturisești decât pe ale tale.

13 septembrie

Diavolul şi baba

Doi orbi, care trăiau din cerşit, se făcură tovarăşi de viaţă, hotărând să împartă tot ce
vor câştiga din mila oamenilor. Ei trăiau foarte bine în această frăţietate.
Dracul însă, care nu vede niciodată bucuros buna înţelegere dintre oameni, se trudi
multă vreme să strice prietenia celor doi orbi cu fel şi fel de şiretlicuri drăceşti, dar zadarnică i-
a fost munca. Orbii nu se certau niciodată.
Deznădăjduit, se hotărî să-i lase în pace. Dar tocmai atunci se pomeni cu o babă care-l
întrebă:
- Dar ce eşti aşa de amărât,?
-Cum să nu fiu? răspunse diavolul. Şi începu să-i spună păsul lui.
-Ce dai babei dacă face ea ceea ce n-a putut face nici dracul? întrebă bătrâna.
-O pereche de cizme nou-nouţe.
Baba, bucuroasă de răsplata ce avea să primească, zise dracului să stea pe loc şi să ia
seama la ce face ea.
Se duse de-a dreptul la cei doi orbi şi le zise, căinându-i:
- Vai de voi, vai de voi, ce viaţă chinuită duceţi! Că nu vă bucuraţi şi voi, ca toţi oamenii,
de lumina soarelui. Iată, vă dau un galben să-1 împărţiţi amândoi, că n-am schimbat.
Şi, zicând aşa, se făcu doar că dă galbenul, dar în adevăr n-a dat nimic, şi nici n-a atins vreuna
din cele două palme întinse...
- Să fie pomană morţilor! ziseră într-un glas bieţii orbi, în timp ce baba se depărta ca la
vreo patru stânjeni de ei, apoi se opri să vadă ce se întâmplă.
Diavolul se uita şi el, cu baba, de departe. Cei doi orbi, după ce înţeleseră, călăuziţi de
auz, că baba s-a dus, izbucniră plini de bucurie:
-Un galben! Un galben!
Apoi unul din ei zise celuilalt:
- Bagă de seamă unde îl pui, să nu-l pierzi, până îl vom schimba să-l împărţim.
-Cum?! îmi spui mie să fac ceea ce trebuie să faci tu, când galbenul e la tine?
-La mine?! Doamne fereşte!
Şi-n mintea fiecăruia încolţi gândul: „Vrea să mă înşele". După ce schimbară
mai multe vorbe aspre şi înjurături, puseră mâna pe ciomegele ce le aveau şi începură să se
bată. Şi ce fel de bătaie!
Diavolul rămase înmărmurit de isprava babei.
Şi, iată, aşa s-a întâmplat că ce n-a putut face diavolul a făcut baba.

14 septembrie

Vindecarea mâniei
 Sfântul Efrem era foarte iute la mânie. Pentru a se vindeca de această patimă intră la
mănăstire. Acolo merse atât de departe în practicarea blândeții încât nimeni nu-l mai văzu
mânios. Ajunând odată trei zile una după alta, la sfârșit un ucenic îi aduse de mâncare.Dar când
sosi scăpă farfuria. Sfântul Efrem mângâia pe ucenic cu cuvintele: „Dacă nu vine mâncarea la
mine, mă voi duce eu la ea.” Și se aplecă și mâncă de pe jos ceea ce putu culege.

15 septembrie

Conștiința

Un om veni la preotul său, spunând că are ceva pe conștiință și voiește să se

spovedească.
-Lucrul acesta, zise el, mă apasă pe suflet zi și noapte și nu-mi dă pic de odihnă.
-Dar ce este?
-Nu îndrăznesc să spun, părinte, este prea greu!
-Trebuie totuși să te mărturisești, căci astfel nu vei avea odihnă și pace.
-Am furat!
-Ce anume ai furat?
-O funie!
-Dacă e așa, zise preotul, du funia înapoi la cel de la care ai luat-o, cere-i iertare,
spunându-i că-ți pare rău de tot ce ai făcut, și totul va fi bine.
După câteva zile, omul veni din nou și-i spuse preotului că nu-și redobândește liniștea
sufletească.
Preotul îi zise atunci:
-Mi-ai spus tot?
-Nu.
-Atunci spune-mi adevărul întreg!
-Apăi, continuă omul mărturisirea, era ceva la capătul funiei.
-Ce era?
-Era... era... o vacă!

16 septembrie

De ce suferim?

Un om necăjit veni într-o zi la preot și-i zise:

-Părinte, de ce oare Dumnezeu îmi dă atâtea suferințe?
Preotul îi răspunse tot printr-o întrebare:
 -Dumneata, te uiți numai la suferințele pe care le primești, dar te uiți oare și la păcatele
pe care le săvârșești? Sau dumneata ești fără de păcat?
-Cum să fiu fără de păcat; am și eu , ca orice om, păcatele mele.
-Bine zici, spuse preotul, și luând o haină prăfuită, cu care fusese la un drum lung, îl
invită pe omul nostru în curtea casei.
Părintele întinse haina pe o frânghie, luă un băț și începu să bată în ea cu putere. Un
praf gros se ivi de îndată și el zise:
-Vezi, omule, praful acesta este păcatul pe care-l avem în haina sufletului nostru și
întocmai ca și acest praf, păcatul nu va ieși, dacă sufletul nu va fi lovit cu bățul suferințelor.
Înțelegi acum de ce Dumnezeu ne trimite suferințele?
-Mai bine, zise omul, să-mi dea Dumnezeu multe suferințe și să am sufletul curat, decât
fără suferințe și să-mi ajungă sufletul întinat.

17 septembrie

Criminalul

La începutul primului război mondial, pe vârful unui munte, se afla cea mai temută
închisoare. Nimeni nu reuşise să evadeze vreodată de acolo, în general, cei trimişi aici erau fie
condamnaţi la moarte pentru crime sau jafuri deosebit de grave, fie ispăşeau o pedeapsă foarte
mare. Deşi era atât de bine păzită, într-o seară un criminal a scăpat. Toată noaptea gardienii
l-au hăituit cu câini, însă, spre dimineaţă, i-au pierdut urma într-o pădure.
Fugarul, obosit după atâta goană, a văzut într-o poiană, o luminiţă la fereastra unei case.
Desigur că acolo putea găsi ceva de mâncare şi haine. Cu disperare, a năvălit în odaia mică,
unde o imagine cu totul neaşteptată îl ţintui în loc: o tânără femeie plângea lângă un copilaş
micuţ, care, de asemenea, scâncea. Pe masa goală, un rest de lumânare lăsa în mica încăpere o
lumină slabă, în care se vedea, totuşi, chipul palid şi slăbit al femeii.
Parcă trezit dintr-un coşmar, evadatul o îndemnă pe tânăra mamă să nu se sperie, se aşeză
alături şi o întrebă ce probleme o fac atât de nefericită. Aceasta, printre lacrimi, i-a răspuns că
soţul ei a murit pe front, că nu mai are nici un ban şi că, de foame şi frig, copilaşul s-a
îmbolnăvit.
- Lasă femeie, îi spuse puşcăriaşul, o să te ajut eu.
- Nu vreau să furi pentru mine şi nici să sufere cineva nu doresc.
- Nu-ţi face griji, nu va suferi nimeni! - i-a răspuns omul şi a luat-o pe femeie cu el. Când
au ajuns împreună în faţa poliţiei, aceasta 1-a întrebat mirată:
- Ce faci?
- Lasă, ţi-am spus că n-o să sufere nimeni. Vino!
Intrând cu ea în clădirea poliţiei, omul s-a predat, iar când şeful poliţiei a venit să vadă cu
ochii lui dacă periculosul puşcăriaş este, în sfârşit, prins, acesta îi spuse:
- Femeia aceasta m-a găsit în casa ei, când încercam să fur câte ceva şi m-a adus aici.
Dă-i recompensa pusă pe capul meu, o merită!
Cu lacrimi de recunoştinţă în ochi, femeia n-a mai spus nimic. Era o recompensă foarte
mare, deoarece puţini credeau că cineva 1-ar putea prinde şi preda pe criminal. Bucuros că îl
avea acum prizonier, şeful poliţiei a plătit imediat femeii suma enormă, după care 1-a trimis pe
fugar înapoi la închisoare, sub pază strictă.
După câteva zile, însă, femeia, cerând o audienţă la directorul puşcăriei, i-a povestit
acestuia totul, aşa cum se întâmplase cu adevărat. Uimit de bunătatea deţinutului său, directorul
1-a graţiat, căci era obiceiul ca, o dată pe an, să fie eliberat puşcăriaşul care s-a purtat cel mai
bine. Timpul a dovedit că omul acela se schimbase cu adevărat, căci niciodată nu a mai făcut
ceva rău.

18 septembrie

Încrederea

Un om călătorea pe un drum de ţară, împreună cu soţia sa. Obosiţi de atâta mers şi

văzând că îi prinde noaptea pe drum, cei doi călători au vrut să tragă la un han. Dar hangiul,
om rău, a refuzat să-i primească, spunându-le că nu mai are camere libere. Nevasta omului s-a
arătat nemulţumită.
- Ei, lasă, femeie - a încercat să o liniştească bărbatul - lasă, că ştie Dumnezeu ce e mai
bine!
- Măi, omule - zise atunci femeia sa - dar ce poate fi bine când - uite! - nu avem unde sta
peste noapte?!
În sfârşit, au plecat mai departe şi, spre bucuria lor, au întâlnit un ţăran, om sărac, dar
bun la suflet. Văzând că i-a prins noaptea pe drum, ţăranul i-a primit cu drag în căsuţa lui.
Dar a doua zi dimineaţa, când au vrut să plece mai departe, ţăranul le-a dat o veste
uluitoare celor doi călători: peste noapte, hanul fusese atacat de hoţi, care îi jefuiseră pe toţi
călătorii.
- Vezi, a spus bărbatul, trebuie să avem încredere în felul în care Dumnezeu le rânduieşte
pe toate. Ţii minte ce ţi-am spus aseară? „Lasă, ştie Dumnezeu ce e mai bine.”

19 septembrie

Cel mai de preţ bun

Odată, au venit nişte filosofi la Sfântul Macarie, în pustie, să vadă de ce aleargă atât de
mult oamenii să-i asculte cuvântul înţelept. Evident, erau şi invidioşi, că pe ei îi ocoleşte lumea.
Când au ajuns în pustie au aflat un bătrân sărăcăcios îmbrăcat şi cu vorbă curată,
meşteşugită. Nu prea le-a venit bine filosofilor. Şi au început să-l întrebe:
- Macarie, ai citit cutare carte?
- N-am citit, răspundea Macarie.
- Dar cutare învăţat ştii ce a spus despre lume şi despre altele?
Şi la acestea Macarie răspundea că nu ştie.
 Ei însă îl întrebau cu gândul de a-l ruşina.
Atunci Macarie, ştiindu-le gândurile le-a zis:
- Rogu-vă, îngăduiţi-mi să vă întreb şi eu ceva!
Întreabă părinte, răspunseră ei veseli.
- Fiţi buni şi-mi spuneţi, ce a fost mai întâi: mintea sau cartea?
După oarecare răgaz, răspunseră oarecum nedumeriţi de rostul întrebării:
- Vezi bine că a fost mintea.
- Nu vă supăraţi, răspunse Macarie, că eu am ce a fost mai întâi: mintea.
Atunci au priceput filosofii că orice om, dacă-şi foloseşte darul minţii dat de Dumnezeu,
poate să fie înţelept şi fără prea multă carte.

20 septembrie

Un păcat aduce pe altul

Un zgârcit își îngropă comoara sub o piatră. Venind hoții, i-o furară.
Zgârcitul se jeluia, plângându-și comoara. Un vecin îi zise:
-De ce plângi? Dumneata tot nu foloseai comoara. Zi că piatra aceasta e comoara
dumitale și te liniștește…
-Nu pot, răspunse zgârcitul, îmi vine să mor de necaz că se bucură altul de ea...

21 septembrie

Sămânța clevetirii

Spovedindu-se într-o zi, o femeie clevetitoare zise duhovnicului că ei nu i se pare atât de

mare păcatul clevetirii.
Atunci părintele îi zise:
-Mergi acasă, ia niște semințe de scaieți, și aruncă-le în grădină.
Femeia făcu așa, iar după o vreme merse iarăși la preot și-i zise:
-Am aruncat semințele de scaieți…
-Bine, du-te acum și le strânge.
Femeia se duse, dar, firește, nu putu strânge semințele, că de acum grădina era toată
năpădită de scaieți. Veni din nou la preot.
Părintele îi zise:
-Iată, femeie, așa ai fãcut tu cu clevetirile tale. Le-ai aruncat în grădina sufletelor
oamenilor, înapoi nu le-ai mai putut lua, iar ele au prăsit scaieți peste tot locul... Mergi așa
dară, și să nu mai clevetești...

22 septembrie
 Orbul și ologul

Stăpânul unei vii, tocmi pentru paza ei pe un orb și pe un olog, zicându-și că în felul
acesta va fi ferit de pagube.
Dar orbul luă în spinare pe olog, și amândoi laolaltă furară struguri și-i vândură,
păgubind astfel pe stăpânul lor.
Când stăpânul află fapta lor, îi pedepsi pe amândoi.
Așa se întâmplă și cu noi. Trupul și sufletul nostru păcătuiesc împreună, și tot împreună
își primesc pedeapsa.

23 septembrie

Cel mai vinovat

  Un împărat, s-a dus într-o zi să vadă pe cei din temniță. A întrebat pe cei de acolo, care-i
vina pentru care stau închiși.
Toți îi răspunseră că stau acolo fără nici o vină.
Numai unul dintre ei îi spuse:
-Măria ta, pentru fapta ce-am săvârșit pedeapsa a fost prea mică.
Atunci împăratul, arătând spre el, zise:
-Locul acestui om vinovat nu poate fi între niște oameni așa de treabă, el trebuie să plece
de aici. Și dădu poruncă să fie scos din închisoare.
Așa face și Dumnezeu cu noi: dacă mărturisim păcatul și ne căim, vom fi iertați.

