MARIANA MOLDOVAN

Emisiunea „Drumul spre casă „ realizator Radu Mureşan, Radio Vocea Evangheliei –
Cluj-Napoca

Credeam că voi fi fericită căsătorindu-mă, mergând în turnee, având copii şi o casă

frumoasă.

Plângeam şi mă simţeam foarte nefericită.

Ştiam că Dumnezeu este în cer şi într-o zi El mă va judeca pentru păcatele mele, pentru
neascultarea mea.

Dumnezeu mi-a dat putere si sa tac atunci cand sotul meu venea baut si nervos.

Fiind amândoi dansatori, au început să apară problemele. Eu am născut şi am rămas

acasă, iar soţul meu venea târziu şi au apărut certurile.

Eram foarte disperată datorită situaţiei din casă.

Mă simţeam importantă în ochii lui Dumnezeu.

Am crescut într-o familie de ortodocşi. Mergeam foarte rar la Biserică, iar la liceu
am început să frecventez discotecile. După terminarea liceului am intrat într-un ansamblu
folcloric, unde l-am cunoscut pe soţul meu. Am mers în multe turnee împreună.
Credeam că voi fi fericită căsătorindu-mă, mergând în turnee, având copii şi o
casă frumoasă.
Dar fiind amândoi dansatori, au început să apară problemele. Eu am născut şi am
rămas acasă, iar soţul meu venea târziu şi au apărut certurile. Ne mai certam şi din pricina
banilor. Au fost momente când plângeam şi mă simţeam foarte nefericită. Nu mă
gândeam la Dumnezeu.
Cu timpul, soţul meu a început să bea, iar fetele noastre erau foarte supărate.
?n perioada respectivă ascultam la serviciu Radio Vocea Evangheliei. De multe ori am
auzit o voce de bărbat care spunea "Citeşte si roagă-te. Stai şapte minute cu Dumnezeu.
Este doar un început pentru o viaţă din abundenţă." Auzeam în fiecare zi mesajul acesta
şi mă gândeam ce ar putea să-mi spună Dumnezeu în şapte minute? ?n acelaşi timp ştiam
că Dumnezeu este în cer şi într-o zi El mă va judeca pentru păcatele mele, pentru
neascultarea mea.
Eram foarte disperată datorită situaţiei din casă. Tot atunci trebuia să iau şi o
decizie rapidă legată de o ofertă de muncă în Italia. Mă gândeam că voi munci acolo şi
voi câştiga mulţi bani, dar pe de altă parte mă gândeam că nu pot pleca dacă soţul meu
bea şi fetele noastre sunt disperate din cauza asta.
?n perioada aceea auzeam mereu la radio despre vieţi transformate, despre
schimbarea unor oameni care au citit Biblia, şi mai ales mesajul acela "Citeşte si roagă-
te. Şapte minute cu Dumnezeu pentru o viaţă din abundenţă". ?ntr-o seară am luat Biblia
şi am citit din ea, dorind să văd dacă Dumnezeu poate să-mi vorbească ceva. M-am închis
în cameră, am renunţat la serialul TV şi am citit şapte minute. Apoi m-am aşezat în
genunchi şi am început să mă rog. "Doamne, nu Te cunosc prea bine, dar te rog, dacă
poţi să mă asculţi, să faci ceva pentru mine. Spune-mi ce decizie să iau, iar eu îţi promit
că voi citi zilnic Biblia." Am mai spus: "Doamne mă las în mâna Ta." Am simţit atunci
că o mare greutate mă părăseşte. Am plâns mult şi apoi am adormit aşa.
A doua zi L-am rugat pe Dumnezeu să-mi vorbească din Biblie. Am deschis la
Eclesiastul, capitolul 6, versetul 4 unde scria: "Mai bine o mână odihnită decât doi pumni
plini de trudă şi goană după vânt." Am simţit atunci că Dumnezeu îmi vorbeşte. Eram
speriată pentru că era prima experienţă de acest fel. Mă simţeam importantă în ochii lui
Dumnezeu.
Ceva în mine se schimbase. Mă uitam la cer, dar parcă nu mai era acelaşi cer, mă
uitam la oameni dar parcă nu mai erau aceeaşi oameni. Eram aşa de bucuroasă.
Le-am povestit şi fetelor experienţa mea şi le-am spus "Să ştiţi că ceea ce spun cei de la
radio este foarte adevarat".
M-a cuprins o mare dorinţă de a citi Biblia. Am zis: "Doamne mie mi-e frică de
Tine, dar vreau să te cunosc aşa cum eşti". Am simtit prezenţa lui Isus în cameră şi dintr-
o dată m-am simţit atât de păcătoasă. Dumnezeu era aşa de mare, aşa de sfânt... Mă
privea cu milă şi nu mi-a reprosat că nu L-am ascultat atâta timp. Parcă mă întreba "Ce ai
vrea să-ţi fac?".
Am spus: “Doamne, Te rog să mă ierţi că am păcătuit împotriva ta. Nu merit să-
mi dai nimic.” Dar am simţit o pace şi o putere care s-au instalat în inima mea. Am fost
atât de fericită. Era o stare înălţătoare şi am zis "Doamne, aşa eşti Tu cu adevărat?"
A doua zi am început să vorbesc frumos. Până atunci ştiam bine cu cine să
vorbesc frumos şi cu cine nu. Dar ceea ce am simţit de atunci era că aveam dragoste
pentru toţi oamenii. Nu puteam să mai fac deosebire între ei. De atunci încontinuu
vorbesc cu dragoste şi simt dragoste pentru oameni.
Dumnezeu mi-a dat putere să tac şi atunci când soţul meu venea băut şi nervos.
Văzând că tac, el mergea şi se culca fără să mai facă scandal, şi asta zile întregi.
Citind în Biblie, mi-am dat seama că există o altă viaţă, iar Dumnezeu este
bunătate. ?nainte de a fi un judecător, El îţi oferă tot ce are ca să poţi fi un bun creştin. De
atunci am prins mult curaj să le spun şi altora despre Dumnezeu şi despre bunătatea Lui.
De atunci îi sfătuiesc pe toţi prietenii mei să asculte Radio Vocea Evangheliei pentru că
n-o să uit niciodată că Dumnezeu mi-a vorbit prin acest post de radio minunat.

******************************

GABI CIUCIUMIS

Gabi Ciuciumis:
 Orice om doreste să fie împlinit, sa fie fericit. Si atunci incearca sa faca bani sau îşi caută
un prieten sau o prietena sau luptă pentru renume sau o pozitie buna, crezând că lucrurile acestea
îi vor da fericirea si implinirea.
Eu m-am nascut pe litoral, in Mangalia. Surorile mele mai mari m-au influentat mult in
viata. Am frecventat discoteci, baruri, mi-a placut muzica, mi-a placut dansul.
Pentru ca dansam foarte mult si eu si surorile mele, tot timpul ma simteam in centrul
atentiei, iar asta ma implinea, imi placea.
Eram destul de cunoscut pe litoral, cand am cunoscut-o pe Luminita – soţia mea. Lucram
ca ospatar intr-un restaurant. Am crezut ca pe langa tot ce aveam inainte, chiar si bani- pentru ca
aveam bani destui pe vremea aia - acum ca am si o prietena, gata asta este, fericirea in mod sigur.
Numai ca nu a fost asa. Mai tarziu, lucrurile au inceput sa se clatine , si mi-am dat seama
ca juramintele de genu « vom fi pana la moarte si nedespartiti ...si totul va fi ok, si ne vom iubi
pana la sfarsit « , nu au tinut prea mult. Si nu stiu de ce, din ce cauza, dar ceea ce am crezut eu ca
ma va implini, asa cum fiecare crede, nu a fost sa fie asa. Nici pozitia, nici banii, nici faptul ca
eram un bun dansator, nici prietenia cu Luminita nu m-au împlinit.

Reporter:
Cand a fost prima data in viata ta, cand te-ai gandit ca trebuie sa-ti schimbi viata ?

Gabi Ciuciumis:
Atunci cand lucrurile au inceput sa se inrautateasca în relaţia cu Luminiţa – au apărut
certuri, probleme. Am constientizat ca am nevoie de Dumnezeu. În momentele cand ne certam
sau eram mai brutal, am avut capacitatea sa realizez că parca era ceva strain de mine, parca nu
eram eu. Si mi-am dat seama ca ceva nu este in regula. Am realizat ca ceva din afara mea parca,
ceva o forta parca ma obliga sa fiu si altfel de om decat eram în mod normal, in sens negativ.
M-am întâlnit cu un prieten care mi-a vorbit despre Dumnezeu, despre modul in care
Dumnezu iubeste oamenii si vrea sa se implice activ in viata lor. Asta nu are de-a face cu religia,
cum spun multi; nu era vorba de o religie, era vorba despre o Persoana - despre Dumnezeu.
Despre acest Dumnezeu care imi poate da implinirea pe care eu o asteptam de atata timp.
Mi-a spus ca exista Dumnezeu si L-a dat pe Fiul Său Isus să moară pentru mine, si mai
mult ca exista putere prin jertfa Lui, deci e ceva care are efect, nu e doar o legenda, un mit, o
poveste. Mi-a spus ca prin puterea crucii si a jertfei Lui Isus, a sangelui Lui, se pot rezolva si
problemele pe care noi le aveam, iar Dumnezeu ma poate ierta de pacate si nu numai atat, ma
poate elibera de problemele pe care le am, si vom putea fi impliniti si ca familie.

Reporter:
Ai continuat sa mergi la discoteci, la petreceri?

Gabi Ciuciumis:
In timpul acela, lucram la restaurantul unui hotel, unde si Luminita canta si unde o sora
de-a mea dansa, si un var de-al meu era cu noi acolo. Mi-aduc aminte ca am inceput sa citesc
Noul Testament acolo in restaurant. Si asta se potriveste foarte bine cu proverbul care
spune « Omul sfinteste locul »..si nu invers. Am inceput sa citesc acolo...
Citeam in camera mea de hotel; dar si seara cand coboram la program impreuna cu
Luminita – ea cânta acolo - noi luam Noul Testament si citeam. Colegii, prietenii, erau foarte
uimiti, si spuneau ca am inebunit, ca am luat-o razna. Vedeau ca ceva s-a petrecut cu noi.

Reporter:
Cum s-a schimbat viata ta?

Gabi Ciuciumis:
 In mod radical. S-a transformat total si lucrul acesta, prima persoana care a observat
aceasta a fost Luminita. A inceput sa-i placa. Ea se gandea inainte daca sa mai ramanem
impreuna sau nu... Şi eu ma gandeam la fel. Luminiţei a inceput sa-i placa schimbarea, chiar daca
a fost putin sceptica la inceput şi nu stia exact ce se intampla. Dar a vazut că schimbarea din mine
era in mod pozitiv.
Prietenii nostri ne spuneau: “Ati innebunit, ati luat-o razna, ce nevoie aveti voi de
Dumnezeu, Dumnezeu e deja depasit sa crezi in El. Numai proştii mai cred astazi si batranii. Voi
sunteti tineri, aveti toata viata inainte.”

Reporter:
Nu le-ati citat din Psalmul 53: “Nebunul zice in inima lui: ‘Nu exista Dumnezeu’.”

Gabi Ciuciumis:
Ca sa folosesc aceeasi expresie, pot sa spun doar ca au inceput “sa innebuneasca” mai
multi pe urma. As putea sa spun ca s-a golit restaurantul, cat de curand dar, a trecut virusul acesta
pe la multi.

Reporter:
Inseamna ca marturia voastra a fost valabila, a fost buna. Daca ar fi fost ceva fals,
artificial, sau prefacut, cu siguranta oamenii nu ar fi urmat aceeasi cale ca si voi.

Gabi Ciuciumis:
Probabil ca da, pentru că nu stiam multe din Biblie, însă prietenii vedeau ce s-a întamplat
cu noi. Era o demonstratie clara, pe viu, pe noi.

Reporter:
Voi ati experimentat ce zicea cineva: “Predicati Evanghelia si daca este nevoie folositi si
cuvinte…”

Gabi Ciuciumis:
Cam asa - ceilalti se uitatu la viaţa noastră. Viata noastra de cuplu nu a însemnat - trebuie
sa spun asta - ca totul e roz si avem o viata extraordinara, noi plutim, zburam, suntem in afara
oricarui pericol si deja e raiul pe pamant pentru noi - nu. Nu cred ca asta inseamna crestinism si
viata cu Dumnezeu ci dimpotriva, acolo in vale, in probleme, sa faci un colt de rai, si sa treci
impreuna cu Dumnezeu prin toate astea, pentru ca El te ajuta, El ramane credincios.

Reporter:
Sunt printre cititori persoane care cauta implinirea si nu o gasesc. Ce sfat le-ai da, ca unul
care a trecut prin ceea ce inseamna euforia sau betia unui dans intr-o discoteca, sau bucuriile de
scurta durata, aduse de chefuri, petreceri, de viata mondena, o viata libera de orice incarcatura
dumnezeiasca.

Gabi Ciuciumis:
De exemplu, daca esti parinte si le oferi niste jucarii copiilor, daca ei vor fi atenti doar la
jucarii si la ce primesc intotdeauna, ignorand relatia lor cu tine ca si parinte, vei fi destul de
nefericit, si nu-ti va face bine nici tie, nici lor.
La fel stau lucrurile si cu noi si cu Dumnezeu. Dumnezeu nu este un ucigas cosmic al
bucuriei, nu este impotriva distractiei, desigur in limitele bunului simt. El nu este impotriva
implinirii noastre si a fericirii. Multi oameni spun că n-au nevoie de Dumnezeu pentru ca au idei
deformate despre El. Ei si-L imagineaza ca pe un batran cu barba alba, sever sau blajin, care nu se
implica in viata noastra, ori are numai cele 10 porunci si ne da in cap cu ele.
 Lucrurile nu stau tocmai asa si oamenii incearca sa se implineasca cu banii lor sau printr-
o prietenie sau relaţie. Chiar şi relatia sexuala este tot ideea lui Dumnezeu - nu omul a inventat-o,
nu tinerii smecheri, cum am fost si eu, care se cred autostiutori.
Deci Dumnezeu vrea toate astea pentru noi, numai ca atunci cand te concentrezi prea
mult la ele, si crezi ca asa vei ajunge undeva, e ca si copilul de care am vorbit, si este foarte atent
la daruri, la jucarii si nu la parinte, la persoana care a oferit lucrurile acestea.

Reporter:
Si pot sa fiu implinit cand beneficiez de toate aceste lucruri in limitele impuse de
Dumnezeu, exact ca si cu o masina - cand merge pe sosea merge bine, dar daca vrei sa mergi cu
ea pe povarnisul unui munte, e treaba ta, dar vei sfarsi in prapastie, din nenorocire.