24 septembrie

Adevărata smerenie

La un călugăr bătrân veni într-o zi un frate tânăr, ca să facă ascultare și pe urmă să

îmbrace și el haina monahală.
-Sunt nemulțumit întru totul de mine, spuse fratele, căci sunt păcătos.
Bătrânul călugăr îi zise:
-Bine este să te smerești în felul acesta.
Dar voind să-i încerce smerenia, adăugă:
-Mi se pare însă că nu ești sincer când nu spui aceasta și de aceea îți rânduiesc să nu
mai vorbești așa.
Atunci, tânărul se tulbură și, înroșindu-se de supărare și nemulțumire, se arătă mirat.
 Călugărul atunci îi spuse cu blândețe:
-Vezi, tu primești repede să te umilești pe tine însuți, dar nu primești tot așa de ușor când
altul te umilește pe tine. Adevărata smerenie se cunoaște când ești umilit de altul și mai ales pe
nedrept, așa cum ți-am făcut eu acum, ca să te încerc. Mergi și săvârșește astfel smerenia, căci
altfel, ea nu este smerenie, ci fățărnicie. Numai prin smerenia adevărată vei dobândi putere
mare în sufletul tău.

25 septembrie

Apă în gură

O femeie i se plânse într-o zi unui preot că bărbatul se poartă rău cu ea și că în casa lor
nu încetează sfada și bătaia. Preotul găsi leacul. Zise:
-Vrei să-ți vindeci bărbatul?
-Sigur.
-Ei bine, ia această sticlă cu apă (era apă obișnuită); când bărbatul va începe să strige
ia în gură puțină apă și nu o înghiți; vei vedea minunea.
Puține zile după aceea, femeia se întoarse și zise:
-Într-adevăr, minunată apă. Când începea bărbatul să strige, eu luam apă în gură și el
numaidecât se liniștea.

26 septembrie

Îndreptarea

Pentru a rușina pe credincioșii care nu iau hotărâri adevărate de îndreptare,

Bonaventura povestea fabula următoare: „Un lup își mărturisi preotului păcatele făcute, mai
ales furturile și omorurile. În timpul mărturisirii, însă, era foarte neliniștit, pentru că auzea
trecând o turmă de oi și se temea să nu-i scape. Ruga pe preot să-l dezlege cât mai degrabă.”
Așa se mărturisesc mulți creștini. Fără hotărârea de a te îndrepta, mărturisirea nu e
bună.

27 septembrie

Pietrele
 Două femei au venit la un preot să se mărturisească. Una plângea și spunea că are un
păcat greu, iar cealaltă vorbea mai mult de greșelile altora și spunea că ea a făcut păcate mici.
Atunci preotul a zis:
-Duceți-vă în curte: tu, care ai un păcat greu, adu aici o piatră mare cât poți s-o duci, iar
tu adună pietricele după numărul păcatelor făcute.
După ce au făcut așa, preotul le zise:
-Acum duceți-vă și puneți-le la loc de unde le-ați luat.
-Femeia cu piatra mare o duse îndată, căci cunoștea locul, dar cealaltă, după o vreme,
veni cu pietricelele înapoi și zise că nu mai găsește locurile de unde le-a luat.
Atunci grăi din nou preotul:
-Păcatul acesteia a fost iertat, pentru că s-a gândit mereu la el, iar sufletul tău rămâne
împovărat de păcate, pentru că te-ai gândit la ale altora și nu la ale tale, să știi de unde sunt și
cum să le înlături.

28 septembrie

Unde sălășluiește Dumnezeu?

Într-o bună zi, pe când avea niște oaspeți învățați, un preot îi uimi întrebându-i pe
neașteptate :
-Unde locuiește Dumnezeu?
Aceia îl luară în râs:
-Dar ce te-a apucat? Oare nu este lumea întreagă plină de mărirea Sa?
Preotul dădu el însuși răspunsul așteptat.
-Dumnezeu locuiește acolo unde Îl lasă omul să sălășluiască.
Iată esențialul: să-L lăsăm pe Dumnezeu să sălășluiască în noi. Dar nu-L putem lăsa să
locuiască în noi dacă noi înșine nu suntem prezenți, prezenți cu adevărat, dacă noi înșine nu
trăim, dacă nu trăim cu adevărat.

29 septembrie

Amânarea întoarcerii

Hanibal bătuse în mai multe rânduri pe romani, dar amână din zi în zi ocuparea
capitalei, petrecându-și timpul în plăceri, până ce romanii își adunară o nouă armată și-i
învinseră.
Recunoscându-și greșeala, când deja era prea târziu, Hanibal zicea:„Când am putut, n-
am vrut; acum când vreau, nu mai pot.”
El e chipul păcătosului care-și amână întoarcerea sa până ce e prea târziu.
30 septembrie

Sfințirea duminicii

Într-o duminică din anul 1830, căpitanul unui vapor, care plutea pe râul Missisippi,
ordonă unui marinar să descarce niște pachete. Marinarul spuse că nu-l lasă conștiința să
lucreze duminica.
-Du-te și caută un om în locul tău.
-Și aceasta este contra conștiinței mele.
-Dacă e așa n-ai decât să părăsești serviciul.
Omul își zise: „Dacă Dumnezeu vrea așa, aceasta nu poate fi decât spre binele meu”. Și
părăsi serviciul de pe vapor. După câteva zile vaporul se scufundă și cei mai mulți dintre
marinari muriră înecați. Omul nostru fu scăpat, pentru că a ținut cu orice preț să sfințească ziua
duminicii.

1 octombrie

Răspuns unei mincinoase

Cicero răspunse Fabiei Dolabella, care avea 50 de ani, dar care zicea că e de 30 de ani:
„E adevărat, am auzit deja aceasta acum 20 de ani”.

2 octombrie

Copiii răi

Dionisiu, tiranul Siracuzei, vrând să se răzbune pe Didon, a luat pe copilul acestuia la

curtea sa și l-a crescut în plăceri, dezmierdări, desfrâuri. După ce a fost învățat cu o astfel de
viață, a fost lăsat la tatăl său. În curând a ajuns să-și omoare propriul tată.
Copiii răi sunt cea mai mare pedeapsă pentru părinți.

3 octombrie

Vinovatul ești tu!

 Un tânăr își exersa vocea în prezența marelui compozitor Giuseppe Verdi. Fiindcă nu
reușea, își pierdu răbdarea și înjură urât de Dumnezeu. Dar Giuseppe Verdi imediat îl opri:
„Lasă-l pe Dumnezeu, tu ești câinele”.
O, dacă l-ar imita cât mai mulți creștini pe Verdi.

4 octombrie

Mărturisește-ți toate păcatele

Un soldat primi într-un război trei răni. Arătă medicului două, iar pe a treia n-o arătă de
rușine. Medicul îl îngriji și-i vindecă cele două răni. Totuși soldatul slăbea din zi în zi, până ce
muri. Rana ascunsă a fost cauza morții lui.
Așa e și cu păcătosul care nu mărturisește toate păcatele. Nu primește iertare. Sufletul nu
i se vindecă.

5 octombrie

Nu putem ști toate

Odată, un negustor bogat se întorcea acasă, după ce vânduse multă marfă, într-un
iarmaroc. Avea, așadar, cu sine, o însemnată sumă de bani. Mergând cu căruța pe drum, se
porni o ploaie mare. Negustorul, necăjit din această pricină, ridică glas de cârtire împotriva lui
Dumnezeu, zicând:
- La ce mai e bună și ploaia aceasta, Doamne?
Dar cum mergea așa, iată că se ivi în fața căruței un bandit, care întinse pușca spre el,
voind să-l omoare, ca, pe urmă, să-l jefuiască.
Negustorul rămase încremenit. Hoțul apăsă pe trăgaci, dar arma nu luă foc. Din pricina
ploii, capsa și pulberea se udaseră. Văzând aceasta, negustorul dădu bice cailor și luând-o la
goană, scăpă de tâlhar. După ce ieși din impas, se opri, se închină și zise:
- Iartă-mă, Doamne, că n-am știut ce zic. De nu era ploaia, tâlharul m-ar fi ucis.
Și de-atunci, negustorul acela nu mai cârtea niciodată.

6 octombrie

Țăranul și rugăciunea ”pe litere”

 Un țăran care nu era foarte mare știutor de carte nu mergea nicăieri fără a lua cu el și
cartea de rugăciuni. Memoria nu-l ajuta foarte tare ca să învețe rugăciunile pe de rost, astfel că
pe unde mergea, lua cu el și cartea, care de acum era roasă de vreme și avea toate foile
îngălbenite de atâta buchisit. Într-o zi țăranul nostru plecă cu căruța într-o grabă foarte mare,
iar după ce merse multe stadii, își aduse aminte că ar cam fi ora rugăciunii.
Scotoci în traistă, dar văzu că nu-și luase cu el cartea de rugăciuni. Uitase să verifice de
acasă dacă are cartea în traistă sau nu. Se supără și se mâhni. Se strădui din răsputeri să-și
aducă aminte o rugăciune, dar în nici un fel nu reușea, aproape că-i venea să plângă când, din
senin, ce se gândi: "Doamne, Tu care ești bun și le știi pe toate și pe toate le ierți! Uită-te și la
mine păcătosul că mi-am uitat acasă cartea de rugăciuni! Și fiindcă altceva nu mă pricep a face
uite, jumătate de ora eu o să rostesc alfabetul de la cap la coadă...Și de acolo să alegi Tu literele
care alcătuiesc rugăciunile, căci Tu le știi pe toate și uite așa poate voi simți și eu că mă rog!
Se spune că un înger, auzind aceasta, a spus:  "Viu este Domnul Dumnezeu, nu am auzit
până astăzi o rugăciune mai puternică ca aceasta de acum.”

7 octombrie

De cine atârnă poruncile lui Hristos

Avva Ioan cel Pitic spunea: "Nu se poate zidi o casă de sus în jos, ci de la temelie către
acoperiș". Când a fost întrebat: "Ce înseamnă aceasta?". El a răspuns: "Temelia este aproapele,
pe care trebuie să-l câștig și să-i fiu de folos mai întâi. De el atârnă toate poruncile lui Hristos".

8 octombrie

Când va fi sfârșitul lumii?

Monahul Galaction Ilie, fratele starețului Cleopa, a întâlnit cândva în pădure un pustnic
sfânt și l-a întrebat:
- Spune-mi, părinte, când va fi sfârșitul lumii?
Cuviosul, oftând, i-a răspuns: 
- Știi când părinte Galaction? Când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin. Adică atunci
când nu va mai fi dragoste și înțelegere creștinească între frați, între rude, între creștini, între
popoare. Atunci când nu se vor mai iubi oameinii deloc, cu adevărat va fi sfârșitul lumii. Căci
fără iubire și fără Dumnezeu, nu pot să mai trăiască oamenii pe pământ.

9 octombrie

Soția istorică
 Un sot s-a întâlnit cu un prieten al său și i-a zis:
- Știi, soția mea, când ne certăm devine istorică.
Amicul s-a uitat la el cu o anumită bănuială și i -a spus:
- Vrei să zici, isterică.
- Nu , domnule, nu isterică, ci istorică. Atunci ea își aduce aminte de toată istoria noastră
și-mi recită toate greșelile pe care le-am făcut de când mă știe.
Nu trebuie să fim istorici în acest sens! Nu trebuie să ținem evidența greșelilor
aproapelui nostru. A-i aminti celuilalt toate greșelile este un act de răzbunare și de răutate. Iar
prin acest act, pierdem asemănarea cu Dumnezeu.

10 octombrie

Cele trei priviri

Un bărbat evlavios fu întrebat, cum se face că el întotdeauna este mulțumit, cu toate

necazurile ce le întâmpină în viață.
- Ei bine! răspunse el. Să știi că totdeauna sunt cu cea mai mare băgare de seamă la
ochii mei, că tot răul din lume, ca și binele, pătrunde prin simțurile omului la inimă. Pentru
aceea, în toate diminețile, înainte de a începe lucrul, fac următoarele trei lucruri:
Întâi, privesc spre cer și-mi spun, că acolo sus trebuie să ajung și doar pentru aceasta
trebuie să lucrez;
Al doilea, plec ochii la pământ și mă gândesc de ce puțin loc am nevoie pentru a-mi găsi
și eu acolo mormântul;
Al treilea, privesc de jur-împrejur și mă gândesc la marea mulțime de oameni care au de
pătimit și mai rău ca mine.

11 octombrie

Doar aur

Doi călători, rătăcind prin deșert, ajunseseră în primejdia de a muri de foame și sete.
Deodată, în zare, se ivește un palmier, iar lângă el, urmele unor călători ca și ei. Un sac
plin cu ceva rămăsese aici. Îl desfăcură repede, în nădejdea că vor găsi ceva de mâncare. Dar,
vai! În el era numai aur, iar aurul nu le putea ajuta. Muriră lângă el.
Așa se întâmplă și în pustiul acestei lumi. Plăcerile lumii nu au hrană pentru suflet. E un
deșert mare fără apă și fără pâine sufletească.
Vai, câte suflete mor de foame și de sete lângă bogățiile și averile trecătoare!
12 octombrie

Degetele păcătosului

Arabii au o istorioară despre cum folosesc păcătoșii cele cinci degete de la mână,
respectiv, despre cum se slujește diavolul de cele cinci degete ale păcătoșilor.
Cu două degete diavolul îi acoperă ochii, să nu vadă lumina Evangheliei și a mântuirii.
Cu două îi astupă urechile, să nu audă cuvântul lui Dumnezeu și chemările mântuirii. Iar cu al
cincilea deget diavolul îi pune lacăt pe gură și îi zice: „Vino după mine fără nici un cuvânt de
împotrivire!”

13 octombrie

Diogene și băutura

Diogene, un vestit filozof din vremea lui Alexandru Macedon, fu servit odată cu un pahar
de băutură.
Diogene luă paharul și îndată îl răsturnă jos.
-De ce ai făcut, Diogene, acest lucru?
-Păi, l-am răsturnat eu, ca nu cumva, pe urmă, să mă răstoarne el pe mine.

14 octombrie

Umbra măgarului

Un predicator se silea odată să trezească în popor dragoste și râvnă pentru lucrul

mântuirii. Însă, la râvna lui, poporul răspundea cu căscături și semne de plictiseală.
Atunci, predicatorul începu, în mijlocul predicii, o poveste. „Cică, odată, un călător a
închiriat de la un cioban un măgar. Pe drum, fiind cald, călătorul făcu popas și, neavând alt loc,
se adăposti la umbra măgarului.
-N-ai drept să folosești umbra măgarului meu! – zise atunci ciobanul. Eu ți-am arendat
numai măgarul, nu însă și umbra lui. Umbra e a mea!...
Din vorbă în vorbă, lucrul ajunse la ceartă și pe urmă la judecată. Lumea se umplu de
faima acestui proces; toți așteptau cu gura căscată să vadă ce se va alege...”
Cu gura căscată așteptau și ascultătorii predicatorului, să audă ce s-a întâmplat cu
umbra măgarului. Povestea îi trezise din somnul nepăsării. Însă predicatorul deodată se opri cu
povestea și continuă cu predica. Treaba asta îi neliniști pe oameni; ei așteptau să audă ce s-a
ales cu umbra măgarului. Atunci predicatorul le zise:
-O poveste mincinoasă v-a trezit din somn; o ascultați cu încordare. Dar cuvântul lui
Dumnezeu ba... Umbra unui măgar vă interesează mai mult decât Împărăția lui Dumnezeu și
mântuirea sufletului vostru...
Mulți oameni fac așa, citesc cu drag tot felul de minciuni, dar când e vorba de cele
sufletești le vine somn, le vine silă și greață.