Gabi Ciuciumis:
Dumnezeu ne stie şi ne cunoaşte, pentru ca El ne-a creat. El cunoaste mai bine structura
noastra si modul in care suntem facuti. El nu este un necunoscator in domeniul acesta, ci
dimpotriva un bun cunoscator, si El doreste ca noi sa fim fericiti.
As putea sa fac o paralela si cu Luminita, cu sotia mea. Muzica era viata ei, si a crezut ca
poate fi implinita. Nu era rau, dintr-un punct de vedere, numai ca ea trebuia sa-L cunoasca pe Cel
care i-a dat darul de a cânta. Nu doar muzica in sine. Atunci cand s-a intamplat lucrul acesta, i-a
dat implinire cu adevarat. Nu i-a fost luat darul, a ramas si muzica, dar acum ea Îl cunoaste si pe
Cel care i-a dat muzica, este si inspirata de El, are şi o relatie buna cu El. Nu a pierdut nimic,
dimpotriva, a castigat.

Reporter:
Dragul nostru cititor, poţi castiga totul daca decizi sa îţi traieşti viata in conformitate cu
ceea ce a gandit Dumnezeu ca este cel mai bine pentru tine, si nu cu ceea ce crezi tu la un
moment dat sau ce ţi se inoculeaza de catre cei din jur, de catre mass-media sau de catre moda
acestei lumi.
Lucrurile pe care le-a gandit Dumnezeu pentru fiecare dintre noi le puteti gasi in Biblie
sau intr-o rugaciune personala inaintea Lui Dumnezeu in Numele Domnului Isus Cristos.

******************************

ALIN PĂDUREANU
“Aveam prieteni atâta timp cât aveam bani. Era plin de prieteni în jurul meu şi nu mai
ştiam pe care de unde să-l iau.”

“Tatăl meu mi-a spus: ‘Eşti nebun la cap. Puteai sa mergi la catedrală oricând ai vrut,
să aprinzi o lumânare sau să îţi faci o cruce şi rezolvai problema cu Dumnezeu’ “
 “Schimbarea care s-a produs a umplut golul din lăuntrul meu, pentru care până
atunci nu am găsit nici o altă soluţie, nici o altă satisfacţie.”

“Te trezeşti peste ani de zile că te-ai căsătorit şi nu mai ştii cu cine te-ai căsătorit.”

„Impactul televizorului asupra vieţii de familie este foarte negativ, pentru că stăm
de atâtea ori şi privim modul în care îşi trăiesc alţii viaţa, dar viaţa noastră rămâne
netrăită pentru că doar stăm şi-i urmărim pe alţii.”

Alin este un om plin de bucurie. A crescut singur la părinţi, a fost un copil dezmierdat
căruia i s-au făcut multe mofturi. Ştia că există Dumnezeu, credea în Dumnezeu, dar “El
era cu treaba Lui, eu aveam treaba mea de făcut.”

Alin Pădureanu:
- Nu am încercat să mă apropii de Dumnezeu deoarece aveam un exemplu de la
bunicii mei, care erau amândoi cantori într-o biserică ortodoxă şi erau mâna dreaptă a
părintelui din Sânandrei, o localitate apropiată de Timişoara; în viaţa lor nu am văzut
nimic deosebit, doar faptul că mergeau în fiecare duminică la biserică şi cântau în strană.
?n rest, când veneau de acolo, erau discuţii contradictorii cu privire la unele lucruri şi
rânduieli de-ale bisericii dar nimic mai mult.

Reporter:
- Cum ai ajuns tu să-l cauţi pe Dumnezeu mai mult decât restul oamenilor care îl
caută destul de rar sau poate numai când sunt în nevoie, necazuri, probleme?

Alin Pădureanu:
- Sunt convins că fiecare om caută ceva în viaţă şi îşi doreşte să fie împlinit 100%,
dar nimic din viaţa aceasta nu oferă o astfel de împlinire, nimic nu dă o astfel de
satisfacţie şi vei căuta mereu până când ?l vei găsi pe Dumnezeu.

Reporter:
- Cum ai ajuns tu să-l cunoşti pe Dumnezeu?

Alin Pădureanu:
- Poate că vă va surprinde... am avut un prieten căruia nu ştiu cine i-a spus că la
bisericile pocăiţilor sunt fete foarte frumoase, foarte drăguţe, cuminţi, liniştite şi din
curiozitate am mers să vedem dacă se confirmă acea afirmaţie.
Am început să frecventăm biserica. A început să-mi placă foarte mult cum cântă
orchestra, cum cântau tinerii în biserică şi Dumnezeu a adus o zi pe care nu o voi uita
niciodată - în 1991, o zi de primăvară, o zi binecuvântată pentru mine.
M-am văzut plângând în faţa multor oameni, lucru care nu mi se întâmpla, ca
orice băiat care dorea să se considere bărbat şi nu plânge în faţa oricui, dar în acea zi,
Dumnezeu mi-a vorbit într-un mod deosebit. Nu ştiu ce a făcut înăuntrul meu, dar ştiu că
am plâns foarte mult, şi am regretat viaţa pe care am trăit-o până atunci.
Am hotărât să fac o schimbare. Această schimbare s-a produs şi o datorez Duhului
lui Dumnezeu care a făcut-o, pentru că prin propriile mele puteri nu aş fi reuşit niciodată.
Reporter:
- Ce anume ai regretat din viaţa pe care ai trăit-o până atunci?

Alin Pădureanu:
- ?nainte aveam prieteni atâta timp cât aveam bani. Era plin de prieteni în jurul
meu şi nu mai ştiam pe care de unde să-l iau. Când banii nu mai erau, nu mai aveam nici
prieteni. Am fost şi egoist, cum cred că fiecare om este. La mine cred că a fost puţin mai
accentuat datorită faptului că am fost singur la părinţi şi toată afecţiunea din jurul meu era
concentrată spre mine, toate lucrurile care se cumpărau erau pentru mine.
Am fost dezmierdat până când părinţii mei au început să şchiopăteze în relaţia lor
şi au ajuns la divorţ. ?n perioada cea mai critică a vieţii mele, părinţii mei au renunţat
unul la celălalt şi implicit la mine, pentru că aveau necazurile lor, problemele lor şi prea
puţin au mai avut timp de mine, prea puţin s-au mai ocupat de mine.

Reporter:
- Ce anume ai aflat diferit la acea biserică faţă de ceea ce ştiai tu înainte că ar
trebui să însemne Dumnezeu şi creştinismul?

Alin Pădureanu:
- Ştiam că este un Dumnezeu, aşa cum am spus, ştiam că trebuie să fim buni unii
cu alţii, că trebuie să ne închinăm Acelui Dumnezeu şi că Acel Dumnezeu aşteaptă ceva
de la noi.
Ştiam că atunci când merg la biserică trebuie să-mi fac cruce, să sărut toate
icoanele, cele care erau la intrarea în biserică şi înaintea altarului, să respect toate
ritualurile care se făceau. Dar apa aceea sfinţită, botezul pe care l-am avut când am fost
mic, nici unul dintre aceste lucruri nu au produs nici o schimbare pentru mine.
Aceste lucruri nu au produs nici o schimbare şi mă lăsau rece. Când ieşeam din
biserică, reveneam la stilul meu de viaţă. Timpul petrecut în biserică nu producea nici o
schimbare în interiorul meu. Nu am simţit nimic şi plecam de acolo exact cum am venit.
Pentru mine, mersul la biserică a fost o pierdere de vreme, într-un anume fel spus.

Reporter:
- Ce schimbări s-au produs acum în interiorul tău, în mintea şi sufletul tău?

Alin Pădureanu:
- Este cu totul diferit acum, datorită faptului că am o relaţie cu Dumnezeu. Aşa
cum soţia mea, şi eu, şi cred că oricare alt om ar putea spune că are nevoie de dragoste,
vrea ca cineva să îi exprime dragostea, să-i spună că îl iubeşte, să se simtă iubit de cineva
- orice persoană are această nevoie în viaţa ei - această nevoie mi-a fost împlinită şi m-am
simţit important.
Aceasta, nu pentru că nu aş fi fost preţuit de mama mea, care tot restul vieţii ei -
după divorţ, în 1985 - şi-a petrecut-o îngrijindu-mă, şi-a concentrat toată munca ei pentru
binele meu, ca eu să nu duc lipsă de nimic, să nu mă simt complexat în anturajul
prietenilor mei fiindcă nu am ceea ce au şi ei.
Reporter:
- Foarte mulţi oameni simt nevoia aceasta interioară dar nu-şi pot conştientiza
concret metoda de a-şi împlini această nevoie; unii aleargă cu toate forţele după bani, alţii
după sex, alţii după lucruri materiale, alţii după aventură, după emoţii puternice; crezi că
toate celelalte îl pot împlini pe om în căutarea lui lăuntrică după paradisul pierdut?

Alin Pădureanu:
- Nu, şi categoric spun „NU”, pentru că am avut o experienţă în familia noastră. O
mătuşă de-a mea împreună cu soţul ei aveau mai mult decât le era necesar şi aveau mai
mult decât aveau nevoie. ?şi permiteau să-şi facă concediile în afara ţării, să meargă în
Vest, în vizite; o duceau foarte bine dar sfârşitul relaţiei lor, toată împlinirea pe care au
avut-o în viaţă s-a rezumat la un divorţ.
Când tatăl meu a aflat că m-am pocăit, m-a făcut nebun: „Eşti nebun la cap.
Puteai sa mergi la catedrală oricând ai vrut, să aprinzi o lumânare sau să îţi faci o cruce
şi rezolvai problema cu Dumnezeu”. Dar cum am spus, toate aceste lucruri nu au produs
nici o schimbare în mine. Schimbarea care s-a produs într-una dintre aceste biserici
evanghelice în care se pune accent foarte mult pe practică, pe o relaţie personală cu
Dumnezeu a umplut golul din lăuntrul meu, pentru care până atunci nu am găsit nici o
altă soluţie, nici o altă satisfacţie.

Reporter:
- ?n ce constă relaţia ta zilnică cu Dumnezeu?

Alin Pădureanu:
- Aşa cum şi eu şi soţia mea avem nevoie de dragoste, şi cum nu ne simţim bine
după o zi în care nu ne facem complimente unul altuia, nu ne facem timp pe care să-l
petrecem împreună unul cu altul - dacă o zi trece şi nu ne spunem că ne iubim şi nu
comunicăm ceea ce simţim, să ştim ce avem în mintea noastră unul pentru celălalt şi ceea
ce gândim unul despre altul - este exact la fel cu Dumnezeu.
Dumnezeu ne iubeşte mult mai mult decât ne poate iubi oricare om care a trăit
vreodată pe acest pământ. Aceasta este şi aşteptarea lui Dumnezeu într-o relaţie cu el.
Aşa cum îi spun soţiei mele că o iubesc şi că sunt îndrăgostit de ea şi sunt împlinit în
relaţia pe care o avem, sunt convins că şi Dumnezeu aşteaptă acelaşi lucru.
Să-I spunem ceea ce simţim cu privire la El, să-I spunem durerile noastre cu
cuvintele pe care le avem - nu neapărat poezii învăţate dintr-o carte scrisă de un om care
are aceleaşi slăbiciuni pe care le am şi eu, se confruntă cu aceleaşi probleme cu care mă
confrunt şi eu, ci să mergi înaintea lui Dumnezeu şi să-I spui exact ceea ce ai în inimă,
exact ceea ce simţi la momentul acela.
Dacă eşti bolnav: “Doamne, mă doare asta sau asta. Doamne mă confrunt cu
problema aceasta. Doamne, aceasta simt acumla ora aceasta. O relaţie sinceră - pentru că
Dumnezeu este Acela care are capacitatea de a ne citi şi gândurile şi este un verset în
Sfânta Scriptură care spune că nu rostim cuvântul până când El şi ştie ceea ce vrem să
spunem.

Reporter:
 - Ai jucat rugby, un sport dur şi dureros. Cum au reacţionat prietenii tăi, trupa ta
dinainte, când au auzit ca tu ţi-ai schimbat cu 180 grade viaţa?

Alin Pădureanu:
Au început să mă ironizeze: „Acum intră fratele” sau când făceam scheme de joc: „acum
intervine fratele acolo”.
Toţi prietenii au început să mă lase din moment ce nu mai participam la
activităţile comune pe care le aveam, nu mă mai interesau chefurile, nu mai găseam
plăcere în ele, ci pur şi simplu le găseam o pierdere de vreme, deşi înainte de aceasta nu
am crezut vreodată că voi putea avea o astfel de atitudine.
Nu am crezut că voi putea să găsesc distracţie şi plăcere în alte activităţi dar
Dumnezeu a purtat de grijă, şi mă simt grozav de bine în situaţia în care sunt acum, în
anturajul în care îmi desfăşor viaţa, în comunitatea bisericii în care sunt cu toţi prietenii
care sunt în jurul meu.

Reporter:
- Cu “fraţii” …

Alin Pădureanu:
- Cu “fraţii”, bine ai zis.

Reporter:
- Cum este familia ta, atmosfera din familia ta, relaţia dintre tine şi soţia ta?

Alin Pădureanu:
- Cel puţin până acum, ne înţelegem bine. Am trecut cu bine acea perioadă de
acomodare, de care foarte mulţi tineri sunt speriaţi şi sunt oarecum temători de lucrul
acesta.
Dumnezeu a făcut să fie la noi în biserică un grup de tineri care toţi sunt proaspăt
căsătoriţi şi ne întâlnim cu regularitate; avem studii biblice pe care le facem împreună.
Ce am descoperit acolo şi mi-a fost de un real folos, a fost faptul că într-o căsnicie
comunicarea este vitală. Cred că este un cuvânt poate puţin cam „greu” spus în privinţa
aceasta, dar comunicarea este esenţială în familie.

Reporter:
- Procentajul căsătoriilor care se termină cu un divorţ este îngrozitor de mare,
atinge între 50 - 70% dintre căsătorii. Ce sfaturi sau sugestii le-ai putea da în aşa fel încât
să aibă o căsnicie fericită şi împlinită alături de partenerul căruia i-au jurat credinţă pentru
toată viaţa?
Mai concret, ce înţelegi prin comunicare? Un bileţel lăsat pe masa din bucătărie: „Dragă,
vezi că am plecat acolo...”

Alin Pădureanu:
- ... “şi vin săptămâna cealaltă.” Nu în nici un caz. Aşa cum Dumnezeu ne
doreşte să avem părtăşie cu El în fiecare zi, şi între soţ şi soţie ar trebui să existe cel puţin
câteva ore pe zi în care soţul şi soţia trebuie să fie împreună. Altfel, te trezeşti peste ani
de zile că te-ai căsătorit şi nu mai ştii cu cine te-ai căsătorit. Vei descoperi abia după
câţiva ani că soţul sau soţia îţi va face surprize la care tu nu te aşteptai.
Iosif ŢON, într-una dintre predicile sale cu privire la familie, spunea: „Impactul
televizorului asupra vieţii de familie este foarte negativ, pentru că stăm de atâtea ori şi
privim modul în care îşi trăiesc alţii viaţa, dar viaţa noastră rămâne netrăită pentru că
doar stăm şi-i urmărim pe alţii.”
Cred că este timpul ca familiile creştine să înceapă să-şi trăiască viaţa lor şi să
renunţe la a privi felul în care îşi trăiesc alţii viaţa, pentru că nu sunt lucruri care zidesc,
nu sunt destul deloc folositoare filmele pe care le privim la televizor. Au influenţă
grozavă asupra noastră, dar în sens negativ.

Reporter:
- La final, ce gând ai pentru cititori? S-ar putea să fie printre ei şi colegi din fosta
ta echipă de Rugby...

Alin Pădureanu:
- Ar fi grozav. ?nţeleptul Solomon, cel mai înţelept şi cel mai bogat om care a trăit
vreodată, după ce şi-a trăit viaţa într-o manieră mult mai înaltă şi cu mult mai multe
posibilităţi în jurul lui decât avem noi, spune în Eclesiastul că datoria fiecărui om este să
se teamă de Dumnezeu.
Cred că fiecare om - este un mare adevăr acest lucru - fiecare om ar trebui să se
teamă de Dumnezeu, dar nu o teamă de un Dumnezeu care este un zbir şi nu face altceva
decât să ne pedepsească ori de câte ori ieşim din voia Lui, ci de Dumnezeu care este plin
de dragoste, Dumnezeu care are răbdare şi îşi face timp pentru noi întotdeauna, ori de
câte ori ?l chemăm.

******************************

CIPRIAN BACIU

Biblia - ce poate să-mi faca mie o carte scrisă acum 2000 de ani, care nu mai are nici un fel de
relevanţă.... eu omul modern, bulgăre de spirit liber gânditor al secolului XXI, ce să-mi facă mie
Biblia asta ?

Mi-a apărut Cristos în vis. Am simţit o senzaţie fantastică, de pace, de bucurie, de linişte, m-am
simţit de o altă esenţă în acest vis.

Am realizat că diavolul există. Nu credeam în diavol. Diavolul mi se părea o chestie ghiduşă, de

râs. Poţi să îţi baţi joc de diavol, dar atunci îţi asumi riscul de a-l supăra.
Umblam prin complexul studenţesc purtând tricouri cu Marilyn Manson. Şi să decad aşa într-o
spiritualitate de… coteţ, să o spun aşa puţin mai dur… era surprinzător.

Dumnezeu mi-a dat darul de a avea acest muşchi foarte periculos, şi pe care nu l-a putut
îmblânzi nimeni - limba. Eu aveam o limbă foarte “ascuţită”, cu care de multe ori îmi băteam joc
de creştini, dar cu care am ajuns acum să apăr creştinismul.

Emil Cioran spune la un moment dat: ”Doamne, fă ceva până nu-ţi trântesc oasele mele în cap.”

Dacă un ortodox, care crede sincer în Dumnezeu, vine şi-mi spune: ‘Domnule, tu te-ai lepădat de
credinţă’, eu spun aşa: ‘Sunt mai ortodox acum, şi cunosc acum mai multe despre ortodoxie’“.

Profesorul de religie le spune că suntem creaţi de Dumnezeu, dar peste 10 minute, dupa pauză,
urmează biologia unde li se spune că am evoluat din maimuţă.

?mi doream să devin cât mai bogat, să mă aprecieze cât mai mulţi oameni.

De frustrat ce eram ascultam Marliyn Manson - este un solist satanist, care a scos albume ca
“Antichrist superstar” sau “Mechanical animal”. Toate aceste otrăvuri spirituale care se
interpuneau între mine şi relaţia mea cu Dumnezeu, s-au acumulat imens în mine.

De multe ori eram supărat pe lumea asta imperfecta şi ziceam: “Doamne e creaţia Ta, asumăţi-
o, fă-o mai bună, dacă Tu eşti aşa meseriaş cum te revelezi în Biblie, fă-o mai bună, de ce nu o
faci mai bună?”

?n timp ce muream, în acel vis, am simţit cum iese viaţa din mine. Dar nu vă pot spune
apoi ce extraordinară a fost ridicarea, ridicarea la Lumina, atragerea în sus - pluteam în sus
înspre ceva.

Ciprian Baciu este student în anul IV la Ştiinţe Economice, la Universitatea de Vest din
Timişoara. Până de curând a fost lider al studenţilor din Universitatea de Vest din Timişoara.
Cum a ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu cu adevărat?

Ciprian Baciu:
?ntoarcerea mea la Dumnezeu a venit pe fondul unei credinţe oarecare în Dumnezeu. ?n
viaţa mea am avut doar 5 minute de ateism - imediat dupa ce am înţeles ideea lui Darwin cu
selecţia naturală. Dar după aceea mi-am dat seama din nou că nu-mi pot explica cum am apărut
pe lumea asta şi din ce am apărut.
Big Bang-ul este o chestiune invalidată logic până acum, iar ştiinţa nu poate explica cum
au apărut lucrurile din nimic. Aşa că am revenit la a crede în Dumnezeu.

Reporter:
Ce m-a convins pe mine personal cel mai mult împotriva evoluţionismului lui Darwin
este următorul aspect: cărămida de bază a Teoriei evoluţiei este mutaţia genetică. Dar mutaţiile
genetice sunt distructive în proporţie de 99%, şi doar 1% sunt constructive. Este ca şi cum am
merge 99 de paşi înapoi şi unul înainte, ceea ce este ilogic, nu poate duce la progres, la evoluţie.
Sau cine s-ar da pe mâna unui chirurg care taie greşit de 99 de ori şi doar o dată taie unde
trebuie. Sau pe mâna unui şofer care se loveşte de 99 de stâlpi sau camioane şi doar o dată
conduce pe drumul corect.
Ciprian Baciu:
Eu am crezut în Dumnezeul creştin până la vârsta de 13 ani. Bunica din partea mamei mi-
a insuflat acest spirit - mă rugam, am fost la spovedanie, ţineam post, credeam sincer.
?n clasa a 7-a am citit vieţile sfinţilor, chiar voiam să mă fac preot. Mi-au picat în mână şi
o serie de cărţi din seria “Oastea Domnului”, poezii de Traian Dorz şi pilde de Iosif Trifa. Apoi
mă uitam la televizor la “Cartea Cărţilor” şi credeam sincer şi puternic în Dumnezeu.
Dar, deoarece la şcoală ne învăţau cum am evoluat din maimuţă, ne explicau
evoluţionismul, erele geologice, dinozauri, fosile, pe la 13 ani educaţia atee a început să sape în
fundamentul meu religios, şi mi-am pierdut credinţa.

Reporter:
Din nenorocire pentru generaţia de astăzi, această educaţie atee mai funcţionează chiar şi
la această oră în România - o ţară declarată preponderent creştină.

Ciprian Baciu:
Şi, din păcate, orele de religie sunt incapabile să contrabalanseze educaţia atee. Se menţin
formele. Nu ar trebui ore de religie ci ore de apărare raţională a creştinismului pentru că
creştinismul continuă să fie prezentat în şcoală ca o afacere iraţională, iar copiii îşi pierd interesul
pentru Dumnezeu în primul rând datorită acestui fapt - că este prezentat ca o afacere iraţională.
Sunt învăţaţi că a crede în Adam şi Eva este ca şi cum ai crede în Moş Crăciun. Eu aşa
mi-am pierdut credinţa, pentru că eu sunt un om care am fost tot timpul raţional şi L-am abordat
raţional pe Dumnezeu.
Tot timpul am încercat să desţelenesc acest mare mister al divinităţii şi al creaţiei în mod
raţional. Am abordat problema pe căi istorice, pe căi religioase, am început să citesc Eliade, am
citit dogmatica, am citit filosofia, am studiat mult.

Reporter:
Din fericire ai fost unul care ai căutat, care ai făcut eforturi în această direcţie, spre
deosebire de mulţi copii care rămân în confuzie la şcoală. Profesorul de religie le spune că suntem
creaţi de Dumnezeu, dar peste 10 minute, dupa pauză, urmează biologia unde li se spune că am
evoluat din maimuţă.

Ciprian Baciu:
M-a răsturnat complet o carte a lui Erich von Daniken, care vorbea despre misterele
egiptene, despre Insula Paştelui, Atlantida, extratereştri, după care am intrat pe mâna unui scriitor
destul de celebru la noi - Pavel Coruţ. Am citit vreo 20 de cărţi din seria Ortogonul.

Reporter:
Din nefericire celebru, din nefericire pentru sufletul multor creştini.

Ciprian Baciu:
Pavel Coruţ este o provocare şi eu cred că de multe ori astfel de oameni sunt o provocare
şi mai trezesc uneori biserica. Am citit câteva sondaje făcute în Europa Occidentală, care
urmăreau să afle câţi oameni mai cred în Biblie, în rai, în istoricitatea lui Cristos. Au fost oameni
care s-au declarat creştini, dar la bază aveau un întreg eşafodaj de erezii groaznice, care numai
credinţă creştină nu se putea numi.
Am continuat clasa a 8-a cu Coruţ, apoi, la liceu, a venit filosofia. Platon, Aristotel,
Heidegger m-au surprins. Aveam momente în care credeam că Dumnezeu este bun şi drept, şi că
are ceva pentru mine. Alteori aveam momente în care eram pur şi simplu indiferent, dar de multe
ori credeam că Dumnezeu este un personaj rău.
?n acest context, în clasa a 12-a am încăput pe mâna lui Friedrich Nietzsche.
Reporter:
Era de aşteptat - unul dintre profeţii postmodernismului.

Ciprian Baciu:
Anticipatorul postmodernismului. El postulează moartea lui Dumnezeu: “Dumnezeu a
murit”. ?n mod paradoxal, şi Nietzsche credea în ceva - credea în ”Eterna reîntoarcere”, lucru
care m-a frapat.
Cărţi ca “Antichristul”, “Omenesc spre omenesc”, “Aşa grăit-a Zarathustra”, chiar m-
au adus pe nişte poziţii anticreştine şi ironice faţă de creştini. Apoi Umberto Eco cu “Numele
trandafirului” - acea sinistră abaţie catolică medievală, cu acel călugăr catolic care mănâncă
cartea otravită a lui Aristotel tocmai pentru ca să nu râdă oamenii de nimic. Era sinistră şi m-a
îndepartat de Dumnezeu, de Dumnezeul creştin.
Aşadar, credeam într-un Dumnezeu indiferent, impersonal, singur, măreţ, imens,
incredibil, grozav pentru ce a reuşit să creeze. N-aveam nici un pic de reper în a mă apropia de El,
nu credeam în nimic. Mă consideram un bulgăre ganditor de zăpadă, o avalanşă de idei şi de
gânduri.
?n acest context am început Facultatea la Timişoara şi-mi doream să devin cât mai bogat,
să mă aprecieze cât mai mulţi oameni. M-am înscris la ISE din raţiuni pecuniare - să învăţ să fac
bani. La sfârşitul anului 3, prietena mea, care a avut o “criză” din aceasta religioasă şi s-a
îndreptat înspre baptism, m-a anunţat că s-a pocăit. Eu, spirit liber cum eram, i-am spus: “Din
partea mea poţi să devii şi budistă, numai să nu ne afecteze relaţia”.
?ntre timp, relaţia nu avea cum să nu fie afectată. Erau mereu tensiuni. Am reuşit să mă
cert şi cu tatăl meu -persoană la care ţin enorm de mult.
?n această situaţie îmi venea să-mi iau câmpii. ?n anul 4 de facultate, în 9 octombrie
2003, i-am zis prietenei mele că eu L-am primit pe Cristos în inima mea, ?l percep, cunosc
filosofia creştină, Sf. Augustin, teologie, dar nu aveam acea apropiere personală, acea relaţie
personală cu Dumnezeu. Nu aveam credinţa. Percepeam lucrurile ca un deliciu intelectual - este
fantastic creştinismul - dar n-aveam credinţa.
De frustrat ce eram, ascultam Marliyn Manson - este un solist satanist, care a scos albume
ca “Antichrist superstar” sau “Mechanical animal”. Toate aceste otrăvuri spirituale care se
interpuneau între mine şi relaţia mea cu Dumnezeu, s-au acumulat imens în mine.

Reporter:
Crezi că cine asculta Manson, ascultă din cauza frustrării ?

Ciprian Baciu:
Foarte mulţi din cauza frustrării! Şi eu ascultam de supărat ce eram. De multe ori eram
supărat pe lumea asta imperfectă şi ziceam: “Doamne, e creaţia Ta, asumăţi-o, fă-o mai bună.
Dacă Tu eşti aşa meseriaş cum te revelezi în Biblie, fă-o mai bună, de ce nu o faci mai bună?”
Inclusiv războaiele religioase şi terorismul din lume m-au îndepărtat de Dumnezeu.
Ziceam: “Doamne, dar de ce laşi ca aceste lucruri să se întâmple, dacă spui că lumea ta este aşa
de meseriaşă?”
Făceam o greşeală pe care foarte mulţi o fac, şi anume: confundam artistul cu tabloul. Un
tablou trebuie lăsat să ajungă perfect. Până n-a fost terminat tabloul, nu putem să-l acuzăm pe
artist de nimic. ?n faza în care el doar proiectează, trage nişte linii, nu-l putem acuza, ori tabloul
acesta este imperfect în momentul de faţă şi tabloul acesta nu este Dumnezeu, cum apare de
multe ori capcana panteistă.

Reporter:
 ?n plus, dacă mai vine un duşman, care bagă un cuţit în tablou şi îl sparge în bucăţi,
atunci nu poţi să-l acuzi pe artist. Dumnezeu a făcut lumea bine, dar a intervenit diavolul, şi
Dumnezeu le-a dat libertate oamenilor să aleagă: cu El sau cu diavolul. Oamenii au ales diavolul,
au ales întunericul.