15 octombrie

Viclenia diavolului

Un creștin ortodox vine la un preot și-i spune:

-Părinte, vecinul meu a renunțat la credința ortodoxă și a trecut la o sectă. El zice că
acum a devenit mai bun, nu mai bea, nu mai înjură.
-Se înșeală amarnic. Diavolul, după ce te-a câștigat, nu se mai ocupă cu mărunțișuri...

16 octombrie

Otrava din pâine

În vechime, pe unii dintre cei osândiți la moarte îi aștepta un sfârșit groaznic. Osânditul
era băgat într-o temniță, unde i se dădeau șapte pâinișoare pentru șapte zile. Una din aceste
pâini era otrăvită. Bietul osândit începea pâinile cu frică. Nu știa din care îl pândește moartea.
Când dădea peste pâinea cu otravă, murea în chinuri groaznice.
Și noi suntem un fel de osândiți la moarte. Toți suntem osândiți ca să murim. Anii și zilele
vieții noastre stau în fața noastră ca tot atâtea pâini și pâinișoare de mâncat. În una din aceste
pâini e pusă otrava morții. Asta e sigur. Nu știm însă în care. Poate să fie în pâinea zilei de
mâine sau de poimâine.
Această osândă teribilă ar trebui să ne umple și pe noi de groază, de cutremur și de
pregătire sufletească pentru sfârșitul vieții...

17 octombrie

Smerenia adevărată
 La o mănăstire, un călugăr îi tot mărturisea starețului: "Părinte stareț, sunt un păcătos,
nu sunt în stare de nimic, sunt mai rău decât ceilalți”. Într-o zi, starețul l-a pus la încercare.
Venind din nou călugărul la el, i-a spus: "Am auzit că nu prea îți faci datoria, frații spun că
dormi prea mult, mănânci pe ascuns, lipsești de la pravilă”. În urma acestor cuvinte, călugărul
a spus: "Cum adică? Eu nu-mi fac datoria? Cum adică? Sunt eu mai păcătos decât ei?”
Starețul l-a înțeles pe loc: "Parcă așa spuneai înainte, că ești păcătos! Doreai să-ți arăți
un chip al smereniei pe care nu-l aveai, ca să-l ascunzi pe cel adevărat, al mândriei. Du-te! Nu
ești smerit. Să știi că smerenia devine virtute când îndreaptă slăbiciunile, nu când doar le
afirma. Și smerit nu este cel care spune despre sine că este smerit, ci acela care rabdă cu
smerenie și adevărul și neadevărul spus de alții despre sine”.

18 octombrie

Aflarea adevărului

Un creștin a fost acuzat pe nedrept că a omorât pe cineva. Adevăratul asasin era un om

foarte influent și de aceea se căuta alt vinovat.
Judecătorul, fiind și el complice la toată minciuna, a încercat să pară cât mai corect.
El i-a spus acuzatului:
- Se știe despre tine că ești un om credincios, devotat lui Dumnezeu. Să lăsăm soarta ta
în mâinile Lui. Vom scrie pe două hârtii separate cuvintele „vinovat” și „nevinovat”, iar tu vei
alege una din ele. Astfel Dumnezeu îți va decide destinul!
Bineînțeles, judecătorul corupt scrisese același cuvânt, „vinovat”, pe ambele foi, însă
bietul om nevinovat și-a dat seama că era o capcană. Nu avea scăpare. A fost pus să aleagă una
dintre cele două hârtii. Omul și-a închis ochii și a stat să se gândească preț de câteva momente,
iar când sala începuse să-și piardă răbdarea, și-a deschis ochii, a pus un zâmbet ciudat pe față
și a ales una dintre cele doua foi, pe care a băgat-o în gură și a înghițit-o repede.
Surprinși, dar și indignați, cei prezenți au vociferat:
- Cum, ce e asta? Cum vom putea ști verdictul?
Bărbatul le-a răspuns:
- Foarte simplu! Citim foaia care a rămas și vom ști ce scria pe cea pe care am ales-o
eu!
Judecătorul și ceilalți oameni care au încercat să-l găsească vinovat au fost nevoiți să-l
lase liber.

19 octombrie

Robii păcatului
 Odată, un copil umblând prin cimitir cu mama sa, o întrebă cu mirare pe aceasta şi zise:
       - Mamă, văd că aici sunt îngropaţi numai oamenii buni, dar oamenii care înjură şi fură,
care se îmbată şi fac gâlcevuri, oamenii cei răi unde sunt îngropaţi?
Iată ce întrebare la un copil, dar care are un mare înţeles. Să stăm şi să gândim mai
adânc, dacă suntem robii lui Dumnezeu, sau robii păcatului, ai viciilor şi patimilor sau ai
virtuţilor.

20 octombrie

Ca albina sau ca musca?

Spun unii că se smintesc pentru că văd multe lucruri strâmbe în Biserică.

Dacă vei întreba o muscă: ”Sunt flori în locul acesta?”, ea îţi va spune: ”Nu ştiu. Ci ştiu
numai că acolo jos, în groapă, sunt cutii de conserve, gunoaie, necurăţii”, şi îţi va înşira toate
murdăriile pe care a stat. Dar dacă vei întreba o albină: ”Ai văzut vreo necurăţie în locul
acesta?”, ea îţi va spune: ”Necurăţie? Nu, nu am văzut nicăieri. Aici locul este plin de flori bine
mirositoare”, şi îţi va enumera o grămadă de flori de grădină şi sălbatice. Vezi, musca ştie
numai unde există gunoaie, în timp ce albina ştie că acolo este un crin, mai departe o zambilă.
Unii oameni seamănă cu albina, iar alţii cu musca. Cei care seamănă cu musca în orice
situaţie caută să afle ce rău există şi se preocupă de el; nu văd nicăieri nici un bine. Cei care
seamănă cu albina află peste tot orice bine există. Omul stricat gândeşte, pe toate le
interpretează de-a stânga şi le vede anapoda. În timp ce acela care are gânduri bune, orice ar
vedea, orice îi vei spune, îşi va pune în minte gândul cel bun.

21 octombrie

Spune doar păcatul tău!

Una din acele femei pe care le-a făcut Dumnezeu ca să fie pentru bărbați o osândă
vremelnică, s-a dus să acuze pe bărbatul ei înaintea preotului. I-a spus preotului că bărbatul său
este bețiv, hulitor, hoț, desfrânat și tot ceea ce poate să spună limba și să născocească mintea
unei femei furioase; că o înjură, că o bate, că-i umple viața de chin. Preotul care a cunoscut
îndată firea rea a acelei femei, nu i-a răspuns nimic.
Femeia ca să-l facă pe preot să se mânie, i-a spus:
-Părinte, bărbatul meu te vorbește de rău și pe dumneata!
Atunci preotul i-a răspuns:
-Femeie, dacă bărbatul tău te înjură pe tine, ce mă interesează; iar dacă mă înjură pe
mine, ce-ți pasă? Spune doar păcatele tale!

22 octombrie
 Fiecare vrea ceva deosebit

Policlit a fost un sculptor vestit printre toți sculptorii Greciei. Era îndemânatic și
maestru în arta lui. Dar pentru că trebuia mare meșteșug ca să mulțumească gustul celor mulți,
Policlit ca să și mulțumească, dar să și mustre gustul poporului, a născocit un astfel de mijloc. A
făcut două statui: una fără s-o vadă cineva, după toate regulile artei, iar alta în văzul tuturor,
după gustul celor mulți. Cei care treceau își spuneau părerea: capul să fie așa; mâna așa;
picioarele așa. Și Policlit făcea statuia după cum era gustul fiecăruia. Când a terminat opera, a
scos afară cele două statui ca să le vadă întreg poporul. Și a întrebat:”Care din aceste două
statui vi se pare mai frumoasă?” Toți într-un glas au spus: ”Aceasta!”, arătând spre cea făcută
după arta lui. Cealaltă, făcută după gustul lor, era o operă neregulată, nearmonică,
nedesăvârșită. Policlit le-a spus: ”Aceasta, pe care o lăudați, am făcut-o după regulile artei; de
aceea este desăvârșită. Cealaltă ați făcut-o voi, după gustul vostru; de aceea n-are nici o
valoare.”
Dorințele și gusturile oamenilor sunt deosebite și nesăbuite. Unul vrea ploaie, altul
soare; unul pace, altul război. Dacă Dumnezeu ar face după părerea fiecăruia, ar ieși un
amestec,un haos.

23 octombrie

Iertare și uitare

Un sătean i-a spus într-o zi vecinului său:

- În zadar încerc să dobândesc pacea, iertând pe cei care mi-au făcut rău.
Vecinul i-a răspuns:
- Dacă nu primești pacea iertând, înseamnă că nu ai iertat.
- Ba da - eu am iertat mereu, dar n-am fost părtaș păcii, a grăit săteanul.
-Vecine, repet: iertarea astfel dată, fără îndoială că n-a fost bună.
-Ce-i lipsește? a zis săteanul.
- Adeseori, iarna, soarele bate în plin. Lumina lui e strălucitoare, dar el nu poate încălzi.
Îi lipsește căldura. Stai sub strălucirea lui și îngheți. Tot asemenea, este și cu iertarea. Ca ea să
aducă în suflet pacea pe care o dorești, îi trebuie căldura uitării. Dacă iertăm fără să uităm,
această iertare nu este iertare. Este o simplă vorbă. Numai uitând, iertăm cu adevărat, a
mărturisit vecinul.

24 octombrie

Cum să stăm la rugăciune

 Cineva l-a întrebat pe un pustnic: "Cum să stau la rugăciune?". Și acela i-a răspuns: "Să
stai ca la judecată, cu privirea ațintită la buzele Domnului, Care în următorul moment, așa să
crezi, va pronunța ultima sentință pentru tine: «Vino la Mine!» sau «Pleacă departe de la
Mine»!".

25 octombrie

Timpul

Pentru creștinul ortodox timpul este o vreme pentru mântuire. Sfântul Ioan Gură de Aur
spune: "De va pierde cineva aur sau argint, poate va afla în locul lui altul, dar cel ce pierde
timpul vieții sale în nelucrare sau în nerodire, altul nu mai poate afla".

26 octombrie

Acceptarea suferinței

Viața credincioșilor se aseamănă cu strugurii din vie. Pe coarda viei, ciorchinele nu

suferă nici o presiune, dar nici nu dă mustul pe care îl conține. Dus la cramă și strivit în teasc,
strugurelui i se face o silnicie, un rău, însă numai pentru o scurtă vreme. Durerea presiunii
aduce prețioasa roadă a vinului care veselește inima omului. Dacă strugurele se teme de teasc,
este în primejdie să putrezească pe coardă și să fie înghițit de păsări. Asta este viața
credincioșilor, ei sunt ca niște struguri în via Domnului. Dacă în viața lor nu îndură nici un
necaz, îi pândește primejdia ca sufletele lor să fie sterpe, amăgite de ispitele lumii și înghițite de
iad. Furtunile, suferințele, nedreptățile sunt "teascul" binecuvântat, un instrument care aduce
suferință, însă un mijloc prin care, din inimile predate lui Dumnezeu, iese vinul mântuirii.

27 octombrie

Omul - oală de lut

Cel mai bine este ca omul să fie oală de lut, care este bună pentru toate și se folosește de
toți în fiecare zi, și pentru mâncare și pentru apă și pentru orice lucru. Pe când vasul de aur se
pune pe polițe, se încuie în dulapuri, este râvnit de hoți și se folosește numai la zile mari sau o
dată pe an. Oala de lut este vasul trebuințelor zilnice, căci toți o caută și se folosesc de ea. Așa
și omul smerit, care nu caută cinste și dregătorie. El rămâne nebăgat în seamă între cei de jos,
dar pe toți îi folosește, îi îndeamnă, îi ajută, îi odihnește și toți îl caută și se bucură de el.
28 octombrie

Să te convingi că ești un păcătos

Avva Moise a zis: "Dacă omul nu se convinge în inima lui că este un păcătos, Dumnezeu
nu-l ascultă". Fratele a întrebat: "Ce înseamnă: să fie convins în inima lui că este păcătos?".
Bătrânul a zis: "Când cineva își duce păcatele sale, nu se uită la ale aproapelui".

29 octombrie

Banii orbesc

Un creștin, știindu-l pe un vecin împătimit după bani, i-a făcut cadou o pereche de
ochelari, care, în loc de lentile, avea două monede.
- "De ce-mi dai așa ceva?", a întrebat vecinul.
- "Să-i pui la ochi", i-a răspuns creștinul.
- "Dar nu văd nimic", a continuat vecinul.
- "Nici când urmărești doar să te îmbogățești nu vezi nimic. Banii te orbesc!"

30 octombrie

Iubirea părinților este de neînlocuit

Un tată și o mamă, ocupați cu meseriile lor, au mers într-un magazin și i-au cerut
vânzătoarei o jucărie care să-i ocupe tot timpul copilului lor. Vânzătoarea le-a răspuns: "Îmi
pare rău, nu avem jucării care să înlocuiască părinții".

31 octombrie

Leneșul cel fără de minte

 Un mare industriaș milanez, când a împlinit vârsta de 80 de ani, și-a permis, în sfârșit, să
plece într-un concediu. Unde? La Napoli. Acolo, soarele e mai plăcut ca oriunde și acolo își
petrece toata lumea concediul.
Într-o zi, plimbându-se pe o pajiște, pe țărmul mării, el vede un băiețan, tolănit în iarbă,
dormind. Îl trezește brusc, lovindu-l cu piciorul.
Îl ceartă:
- Nu ți-e rușine, să dormi în timp ce lumea cinstită muncește? Dacă îmi promiți că
muncești, sunt dispus să te angajez la mine în fabrică. Mai mult, văd că ai doi ochi inteligenți și
două brațe vânjoase; sunt dispus să fac ceva mai mult pentru tine. Te trimit la școală, să
studiezi. Și dacă te arăți vrednic, cum n-am copii, aș putea să te înfiez și să te las moștenitor.
- Și apoi? - întreabă băiatul, abia ridicând capul din iarbă.
- Cum? Ești prost sau te faci că nu înțelegi? Îți promit bogăția, dacă vei ști să o caștigi,
cu sudoarea frunții tale și a minții.
- Și apoi, după ce o voi fi câștigat, ce am de făcut ?
- După aceea, vei face ce fac eu.
- Adică ?
- Adică vei putea să-ți iei, ca mine, un concediu și să vii să te odihnești în mijlocul
frumuseților acestui minunat oraș.
- Păi, eu ce fac acum? Nu mă odihnesc? E nevoie de atâta oboseală ca să pot face ceea
ce fac deja? - zice baiatul lăsând să-i cadă din nou capul în iarbă.