Ciprian Baciu:
Eram supărat pe Dumnezeu. Mă certam cu Dumnezeu. Dar, culmea, mă consideram
mântuit. Consideram că sunt prea “meseriaş” ca Dumnezeu să mă lepede ca pe o măsea stricată.
Am căutat tot timpul sincer să gasesc adevărul, să-L găsesc pe Dumnezeu. Dar raţiunea şi
acest imens bagaj de otrăvuri spirituale nu-mi dădeau voie.
?n 9 octombrie 2003, seara, am zis aşa: “Nu cred în Biblie, mi se pare o istorie a
poporului evreu şi încearcă să subjuge lumea. Nu cred nici în Pavel Coruţ cu fantasmele lui.
Dar, am zis, hai să vad ce poate să-mi facă mie Biblia, ce poate să-mi facă mie o carte scrisă cu
peste 2000 de ani în urmă, care nu mai are nici un fel de importanţă… eu omul modern, bulgăre
de spirit liber gânditor al secolului XXI - ce să-mi facă mie Biblia asta?”

Reporter:
?n 9 octombrie 2003, într-o lume a Internetului şi a supervitezei....

Ciprian Baciu:
…deschid cartea şi găsesc textul din Filipeni 4:6,7 : “Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci în
orice lucru aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu
mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în
Cristos Isus”
M-am rugat pe întuneric zicând: “Doamne, dacă Tu eşti aşa cum spun creştinii, eu ştiu
că tu exişti, nu ştiu în ce fel exişti, dar dacă Tu exişti, trimite-mi Doamne un semn.”
Am adormit la ora 2 noaptea. La 5 şi jumătate mă trezeam după un vis incredibil, un vis
în care m-am sinucis pentru a scăpa de robia diavolului - era unica mea soluţie în acel vis.
Diavolul îmi apăruse ca un vierme în nara stângă.
Am simţit cum mor, voiam să mor cât mai repede, voiam să cad să mi se rupă gâtul, să nu
mai simt nimic, pur şi simplu să mor pentru a scăpa de diavol.
Am simţit cum se scurge viaţa din mine, cum nu mai simt nimic şi m-am trezit în vis, m-
am trezit ridicat la viaţă, m-am trezit atras în sus ca de un abur magnetic, şi L-am simţit pe
Cristos.
Mi-a apărut Cristos în vis. Am simţit o senzaţie fantastică, de pace, de bucurie, de
linişte, m-am simţit de o altă esenţă în acel vis.
Sigur că o să fie tot timpul oameni care vor zice că am fost obsedat de ideile mele, că sunt
probabilităţi, îmi vor face teoria visurilor, etc. Mie mi-a fost suficient.

Reporter:
Ce-ai înţeles tu din acel vis? Dincolo de faptul că ţi s-a revelat Cel Prea ?nalt, celor care
ar putea să vină cu contraargumente, poţi să le dai tot un text din Biblie? Bineînţeles, dacă
acceptă autoritatea Bibliei în care scrie: ”Bătrânii voştri vor visa visuri, şi tinerii voştri vor avea
vedenii”.

Ciprian Baciu:
Una dintre cele mai puternice reacţii pe care am avut-o în vis, a fost când am realizat că
diavolul există. Nu credeam în diavol. Diavolul mi se părea o chestie de asta ghiduşă, de râs. Poţi
să îţi baţi joc de diavol, dar atunci îţi asumi riscul de a-l supăra. Şi când îl superi, diavolul este cel
mai bun teolog dintre toţi. Aşa îl tratam eu pe diavol.
Reporter:
Este că şi cum te-ai juca cu o bilă de uraniu radioactiv. Uraniul radioactiv îţi provoacă
cancer - sigur mori. Iar tu te joci cu bila, zici că e doar un metal oarecare.

Ciprian Baciu:
Exact! Atunci în vis, văzându-mi acel vierme în nara mea - era un vierme care dădea
spasmodic din nişte picioruşe scheletice - am zis: “Ce-i cu viermele ăsta în mine?” Cineva mi-a
răspuns: “Viermele ăsta e foarte vechi şi este de foarte mult timp în tine. Tu îl credeai mort dar
nu e mort, şi ţi-a acaparat toate gândurile.”
Atunci m-a prins o senzaţie de disperare incredibilă. Viermele ăsta m-a acaparat pe mine,
mi-a acaparat gândurile, faptele, acţiunile mele, ce să fac să scap de el ? Cineva mi-a spus: “Nu se
mai poate să scapi de el, nu se poate extirpa pentru că ţi-a prins inima.”

Reporter:
La fel spune şi Traian Dorz - în perioadele în care a fost în închisoare, atunci când era
bătut şi schingiuit, se gândea: “Nu omul acesta îmi face rău, ci dracul din spatele lui. Dracul
care l-a acaparat.” Exact aceaşi senzaţie ai trăit-o şi tu.

Ciprian Baciu:
Exact! O senzaţie incredibilă în care m-am surprins că nu mai pot să scap şi am luat
decizia în acel vis de a mă arunca în gol.
Voiam să mor cât mai repede, speriat de a-l avea pe diavolul în mine, de a avea acel
vierme în mine. ?n timp ce muream în acel vis, am simţit cum iese viaţa din mine.
Dar nu vă pot spune apoi ce extraordinară a fost ridicarea, ridicarea la Lumină,
atragerea în sus - pluteam în sus înspre ceva. Am trecut de o poartă şi mi-a apărut Cristos în nişte
veşminte de un alb incredibil. Nu i-am văzut faţa, dar am realizat că Dumnezeul de care m-am
îndepărtat, Dumnezeul pe care ?l credeam o farsă penibilă, de fapt există şi este viu.

Reporter:
A fost o schimbare frumoasă a vieţii tale, o lucrare a Duhului Sfânt în inima, în sufletul şi
în mintea ta.

Ciprian Baciu:
A trebuit, sigur, să trec printr-o droaie de probleme personale. Am avut prieteni care mă
ştiau mare filosof. Umblam prin complexul studenţesc purtând tricouri cu Marilyn Manson, iar
acum, să decad aşa într-o spiritualitate de…”coteţ”, spus puţin mai dur… era surprinzător pentru
toţi.
Există şi oameni care efectiv nu vor să asculte mesajul Evangheliei. Am întâlnit o
asemenea persoană, cu care voiam să discut deschis, ştiindu-l ca şi mine. “N-am ce să discut, nu
vreau să discut, nu vreau să aud” mi-a spus.

Reporter:
Trebuia să te gândeşti că este diavolul din spatele lui, pentru că schimbarea unui om -
metanoia - schimbarea minţii, o face doar Duhul Sfant prin puterea Lui, indiferent de argumente.
Poate convingi cu argumente pe cineva, dar durează exact 15 minute, până va cădea din
nou. Dar atunci când Duhul Sfânt îi schimbă mintea, atunci o schimbă pentru totdeauna.

Ciprian Baciu:
Dumnezeu a creat lumea în şase zile, dar gândiţi-vă la lumea care va să vie - cum va fi
lumea aceea? Noi vom judeca îngerii. Ori, pentru a fi în stare să suportăm atâta slavă trebuie să
luptăm, iar toate aceste greutăţi trebuie să le înţelegem din această perspectivă.
 Cea mai mare schimbare în viaţa mea, de la care pleacă toate, este sensul, rostul
suferinţei.
Tot Nietzsche, care a lăsat multe chestiuni foarte inteligente - mie îmi pare rău de el că a
rămas un om rătăcit până la capăt - dincolo de raportarea lui spirituală rătăcită, tot el spunea aşa:
marea problemă a lumii, marea tragedie a lumii nu este suferinţa, ci este lipsa de sens a suferinţei.
Pe mine nu suferinţa mă scotea din sărite, ci lipsa de sens a acesteia, absurdul, angoasa
postmodernă, iar Marliyn Manson îmi alimenta această frustrare. Ceea ce s-a schimbat
fundamental în viaţa mea a fost sensul suferinţei. Acum, chiar dacă sufăr, am un sens pentru care
sufăr.
De multe ori, eretic fiind, în momentele în care îmi mergea foarte bine, mă gândeam că
oricum o să mor, oricum sunt o creaţie eşuată dacă mor. Oricum trăiesc degeaba. De ce să nu mă
autodezintegrez acum, de ce să amân momentul, de ce să-l prelungesc, pentru că oricum nu se va
mai întâmpla nimic. Diavolul mă ataca tot timpul, dar acum mă încred în Dumnezeu.

Reporter:
Ai trecut prin aceleaşi lupte ca şi personajul principal din “Demonii” lui Dostoievski:
“Deoarece adevărata mea libertate este să-mi iau viaţa, când pot să-mi iau viaţa?”
Dar libertatea pe care ne-o dă Dumnezeu este însăşi viaţa, pentru că atunci când decid
asupra unor lucruri care nu îmi aparţin - cum ar fi viaţa - în primul rând sunt hoţ, şi în al doilea
rând şansele să decid greşit sunt foarte mari.
De ce crezi că la această oră lumea nu este bună? O lume pe care Dumnezeu a proiectat-o
să fie bună.

Ciprian Baciu:
Ştim despre Dumnezeu că este omniscient. Preştiinţa lui nu predetermină, dar în
momentul în care El a creat aceasta lume, El a ştiut inclusiv căderea lui Adam, inclusiv
întoarcerea mea, inclusiv Adolf Hitler, inclusiv destinul tragic al poporului evreu, le-a înţeles pe
toate. Inclusiv crucificarea Lui.
Gândiţi-vă ce imens act dezinteresat şi responsabil a fost acesta, al creaţiei: ca un artist
care vrând să picteze un tablou unde să apară culoarea roşie ca sângele, s-a înţepat pe sine, s-a
sfârtecat, şi-a tăiat venele ca să pună acel sânge în tabloul lui. O mai mare responsabilitate pentru
creaţie, ca aceasta a Creatorului nostru nu există.
?n acest moment, lumea aceasta este nefinalizată. Nu este realizată din punct de vedere
istoric, tabloul încă nu este terminat, dar ştim că va fi un tablou fantastic, pentru că puţini sunt
artiştii care sunt dispuşi să se sfârtece, să rupă carne din carnea lor, sânge din sângele lor, pentru a
pune pe un tablou, pentru a pune într-o creaţie, pentru ca această creaţie să fie într-adevăr pe
măsura Creatorului.

Reporter:
Să-şi dea copilul să moară…

Ciprian Baciu:
Să se dea pe Sine, pentru că în definitiv - sigur este copilul - dar în esenţă este Dumnezeu.
Spunea cineva că acel moment de pe cruce: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce
m-ai părăsit?”, înseamnă distanţa infinită între Dumnezeu şi Dumnezeu.
Din această cauză nu trebuie confundat tabloul cu Creatorul. Lumea, oamenii sunt un
tablou neterminat, pervertit de vrăjmaş, dar un tablou care va fi terminat, oricât s-ar chinui
vrăjmaşul să-l distrugă sau să-l spurce. A reuşit să-l spurce temporar, dar Dumnezeu lucrează. Şi
mai mult decat atât, Dumnezeu lucrează prin noi. Trebuie să privim acest lucru, şi să ne asumam
acest lucru.
Reporter:
Suntem agenţi secreţi ai lui Dumnezeu. Suntem agenţii unei lumi care se schimbă, agenţi
secreţi dar care lucrăm neacoperiţi, lucrăm la vedere. De fapt creştinismul este singura religie în
care Dumnezeu moare pentru creatura lui.
Mai târziu, după răstignirea lui Cristos, după moartea şi învierea Domnului Isus Cristos,
când creştinismul a început să crească fantastic, au mai fost câteva religii care au adoptat această
idee - a morţii zeului lor pentru oameni - dar în creştinism a murit ?nsuşi Domnul Isus Cristos.

Ciprian Baciu:
De multe ori eram răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, şi ca mine sunt mulţi alţii,
începând cu Cioran, care spune la un moment dat: ”Doamne, mai fă ceva până nu-ţi trântesc
oasele mele în cap.”
Nu sunt genul de om care îşi lasă creierii la intrare, şi nici nu este recomandat să-ţi laşi
creierii la intrare, trebuie să-ţi argumentezi şi faptic dar şi verbal poziţia.
Era această răzvrătire faţă de suferinţă: “Sigur Doamne, înţeleg liberul arbitru al lui
Augustin, înţeleg teologia raţională a lui Toma D’Aquino, cunoaşterea catafatică, atafatică,
raţională, neraţională, extazul mistic ortodox, le înţeleg, dar nu înţeleg suferinţa, Doamne! Dacă
ai vrut să nu ne creezi roboţi, nu se putea totuşi să nu suferim ?”
Dacă vrem să îi reproşăm lui Dumnezeu suferinţa, ceea ce-L absolvă de orice reproş
este faptul că El ?nsuşi suferă cu noi.
Dumnezeu nu este un creator care zice: “Suferiţi, pentru că v-am pregătit nişte
chestiuni imense, dar trebuie să suferiţi pentru ele. Pe Mine nu mă intereseaza că voi sunteţi în
suferinţă, gata de moarte. Eu sunt pe malul râului, şi, sigur, fiind Creator, eu îmi permit să stau
deoparte.“ NU ! Dumnezeu coboară acolo. Dumnezeu simte ceea ce înseamnă să fi în mijlocul
râului gata de a te îneca şi de a te duce la fund, în mrejele diavolului.
Dumnezeu te asistă în suferinţă şi suferă împreună cu tine. O mai mare dăruire în
suferinţă - a Creatorului alături de creatura Sa - ca şi în creştinism, nu găseşti în nici o altă religie
a lumii.
De multe ori când sunt frustrat, când sunt supărat, când îmi doresc ceva şi nu se
întâmplă, când vreau să mă îngrijorez spun aşa: “Doamne, stiu că Tu mă asişti în suferinţa mea,
ştiu că Tu mă înţelegi în suferinţa mea pentru că Tu suferi împreună cu mine, pentru că Tu ai
suferit împreună cu mine.”

Reporter:
Mântuitorul ne face o promisiune fantastică: “Eu şi Tatăl vom veni la el şi vom locui
împreună cu el.” Sunt cuvinte de o putere inimaginabilă, ceva extraordinar.
Aici, în pribegia noastră prin bucla deşertăciunii, să putem merge de mână cu
Dumnezeu, iar uneori, în locurile cele mai dure şi mai grele, să fim luaţi în braţe, chiar dacă nu ne
dăm seama, şi chiar dacă avem impresia că am rămas singuri.

România este pe primul loc la avorturi în Europa şi al doilea în lume, după Vietnam. La
consumul de alcool pe cap de locuitor, suntem pe al doilea loc, după ruşi, bineînţeles. Interesant,
de curând, suntem pe al doilea loc în Europa, după Germania, la accesarea site-urilor
pornografice, cu un număr destul de mic totuşi de persoane care au acces la Internet. Dar chiar şi
în această situaţie, Dumnezeu este Cel care caută oameni cu inima deschisă pentru El.
Ciprian s-a întors printr-un miracol. Dumnezeu i s-a descoperit, i s-a revelat oarecum la
fel ca şi lui Pavel. A fost o întoarcere nu doar raţională, ci o întoarcere lucrată de Duhul Sfânt în
inima Lui, în sentimentele dar şi în mintea lui.
Fie ca Dumnezeu să binecuvânteze ţara aceasta şi fie ca El să dea înţelepciune şi să lase
din plin Duhul Lui Cel Sfânt peste toţi românii. Nimic fără Dumnezeu !
******************************

MIHAI SÂRBU

Miracolul naşterii din nou este unic.

"Ca tu să vorbeşti, a trebuit să tac eu, ca tu să fi liber, a trebuit să mă las eu legat, ca tu să

trăieşti, a trebuit să mor eu."

?ntr-o zi mă voi odihni la cea mai mare sărbătoare din Cosmos - la nunta Mielului.

Am să-I sărut fruntea Domnului Isus şi am să mă uit la urmele spinilor şi am să vad urmele
cuielor, am să-L privesc şi am să-L întreb: "Doamne, cum a fost când Te-au bătut, cum a fost
când te-au batjocorit, Doamne cât te-a durut când te-au pus pe cruce? Aveai 12 legiuni la
dispoziţie Doamne, de ce ai tăcut? De ce nu ai intervenit?"

Aş vrea să te fac bolnav de dor după Domnul Isus. Aş vrea să te leg de veşnicie.

Nu a fost ceva palpabil în organism, a fost ceva în interiorul meu. Acolo în singurătate, în linişte
şi pace am primit mângâiere, o stare care nu se poate explica în termeni fizici.

Dacă semnul fiarei există, în mod normal şi Anticristul trebuie să fie pe undeva printre noi.

Te iubesc şi te îmbrăţişez dragul meu cititor.

Reporter:
Ce înseamnă pentru dumneavoastră o trăire în fiecare zi cu Dumnezeu?

Mihai Sârbu:
Pentru mine, a trăi zilnic cu Dumnezeu înseamnă dependenţă totală de El, înseamnă să
comunic cu El, să citesc Biblia, să mă rog, să postesc şi să am părtăşie strânsă, prin Duhul Sfânt,
cu Mântuitorul lumii, cu Dumnezeul care susţine universul, cu Cel care m-a creat şi m-a mântuit.

Reporter:
V-ati născut de mai multe ori. Prima dată fizic, apoi v-aţi născut “din nou” în Cristos, şi
în al treilea rând aţi avut şi probleme de sănătate - aţi trecut la un pas de moarte, care a fost
aproape ca o altă naştere.
Să vorbim pentru început despre naşterea din nou. La Revelionul 1971-1972, student
fiind, eraţi internat în spitalul studenţesc din Harkov - Ucraina.

Mihai Sârbu:
Eram student la Cluj, la Geografie. ?n anul 2 de studenţie, guvernul român, în urmă unui
concurs, a găsit cu cale să mă trimită să continui studiile în fosta Uniune Sovietică, în oraşul
Harkov din Ucraina. Trebuia să rămân acolo 4 ani. Dar după 4 luni, era chiar în perioada Crăciun-
Anul Nou dintre anii `71 şi `72, am ajuns în Spitalul Studenţesc, într-o situaţie critică, între viaţă
şi moarte.
Din cauza unor temperaturi de până la -33 grade C şi datorită faptului că neştiind grozav
limba rusă, trebuia să învăţ şi ziua şi noaptea, toate acestea s-au adunat şi s-au descărcat în
organism. Reumatismul mi s-a localizat la inimă.
Acolo, în spital, am simţit chemarea, mângâierea, intervenţia lui Dumnezeu în viaţa
mea. ?n singurătatea aceea, când n-aveam cu cine să comunic, n-am putut să fac altceva decât să
mă rog şi să stau înaintea lui Dumnezeu. Probabil veţi dori să vă spun ceva palpabil. Nu a fost
ceva palpabil în organism, ci a fost ceva în interiorul meu. Acolo în singurătate, în linişte şi pace
am primit mângâiere, o stare care nu se poate explica în termeni fizici.

Reporter:
Aţi crescut într-o familie de baptişti, în care rugăciunea era un mod de viaţă. Cu siguranţă
a fost un conflict între învăţătura pe care aţi primit-o în familie şi învăţătura şi propaganda ateistă
din şcoală. Cum aţi trecut de acest conflict?

Mihai Sârbu:
?ncepând cu anii de liceu, educaţia materialist-ştiinţifică şi evoluţionismul au încercat să
îşi pună amprenta asupra mea. Am fost printre primii la liceu, am fost printre primii la facultate,
am fost student în Uniunea Sovietică, însa niciodată nu am avut convingerea că acele lucruri care
mi se păreau artificiale, forţate, îmi pot satisface crezul, conştiinţa, viaţa mea launtrica. Probabil
că în spate erau întotdeauna rugăciunile părinţilor.
Plecând la 14 ani de acasă, aş fi putut să fac cele mai neaşteptate lucruri, să intru în tot
felul de anturaje. Viaţa începea să fie şi altfel, însa tot timpul, ca un clopoţel suna în mintea mea:
“Opreşte-te, opreşte-te!”. Cred din toată inima că rugăciunile părinţilor şi ale bunicilor m-au
urmărit şi mă urmăresc toată viaţa.
Eram aproape să mă rătăcesc, să cad, dar totdeauna o mână m-a ridicat, m-a scos şi m-a
ţinut acolo deasupra evenimentelor. ?i mulţumesc lui Dumnezeu că nici ateismul, nici
materialismul, nici evoluţionismul, nimic din lucrurile acestea nu m-au împlinit absolut deloc
până când am găsit izvorul împlinirii: Domnul Isus Cristos.

Reporter:
Cum a evoluat viaţa dumneavoastră după anul 1972?

Mihai Sârbu:
Am decis în final să mă întorc în ţară. Mi-am reluat viaţa studenţească de la Cluj şi am
terminat facultatea în anul 1974.
?n ultimul an de facultate am avut Harul să ?l marturisesc pe Domnul Isus, în mod public,
ca Domn şi Mântuitor. A fost o zi în care Dumnezeu, în mod defintiv, a schimbat viaţa mea. S-a
petrecut ceva atunci.
Dumnezeu m-a ajutat, într-un mod miraculos, să lucrez ca meteorolog. Pentru un an am
lucrat la staţia meteo de la Moldova Veche. Şi astăzi vreau să vă spun că meteorolog sunt, numai
că am trecut de la cele probabile la cele exacte. Mă uit pe cer şi tot de pe cer le spun oamenilor, ca
şi înainte.
După întoarcerea din fosta Uniune Sovietică, m-am căsătorit şi suntem fericiţi şi astăzi,
după 27 de ani de căsătorie.
?n timpul acesta, în providenţa Lui, Dumnezeu mi-a scos în cale un om: pastorul Petru
Dugulescu. Terminase seminarul şi, ca proaspăt absolvent, venise la Haţeg. Ne-am împrietenit şi
am slujit zi şi noapte, în toate ocaziile posibile. Aşa a îngăduit Dumnezeu să mă formez lângă
omul acesta, ca un slujitor al lui Dumnezeu. ?n momentul în care fratele Dugulescu a fost ales că
pastor în Biserica Nr.1 din Timişoara, Biserica din Haţeg m-a ales pe mine ca slujitor acolo.

Reporter:
Am ascultat multe dintre predicile dumneavoastră. Prin Duhul lui Dumnezeu transmiteţi
un mesaj foarte clar, de o sinceritate deosebită. Aveţi un Har deosebit de a vesti Evanghelia.
Fiind şi meteorolog totodată, acum activ în lucrarea lui Dumnezeu, uitaţi-vă pe cer şi
spuneţi-ne când vine Domnul ! Mai este mult din noapte ?

Mihai Sârbu:
Ce întrebare provocatoare!

Reporter:
Aveţi o predică deosebită: "La miezul nopţii"…

Mihai Sârbu:
Eu locuiesc în America, într-una dintre cele mai fierbinţi zone din America şi din lume:
zona Golfului San Francisco. Cineva spunea că tot răul în lume şi în America pleaca de la New
York şi de la San Francisco, o veritabilă Sodoma şi Gomora.
?n 28 Februarie 2002, în mai multe ziare şi la marile Agenţii de ştiri au fost transmise
comunicate cu privire la introducerea microcipului, care în Apocalipsa se numeşte “666” sau
“semnul fiarei”.
Este un microcip cât un bob de orez, un calculator de fapt, care înmagazinează sute de
informaţii despre fiinţa umană, începând de la culoarea ochilor, a pielii, a părului, greutate,
conturile de la bancă, cardurile de la benzină, de la spital, buletin de identitate, carnet de
conducere. Tot ce se poate ştii despre o persoană este înmagazinat în acel microcalculator.
Deci pot să vă spun că acest microcalculator, microcip, numit 666, există, funcţionează.
Se cumpără, din cate ştiu, contra sumei de 200 de dolari. Tinerii se înghesuie să îl ia.
Anunţul s-a făcut în pripă, nu s-a făcut vâlvă pentru că încă nu este momentul ca lumea să
fie speriată.
Ce îmi spune mie lucrul acesta: dacă semnul fiarei există, în mod normal şi Anticristul
trebuie să fie pe undeva printre noi. Şi cred că lumea aşteaptă interesată să apară guvernul
mondial. Se pare că acest guvern fiinţează undeva, în spatele uşilor închise, şi aşteaptă pe cel care
să-l conducă, cel care va fi Anticristul.
Se vorbeşte în mod frecvent, presant, despre globalizare. Se pare că globalizarea este
ultima perioadă din istoria omenirii. Unii spuneau cu câţiva ani în urmă că democraţia este ultima
şi oamenii nu mai ştiu ce va urma. Va urma globalizarea. Ce înseamnă aceasta?

Reporter:
Turnul Babel.

Mihai Sârbu:
Turnul Babel: un singur guvern mondial, o singură economie, o singură cultură, o singură
monedă şi mai ales o singură religie: religia lui Anticrist.
Ecumenismul este un pas spre această religie a lui Anticrist. Se pare că în momentul în
care Anticristul va veni, Dumnezeu va face ceva cu Biserica. Bazat pe lucrurile acestea pe care eu
le trăiesc în America şi în lume, pot să spun că sunt bucuros să aştept, şi mă aştept în orice
moment ca Domnul Isus să revină pe norii cerului, aşa cum spune doctorul Luca în cel de-al
doilea volum al scrierilor lui, în cartea Faptele Apostolilor.
Pe norii cerului, aşa cum S-a înălţat, va reveni. Deci venirea Domnului Isus este iminentă.
Bazat pe ceea ce se întâmplă astăzi în lume, argumentele acestea mă fac pe mine să cred şi mă fac
să îmi fie dor, dar în acelaşi timp mă fac să mă sperii pentru că milioane şi poate miliarde de
oameni sunt nepregătiţi.
Va fi grozav ca biserica să plece în glorie, dar pământul va fi confruntat cu cel mai teribil
necaz din istoria lumii.

Reporter:
Ce fel de oameni ar trebui să fim noi, aşteptând şi grăbind venirea Zilei Domnului?

Mihai Sârbu:
?ntrebarea este din Biblie. Răspunsul îl dau tot din Biblie: fără prihană, fără vină, în pace.
Vedeţi, suntem români şi românii pretind că au creştinismul de la Sfântul Andrei, care a misionat
în Dobrogea.
E tare frumos că suntem urmaşi, în crez, ai Sfântului Andrei. ?ntr-un fel sunt mândru să
ştiu că ţara este o ţară creştină. Cu durere spun, însă, că ţara aceasta este campioană la câteva
lucruri cu semnul "minus": avorturi, pornografie, droguri, prostituţie, trafic de carne vie, corupţie
şi altele.
Privind în Vechiul Testament, Israelul, la un moment dat, nu mai era poporul lui
Dumnezeu. Avea numele, dar nu mai avea viaţa, avea religia, dar nu mai avea relaţia, avea crezul,
dar nu mai avea credinţa. La fel este şi în Romania, care are nevoie de trezire spirituală, de
mântuire, de întoarcere la Dumnezeu.
Oamenii trebuie şi au nevoie să-L cunoască pe Domnul Isus Cristos. Dincolo de o
religie, de un cult, de o biserică, românii au nevoie să cunoască o persoană: pe Domnul Isus
Cristos - Singurul care poate să schimbe viaţa, să transforme, să nască din nou. El este esenţa
predicilor, esenţa chemării mele.
?i chem pe oameni la Domnul Isus, nu la o religie sau la o biserică.

Reporter:
Haideţi să facem o aplicaţie practică. Ce ar trebui, concret, să faccem? Aţi vorbit până acum
despre România în general.

Mihai Sârbu:
Primul lucru pe care trebuie să îl ai ca să descoperi adevărul, este o inimă sinceră, să
doreşti mântuirea, să doreşti să-L cunoşti pe Domnul Isus Cristos. Se întâmplă atâtea lucruri
anormale, chiar în creştinism. Oamenii sunt încurcaţi. Trebuie să fi sincer, dragul meu cititor, să
ai o inimă deschisă, fără idei preconcepute. Mântuirea, am spus, înseamnă să-L cunoşti pe
Domnul Isus. Trebuie să fi dispus să accepţi, să ajungi să-L cunoşti pe Domnul Isus. Primul pas
este o inimă sinceră.
Apoi, să fi un căutător sincer după adevar. Orice căutător sincer, în final, se întâlneşte cu
Isus Cristos. ?ţi recomand să citeşti Biblia şi să încerci să te rogi, deoarece comunicarea cu
Dumnezeu se face în trei moduri: în primul rând, Dumnezeu ne vorbeşte nouă prin Scriptură, în al
doilea rând, noi comunicăm cu Dumnezeu când ne rugăm.
Nu avem cărţi de rugăciuni, pentru că o comunicare adevărată se face în mod personal.
Dacă vorbesc cu parinţii mei sau cu familia mea, nu le spun în fiecare zi aceleaşi cuvinte, ca şi
cum I-aş spune lui Dumnezeu aceaşi rugăciune. Eu vin înaintea lui Dumnezeu aşa cum un copil
vine la mine - în mod natural.
Apoi trebuie să fi dispus să ai părtăşie cu alţi oameni, să cauţi o biserica. Eu nu spun care
biserică. Caută una până o găseşti pe aceea în care te simţi împlinit, simţi că acolo ai pace şi
linişte.
Sunt câţiva paşi pe care trebuie să-i faci. După ce i-ai făcut, va veni momentul când
trebuie să împlineşti, spune Domnul Isus la Iordan, tot ce trebuie împlinit. Trebuie să mărturiseşti
public. Un creştin nu este ca o lumină pe care o pui sub obroc, ci una care luminează.
 Va veni o zi când va trebui să mărturiseşti public că s-a întâmplat ceva în viaţa ta. Acel
ceva este naşterea din nou - “metanoia” în limba greacă - şi înseamnă înnoirea gândirii,
schimbarea minţii, o nouă concepţie despre lume şi viaţă, bazată pe credinţa în Domnul Isus
Cristos.
Sunt paşi simpli, pe care - dacă eşti sincer - vei ajunge să îi parcurgi şi să fi cu adevărat
un creştin născut din nou, care are o viaţă schimbată. Cei din jurul tau, cei din casa ta, cei ce te
cunosc, se vor mira de ceea ce se întâmplă în viaţa ta.
Miracolul naşterii din nou este unic. Nu se poate face decât prin credinţa în Domnul Isus
Cristos, credinţă pe care o cauţi, o trăieşti şi o mărturiseşti.