1 noiembrie

Învață...

Un rege, împreună cu soţia şi fiica a plecat într-o călătorie pe mare. Nava lor a fost
prinsă într-o furtună şi fiind lovită de valurile puternice, s-a scufundat.  S-a pierdut în valurile
mării întreg echipajul, dar Dumnezeu a salvat viaţa regelui şi a familiei sale. Ei au fost aruncaţi
la ţărm, şi acolo, îmbrăcaţi în zdrenţe, ca nişte cerşetori, au purces în căutarea unui adăpost. 
Nici unul dintre ei nu a îndrăznit să aducă aminte, că este de viţă nobilă. Dar şi cine ar fi crezut
în cuvintele a trei cerşetori? Ar fi părut ridicol, dar poate chiar ar fi fost şi bătuţi. La urma
urmei, nu toată lumea îi iubeşte pe cei săraci, iar cerşetorii aroganţi nu sunt suportaţi de nimeni.
Aşa s-a întâmplat ca unul din locuitorii acestei ţări i-a adăpostit pe aceşti nefericiţi, şi le-
a propus să-ţi câştige existenţa, păscând turma sa de oi. Regele, a devenit păstor, iar regina şi
prinţesa - soţia şi fiica unui păstor. Ei nu s-au plâns de soarta lor, dar uneori, seara, stând lângă
foc, îşi aminteau de viaţa lor în palat şi îşi ştergeau lacrimile apărute.
Între timp, regele ţării, unde au ajuns naufragiații, a început să caute o fată, care-i va fi
soţie fiului său.  Câteva zeci de perechi de mesageri  au fost trimişi în diferite părţi ale regatului,
pentru căutarea  celei mai frumoase, celei mai inteligente şi mai pioase fete.  Ei au primit ordin
din partea regelui, să nu fie neglijată nici fiica ultimului sărac.
Mesagerii nu ignorau nici o fată, discutau cu ele, le cereau să-i servească cu bucatele
pregătite.  Tot ceea ce observau, era  înregistrat în cărţile lor de drum, care apoi erau studiate
de cei mai înţelepţi oameni de la curte, ca să se poată face cea mai bună alegere.
 Au văzut mesagerii şi fiica bietului cioban, care începuse şi să uite de coroana sa regală.
Fiica sa era adorabilă. Într-o rochie modestă, era la fel de atrăgătoare, ca şi în cele mai luxoase
de altă dată. Iar în ceea ce priveşte conversaţia, excalamaţiile ambasadorilor reagali erau de
nedescris.  O aşa judecată şi inteligenţă nu întâlneai nici la palat. Trebuia înştiinţat prinţul.  El 
auzind, despre superba fată din popor,  fără a mai aştepta o clipă, a pornit la drum, şi, în
curând, era în pragul colibei ciobanului
Părea că totul este hotărât, dar dintr-o dată tatăl fetei s-a comportat foarte ciudat.  Acest
cioban, care în somn, încă se mai vedea rege, i-a cerut prinţului cunoaşterea unui meşteşug.
"Trebuie să poţi face ceva, cu propriile mâni " - i-a spus el prinţului - . Nu contează ce.".  "Dar
eu,  – i-a răspuns prinţul, ştiu cum să conduc afacerile de stat, să mânuiesc o sabie, să primesc
ambasadori şi să  semnez decrete"-  “Da. Este corect. Dar eu vreau să cunoşti meseria  unui
dulgher, sau aurar, sau croitor, sau oricare alta. În caz contrar, fiica mea nu va fi soţia ta ".
Dumnezeu ştie ce efort a depus prinţul, pentru a nu-l înjunghia pe loc pe păstorul
obraznic. Dar prinţul s-a reţinut.  Şi în aceeaşi zi, el se plimba prin piaţă, căutând ce ar putea
învăţa.  Fierari, gravori, bucătari, vânători de păsări, cizmari. Cât de mulţi sunt ei, şi cât de
grea le este munca.  Să înveţi deprinderile oricăruia dintre ei va dura mult, dar oricine care
cunoaşte starea îndrăgostiţilor, va fi de acord că aşteptarea pentru ei  - e cea mai grea povară.
Şi prinţul a ales un om, care împletea covoraşe din nuiele.  Două zile a învăţat şi spre sfârşitul
celei de a treia a făcut de rău de bine şi prinţul trei asemănătoare. 
Şi iată cu munca mâinilor sale se prezintă prinţul în faţa tatăluilui alesei inimii sale.
Ciobanul le-a luat în mână şi a privit atent munca viitorului ginere.
– Cu cât pot fi vândute? – a întrebat el.
– Cu două monede fiecare.
– Şi cât timp ai muncit la ele?
– Două zile.
– Două zile, trei covoraşe, şase monede, – a spus tatăl şi a adăugat, – ia-o pe fata mea de
soţie!
Prinţul doar că nu sărise de bucurie. Apoi l-a îmbrăţişat pe tată. S-a apropiat de fată, a
îngenunchiat şi i-a sărutat mâna. Dar apoi s-a întors către viitorul său socru şi a întrebat pe un
ton nu de mire, dar de viitor rege: "Vă rog, să-mi explicaţi comportamentul dumneavoastră!"
"Ştii, fiule", –i-a răspuns ciobanul, – "am fost şi eu rege. Conduceam armata în luptă, semnam
decrete şi asculatm dările de seamă, prezentate de miniştri. Nimeni nu putea să presupună că-mi
voi sfârşi viaţa ca cioban. Dar când Dumnezeu mi-a schimbat destinul, cel mai mult sufeream,
că nu puteam face nimic pe lângă casă. Dacă aş fi ştiut să împletesc măcar aceste covoraşe,
atunci şase monede la două zile ar fi ajutat foarte mult familia mea".
Le dorim mult copiii noştri să aibă o viață ușoară, să semneze documente importante şi
să conducă maşini de lux.  Dar viaţa poate să ia orice întorsătură. Dacă ei vor trebui să ia în
mână o lopată şi să meargă pe jos, iar setea să şi-o potolească doar cu apă de la robinet?  
Atunci ei, fiind alintaţi şi incapabili pentru o viaţă simplă, vă vor blestema. 

2 noiembrie

Păcatul bârfirii
 Odată, un om plin de cuviință și de credință, se plimba printr-o grădină foarte frumoasă,
cu un cunoscut al său, care avea păcatul bârfirii.
Punându-și în gând să-l vindece de acest păcat, credinciosul începu să spună:
-Frumoasă ar fi grădina aceasta, dar iată, colo, niște pietre urâte îi strică toată
frumusețea…
Bârfitorul, nebănuind capcana ce i s-a întins, a răspuns:
-Ce are a face… Și cu acele pietre, grădina tot frumoasă rămâne…
Credinciosul, în loc de a-i da ascultare, zise mai departe:
-Iată, dincolo, sunt câteva flori veștejite… Ce păcat!... Toată frumusețea grădinii este
stricată…
Bârfitorul se împotrivi din nou, dar credinciosul se prefăcu că bârfește mai departe
frumusețea grădinii, la care bârfitorul zise:
-Dar ce au a face toate acestea, pe lângă marea frumusețe a grădinii?
Atunci, credinciosul se opri, privi cu ochi de dojană pe bârfitor, și-i zise:
-De ce te miri? Așa faci și tu toată vremea. Vezi la oameni numai pietrele, numai florile
veștejite și alte greșeli, și dai la o parte toată cealaltă parte frumoasă. Când firesc ar fi, să
prețuiești cele frumoase și să treci cu vederea pe cele greșite, pe care le are orice om…

3 noiembrie

Dreptate și bunătate

Unui judecător dintr-un mic orășel de provincie, i-a venit spre judecată un caz ciudat.
Inculpatul era tocmai prietenul său cel mai bun. Era reclamat de cineva într-o cauză oarecare,
pasibilă la condamnare cu amendă de la cinci mii la zece mii de franci. Cunoscând prietenia lor,
tot orașul era curios să vadă cum v-a rezolva judecătorul cazul. Sala de judecată a devenit
neîncăpătoare pentru numărul mare de asistenți la judecată. Marea majoritate era de partea
reclamantului, care, li se părea tuturor, avea dreptate. Știau însă și de prietenia judecătorului cu
inculpatul.
Spre surprinderea tuturor, judecătorul a fost foarte aspru. Deși ar fi putut să-i dea
inculpatului minimum-ul de amendă, de cinci mii de franci, precum avea dreptul după lege –
între cinci mii și zece mii - , sau măcar o sumă intermediară, l-a amendat cu zece mii de franci.
Cei din sală au întâmpinat sentința cu aprecieri asupra obiectivității judecătorului, dar prietenul
său s-a supărat. El ar fi dorit chiar să fie achitat, dar judecătorul l-a declarat vinovat și, ca
atare, i-a aplicat pedeapsa maximă prevăzută de lege. La plecare nu s-au mai întâlnit. Peste
câteva zile cel pedepsit s-a dus la bancă să plătească amenda.
Funcționarul deschide un registru, controlează ceva, după care îi spune: „Amenda a fost
plătită. Doar ați trimis pe cineva ieri și a plătit-o. Vreți să o plătiți de două ori?” „Nu am trimis
pe nimeni. Cred că e o greșeală!”„Nu e nici o greșeală, domnule, banii au fost aduși de domnul
judecător, spunând că l-ați trimis dumneavoastră!”
Așa s-a făcut și dreptate, și bunătate.
4 noiembrie

Descurajarea

Se povestește că diavolul a hotărât cândva să-și vândă toate instrumentele cu ajutorul

cărora și-i supunea pe oameni. A făcut o mulțime de pachete, pe fiecare indicând ce conține:
supărare, crimă, minciună, necinste, mândrie și așa mai departe. După ce toate pachetele au
fost vândute, cineva a observat că un pachet n-a fost pus la vânzare. L-a întrebat pe diavol de ce.
„Pentru că aceasta e cea mai puternică dintre armele mele și pe aceasta nu vreau s-o vând. Ea
este descurajarea. Pierderea speranței. Când cineva ajunge la aceasta, îl am în mod sigur în
mână!”

5 noiembrie

Existența lui Dumnezeu

Un învățat frencez din secolul al XVII-lea, matematician și fizician, Blaise Pascal,

spunea că logica cea mai simplă ne îndrumă spre credință, ca fiind mai folositoare pentru
destinul nostru veșnic decât necredința. Pascal propunea un fel de pariu, spunând: eu mă simt
mai sigur să pariez pe existența lui Dumnezeu decât pe inexistența Lui, și iată de ce:
Întâi: dacă nu există Dumnezeu, și cred, nu mi se va întâmpla nimic. Mor și, odată cu
moartea s-a sfârșit totul.
Doi: dacă nu există Dumnezeu și nu cred, de asemenea nu mi se va întâmpla nimic.
Odată cu moartea s-a sfârșit totul.
Dar, trei: dacă există Dumnezeu și nu cred, atunci am pierdut totul.
Și patru: dacă există Dumnezeu și cred, atunci am câștigat totul.
Nu este deci mai logic să pariez pe existența lui Dumnezeu decât pe inexistența Lui?

6 noiembrie

Iertând îți poți face prieteni și din dușmani

Cinna, un apropiat al împăratului August, făcu o conspirație contra acestuia.

Împărăteasa Livia, plină de înțelepciune, îi spuse soțului ei: „Relelor mari le trebuie leacuri
mari; trebuie să-l ierți.” Împăratul August chemă pe Cinna și îi zise: „Cu toate că ești vinovat
de înaltă trădare, te iert și te fac consul.”
Din acea zi, Cinna deveni cel mai credincios prieten al Împăratului August.
7 noiembrie

Mai nenorocit decât surdo-mutul

Un tată trecea cu copilul său printr-un oraș. Înaintea unei case, un surdo-mut îl salută
cuviincios. Copilul zise: „Când îl vâd pe acest om mi-e milă de el. E o mare nenorocire să nu
poți vorbi și să nu poți auzi”. După aceea trecură pe lângă o altă casă, unde un om țipa cele mai
urâte înjurături. Atunci tatăl zise: „Acest om e cu mult mai nenorocit decât surdo-mutul,
deoarece abuzează de grai pentru a-și pierde sufletul”.

8 noiembrie

Ce-i mai mare: cinstea sau averea?

Un credincios a fost întrebat de prietenul său:

- Ce-i mai mare: cinstea sau averea?
Omul credincios a răspuns:
- Cinstea. Averea, chiar dacă ai pierdut-o, o poți face din nou cu cinstea, însă, dacă ai
pierdut cinstea, nu o poți căpăta din nou, indiferent câtă avere ai cheltui pentru aceasta.

9 noiembrie

Despre păcate

Un creștin a venit la avva Teofil și i-a spus:

- Avva, mă tem foarte tare de pedeapsa lui Dumnezeu, deoarece mă văd plin de tot felul
de păcate.
Atunci avva Teofil i-a spus:
- Ia o piatră și o aruncă în mare.
Creștinul a luat piatra și a aruncat-o.
- Unde este piatra? O mai vezi? zise avva Teofil.
Creștinul a spus:
- Nu.
Avva Teofil i-a răspuns:
 - Piatra reprezintă păcatele omului, marea reprezintă dragostea nemăsurată a lui
Dumnezeu față de noi. În momentul în care omul face pocăință față de păcatele sale, Dumnezeu
îl iartă și-i acoperă păcatele precum marea a acoperit piatra aruncată de tine.
Creștinul adevărat trebuie să trăiască în pocăință. Pocăința deschide porțile iubirii lui
Dumnezeu.