Reporter:
Mă gândesc la Cartea Vieţii, când vom putea fiecare dintre noi să ne privim propriul
dosar, din punctul de vedere al lui Dumnezeu.
Aceste “pietre de aducere aminte”, pe care le-aţi enunţat şi le-aţi descris aici, să le
priviţi, să le citiţi acolo, în propriul dosar, scris în cer de Dumnezeu, în Cartea Vieţii, stând lângă
Domnul Isus.
Aţi spus la un moment dat despre "dor", că vă era dor de anumite lucruri. "Dor" este un
cuvânt atât de românesc, românesc 100%, intraductibil. Vă este dor de Domnul Isus Cristos?

Mihai Sârbu:
Am trecut prin situaţii de toate felurile în viaţă. De trei ori Dumnezeu m-a ridicat din
valea umbrelor morţii. Nu mi-e teamă de moarte pentru că fratele meu mai mare, Domnul Isus
Cristos, a biruit moartea cu moarte pe moarte călcând.
Mi-e dor de veşnicie în sensul că de atâtea ori, în meditaţiile mele, stau singur şi mă
trezesc visând, vorbind în duhul meu cu Domnul Isus. Ochii încep să-mi lăcrimeze şi parcă
tânjesc după starea aceea de dincolo, din glorie.
Nu sunt un fatalist, nici un pesimist. Aş dori să mai traiesc mult, pentru o singură
motivaţie: să merg să spun oamenilor despre Dumnezeu. E singurul lucru pe care vreau să-l mai
fac în viaţă.
Aş vrea să traiesc pentru asta şi Dumnezeu ştie cât mai are de lucru cu mine, dar când ştiu
ce mă aşteaptă dincolo, când ştiu că "Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte" - basmul lui
Petre Ispirescu - va fi marea realitate în Domnul Isus Cristos, de multe ori am momente când aş
vrea să zbor, aş vrea să plec, să mă duc acolo, la cele ţărmuri, dincolo de râu.
Mâine dimineaţă vom zbura spre Los Angeles. Probabil că acolo în avion, deasupra
norilor, am să reiau în mintea mea interviul nostru de astăzi. Acolo e linişte, e pace, e un dor
lăuntric, o dorinţă după întâlnirea în mod concret cu Dumnezeu şi cu Fiul Său.
?n cer va fi cortul lui Dumnezeu cu oameni ca mine şi ca tine, oameni născuţi din nou.
Acolo va fi pomul vieţii, râul vieţii, vom colinda spaţiile intergalactice, constelaţiile, sorii, stelele,
planetele, vom avea trupuri de Slavă, ca al Domnului Isus după înviere - nesupuse morţii,
nesupuse putrezirii, nesupuse spaţiului şi timpului.
Eu probabil că nu voi mai avea valva în inimă, urmele operaţiilor nu se vor mai vedea,
alţii nu vor mai purta cârjă, nu vor mai merge într-un cărucior, nu vor mai avea cicatrici sau poate
piciorul tăiat, ci vom fi o creaţie nouă.
Cum să nu te bucuri, cum să nu îţi fie dor, cum să nu doreşti să fi acolo în glorie? Alerg
pe acest pământ cu siguranţa că într-o zi mă voi odihni la cea mai mare sarbatoare din Cosmos -
la nunta Mielului.
?mi imaginez mereu momentul când am să mă întâlnesc cu Domnul Isus. Am să alerg şi
probabil că am să dau din coate ca să mă lăsaţi să merg primul în faţă şi am să-I sar pe gât şi am
să-I sarut fruntea, mă voi uita la urmele spinilor şi am să văd urmele cuielor, am să-L privesc şi
am să-L întreb: "Doamne, cum a fost când te-au bătut, cum a fost când te-au batjocorit, Doamne
cât te-a durut când te-au pus pe cruce? Aveai 12 legiuni la dispoziţie Doamne, de ce ai tăcut? De
ce nu ai intervenit?" şi sunt convins că mă va privi blând şi îmi vă spune: "Ca tu să vorbeşti, a
trebuit să tac eu, ca tu să fi liber, a trebuit să mă las eu legat, ca tu să trăieşti, a trebuit să mor
eu."
Abia aştept să mă întâlnesc cu El. Mi-e dor de El şi de atâtea ori îmi pun mâna la ochi şi
strig împreună cu fratele Traian Dorz:
"Treci peste anii viitori,
O mire drag, şi vino,
Ne du mai sus, mai sus de nori
?n ţara de lumină.

Si-Ţi vom cânta Isus iubit

De drag o veşnicie,
Ca te-am chemat şi te-am dorit
cât nimenea nu ştie. "

Aş vrea să mă opresc dragul meu cititor, dar aş vrea să te fac bolnav de dor după Domnul
Isus. Aş vrea să te leg de vesnicie. Dragul meu cititor, te rog împacă-te cu Dumnezeu. Primeşte-L
pe Domnul Isus. Acolo unde eşti, spune: "Doamne, sunt un păcătos. Iartă-mi păcatele, ajută-mă
să fiu copilul Tau, să trăiesc pentru tine. Scoate-mi în cale oameni cu care să pot fi împlinit în
sufletul meu."
Te iubesc şi te îmbrăţişez dragul meu cititor. Aş vrea ca acest interviu să fie de folos
pentru sufletul tău. Dumnezeu să te binecuvânteze, să fim împreună în Cer cu Domnul Isus.

******************************

ADRIANA COSMAN
“Copilul pregătit să plece în Glorie”

Interviu realizat de Lidia Iliesi

Noi suntem aici străini şi călători, iar drumul acesta se va termina.

A-ţi lua crucea în fiecare zi înseamnă a decide să-ţi răstigneşti firea pământească, cu
capriciile, pretenţiile, egoismul şi confortul ei, să laşi să fii pătruns de Cristos, să te
aliniezi în spatele Lui, să-L urmezi pe Cristos.

Întotdeauna să ai un cuvânt de încurajare, să ştii să îmbărbătezi, să ştii să apreciezi, cu

un duh blând şi liniştit, aşa cum ne învaţă Petru. Apoi să mustri, dar să fii atent să nu
răneşti, pentru că sunt atâţia care, poate din lipsă de înţelepciune, rănesc, care, poate
fără să-şi dea seama, lovesc. Atunci, măcar tu, ca soţie, să fii un balsam alinător pe rană.

Trebuie să înţelegi cum "funcţionează" un bărbat şi să ţii cont de lucrul acesta... Sunt
atâtea situaţii când vine acasă obosit şi împovărat, şi poate şi-a epuizat cuvintele în
discuţiile pe care le poartă la serviciu. Poate de multe ori este mai tăcut şi atunci trebuie
să ai înţelepciune să-l înţelegi.

La “şcoala vieţii“ sunt ore de la care ai vrea să fugi. Dar Dumnezeu te asistă şi trebuie
să intri la fiecare oră şi să-i faci faţă.

Pentru mine, ca mamă, cel mai preţios timp au fost orele acelea în şir când stăteam
liniştită cu copilul meu, povesteam cu el pe îndelete, ne rugam şi cântam împreună.

Poate de multe ori suntem obosite şi credem că este un timp pierdut: “Cum să stai cu
copilul acum când ai atâtea de facut?” Lăsaţi-le la o parte pe toate !!!

Cele mai frumoase clipe, pe care le petreci cu ei şi le investeşti în ei, acestea rămân în
veşnicie şi acolo le vei vedea roadele.

Frumuseţea a fost că şi în suferinţă am fost o echipă cu soţul meu. Îmi amintesc cum ne
încurajam, cum ne rugam, cum ne năpădea plânsul; ne puneam pe genunchi, ne ridicam,
cântam cântări de glorie, citeam din Scriptură texte care ne vorbesc despre cei plecaţi.

Credinţa nu poate creşte pe cer senin, ci în mijlocul durerii, al încercării, al suferinţei.

Atunci când nu mai vezi nici o izbăvire, când norii sunt de plumb, când nu mai vezi o
rază de lumină, atunci credinţa este testată cu adevărat şi creşte.

Viaţa de slujire este o viaţă pusă pe altar, în care zilnic mori câte puţin şi de multe ori te
mistui ca o lumânare. Dar ceea ce-mi place mult este adevărul că lumânarea se mistuie,
dar flacăra arde voioasă.

Interviurile următoare nu le-aş numi tocmai “Vieţi transformate”, cu toate că într-

un anume sens este vorba şi de o anumită transformare a unor vieţi.
Adriana şi Gigi Cosman aveau 3 băieţi. Gigi este pastor, iar Adriana este asistentă
medicală. După 4 ani în care nu au avut nici un concediu, în anul 2000 au ieşit cu toată
familia la munte. Fiul cel mai mare, Lucian, a alunecat pe nişte pietre, s-a accidentat la
cap şi la scurt timp a decedat. Ce a însemnat aceasta pentru familia Cosman ?

Gigi Cosman:
Sentimentul unei rupturi imense, a unei despărţiri de tine însuţi, prin separarea de
o relaţie pe care ai zidit-o cu atâta migală, cu trudă şi cu dragoste timp de 21 de ani, era
copleşitor.
Sunt momente în care înţelegi că trebuie să faci o delimitare clară între valori.
Dintr-o dată realizezi nebunia râsului, deşertăciunea mâncatului; caracterul vremelnic a
tot ceea ce te înconjoară devine atât de pregnant şi valorile se leagă de eternitate, de
veşnicie. Simţi povara unei dureri imense.
Atunci înţelegi ce înseamnă să te usture, să te doară sufletul de durere.
Am trăit experienţa unei părăsiri, oamenii nu ştiau ce să spună, stăteau departe.
Eram singuri în acele momente. Am simţit ce înseamnă să fii singur, cum Cristos era pe
cruce, deşi Tatăl era în El.
Adriana Cosman:
Ceea ce m-a ajutat pe mine a fost faptul că am privit mereu la Cristos. Ca Fiu de
Dumnezeu, El a renunţat la glorie, la slavă, la bucuria de a fi în prezenţa Tatălui şi pentru
că ne-a iubit, pentru bucuria care Îi era pusă înainte, a coborât la noi, a luat chip de om,
S-a făcut asemenea nouă, S-a lăsat batjocorit, dispreţuit, ispitit de noi. Scopul vieţii Lui a
fost să ne arate nouă, muritorilor de pe pământ, că poţi trăi o viaţă frumoasă într-o relaţie
bună cu Tatăl, că poţi fi în slujba Lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Viaţa lui Cristos a fost o viaţă de umilinţă, în smerenie şi în slujire.
Ca soţie şi mamă, îmi iubesc familia foarte mult. Soţul meu a ţinut în echilibru
toate lucrurile şi şi-a făcut partea lui ca soţ, mi-a acordat timpul necesar când am avut
nevoie de el. Apoi, a fost un tată special, care, oricât venea de obosit, si-a facut timp
pentru copii, dacă ei au avut nevoie de el. Este un bărbat înţelept, care a ţinut în echilibru
toate lucrurile.
Viaţa de slujire este o viaţă pusă pe altar. Este o viaţă în care zilnic mori câte
puţin şi de multe ori te mistui că o lumânare. Dar ceea ce-mi place mult este că
lumânarea se mistuie, dar flacăra arde voioasă. Într-un fel viaţa noastră de slujire este o
luminiţă de la care se pot aprinde şi alte lumini care să lumineze lumea aceasta.
Ca soţie, totdeauna să ai un cuvânt de încurajare, să ştii să îmbărbătezi, să ştii să
apreciezi, să ştii să mustri dacă este nevoie, dar cu un duh blând şi liniştit, aşa cum ne
învaţă Petru. Să fii atentă să nu răneşti, pentru că sunt atâţia care, poate din lipsă de
înţelepciune, rănesc, poate fără să-şi dea seama, lovesc, şi atunci măcar tu, ca soţie, să fii
un balsam alinător pe rană.
Trebuie să înţelegi cum "funcţionează" un bărbat şi să ţii cont de lucrul acesta. De
multe ori vine acasă obosit şi împovărat, este mai tăcut şi poate şi-a epuizat cuvintele
vorbind mult cu alţii. Atunci trebuie să ai înţelepciune să-l înţelegi şi să-l accepţi cu
dragoste.

Lidia Iliesi:
Care sunt cele mai dificile probleme sau încercări prin care aţi trecut ?

Adriana Cosman:
Oricine merge după Cristos, n-are cum să ajungă la gloria lui Cristos fără să
treacă prin Ghetsimani - grădina plângerii. Într-un fel sau altul fiecare avem Ghetsimani-
ul nostru. L-am pierdut pe băiatul nostru de 21 de ani - pe Lucian - un băiat deosebit, o
frumuseţe de copil, cu o inimă mare şi smerit. Era un cântăreţ bun, care Îl lăuda pe
Domnul cu toată inima lui.
Totul s-a petrecut în câteva ore. După 4 ani în care nu am avut parte de concediu
pentru că am fost în slujba altora, ne-am retras pentru o săptămână la munte şi tragedia s-
a întâmplat la 3 ore după ce am ajuns acolo. A alunecat pe un povârniş de munte şi
căderea i-a fost fatală. A mai trăit puţin la spital şi a plecat la Domnul.
Când privesc la grozăvia care s-a întâmplat şi la tragedia prin care am trecut, sunt
uimită cum Dumnezeu l-a pregătit pe acest copil special, pe care, acum, după ani, l-aş
numi “Copilul pregătit să plece în Glorie”.
În acea vară am petrecut cu el 3 săptămâni după ce s-a întors de la facultate, după
ce terminase toate examenele şi le luase. Nu ne-a mărturisit să aibă vreo presimţire de
moarte, dar a trăit frumos: o zi mânca, una postea. Era o viaţă frumoasă, dedicată lui
Cristos.
Cânta la pian doar cântări despre cer. Zilnic mi-a cântat:
“În cetatea unde merg eu,
florile nu veştejesc“.
Dimineaţa auzeam clinchetul de pian, iar sunetul acela superb ne trezea casa cu
cântări, cum ar fi:
“Spre cer încerc a mă sili,
păşind mai sus din zi în zi…”

“Va veni o zi în care

toţi aleşii Domnului…”

“Lacrimi în Ceruri nu-s…“

“Sus deasupra stelelor…”

Erau cântări cu care se desfăta în prezenţa lui Dumnezeu şi-L lăuda pe El. Inima
lui a fost aşa de alipită de Dumnezeu şi L-a iubit atât de tare pe Domnul, încât cred că
Dumnezeu l-a iubit mult şi l-a luat acasă.
Într-o seară de priveghi, unul dintre prietenii noştri a spus: “Cele mai frumoase
clipe ale lui Lucian în glorie - fiind uimit de slava Lui Dumnezeu - pentru părinţi sunt
clipele cele mai dureroase”. Aşa este, dar în mijlocul încercării ne-am dat silinţa să-L
onorăm pe Dumnezeu şi să nu-L supărăm.
În procesul sfinţirii, Dumnezeu are un orar special pentru noi. El nu se consultă cu
noi când îl întocmeşte, El are un plan şi Îşi atinge scopul. Scopul Lui este să ne
desăvârşească şi să ne ajute să dobândim un caracter ca al lui Cristos. Atunci când stai
faţă în faţă cu El, ai vrea să desfiinţezi acest orar încărcat şi greu. Sau sunt ore de la care
ai vrea să fugi, dar Dumnezeu te asistă, şi trebuie să intri la fiecare oră şi să-i faci faţă.
Au fost zile grele pentru noi şi n-aş putea să spun că durerea a trecut. Cred că
toată viaţa durerea îmi va rămâne ca o soră cu care voi merge la braţ, până mă voi întâlni
în glorie cu Lucian. Dar am o satisfacţie: că una din săgeţile noastre a ajuns la ţintă, că nu
ne-am trăit viaţa degeaba pe pământ. Am petrecut clipe frumoase cu copilul nostru.
Dacă ar fi să spun acum un lucru pentru mame, este că cel mai preţios timp au fost
orele acelea în şir, când stăteam pe îndelete şi povesteam cu el, ne rugam şi cântam
împreună. A fost un timp atât de frumos.
Poate de multe ori suntem obosite şi credem că este un timp pierdut: ”Cum să
stau cu copilul acum când am atâtea de facut?” Lăsaţi-le la o parte pe toate !!!
Cele mai frumoase clipe, pe care le petreci cu ei şi investeşti în ei, acestea rămân
în veşnicie şi acolo le vei vedea roadele. Dacă preţuiesc ceva care îmi aduce mângâiere în
aceste momente, este timpul acela petrecut pe îndelete cu Lucian, timp pe care nu-l mai
pot da înapoi, dar Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru anii aceia frumoşi, când l-am avut
lângă mine şi am putut petrece acel timp cu el.
Daniel, al doilea băiat al nostru, care a fost cu el pe munte şi l-a văzut căzând, a
fost confruntat cu reevalurarea scării de valori vizavi de Dumnezeu, care e plin de milă,
de bunătate şi de dragoste!
Era la începutul adolescenţei, avea doar 15 ani şi suferinţa a fost foarte mare.
Lucian a fost pentru el un prieten desăvârşit, s-au înţeles de minune. Întrebările care îi
frământau mintea lui Daniel erau de felul acesta: “De ce ne-a luat acest copil? Cum
răsplăteşte El pe un slujitor care-L slujeşte cu devotament?”
Noi ştim că Dumnezeu ne răsplăteşte. El a dus în glorie un copil la 21 de ani, atât
de copt şi de pregătit. Într-un fel este o răsplată, pentru că toţi vom ajunge acasă, mai
devreme sau mai târziu. Noi suntem aici străini şi călători şi drumul acesta se va termina.
Acum avem toată nădejdea pentru băiatul mijlociu - Daniel - că Dumnezeu îl va
întoarce, îl va mântui şi-l va face un om special pentru Împaratia Lui. Pe când erau încă
în pântecul meu, i-am încredinţat pe toţi trei băieţii în mâna lui Dumnezeu. Domnul mi-a
promis că eu mă voi duce înaintea Lui cu cei 3 fii ai mei, şi nu vreau să renunţ la nici
unul. Sunt într-o bătălie spirituală împreună cu soţul meu: luptăm în rugăciune,
continuăm să iubim, continuăm să ne dăruim şi credem din toată inima că Dumnezeu îl
va întoarce şi pe Daniel şi va veni o zi în care va face din el un om absolut special.
Mai avem un băieţel - Gabriel - care şi el este un dar de la Domnul. El ne este de
multă mângâiere şi nădăjduim ca şi el să crească pentru slava lui Dumnezeu.
Frumuseţea a fost că şi în suferinţă am fost o echipă cu soţul meu. Îmi amintesc
cum ne încurajam, cum ne rugam, cum ne năpădea plânsul; ne puneam pe genunchi, ne
ridicam, cântam cântări de glorie, citeam din Scriptură texte care ne vorbesc despre cei
plecaţi.
Îmi amintesc că într-o dimineaţă, după vreo lună, mă lovise un dor atât de mare de
el, şi am început să plâng zicând: “Vai, dragul meu copil, oare ce face el acum? Cât îmi
este de dor de el”. Soţul meu m-a mângâiat şi mi-a spus: “Ce să facă, este pe 'marea de
cristal', în faţa tronului lui Dumnezeu. Îi cântă slavă şi glorie lui Dumnezeu, strigă
împreună cu ceilalţi sfinţi: 'Vrednic eşti Doamne, Dumnezeul nostru, să primeşti slava,
cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost
făcute' ” Nu vă pot spune ce încurajatoare au fost aceste cuvinte pentru mine. Parcă au
început să curgă lacrimi de bucurie, să-l vad pe puiul meu îmbrăcat în glorie şi în slavă,
izbăvit din lumea aceasta urâtă şi murdară, şi să-mi doresc ca mai devreme sau mai
târziu, când Tatăl va crede că mi-am încheiat mandatul, să fiu şi eu acolo, ştiind că el a
plecat acolo şi e fericit.
Suferinţa aceasta a fost o şcoală specială pentru noi. În primul rând ne-a apropiat
atât de mult de cer. Cerul este atât de aproape de noi acum. Cerul ni se pare doar dincolo
de uşă. Moartea o privim altfel şi dorim ca procesul acesta al suferinţei, pe care
Dumnezeu l-a îngăduit în viaţa noastră, să nu fie zadarnic.
Vrem să-i mângâiem pe alţii, să-i încurajăm pe alţii când trec prin necazurile lor şi
să fim o pildă şi prin încercare. Ani de zile am cerut de la Domnul: “Măreşte-mi,
Doamne, credinţa şi ajută-mă să dobândesc un caracter ca al Tău.”
Când au venit încercările, am stat şi m-am întrebat: “Cum de-au venit atâtea
lucruri peste noi?”. Înăuntrul meu Duhul Sfânt mi-a şoptit: credinţa nu poate creşte pe
cer senin, ci în mijlocul durerii, al încercării, al suferinţei. Credinţa este testată şi creşte
atunci când nu mai vezi nici o izbavire, când norii sunt de plumb, când nu mai vezi nici o
rază de lumină.
Abia atunci - în încercare - Dumnezeu îţi creşte credinţa şi te ajută să dobândeşti
un caracter ca al lui Cristos.
 Am înţeles textul din Epistola către Iacov, unde scrie: “Să priviţi ca o mare
bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei
voastre lucrează răbdare”, milă, bunătate, îndurare. Lucrurile acestea ne-au încurajat şi
ne dau putere să mergem înainte.

Epilog:
Privind în urmă, ceea ce s-a aşezat în aceşti ani în inima mea este sentimentul copleşitor
că familia este o realitate limitată în timp, dar a cărei calitate în spaţiu şi timp determină
calitatea relaţiilor eterne în prezenţa lui Dumnezeu. Fiecare dintre cei pe care îi ai un timp
cu tine au o valoare unică, dată de însuşi preţul răscumpărării, plătit cu sângele Fiului lui
Dumnezeu. Aceasta îmi spune că ei sunt proprietatea lui Dumnezeu şi că deşi nu-mi
aparţin, ci sunt doar pentru o vreme cu ei, am responsabilităţi faţă de ei care mă
mobilizează, în ciuda adversităţilor vieţii.

******************************

ADELINA DERZSI

Am fost şi încă mai sunt o fire impulsivă care îmi pierd uşor controlul.

Eram încăpăţânată, răutăcioasă, răzbunătoare. Nu iertam nimic şi taxam orice greşeală

din partea celor care greşeau faţă de mine.

Am învăţat să iert, să fiu mai tolerantă, să spun „iartă-mă” atunci când greşesc, să
recunosc că am greşit, lucru care înainte nu se întâmpla.

?nainte nu puteam sa admit să-mi cer iertare, chiar dacă greşeam, mândria nu-mi dădea
voie să recunosc şi cu atât mai puţin să-mi cer iertare.

Era o nelinişte a mea, o neîmplinire pe care o simţeam şi ca orice tânăr am început să merg cu
prietenii la discotecă, la chefuri - credeam că asta mă va face să mă simt mai fericită.

Dumnezeu şi Isus Cristos este de fapt, până la urmă, sensul vieţii noastre.

Mi-am dat seama că pământul nu a fost creat din întâmplare, sau dintr-un Big-Bang nu ştiu de
care şi că de fapt suntem creaţi şi că Dumnezeu ne-a creat într-un mod absolut minunat.

Isus Cristos este pentru mine mai mult decât un Tată, un prieten, este Mântuitorul meu, este
Creatorul meu, cu care doresc să mă întâlnesc într-o zi.

Nu putem să spunem că ne-am schimbat şi gata suntem sfinţi, suntem perfecţi. Nu, nu este
adevărat. ?ncă mai greşesc şi încerc din răsputeri să fiu aşa cum vrea Cristos să fiu eu
Mama mi-a spus: „A fost un balsam pentru sufletul meu că ai venit la mine şi ţi-ai cerut iertare”

Când mi-am cerut iertare, m-am simţit efectiv eliberată, liniştită, descătuşată de povara aceasta.

Suntem nişte animale care am venit de niciunde şi mergem spre niciunde şi toate acestea li se
spun copiilor cu zâmbetul pe buze.

Reporter:
Viaţa Adelinei Derzi s-a schimbat în urma întâlnirii cu Isus Cristos, iar schimbarea
aceasta a fost din temelii. Adelina, ce a avut Dumnezeu de schimbat la tine?

Adelina Derzi:
?n special caracterul meu, pentru că am fost şi încă mai sunt o fire impulsivă, care îmi
pierd uşor controlul. Eram încăpăţânată, răutăcioasă, răzbunătoare, eram o persoană care nu
iertam şi taxam orice greşeală din partea celor care greşeau faţă de mine.
Dumnezeu a lucrat foarte mult la capitolul acesta şi încă mai lucrează, dar pot să spun că
multe dintre lucrurile acelea s-au schimbat - am învăţat să iert, să fiu mai tolerantă, să spun
„iartă-mă” atunci când greşesc, să recunosc că am greşit, lucru care înainte nu se întâmpla.
?nainte nu puteam sa admit să-mi cer iertare, chiar dacă greşeam, mândria nu-mi dădea
voie să recunosc şi cu atât mai puţin să-mi cer iertare.

Reporter:
Cred că până la sfârşitul vieţii noastre Dumnezeu tot timpul va avea de lucrat la
schimbarea noastră, la a ne modela din când în când: aici câte un pic, dincolo câte un pic până
ajungem tot mai aproape de ceea ce vrea El să fim şi anume de caracterul Domnului Isus Cristos.
Cum a început acest proces în viaţa ta?

Adelina Derzi:
La început nu am fost interesată de domeniul spiritual, ci chiar pledam pentru
evoluţionism. ?n final am ajuns să fiu interesată de domeniul spiritual, dar am mers într-o direcţie
greşită. Am fost foarte atrasă de religiile orientale şi aşa am început să-L caut pe Dumnezeu.
Dumnezeu a pus în mine dorinţa de a-L căuta pe El, dar eu am mers şi am căutat acolo unde nu
trebuia şi nu L-am găsit pe El.

Reporter:
Care au fost experienţele pe care le-ai avut în timpul căutărilor în aceste religii orientale?
De fapt, ce ţi-ai fi dorit să găseşti acolo: pace, linişte, bucurie, înţelegere? Ce ai fi aşteptat de
acolo?

Adelina Derzi:
Nu pot să conturez foarte clar ce aşteptam. Era o nelinişte a mea, o neîmplinire pe care o
simţeam mereu. Ca orice tânăr, am început să merg cu prietenii la discotecă, la chefuri - credeam
că asta mă va face să mă simt mai fericită. Am văzut că nu este aşa.
Era o nelinişte permanentă în sufletul meu, pe care nu puteam să o potolesc nicidecum.
De fapt aceasta m-a determinat să caut. Am încercat să caut ceva dincolo de realitatea cotidiană.
Am început să caut şi religiile orientale, dar acele religii mi-au dat unele răspunsuri, însă la alte
întrebări nu am primit răspuns, astfel că în final am abandonat.

Reporter:
 ?n creştinism ai găsit răspunsuri la toate întrebările, răspunsuri pe care nu le-ai găsit în
altă parte. ?n caz că se vor ivi în viaţa ta întrebări cărora nu le vei găsi răspuns nici măcar în
creştinism, ce vei face, vei căuta o altă religie?

Adelina Derzi:
La multe dintre întrebările şi problemele pe care mi le-am pus am găsit răspunsurile în
creştinism, atât prin citirea Bibliei cât şi prin experienţa mea personală cu Dumnezeu.
Nu pot să spun că la toate întrebările mele am găsit răspuns în Biblie. Dar trăind cu
Dumnezeu şi experimentând o viaţă de rugăciune, am primit răspuns la multe probleme din viaţa
mea şi sunt convinsă că Dumnezeu şi Isus Cristos este de fapt, până la urmă, sensul vieţii noastre.
Aici putem găsi răspuns la toate întrebările noastre.