10 noiembrie

Liniştea sufletească

La un dineu, se găsea, printre musafiri, şi un ateu - om rău, lipsit de credinţă - care 1-a
întrebat la un moment dat pe creştinul de alături:
- De unde ştii tu că Dumnezeu te-a iertat pentru păcatele tale sau că îţi ascultă
rugăciunile, când, de fapt, nu vezi nimic din toate acestea?
- Dar tu, îl întrebă la rândul său creştinul, de unde ştii dacă este zahăr în ceaiul pe care îl
bei acum?
- Cum de unde? Simt gustul zahărului.
- Deci ştii că este zahăr în ceaiul tău, chiar dacă nu-1 vezi. E, tot aşa simt şi eu dragostea
lui Dumnezeu în inima mea. Sufletul meu îngreunat de păcate se simte izbăvit prin puterea
Sfântului Duh. Sfânta Liturghie, Sfânta Spovedanie, rugăciunile îmi înalţă sufletul ce nu-şi
găseşte liniştea decât la Dumnezeu.
Dragostea nu o vezi cu ochii trupului, ci cu ochii sufletului.

11 noiembrie

Semnele cuielor

Era un om ce avea un fiu tare neascultător, care îi făcea tot soiul de necazuri. Ajunsese
bietul om să se gândească cu teamă la ziua, care urma...A început să bată câte un cui, în tocul
uşii, pentru fiecare greşeală a fiului său. Când tocul uşii s-a umplut de cuie încât părea un arici,
omul şi-a chemat fiul şi i-a spus:
–Am bătut câte un cui, pentru fiecare greşeală a ta!
Fiul s-a speriat, văzând mulţimea cuielor şi a hotărât în sinea lui să răscumpere fiecare greşeală
cu o faptă bună.După prima faptă bună, şi-a chemat tatăl în faţa uşii, rugându-l să scoată un
cui. În ziua, în care a scos ultimul cui, tatăl şi-a îmbrăţişat fiul, bucurându-se împreună cu el.
Fiul l-a strâns la piept şi a văzut că tatăl său plângea.
–De ce plângi? Ar trebui să fii fericit şi mulţumit că ai putut să scoţi toate cuiele...
–E adevărat, cuiele au fost scoase, dar semnele, semnele au rămas!
12 noiembrie

„Tată în sus te-ai uitat?”

Într-o seară, tatăl și fiul cel mic se întorceau de la țarină. Pe drum, tatăl își puse de gând
să fure niște fân verde. Opri căruța, se dete jos şi, apropiindu-se de fân, se uită pânditor în
dreapta şi în stânga - aşa cum se uită cei ce vor să fure - şi apoi se aplecă să ia fânul. Dar fiul,
de colo, din căruţă, neînţelegând ce face tatăl său, strigă: „Tată, în sus te-ai uitat?... Uită-te şi
în sus!...”.
Tatăl rămase ruşinat şi se lăsă de păcat.
O, de câte păcate s-ar speria oamenii dacă s-ar uita şi „în sus” când le fac!

13 noiembrie

Unde-L căutăm pe Creator?

Într-un oraș mai mulți meseriași discutau fiecare despre specialitatea lui. Dar iată că la
un moment dat veni vorba despre Dumnezeu. Între ei se afla și un tăgăduitor de Dumnezeu.
- Dacă ar fi Dumnezeu – zicea hulitorul – atunci de ce nu L-a văzut, sau nu –L vede
cineva? ... Încă nimeni nu poate spune că a văzut pe Dumnezeu. ...
Însă, între apărătorii credinței în Dumnezeu se afla și un ceasornicar. Acesta nu zise
nimic la hula necredinciosului, ci luă un ceas și, cu ochelarii lui începu să se uite cu încordare și
cu mare atenție în mecanismul lui, ca și cum ar căuta ceva.
- Dar tu ce cauți în orologiu? întrebă necredinciosul văzând că toată lumea era atentă la
ceea ce făcea el.
- Caut – răspunse ceasornicarul – pe cel ce a făcut orologiul acesta și nu-l găsesc... așa
cum cauți tu ca un necredincios să vezi în lume pe Dumnezeu făcătorul lumii? Deosebirea este în
aceea că lucrul mâinilor lui Dumnezeu vădește cu limpezime existența Lui iar tu nu vezi! Așa
cum toată lumea știe că ceasul nu poate exista fără ceasornicar, așa și lumea aceasta nu poate
exista fără un Creator!

14 noiembrie

Care sunt prioritățile?

Un om a venit de la muncă târziu, obosit și nervos, găsindu-și băiatul de 5 ani așteptând

la ușă.
 - Tati, pot să te întreb ceva?
- Da sigur, despre ce e vorba? a răspuns omul.
- Tati, câți bani câștigi pe oră?
- Asta nu e treaba ta. De ce mă întrebi astfel de lucruri. Spuse omul nervos.
- Doar vreau să știu...Te rog spune-mi, cât câștigi pe oră?
- Dacă trebuie să știi, câstig 50$ pe oră..
- Aha, a răspuns micuțul, cu capul plecat.
- Tati, îmi împrumuți te rog 25$?
Tatăl s-a înfuriat:
- Dacă singurul motiv pentru care m-ai întrebat ăsta este ca să-mi ceri niște bani să îți
cumperi o jucărie prostească sau alte porcării, atunci du-te direct în camera ta la culcare.
Gândește-te de ce ești așa egoist. Nu lucrez din greu în fiecare zi pentru așa copilării.
Micuțul a mers în liniște în camera și a închis ușa. Omul s-a enervat și mai tare pe
întrebările băiatului.Cum a putut să pună așa întrebări doar pentru a cere niște bani.
După o oră, omul s-a calmat și a început să gândească: Poate chiar era ceva de care
chiar avea nevoie să cumpere cu 25$ și chiar nu mi-a cerut bani des. Omul a mers la ușa
băiatului și a deschis-o.
- Dormi? a întrebat...
- Nu tati, sunt treaz, a răspuns băiatul.
- M-am gândit, poate am fost prea dur mai devreme, spuse tatăl. A fost o zi lungă și m-
am descărcat pe tine. Uite aici ai 25$.
Micuțul a sărit, zâmbind.
- Mulțumesc tati!
După aceea a scos un pumn de bani. Omul a văzut că băiatul avea deja bani și s-a
enervat din nou. Micuțul și-a numărat încet banii și s-a uitat către tatăl său.
- De ce vrei mai mulți bani dacă deja ai? a spus tatăl.
- Pentru că nu am avut destul, dar acum am, a replicat băiatul. Tati, acum am 50$. Pot
să cumpăr o oră cu tine???? Te rog să vii mai repede acasă mâine. Vreau să mănânc cu tine.
Tatăl a fost distrus. Și-a luat băiatul în brațe și l-a implorat să îl ierte.
Este doar o reamintire pentru toți ce lucrează din greu în viață. Nu ar trebui să lăsăm
timpul să treacă printre degete fără să petrecem timp cu cei care chiar contează pentru noi,
aceia apropiați de inimile noastre. Să ne amintim să împărțim cei 50$ din timpul nostru cu
cineva pe care iubim. Dacă mâine murim, compania pentru care lucrăm ne va înlocui foarte
ușor, în câteva ore. Dar familia și prietenii pe care îi lăsăm în urmă o să simtă pierderea pentru
tot restul vieților lor.

15 noiembrie

Poetul și tâlharul

Undeva, într-o cetate, trăia un poet, care îşi folosea talentul numai în rău, căci scria
poezii de prost gust, în care Dumnezeu şi sfinţii erau defăimaţi. De aceea, în vremea lui, puţini îi
citeau nesuferitele lui versuri.
 Nu departe de poet, într-o pădure, trăia un tâlhar, de care se temea multă lume şi care
săvârşise multe fapte rele. Totuşi, pe lângă faptele lui cele rele, a construit şi el, pe drumul care
trecea pe lângă pădure, o fântână.
După un timp, când s-a terminat firul vieţii, au murit amândoi şi au fost duşi în iad
pentru faptele lor cele rele.
Tâlharul, pentru faptele lui cele rele, avea sub el o flacără foarte mare, ce-l acoperea
aproape tot; poetul avea numai un foc mic care-l ardea. Cu timpul flacăra de sub tâlhar se
micşora pentru faptul că oamenii care treceau pe acel drum, unde se găsea fântâna construită de
el, se bucurau când beau apă şi îl pomeneau pe acela care a construit-o, căci fântâna avea o apă
tare bună şi îşi potoleau setea cu ea. Însă flacăra de sub poet se tot mărea, fiindcă oamenii care
îi citeau poeziile, se sminteau, deveneau necredincioşi şi din cauza lui negau existenţa lui
Dumnezeu, pierzându-şi sufletele. În timp ce tâlharul mai avea doar un foc micuţ sub el, flacăra
de sub poet se mărea mereu…

16 noiembrie

Sinceritate și curaj

Trăia odată un împărat, într-o ţară îndepărtată. Acesta ajunsese bătrân şi ştia că se
apropia vremea ca să aleagă pe cel ce îi va urma la tron. În ţara aceea succesorii la tron nu se
alegeau dintre copiii împăratului, ci dintre tinerii cei mai virtuoşi din împărăţie. Aşadar, a
chemat la el pe toţi tinerii din împărăţie într-o anume zi, şi le-a spus:
- A venit timpul să mă dau la o parte şi să aleg următorul împărat. Am decis să aleg pe
unul din voi. Iată cum va fi alegerea: vă voi da astăzi fiecăruia o sămânţă, însă una specială.
Vreau să mergeţi fiecare acasă, să plantaţi sămânţa, să o udaţi, şi să va întoarceţi exact peste un
an, aici, cu planta care a crescut din sămânţă. Atunci, voi judeca după plantele pe care le
aduceţi, şi voi alege unul dintre voi. Acela va fi următorul împărat!
Printre băieţi era şi unul numit Petru, care si-a primit şi el sămânţa cuvenită. A mers
acasă plin de elan şi i-a spus mamei toată povestea. Ea l-a ajutat să pregătească ghiveciul, să
aleagă pământul, să planteze sămânţa şi s-o ude cu grijă. În fiecare zi o uda la timp şi urmărea
dacă dă lăstari. După vreo trei săptămâni, unii dintre băieţi au început să vorbească despre
plantele lor. Petru continua să-şi verifice ghiveciul cu sămânţă, dar, nimic nu creştea.
Patru săptămâni, cinci săptămâni, şase săptămâni trecură. Tot nimic. Deja toţi băieţii
vorbeau despre plantele lor iar a lui nici nu se ivise din pământ. Era tare abătut.
Au trecut şase luni şi tot nimic cu sămânţa lui. A înţeles ca dăduse greş. Toţi ceilalţi
aveau copăcei şi plante înalte iar el nimic. N-a spus nimic celorlalţi. Încă mai aştepta, oarecum.
A trecut şi anul şi toţi băieţii s-au înfăţişat înaintea împăratului. Petru n-a vrut să
meargă cu ghiveciul gol, dar mama lui l-a încurajat s-o facă. La urma urmei era cel puţin
sincer. Petru a simţit un gol imens în stomac, dar ştia în sinea lui că mama are dreptate. Aşa că
a luat ghiveciul şi s-a dus la palat.
Când a ajuns acolo, a fost uimit de varietatea de plante prezentate de ceilalţi tineri. Erau
frumoase, de toate formele şi mărimile. Petru si-a aşezat ghiveciul jos iar cei din jurul său au
început să râdă. Unii îl compătimeau şi îi ziceau în batjocoră:
 - Ei, cel puţin ai încercat şi tu!
Când a sosit împăratul, şi-a aruncat ochii peste mulţime şi i-a salutat pe cei prezenţi.
Petru a încercat să se ascundă undeva în spate.
- Ce plante minunate şi ce flori atrăgătoare aţi crescut. Astăzi unul dintre voi va fi numit
împărat!
Dintr-o dată, ochii suveranului au căzut pe Petru şi pe ghiveciul gol. A poruncit imediat
gărzilor să îl aducă în faţă. Petru era îngrozit. Se gândea:
- Împăratul a văzut că sunt un netrebnic, căci sămânţa mea nu a rodit. Pentru
nevrednicia mea, poate voi plăti cu capul.
Când a ajuns în faţă, împăratul l-a întrebat cum îl cheamă.
- Numele meu este Petru, a răspuns el cu teamă.
Toţi tinerii râdeau şi-şi băteau joc de el. Împăratul a cerut tăcere. S-a uitat la băiat şi a
anunţat mulţimea:
- Iată noul vostru împărat. Numele lui este Petru!
Băiatul nu-şi putea crede urechilor: "Dar sămânţa nici nu crescuse. Cum putea să fie el
noul împărat?"
Împăratul a luat din nou cuvântul şi a zis:
- Cu un an în urmă am dat fiecăruia dintre voi o sămânţă. V-am spus să o plantaţi, să o
udaţi şi să o aduceţi astăzi la mine. Dar, eu v-am dat seminţe fierte care n-au cum să crească.
Toţi - cu excepţia lui Petru - mi-aţi adus plante şi flori. Când aţi văzut că sămânţa nu creşte, aţi
înlocuit-o cu alta, de la voi. Doar Petru a avut curajul şi sinceritatea de a se prezenta cu
ghiveciul în care se află sămânţa dată de mine. De aceea, el este noul vostru împărat!

17 noiembrie

Cât de greu este păcatul?

Un tânăr, care deseori batjocorea Biserica şi credinţa creştină, a venit la un preot şi l-a
întrebat în zeflemea:
- Aţi putea să-mi spuneţi cât de greu este un păcat? Are cumva 10-15-20 kg? Vă întreb,
căci eu fac mereu păcate, dar nu simt nicio greutate...
Preotul l-a privit şi apoi i-a răspuns tot printr-o întrebare:
- Dacă pui o greutate de 100 kg peste un mort, spune-mi, va simţi el ceva?
- Nimic, bineînţeles, pentru că e mort, a răspuns batjocoritorul.
- Tot aşa nici tu nu simţi nimic pentru că sufleteşte eşti mort.
Tânărul nu s-a aşteptat la o asemene replică înţeleaptă, care l-a pus pe gânduri. Din acel
moment conştiinţa sa a început să lucreze, să mediteze...

18 noiembrie

Cinstirea duminicii
 Un credincios îl întreabă pe duhovnicul său, zicând:
-Spune-mi despre sfânta duminică!
Și duhovnicul zise:
-Duminica este Domnul și Domnul este duminica; cel ce cinstește duminica va fi cinstit
de Domnul înaintea îngerilor și a oamenilor. Dumnezeu binecuvântează casa și lucrurile celui
ce, cu toți ai săi cinstește duminica.
Și credinciosul zise:
-Dacă un om postește și se roagă în cele șase zile, dar nu cinstește sfânta duminică, ce va
pătimi?
-Ascultă! Dacă un om paște oile sale toată ziua, dar noaptea nu le închide, ce i-a folosit?
Așa va fi și cu omul care se roagă și postește, dar sfânta duminică nu o păzește. Și tot cel ce zice
că iubește pe Dumnezeu și nu păzește sfânta duminică mincinos este…

19 noiembrie

O gramatică nouă

În gramatica ce se învață în școli, declinarea numelor persoanelor începe cu „eu”,

urmează „tu” și pe urmă „el”, adică: „eu, tu, el”.
Însă în școala Evangheliei, această gramatică se schimbă tocmai invers. Mai întâi vine
„El” (adică Dumnezeu), urmează „tu” (adică aproapele) și pe urmă de tot vine „eu” (adică
persoana mea). Deci în loc de: „eu, tu, el”, un creștin declină: „El, tu, eu”.
Un creștin care nu folosește această gramatică e creștin doar cu numele.

20 noiembrie

S-au temut că se vindecă

Pe la anul 1754, se făcu în Franţa o mare procesiune cu moaştele făcătoare de minuni

ale unui sfânt. Mulţime mare de popor se strânse cu acest prilej.Venise şi o mulţime de bolnavi şi
cerşetori.Doi ologi cerşeau la un capăt de drum.
-Să aveţi credinţă tare! – le ziseră trecătorii. În curând vor trece pe aici moaştele
sfântului şi, de veţi avea credinţă, vă veţi tămădui.
-Frate! – se înţeleseră atunci ologii. De noi nu va fi bine cu moaştele alea… S-ar putea
întâmpla să ne tămăduim; şi atunci cine ne va mai da nouă bani?!… Va trebui să ne apucăm
iarăşi de lucru! Hai să o ştergem de aici!…
Şi cei doi ologi o şterseră repede din calea moaştelor, nu cumva să-i ajungă tămăduirea.
Exact aşa se întâmplă şi cu oamenii de azi. Nu le trebuie oamenilor o „sănătate” care
să-i despartă de patimile şi năravurile lor cele rele.
21 noiembrie

Preţul bancnotei

Un om slab în credinţă îl tot bătea la cap pe un credincios, spunând că el nu poate crede

cum pâinea şi vinul se prefac, prin Taina Sfintei Împărtăşanii, în Trupul şi Sângele Domnului.
Atunci credinciosul îi zice:
- Te rog, aprinde un chibrit!
- Iată, l-am aprins.
Apoi, credinciosul scoase din buzunar o hârtie (o bancnotă) de un milion şi i-o întinse,
zicându-i:
- Te rog, aprinde acum hârtia aceasta!
- Cum? Să aprind o hârtie de un milion?… Aceasta nu se poate! Hârtia asta e o hârtie de
mare preţ!…
- Ei, vezi, dragul meu - îi spuse atunci credinciosul - hârtia aceasta este o hârtie ca orice
hârtie; nu valorează în sine nici doi bani; tu însă crezi în preţul ce-i scris pe ea, însă nu vrei să
crezi şi în preţul cel nepreţuit ce-l au pâinea şi vinul din Sfânta Cuminecătură.
Şi acolo este o simplă pâine şi un simplu vin, dar ele capătă, prin Taina Sfintei
Împărtăşanii, un preţ inestimabil, iar acest preţ "l-a scris" pe ele Însuşi Domnul şi  Mântuitorul
nostru Iisus Hristos, când a binecuvântat pâinea şi vinul, zicând: "Luaţi, mâncaţi, acesta este
Trupul Meu!… Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu!.. .Aceasta să faceţi spre
amintirea Mea!" (Luca 22, 19-20).
 Potrivit răspuns! Cu adevărat, cred oamenii în atâtea şi atâtea lucruri lumeşti, dar, în cele
sufleteşti, diavolul îi îndeamnă să se îndoiască şi să nu creadă.

22 noiembrie

Te plângi că ești sărac?

Un om nemulțumit se plângea pe toate drumurile că pe el l-a lăsat Dumnezeu prea

sărac. Și cârtea împotriva lui Dumnezeu.
Un bătrân, auzindu-l, se apropie de el, îi apucă mâna dreaptă și-i zise:
-Ai vrea să ți se taie mâna asta pentru o mie de galbeni?
-Nu! Negreșit că nu!
-Dar mâna stângă?
-Nici!
-Ai vrea să-ți dai ochii pentru zece mii de galbeni?
-Nu mi-aș da un ochi pentru nimic în lume!
 -Ei, vezi ce bogății ți-a dat Dumnezeu? Și tu cârtești împotriva Lui, în loc să-I
mulțumești?

23 noiembrie

Măgarul lui Buridan

De la un vestit filozof grec, Aristotel, a rămas o snoavă despre un măgar care, slobozit
fiind din grajd între două grămezi de fân, nu se putea hotărî din care să mănânce. Şi atât a tot
dibuit între cele două grămezi, până ce a pierit de foame.
Un scriitor francez, Buridan, a prelucrat pe larg într-o carte întreagă această snoavă,
zugrăvind prin ea chipul şi tipul oamenilor nehotărâţi. De aici a rămas numele de „măgarul lui
Buridan“, de câte ori e vorba despre oameni nehotărâţi.
Acum, fireşte, istorioara lui Aristotel a fost făcută – ca orice snoavă – din închipuire.
Căci oricât de nepriceput ar fi un dobitoc, tot nu moare de foame între două grămezi de nutreţ,
ci se repede pe dată la una din ele.
Însă, vai, această snoavă se petrece aievea, când e vorba de viaţa noastră cea
sufletească!
„Aşa zice Domnul: iată, Eu pun în faţa voastră calea vieţii şi calea morţii, moartea şi
viaţa, binecuvântarea şi blestemul; ALEGEŢI!“ (Ieremia 21, 8 şi Deut. 30, 19-20). Însă omul,
nepriceputul, ce face în faţa acestei telegrame cereşti? Stă mereu nehotărât la hotarul îndoielii.
Şi de Dumnezeu ar asculta, şi de lume nu s-ar lăsa. Şi cu Dumnezeu s-ar pune bine, dar nici pe
diavol nu l-ar lăsa. Şi dibuie mereu între bine şi rău, între mântuire şi pieire, până ce soseşte
moartea.

24 noiembrie

Ce bucurie nu vom avea în cer

Avva îi întreabă pe ucenicii săi:

-Ce bucurie nu vom avea în cer?
Întrebarea trezi mirarea tuturor. Toți se întrebau:
-S-ar putea să fie o bucurie pe care să nu o aflăm în cerul tuturor bucuriilor?
-Da! răspunse avva. Aici pe pământ noi avem o bucurie pe care în cer n-o mai putem
avea: bucuria de a aduce un suflet pierdut la Mântuitorul și la mântuire.
Cu adevărat, bucuria de a vedea un suflet care era mort și a înviat; bucuria de a auzi un
suflet strigând: „Orb am fost și acum văd!”; bucuria de a mântui un suflet de la moarte este
doar cea mai scumpă bucurie de care ne putem învrednici aici, pe pământ.

25 noiembrie
 Evitarea certei și a procesului

Un grădinar băgă de seamă că găinile vecinului intră în grădina lui printr-o spărtură și-i
fac stricăciuni. Îl rugă pe vecin să repare gardul. Acesta nu voi. Alt om s-ar fi apucat de ceartă,
ba chiar l-ar fi pârât. Omul nostru se mulțumea să-i trimită vecinului, din când în când, câteva
ouă spunându-i să grijească de găini că altfel se ouă la vecini. Îi trimite de câteva ori ouă, apoi
încetă. Dar iată că nu trecu nici o săptămână și vecinul repară gardul, fără proces, crezând că
găinile sale se ouă într-adevăr la vecin. Grădinarul cu câteva ouă l-a făcut pe vecin să-i facă
voia.

26 noiembrie

Între cădere și cădere

Porumbelul, când se murdărește, aleargă repede la apă și se spală. El nu poate suferi

necurăția; nu-i place de ea.
Dar porcul, când ajunge într-un noroi, se tăvălește și se lăfăiește în el cu plăcere. Asta-i
lumea lui și plăcerea lui!
O așa deosebire este și între căderea celor credincioși și a celor necredincioși. Și
credinciosul are clipe de cădere; și el se murdărește câteodată, dar el aleargă îndată la apă, ca
porumbelul. Își spală îndată păcatul, prin spovedanie și lacrimi de pocăință.
Dar, când cade necredinciosul, el se simte bine în mocirlă; el se tăvălește și se lăfăiește
ca porcul în noroiul patimilor și păcatelor. Asta-i lumea lui de plăcere!

27 noiembrie

Zgârcitul și măgarul

Zgârcitul s-ar putea asemăna foarte bine cu un măgar care o viață întreagă trăiește în
mizerie: rabdă, mănâncă ce poate și poartă toate greutățile; iar, când piere, oamenii îi trag
pielea și fac din ea tobe și cimpoaie, în sunetul cărora lumea petrece și chefuiește.
Așa e și zgârcitul. O viață întreagă trăiește în mizerie; mănâncă ce poate, se îmbracă
cum poate, rabdă, cruță și strânge, iar, după ce moare, moștenitorii lui topesc averea în dansuri
și desfătări.
E o regulă aproape generală că toate averile zgârciților se irosesc în chefuri și
petreceri.
28 noiembrie

Ceasul de lumină

Se spune despre regele Angliei, Eduard al II-lea, că ținea tare mult la sufletul lui și la
țara sa. Ca să țină o socoteală strictă asupra timpului său, își făcuse în casă, un așa-zis "ceas de
lumină", ca tot ce face să fie făcut cu folos. Pentru  a avea o evidență bună asupra timpului său,
în fiecare dimineață, un servitor aprindea o lumânare pe care erau trasate 12 linii egale.
   Regele își vedea  de ale lui. Dar la fiecare linie topită, un slujitor alerga la el și îi
spunea:„Maiestate ,a mai trecut o oră!” 
Aceste cuvinte mergeau ca un fel de întrebare pentru rege: ce anume a făcut în acest ceas
care s-a dus, pentru care va trebui să dea seama în Ziua Judecății?
Noi cum folosim timpul ce ni s-a dat pentru mântuirea sufletului?

29 noiembrie

Un sfânt sau un păcătos

Într-o zi, Michelangelo a fost întrebat de un admirator:

-Cum poți crea cu dalta capodopere atât de admirabile încât vor rămâne nemuritoare?
-Totul este în marmură. E de ajuns să știi cum să-l găsești.
Și în noi există un sfânt, un erou, un apostol înflăcărat, un creștin îndrăzneț și tare. Totul
se reduce la a ști ce să faci cu sufletul tău, cum să cioplești în el cu dalta voinței tale.
Noi devenim așa cum voim, sfinți sau păcătoși.

30 noiembrie

Cea mai mare greșeală a părinților

Un mare sriitor american, Jim Bishop scria: „Am întrebat odată un medic psihiatru ce
anume considera drept cea mai gravă greșeală a părinților. Mi-a răspuns că greșeala cea mai
mare pe care o fac cei mai mulți este să-și spună:«Copiii mei nu trebuie să treacă prin greutățile
prin care am trecut eu.» «De ce ar fi asta o greșeală?», l-am întrebat. Răspunsul lui este demn
de reținut: «Ceea ce te face să fii omul care ești, dacă ești cu adevărat un om, este tocmai faptul
că ai întâmpinat greutăți, că a trebuit să depășești anumite situații dificile, că uneori multe ți-au
stat împotrivă, că a fost important să te cațări, să te strecori, să te târăști, pentru a ajunge în
vârf.»”
1 decembrie

Dumnezeu ne atrage atenția

Un prizonier închis într-un turn încerca să atragă atenția trecătorilor, pentru a trimite
prin ei un mesaj către familia sa. Prizonierul luă o monedă de argint și una de aur și hotărî să le
arunce în stradă pentru ca trecătorii să-și ridice privirea spre el. Lăsă deci să cadă moneda de
argint. Un om o ridică grăbit și plecă mai departe, bucurându-se. Încercă din nou aruncând
moneda de aur, cu același rezultat. Disperat, prizonierul aruncă de data aceasta o piatră, care
lovi un al treilea trecător și îl răni. Imediat, acesta ridică ochii să vadă cine o aruncase. Abia
atunci reuși prizonierul să-și transmită mesajul către familie.
Nu este această povestire o parabolă a felului în care Se poartă Dumnezeu cu noi?
Binecuvântările Lui cad zilnic asupra noastră, dar noi le privim ca pe ceva de la sine înțeles și
ne grăbim mai departe, fără a da nici o atenție izvorului acestor binecuvântări. Apoi ne lovește
necazul. Atunci ne ridicăm îndată privirea spre Dumnezeu, întrebând: „De ce?” Și, în asemenea
împrejurări, El comunică cel mai bine cu noi.

2 decembrie

Orgoliul

Doi soţi, un bărbat şi o femeie, pentru nişte nimicuri, s-au certat. Se mai întâmplă în
familie, chiar şi în familiile creştine. Şi nu vorbeau. Fiecare o făcea pe supăratul, fiecare îl
considera pe celălalt că e vinovat şi nu voia nici unul să rupă tăcerea; mai ales bărbatul, care se
considera superior, fiind şi om de afaceri.
La un moment dat, bărbatul trebuia să plece într-o călătorie de afaceri şi avea avion a
doua zi dimineaţă.
De obicei, când trebuia să se scoale mai de dimineaţă, îl trezea soţia, dar acum, fiind
hotărât să nu rupă el tăcerea primul, nu i-a zis soţiei să-l trezească. Totuşi avea nevoie să se
trezească mai de dimineaţă, de aceea, fiind mai „înţelept” (ca de obicei), a scris pe o bucată de
hârtie „Te rog să mă trezeşti la ora 5” şi a lăsat biletul unde ştia că soţia o să-l găsească. În
dimineaţa următoare, bărbatul se trezeşte şi vede că este ora 9 şi că a pierdut avionul.
Furios, tocmai se pregătea să se certe iar cu soţia lui pentru că nu l-a trezit. Când, lângă
pat, lângă hârtia pe care scrisese el seara: „Te rog să mă trezeşti la ora 5”, era un bileţel pe
care scria: „Este ora 5. Trezeşte-te !”.

3 decembrie
 Dumnezeu știe ce e bine

Trăia odată într-un sat un bătrân foarte sărac. El avea însă un cal foarte frumos. Atât de
frumos încât regele vroia să îl cumpere. Dar bătrânul l-a refuzat spunându-i: „Pentru mine
acest cal nu este un simplu animal. El îmi este prieten. Cum aş putea să îmi vând prietenul?”
Dar, într-una din zilele următoare, când bătrânul a mers la grajd, a văzut că i-a dispărut
calul. Toţi sătenii i-au spus „Ţi-am spus noi! Trebuia să îi vinzi calul regelui. Dacă nu ai
acceptat, el ţi l-a furat! Ce mare ghinion.”
Zise bătrânul:„O fi bine, o fi rău, mulțumesc lui Dumnezeu! Dumnezeu știe ce este mai
bine.”
Toţi au râs de el. Dar după o săptămână, calul s-a întors la stăpânul său. Și nu era
singur, ci avea în spate o mulţime de cai sălbatici. El a scăpat din grajd, şi venind spre casă, mai
mulți cai s-au luat după el.
„Ce mai noroc!” strigară sătenii.
Zise bătrânul:„O fi bine, o fi rău, mulțumesc lui Dumnezeu! Dumnezeu știe ce este mai
bine.”
Bătrânul, împreună cu fiul său, a început să îmblânzească acei cai sălbatici. Dar, o
săptămână mai târziu, fiul bătrânului şi-a rupt piciorul în timp ce încerca să dreseze unul dintre
cai.
„Ghinion!” îi ziseră prietenii bătrânului. “Ce ai să te faci acum, fără ajutorul fiului tău?
Tu eşti deja în pragul sărăciei!”
Zise bătrânul:„O fi bine, o fi rău, mulțumesc lui Dumnezeu! Dumnezeu știe ce este mai
bine.”
După câteva zile, soldaţii regelui trecură prin sat şi îi obligară pe toţi tinerii să li se
alăture pentru război. Doar fiul bătrânului a scăpat datorită piciorului său rupt.
„Ce noroc pe tine!” strigară vecinii. “Toţi copiii noştri au fost duşi în război, doar tu ai
avut şansa să păstrezi pe fiul tău lângă tine. Fiii noştri ar putea fi ucişi.”
Zise bătrânul:„O fi bine, o fi rău, mulțumesc lui Dumnezeu! Dumnezeu știe ce este mai
bine.”
Nu ştim niciodată ce ne aşteaptă. Dar dacă păstrăm o atitudine pozitivă și plină de
smerenie vom putea fi fericiţi prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

4 decembrie

Unde duce mânia

Generalul roman Piro, care se aprindea foarte iute la mânie, condamnă pe un soldat la
moarte, pentru că, fiind trimis împreună cu un alt soldat, se întoarse singur, iar generalul credea
că l-a omorât.
Pe când era să fie ucis, sosește și celălalt soldat, care se rătăcise. Bucuros, călăul îi duse
pe amândoi înaintea generalului, ca să ierte pedeapsa celui dintâi. Generalul și mai mânios, de
rușine, porunci să fie omorâți toți trei: primul pentru că fusese condamnat, al doilea pentru că a
fost cauza morții celui dintâi, iar călăul pentru că n-a îndeplinit porunca generalului.
5 decembrie

Ce fac pentru mântuirea mea?

Un credincios cu mare dragoste de Dumnezeu mergea adesea să viziteze cimitirele spre a

învăţa să folosească mai bine timpul şi privind mormintele zicea: „Dacă aceşti morţi ar putea să
revină la viaţă, ce multe ar face ei pentru viaţa veşnică, iar eu, care dispun de atâta timp, ce fac
pentru mântuirea mea?"

6 decembrie

Gropile săpate de diavoli

Trei gropi ne sapă nouă demonii: întâi dau lupta împotriva noastră pentru a ne opri de a
face binele; a doua, dacă nu reușesc, caută să ne abată și să făptuim binele fără Dumnezeu;
dacă nici așa nu reușesc, întrebuințează a treia groapă: ne laudă pentru binele făptuit, ca să ne
umflăm de mândrie.

7 decembrie

Teologia prezentului

Un înțelept a întrebat trei lucruri: "Care e cel mai important moment din viața unui om,
care e cea mai importantă acțiune și care e cea mai importantă persoană?" Răspunsul l-a primit
de la un om simplu: "Cel mai important în viață e prezentul - este singurul pe care îl avem, căci
trecutul s-a dus, iar viitorul nu este încă aici. Cea mai importantă acțiune în acest prezent este
să faci ceea ce trebuie, iar cel mai important om este cel cu care te afli în prezent și pentru care
poți face ceea ce trebuie, ceva bun sau ceva rău."

8 decembrie

Cum scăpăm de mlaștina vieții?

Un om avea o baltă pe țarina lui. Din cauza acesteia, nu putea să facă nici o recoltă. A
început să scoată apa cu galeata din ea, dar fară rezultat.
Un vecin gospodar, văzând truda lui, i-a spus:
- Dacă dorești să scapi de baltă, trebuie să-i seci mai întâi izvoarele.
Omul a făcut după cum i-a grăit vecinul și pământul a devenit bun de semănat.
La fel se întâmplă și cu cele ale sufletului. Pentru a scăpa de mlaștina vieții, trebuie să
seci mai întâi izvoarele ei: vorbele deșarte, reaua făptuire și toate cele asemenea lor.
9 decembrie

Iertarea lui Dumnezeu

În timpul Sfintei Spovedanii, un tânăr l-a întrebat pe duhovnicul său:

- Părinte, îmi simt sufletul greu de păcate. Cum pot să fiu iarăşi liniştit, când ştiu că am
greşit?
- Fiule, omul nu trebuie să-şi piardă niciodată speranţa. Chiar dacă am păcătuit,
Dumnezeu ne va ierta greşelile, dar cu o condiţie: să ne căim. Să ne căim cu sinceritate, din
suflet. O să-ţi dau un exemplu. Afară este iarnă grea, gerul este mare. Du-te şi adu-mi un ţurţure
de gheaţă.
Când tânărul s-a întors ţinând bucata de gheaţă în mână, părintele a luat-o şi a aruncat-
o în sobă, unde țurțurele a început imediat să se topească la căldura focului.
- Ai văzut gheaţa pe care ai luat-o de afară? Era aşa de la începutul iernii şi tot aşa ar
mai fi rămas, oricât ar fi stat în frig. Dar acum, că ai adus-o înăuntru, vezi cum a început să se
topească? Devine iarăşi apă curată şi folositoare. Cât era îngheţată nu era bună de nimic.
La fel este şi sufletul, atunci când îngheaţă de atâtea păcate. Dar dacă te căieşti sincer,
căldura rugăciunii tale şi harul Domnului topesc tot ce-i rău şi-ţi aduc viaţă şi linişte în suflet.
- Priveşte pomii de afară, i-a mai spus părintele. Sunt îngheţaţi de ger, dar, la primăvară,
soarele îi va încălzi şi iarăşi se vor trezi la viaţă.
La fel să ai şi tu răbdare şi încredere în bunătatea şi mila lui Dumnezeu şi să te căieşti
din suflet, fiindcă aşa cum căldura focului topeşte gheaţa, la fel căinţa sinceră vindecă sufletul
bolnav de păcate.

10 decembrie

Păcatul nemărturisit

Într-o cetate era o femeie bogată și de bun neam. Ea a făcut un păcat greu și nu l-a spus
la duhovnic. Într-o zi s-a întâmplat că un ieromonah, de la o mânăstire de departe, care mergea
cu ucenicul său să se închine la Sfântul Mormânt din Ierusalim, a trecut pe acolo. Femeia
văzându-i în biserică la o sărbătoare mare, când slujeau Sfânta Liturgie, și-a pus în mintea ei
gândul, ca să se spovedească la el, fiindcă era străin și nu o cunoștea și astfel nu se putea rușina
de el pentru păcatul ce-l avea pe suflet. Deci s-au dus într-un colț al bisericii și a început să-și
spună toate păcatele sale. Însă când a vrut să-și spună și păcatul ei cel mai mare, pe care nu-l
spusese la nici un duhovnic, i-a venit atâta rușine din lucrare diavolească, încât a roșit și nu
putea să-l spună. Dar ucenicul duhovnicului, om simplu și îmbunătățit duhovnicește, stând
deoparte în celălalt colț al bisericii, vedea în timpul Spovedaniei cum iese din gura femeii un
șarpe la fiecare păcat mărturisit, iar la urmă a văzut un șarpe foarte mare care de trei ori a scos
capul afară din gura ei, vrând să iasă afară, însă s-a tras înapoi și n-a ieșit. După aceea a văzut
ucenicul acela, cum și ceilalți șerpi care ieșiră mai înainte s-au întors înapoi și au intrat din nou
în femeie, fiindcă nu a spus și celălalt păcat. Deci acel mare păcat nespus, acel șarpe, a atras
înapoi toate păcatele mărturisite. Duhovnicul, la sfârșitul Spovedaniei, a dezlegat-o și a plecat
împreună cu ucenicul lui. Pe drum ucenicul uimit i-a spus vedenia ce o văzuse el în timpul
Spovedaniei. Atunci duhovnicul a înțeles pricina vedeniei și s-a întors înapoi ca să arate femeii
vedenia și să o îndemne să spună și păcatul cel mare. Ajungând la casa ei, au găsit-o moartă și
plângând ei au făcut rugăciune la Dumnezeu ca să le descopere ce s-a întâmplat cu sufletul ei. Și
iată că o văd pe dânsa, în vedenie, șezând pe un înfricoșător balaur și alți doi șerpi o necăjeau și
o chinuiau cumplit. Atunci a zis către dânșii: „Eu sunt acea ticăloasă femeie care m-am
mărturisit astăzi și fiindcă nu am spus un păcat pe care l-am făcut, m-a dat Judecătorul să mă
omoare acest balaur și să mă ardă în focul cel veșnic, fiindcă m-a așteptat atâta vreme să-l
mărturisesc; iar eu, nepriceputa, de rușine l-am ascuns. Și acum nu am nici o nădejde de
mântuire, nenorocita de mine.” Acestea zicându-le, s-a făcut nevăzută.
Iată cum lucrează diavolul cu noi oamenii,cât de viclean și perfid, ne dă mare curaj
atunci când facem păcatul și ne rușinează în momentul când vrem să ne spovedim, să ne
curățim.
În tot timpul vieții noastre este bine să nu avem nimic ascuns, să fim sinceri. Această
transparență și aceasta curățire o putem face numai aici pe pământ în scaunul Spovedaniei.

11 decembrie

Nu judeca…

Aristotel se plimba într-o zi cu ucenicii săi, iar în faţa unei pieţe vede un cerşetor. Se
apropie de el şi îi întinde o monedă. Ucenicii îl recunosc pe acel cerşetor, care fusese un om
foarte rău. Unul dintre ucenici îl întreabă pe Aristotel: de ce dai de pomană unui om rău? El
răspunde: „Mi-a fost milă de om, nu de caracterul lui.”
Atunci când faci milostenie, nu trebuie să judeci pe cel care cere; nu trebuie să-i priveşti
faţa, ci neputinţa lui.

12 decembrie

Raiul nu este aici

Un om bogat locuia într-un palat înconjurat de o grădină ca un adevărat paradis. Când i

se vorbea despre Dumnezeu și despre cele sufletești, acesta întrerupea cu alte cuvinte grăind cu
sfidare: ”În zadar îmi vorbești despre aceste lucruri, căci raiul meu iată-l, acesta este!” - și
arăta casa și grădina cea frumoasă. După o vreme, trecuse cam cinci ani, vai ce schimbări
grozave! Grădina era uscată, prăpădită, iar bogatul zăcea în pat de vreo patru ani. Un copil îi
murise înecat, fata eșuase în căsătoria ei și de aceea se îmbolnăvise de supărare încât își chema
mereu moartea.
 Iată, așa este fericirea această scurtă, pământească, ca un vis frumos, umbră și vis,
deșertăciunea deșertăciunilor, iar când te trezești din acest vis nu mai rămâne nimic, nici nu-ți
mai aduci aminte exact cum a fost visul.
Toată lumea vrea să trăiască pe lumea aceasta ca într-un adevărat rai, dar nu se poate,
fiindcă bucuriile trupești sunt fără de folos sufletului și chiar trupului. Numai un om cumpătat
poate să guste mai mulți ani din bucuriile pământești și tot se sfârșește, căci viața aceasta
trebuie s-o lăsăm, să dăm pământului trupul și sufletul cerului care ni l-a dat.

13 decembrie

Nu trebuie să lăsăm în seama lui Dumnezeu ce stă în puterea noastră

Într-o zi, s-au întâlnit într-o bibliotecă trei creştini. Pătrunşi de frumuseţea cărţilor pe
care le citeau, nici nu au observat când s-a făcut seară. Când doar ei mai rămăseseră în
bibliotecă, au început să discute aprins despre ceea ce citiseră peste zi. Deodată, lumina s-a
stins şi au rămas cufundaţi în întuneric. Unul dintre ei zise:
- Hai să ne rugăm. Să spunem fiecare “Tatăl nostru” şi poate Dumnezeu se va îndura de
cel care se roagă mai frumos şi lumina se va aprinde.
Ceilalţi doi au fost imediat de acord. Primul a început să se roage. Ruga sa a fost atât de
frumos spusă, dar camera a rămas în continuare în întuneric. Atunci, s-a rugat şi al doilea.
Rugăciunea lui nu putea să nu te impresioneze. Cuvintele veneau din suflet, spuse cu multă
evlavie, dar lumina a rămas tot stinsă. În sfârşit, a început şi cel de-al treilea să-şi spună
rugăciunea. Doar că, în timp ce rostea cuvintele cu smerenie, liniştit şi cu grijă, s-a ridicat de la
masa unde se aflau cu toţii, a plecat încet, pe bâjbâite spre intrare, a găsit tabloul electric, a
schimbat siguranţa şi s-a întors. În timp ce el îşi încheia rugăciunea, spunând “Amin!”, întreaga
încăpere fu inundată de lumină. Apropiindu-se de prietenii săi, nedumeriţi, le spuse, arătându-le
Biblia de pe masă:
- Mai devreme, citeam din Sfânta Scriptură. Când s-a stins lumina, eram tocmai la
versetul care spune: “Mântuirea şi rugăciunea nu stau în vorbe.”

14 decembrie

Scapă de lene

Un tânăr a venit la învățătorul său și l-a întrebat cum poate scăpa de ispite.
Învățătorul i-a spus:
- Scapă de lene. Ia aminte la pasărea care nu poate fi prinsă atunci când zboară, ci
numai în momentul în care stă pe loc.

15 decembrie
 Îl simt pe Dumnezeu

La un dineu, se găsea, printre musafiri, şi un ateu - om rău, lipsit de credinţă - care 1-a
întrebat la un moment dat pe creştinul de alături:
- De unde ştii tu că Dumnezeu te-a iertat pentru păcatele tale sau că îţi ascultă
rugăciunile, când, de fapt, nu vezi nimic din toate acestea?
- Dar tu, îl întrebă la rândul său creştinul, de unde ştii dacă este zahăr în ceaiul pe care
îl bei acum?
-Cum de unde? Simt gustul zahărului.
- Deci ştii că este zahăr în ceaiul tău, chiar dacă nu-1 vezi. E, tot aşa simt şi eu dragostea
lui Dumnezeu în inima mea. Sufletul meu îngreunat de păcate se simte izbăvit prin puterea
Sfanţului Duh. Sfânta Liturghie, Sfânta Spovedanie, rugăciunile îmi înalţă sufletul ce nu-şi
găseşte liniştea decât la Dumnezeu.
Dragostea nu o vezi cu ochii trupului, ci cu ochii sufletului.

16 decembrie

Să ne mulțumim cu ce avem

Într-o zi, un om ostenit de drum se așeză sub un copac să se odihnească. În timp ce se

odihnea, a trecut pe lângă el o trăsură cu patru cai. Omul știind cât mai are de mers, și-a spus în
sinea lui:
- De ce nu face Dumnezeu dreptate pe pământ? De ce acestuia i-a dat trăsură cu patru
cai, iar mie nu mi-a dat măcar un cal?
După puțin timp, a văzut un orb care ducea în spate un olog. Drumețul care era
neliniștit, văzându-i pe cei doi, a zis:
- Mulțumesc lui Dumnezeu că sunt sănătos.

17 decembrie

Învață de la Cruce

Un tânăr dornic de aleasă învăţătură s-a dus odată la o mânăstire, să-i ceară sfat unui
bătrân călugăr:
- Părinte, daţi-mi, vă rog, o carte din care să pot învăţa cel mai bine cum trebuie să fie
un creştin; cum trebuie să gândească, ce trebuie să facă; o carte care să-mi explice toate aceste
lucruri!
 Călugărul i-a spus că are o asemenea carte în chilia sa şi s-a dus să o aducă. Însă, după
câteva clipe, s-a întors ţinând în mână o cruce pe care i-a întins-o tânărului. Văzându-l mirat, i-
a spus:
- Fiule, crucea este cea mai de seamă învăţătură pe care Dumnezeu i-a dat-o omului.
Pentru noi, Mântuitorul S-a jertfit pe cruce, arătându-ne astfel ce înseamnă să iubeşti, fiindcă a
făcut acest lucru din dragoste pentru oameni.
Crucea înseamnă tocmai calea pe care omul ajunge la iubire, adică la Dumnezeu. Cel ce
ştie să-şi poarte crucea, poartă cu el, în acelaşi timp, harul şi iubirea Domnului. De aceea,
crucea nu este o povară, ci o bucurie; când te dăruieşti celui drag, nu o faci cu tristeţe şi cu
reţinere, ci cu bucurie şi entuziasm. Crucea înseamnă, deci, curaj, răbdare, dar, mai ales,
dragoste.
Doreai o carte pe care să o citeşti cu ochii şi a cărei învăţătură să îţi lumineze mintea.
Iată, în schimb, crucea, o carte pe care o vei citi cu sufletul şi a cărei învăţătură îţi va lumina
întreaga viaţă.

18 decembrie

Harul preotului

“Sfîntul Cosma Etolianul spunea: ”Dacă pe drum întâlnesc pe împăratul Bizanţului sau
pe rege şi pe un preot, întîi voi alerga să sărut mâna părintelui şi apoi voi saluta pe împărat. Şi
dacă voi întîlni pe acelaşi drum un înger, un Arhanghel sau un Heruvim împreună cu un preot,
mai întîi voi alerga să sărut mâna preotului şi apoi mâna îngerului.”
Rugăciunea , binecuvântarea şi harul preotului sînt toate ale lui Hristos. Chiar dacă
preotul este tînăr sau bătrân, vrednic sau nevrednic, poartă preoţia lui Hristos, are harul Lui şi
împarte binecuvântarea divină a Acestuia.”

19 decembrie

Dăruiește

Un tânăr monah a întrebat un pustnic înţelept:

-Care este taina înţelegerii cu toţi oamenii?
Bătrânul pustnic l-a privit îndelung s-a gândit o vreme în tăcere şi i-a răspuns:
-Să dăruieşti ceva, fiecărui om întâlnit în cale...
-Să dau de pomană?
-Să dăruieşti un zâmbet, o vorbă bună, o pâine, iubire, compasiune, întelegere....adică o
fărâmă din inima ta.
 Avem de dăruit fiecărui om, că totdeauna mai este o speranţă, că iubirea vindecă orice,
că schimbarea începe cu noi înşine.

20 decembrie

Cu cât este mai goală căruţa, cu atât face mai mult zgomot

Într-o dimineaţă un băiat împreună cu tatăl său se plimbau prin pădure. La un moment
dat, tatăl s-a oprit, a stat câteva secunde ascultând, apoi îşi întrebă feciorul:
- În afară de ciripitul păsărelelor, mai auzi şi altceva?
Băiatul după câteva secunde, îi răspunse:
- Aud zgomotul unei căruţe…
- Aşa este, spuse tatăl. Este o căruţă goală.
Copilul întrebă:
- Cum de ştii că este o căruţă goală, dacă încă nu o putem vedea?
Iar tatăl îi răspunse:
- E foarte uşor să ştii când o căruţă este goală, e din cauza zgomotului. Cu cât este mai
goală, cu atât face mai mult zgomot.
În viaţa de zi cu zi când vedem o persoană care vorbeşte prea mult, întrerupând
conversaţia celorlalţi, dovedindu-se inoportună, lăudându-se cu ceea ce posedă, simţindu-se
atotputernică şi dispreţuindu-i pe cei din jurul ei, trebuie să ne amintim aceste cuvinte: “Cu cât
este mai goală căruţa, cu atât mai mult zgomot face”.

21 decembrie

Armonia din familie

Într-o zi, a venit cineva la un duhovnic foarte mâhnit pentru că nu se înțelege cu femeia
lui.
Duhovnicul i-a spus:
-În deosebirea caracterelor se ascunde armonia lui Dumnezeu. Caracterele deosebite
creează armonia. Vai vouă dacă ați avea același caracter! Gândiți-vă ce s-ar fi întâmplat dacă,
de pildă, amândoi v-ați mânia repede, ați fi dărâmat casa. Dacă amândoi ați fi cu caractere
blânde, ați fi dormit în picioare. Dacă ați fi fost zgârciți, v-ați fi potrivit, dar ați fi mers amândoi
în iad. Iar dacă ați fi fost amândoi cu dare de mână, ați fi putut ține casa?
Micile deosebiri ale caracterelor soților ajută la crearea unei familii armonioase, pentru
că unul îl completează pe celălalt. La mașină este absolut necesară accelerația ca ea să meargă,
dar și frâna, ca să se oprească. Dacă mașina ar avea numai frână, nu s-ar mișca din loc, iar
dacă ar avea numai accelerație, nu s-ar mai putea opri.
22 decembrie

Cea mai grea boală spirituală

A fost întrebat avva Antonie de un creștin:

- Avva care este cea mai grea boală spirituală?
Atunci avva Antonie i-a zis:
- Există multe boli generate de păcatele noastre, boli care duc la despărțirea omului de
harul Divin. Dar cea mai grea boală spirituală este ignorarea celor sfinte. Ea poate fi învinsă de
perseverența în rugăciune și de cumpătare față de tot ceea ce ne înconjoară.

23 decembrie

Ateul, creștinul și preotul

O femeie credincioasă l-a întrebat pe avva Ioan:

- Avva, de ce se teme cel mai mult omul fără Dumnezeu, ateul?
Avva Ioan i-a spus:
- Ateul sau omul fără credință în Dumnezeu se teme de moarte, deoarece ea îl smulge din
plăcerile vieții.
- Avva, de ce se teme cel mai mult omul credincios?
Avva Ioan îi zice:
- Omul credincios trebuie să se teamă cel mai mult de judecata lui Dumnezeu și de
pedeapsa Lui, dar trebuie să și nădăjduiască în mila Sa. Omul credincios trebuie să se
străduiască să lucreze tot mai mult poruncile divine.
- Avva, dar preotul, slujitorul lui Dumnezeu, are vreo teamă?
Atunci avva Ioan i-a zis:
- Preotul trebuie să se teamă cel mai mult de pierderea sufletelor date spre îngrijire, de
exemplul negativ dat oamenilor și de răspunsul greu de la judecata Domnului.
Dar, peste toate acestea, milostenia, iubirea străinilor și rugăciunea pentru toți oamenii
îl vor face pe Dumnezeu să reverse asupra noastră dragostea Sa, dacă ele au fost săvârșite cu
sinceritate și iubire curată.

24 decembrie

Ce fel de gânduri trebuie să am în inima mea ?

 Un frate l-a întrebat pe un bătrân călugăr:
-Ce fel de gânduri trebuie să am în inima mea ?
Răspuns-a lui bătrânul:
-Toate câte gândește omul de la cer în jos, sunt deșertăciuni. Iar cel ce stăruiește la
pomenirea lui Dumnezeu, acesta în adevăr este.

25 decembrie

Unde poți găsi cerul

Un preot predica despre bucuriile veșnice ale cerului. După predică un bogat din
parohie îi zise:
-Ați uitat să ne spuneți unde se află cerul.
-O, e ușor, răspunse preotul, cunosc o bolnavă care se găsește în cea mai neagră mizerie
împreună cu copilașii săi. Dacă vei ajunge să o vezi și îi vei duce bani și alimente și dacă-i vei
spune: „Iată ce-ți aduc în numele Domnului nostru Iisus Hristos” și dacă o vei mângâia în
necazurile ei cumplite, atunci vei vedea cerul, iar dacă nu-l vei vedea îți voi restitui suma.
A doua zi bogatul făcu așa cum a fost sfătuit. Seara veni la preot cu fața strălucind de
bucurie și-i zise:
-Părinte, cu adevărat am văzut cerul și am stat acolo o oră.

26 decembrie

Un măr stricat în mijlocul la 80 de mere bune

O poveste turcească spune următoarele: „Un tânăr de familie distinsă ajunse prada
tuturor viciilor, mai ales a jocului de cărți. Părinții săi au încercat, pe toate căile posibile, să-l
îndrepte. Dar nu au reușit. Într-o zi tatăl lui a fost sfătuit să adune 80 de copii buni și să-i
închidă cu al său: pilda lor va face o mare impresie asupra lui și în curând va deveni un tânăr
model. Mulțumit, tatăl căută 80 de tineri buni, promițându-le o răsplată frumoasă dacă vor reuși
să-l îndrepte pe fiul său. Îi închise pe toți într-o casă în care nu putea intra nimeni: în fiecare zi
li se ducea de mâncare. După trei luni tatăl a deschis ușa și a intrat să vadă ce s-a întâmplat în
acest timp. Dar spre mirarea lui își văzu fiul jucând cărți și în jurul lui toți cei 80 de tineri,
aruncându-și cărțile și strigând. Tinerii buni n-au avut nici o influență asupra fiului său.
Dimpotrivă toți s-au molipsit de viciul lui.”

27 decembrie
 Sinuciderea este lașitate

Un ofițer, în urma unor insuccese, se hotărî să-și pună capăt vieții. Își luă revolverul și
se duse într-o pădure să-și zboare creierii. Când voia să tragă, un om care căuta ciuperci, îi
apucă revolverul pe neașteptate. Furios, ofițerul își scoase sabia să-l lovească. Fără ai păsa
omul îi spune: „Lovește, nu mă tem de moarte; am mai mult curaj decât tine. Eu lupt contra
mizeriei de 20 de ani și nu deznădăjduiesc.” După aceste cuvinte ofițerul a prins curaj și a
renunțat la sinucidere.
Câteodată ziarele și televizorul ne arată sinuciderea ca un act de eroism; cu toate
acestea ea e o lașitate asemănătoare cu cea a soldatului care dezertează de pe câmpul de luptă.
Erou adevărat e acela care suportă cu curaj nenorocirile și necazurile vieții.

28 decembrie

Cumințenia copiilor

Un copil de 10 ani e convins că tatăl său știe multe lucruri frumoase. La 15 ani, după ce
a intrat la liceu crede că știe cât el; la 20 de ani, intrând la universitate, e convins că are de
două ori mai multe cunoștințe decât tatăl său; la 30 de ani tânărul nostru crede că tatăl său i-ar
putea cere sfaturi; la 40 de ani socotește că tatăl știe ceva mai mult decât el; la 50 de ani începe
să-i urmeze sfaturile, apoi la 60 de ani, când tatăl său a murit deja, e convins că sărmanul om, a
fost omul cel mai prudent și mai cuminte din câți au trăit pe lume.

29 decembrie

Pentru că a jignit pe mama sa

Carol al XII-lea, regele Suediei, iubea în tinerețe băutura. Odată, bând prea mult, o jigni
pe mama sa. După ce își dădu seama, a doua zi, se duse înaintea mamei sale și palid de rușine
și-a umplut un pahar cu vin și l-a băut, zicând: „Ca să-ți dau satisfacție, mamă, pentru că te-am
jignit, acesta este cel din urmă pahar de vin pe care-l beau în viață”. Și se ținu de cuvânt.

30 decembrie

Respectarea duminicii
 Thomas Morus, cancelar al Angliei și martir pentru credință, în timp ce era în
închisoare, avea obiceiul ca în zilele de duminică și sărbătoare, să se îmbrace mai frumos decât
în celelalte zile, deși nimeni nu-l vedea. Întrebat pentru ce face așa, zise: „Toată viața mea m-
am îmbrăcat mai frumos de sărbători, nu pentru a fi văzut de oameni, ci pentru a cinsti pe
Dumnezeu. Și în închisoare fac tot așa. Oamenii nu mă văd, dar Dumnezeu mă vede”.

31 decembrie

Pedepse pentru înjurături

Regele Ludovic al Franței adeseori zicea: „Oh, de aș putea face să înceteze toate
înjurăturile la adresa lui Dumnezeu”. A dat o lege prin care pedepsea pe toți cei ce erau prinși
înjurând arzându-le buzele cu fierul roșu.
Când a fost pedepsit primul păcătos care înjurase și i se cerea iertare, regele zise: „Eu
iert bucuros pe acela care mă vatămă pe mine, dar nu pot ierta pe acela care-L vatămă pe
Dumnezeu”.