Reporter:
Spune-mi te rog câteva răspunsuri pe care le-ai găsit în creştinism şi nu le-ai găsit în altă
parte.

Adelina Derzi:
De exemplu despre viaţa paralelă cu cea materială. Mi-am dat seama că nu suntem doar
nişte animale evoluate ci suntem mult mai mult decât atât, că avem un duh, avem o legătură
permanentă cu Creatorul nostru.
Mi-am dat seama că pământul nu a fost creat din întâmplare, sau dintr-un Big-Bang nu
ştiu de care, ci că de fapt suntem creaţi şi că Dumnezeu ne-a creat într-un mod absolut minunat.
Prin meseria pe care o am, fiind asistentă medicală, în fiecare zi îmi dau seama cât de
minunat a fost Dumnezeu şi ce frumos ne-a creat, cât de perfecţi suntem - cât de perfecte sunt
toate procesele care au loc în trupul nostru. Mi-am dat seama că lucrurile acestea nu puteau să se
întâmple de la sine sau ca urmare a evoluţiei.

Reporter:
Spune-ne despre momentul când în mintea ta s-a declanşat acel click care spunea:
“Evoluţionismul este o minciună, nu este adevărat. Creaţionismul este adevărat - am fost creaţi
din nimic dar nu am evoluat din nimic. Am fost creaţi de o inteligenţă şi anume de Dumnezeu
care este Atotcunoscător şi Atotinteligent.”

Adelina Derzi:
Am citit Biblia şi am fost impresionată de Biblie de la început. Momentul acela a fost
primul click, primul moment crucial. Atunci mi-am dat seama că totuşi, Biblia este adevărată. ?
nseamnă că nu este doar o poveste sau ceva frumos care să ne încânte, ci totul este adevărat.
Bineînţeles că au urmat şi evenimente neplăcute în viaţa mea: răspântii sau răscruci în
care Dumnezeu şi-a arătat caracterul şi mi-a arătat că El este real şi promisiunile Lui sunt reale. El
este foarte credincios, chiar dacă noi suntem răi şi păcătuim şi nu reuşim să fim nici măcar la
înălţimea năzuinţelor noastre, darmite ale Lui, totuşi El este credincios şi îşi ţine promisiunile
făcute faţă de noi.
Pe parcurs ce citeam Biblia mi se părea totul extraordinar şi m-am gândit: „Nu se poate
să fie doar o lectură, doar o carte oarecare”. Chiar şi faptul că a rezistat atâtea mii de ani - nu se
poate să fie doar o carte oarecare. Atunci mi-am dat seama atunci că Biblia este adevărată.

Reporter:
Ce însemnă Isus Cristos pentru tine? Ce rol a avut în viaţa ta întâlnirea cu Isus Cristos?

Adelina Derzi:
 Isus Cristos este pentru mine mai mult decât un Tată, un prieten, este Mântuitorul meu,
este Creatorul meu, cu care doresc să mă întâlnesc într-o zi.

Reporter:
Cum este viaţa ta acum, după schimbare. De fapt, probabil că schimbarea aceasta nu s-a
produs dintr-o dată şi nu a fost ca şi cum ai primi o scrisoare sau un plic şi din momentul acela o
iei pe un alt drum... poate că a fost de mai lungă durată.

Adelina Derzi:
A fost sub forma unui proces. Pot să spun că procesul încă este în desfăşurare, încă sunt
multe domenii în care mă lupt şi mă rog să mă schimb. ?ncă sunt impulsivă, încă mă supăr atunci
când nu ar trebui, dar lupt pentru aceasta şi m-am schimbat mult.
Chiar dacă mă supăr pe moment, sunt capabilă să mă duc şi să-mi cer iertare, să rezolv
problema. ?ntotdeauna când am o divergenţă cu cineva mă duc şi îmi cer scuze dacă am greşit.
Pot să spun că este o luptă continuă. Cred că pentru un creştin viaţa de slujire şi de
credinţă este o luptă continuă şi nu putem să spunem că ne-am schimbat şi gata suntem sfinţi,
suntem perfecţi. Nu, nu este adevărat. ?ncă mai greşesc şi încerc din răsputeri să fiu aşa cum vrea
Cristos să fiu eu.

Reporter:
Astăzi te-ai luptat sau astăzi a fost o zi de pauză?

Adelina Derzi:
Tocmai m-am luptat şi astăzi. Chiar înainte de a veni la biserică am avut un schimb mai
aprins de vorbe cu mama mea şi chiar în timpul programului din biserică am plâns pentru că mi-a
părut foarte rău. Mă gândeam că eu ar trebui să fiu un model în familie şi o lumină pentru cei din
casa mea. Dumnezeu m-a chemat să fiu lumină şi sare, dar eu nu prea am fost sare şi lumină
astăzi. M-am dus acasă, mi-am cerut iertare şi pot să spun că sunt împăcată acum.
Şi mama s-a bucurat foarte mult. Mi-a spus: „A fost un balsam pentru sufletul meu că ai
venit la mine şi ţi-ai cerut iertare”. Mă rog lui Dumnezeu să am mai multă răbdare şi înţelegere
cu cei care nu au aceleaşi idei ca mine.

Reporter:
Ai simţit că “pică tavanul pe tine” când ţi-ai cerut iertare?

Adelina Derzi:
Nu, deloc. M-am simţit eliberată. Când mi-am cerut iertare m-am simţit efectiv eliberată,
liniştită, descătuşată de povara aceasta.
M-am simţit îngrozitor să vin la biserică, să-I cânt lui Dumnezeu, să mă rog şi să zic:
„Azi dimineaţă, înainte de biserică m-am certat cu mama”. Dar venind acasă şi cerându-mi
iertare, m-am simţit mult mai bine, m-am simţit eliberată.

Reporter:
Sunt unele lucruri pe care le facem în viaţă şi pe care cu greu le-am schimba sau poate
unii dintre noi nu le schimbă niciodată. Ce te-a făcut pe tine să-ţi schimbi modul de a reacţiona,
de exemplu în această problemă cu mama ta?
Ce anume te-a determinat să-ţi schimbi modelul după care acţionai înainte? Care a fost
motivaţia să reacţionezi altfel, să calci peste tot ceea ce ştiai, peste tot ceea ce îţi spunea inima ta
să faci şi să faci acum altfel, aşa cum probabil unora li se pare ciudat să reacţioneze.

Adelina Derzi:
 Dumnezeu, prin Harul Lui, m-a făcut să înţeleg că vin momente în viaţă când trebuie să
fim fermi, dar trebuie să o facem cu multă delicateţe şi mult tact. Deci eu nu voi renunţa la
părerea mea atunci când consider că am dreptate, dar trebuie să învăţ să-mi apăr punctul de
vedere în alt mod - fără să fiu obraznică, fără să ridic tonul. Aceasta cred că vrea Cristos de la noi.
Dumnezeu nu vrea să fim oameni slabi care, să ne lăsăm călcaţi în picioare, dar vrea ca
noi să ne susţinem punctul de vedere altfel.

Reporter:
Probabil în dragoste. Exact aceasta este şi năzuinţa mea şi rugăciunea mea ca să reuşesc
să fac lucrul acesta.
Ce au zis cei care te cunoşteau şi foştii prieteni atunci când au văzut că viaţa ta a început
să se schimbe şi că tu reacţionezi „ciudat” atunci când greşeşti - îţi ceri iertare, îţi ceri scuze, îţi
pare rău, sau că nu mai alergi cu ei la acelaşi “potop de păcate”?

Adelina Derzi:
Nu pot să spun că duceam o viaţă destrăbălată deoarece am fost educată într-o familie
ortodoxă care avea principii morale solide. Mergeam ca şi alte fete la câte un chef, cu prietenii la
o bere, dar nu pot să spun că făceam lucruri cu totul ieşite din comun. Am avut mulţi prieteni care
mi-au spus: „Mă bucur că am cunoscut o persoană ca şi tine”. Mă simţeam ca şi cum mi-aş fi
făcut datoria faţă de Cristos în ziua respectivă.
Pe de altă parte, sunt convinsă că sunt şi oameni care nu mă înţeleg şi care spun că sunt
naivă sau că nu gândesc obiectiv. Dar dacă una sau două persoane spun: “L-am văzut pe Cristos
în tine”, eu sunt fericită.

Reporter:
Să dea Dumnezeu ca despre fiecare dintre noi să poată să spună cei din jurul nostru acest
lucru: “L-am văzut pe Cristos, ?l văd pe Cristos în tine”.
Creştinismul este foarte cerebral, este foarte raţional, dar este şi o religie a credinţei. Ai
nevoie de foarte multă credinţă ca să crezi tot ceea ce scrie în Biblie, dar ai nevoie şi de foarte
multă gândire. Creştinismul nu este o religie care să-ţi ceară ceva fără să îţi explice de ce.
Ce le-ai putea spune acum altora care încă acceptă, la fel ca tine altădată, evoluţionismul.
Şi este destul de trist că în ţara noastră cărţile de şcoală susţin evoluţionismul, cu toate că
România este în proporţie de 80 - 90% creştină. Totuşi copiii noştri sunt învăţaţi că am evoluat
din maimuţă - maimuţa e doar ultima verigă, am evoluat din ceva la întâmplare fără să fie o altă
inteligenţă în spatele nostru.
Din punctul de vedere al sistemului tău de valori, cum le-ai explica altora că lucrurile
acestea nu sunt adevărate, că sunt o minciună şi că există altceva, că am fost altfel creaţi şi altfel
am apărut şi noi şi pământul şi tot ceea ce se vede?

Adelina Derzi:
Aş sfătui pe fiecare să încerce să fie obiectiv, să se debaraseze de ceea ce primeşte în
şcoală. Să se ducă pur şi simplu pe câmp şi să ia o floare sau să se uite la un copac sau la firul de
iarbă; să se gândească la succesiunea anotimpurilor şi să vadă că acolo unde încă Dumnezeu este
Suveran totul decurge normal, dar în momentul în care omul şi-a făcut simţită prezenţa deja încep
dereglări şi încep problemele.
Fiind asistentă medicală, cum am mai spus, am putut să văd organismul uman. Fiecare
copil face biologie şi anatomie la şcoală - să se gândească la sistemul nervos, sau la sistemul
endocrin, sau să se uite la palmele lui şi să zică: „Cum putea oare din nimic să iasă aşa ceva,
care să funcţioneze în deplină armonie?” Este pur şi simplu imposibil oricât ai fi de filosof. Nu
cred că o minte raţională poate să accepte că aşa ceva se poate întâmpla de la sine.
Reporter:
Sunt de-a dreptul trist atunci când mă gândesc că la cursurile de biologie sau de anatomie
li se descrie copiilor toată frumuseţea corpului uman, a naturii, toată inteligenţa care stă în spatele
creaţiei şi în loc să li se spună să-I dea slavă lui Dumnezeu pentru toate acestea, din păcate li se
spune că am apărut la întâmplare şi mergem spre niciunde. Suntem nişte animale care am venit de
niciunde şi mergem spre niciunde şi toate acestea li se spun copiilor cu zâmbetul pe buze.
Adelina, spre sfârşitul discuţiei noastre, te-aş întreba cum a început de fapt toată această
migraţie a ta, să spun această “transhumanţă unidirecţională” spre altceva, de la omul vechi spre
omul nou?

Adelina Derzi:
Totul a început din domeniul spiritual, interior şi apoi a continuat în cel al relaţiilor şi al
integrării într-un grup, într-o biserică. Cred că este important pentru o persoană care a luat decizia
să-L urmeze pe Cristos să aibă un grup de părtăşie. Nu putem fi creştini de unul singur. Avem
nevoie de oameni care să ne fie modele, să ne sfătuiască, să ne arate calea şi să ne ajute să
studiem Biblia. Spre bucuria mea, eu am avut astfel de oameni lângă mine.
Prima dată am ajuns într-o biserică baptistă cu o prietenă: Dana ALBU. Apoi m-am
integrat în Organizaţia Studenţilor Creştini din Timişoara unde m-am simţit foarte bine. Acum fac
parte dintr-un grup de ucenicie împreună cu Dana HERGANE şi Gabi DĂMĂCUŞ. Suntem toate
trei foarte diferite şi cu toate astea suntem foarte bune prietene. Diferenţa aceasta a făcut foarte
bine la modelarea caracterului meu.
?nainte eram o fiinţă introvertită, cu o imagine de sine destul de rea - nu aveam o părere
bună despre mine. Dar au fost câţiva oameni care au avut încredere în mine şi care m-au făcut să-
mi dau seama că pot mai mult şi să vreau să fac mai mult.

Reporter:
Tu L-ai căutat pe Dumnezeu chiar în locuri în care nu putea fi găsit. Atunci când Maria şi
ucenicii merg să-L caute pe Cristos în mormânt, după răstignire, îngerii îi întreabă: „De ce
căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu?”. De multe ori ?l căutăm pe Cristos între morţi sau
acolo unde nu este, chiar în religii orientale - cum a fost cazul tău - şi nu ?l căutăm acolo unde
este El de fapt.
Cred că experienţa ta este încurajatoare pentru ascultătorii noştri, pentru ca şi ei să-L
caute pe Cristos, să-L caute pe Dumnezeu şi să vină la Dumnezeu prin Cristos, pe calea pe care a
lăsat-o Dumnezeu: prin rugăciune, prin apropiere personală de Dumnezeu, prin citirea Bibliei,
prin credinţă.

Adelina Derzi:
Vreau să-i încurajez pe cititori să se roage, să stea aproape de Dumnezeu în fiecare zi şi
să nu cedeze tentaţiilor de a ne lăsa absorbiţi de grijile cotidiene şi de problemele de care suntem
înconjuraţi în fiecare zi.
Dacă stăm aproape de Dumnezeu şi ţinem foarte strânsă legătura cu El, vom găsi resurse
să mergem mai departe şi să fim în final după chipul şi asemănarea lui Cristos.

******************************
RAMONA MOISA

“Ce mă fac eu dacă Dumnezeu vine la o zi după ce a trecut postul? Doamne, de

ce n-ai venit ieri, când eu încă eram în regulă? Mai du-te puţin şi vino la postul următor!
Aceasta era oarecum ideea: timp de o lună sau şase săptămâni să nu mergi la discotecă,
să nu ţii chefuri, să nu vorbeşti urât, iar după ce a trecut sărbătoarea, să uiţi de
sărbătorit şi să-ţi faci de cap.”

“Ce mă fac dacă vine Mântuitorul prin 15 iunie şi nu e nici un post atunci?”

“Fiind la Timişoara la facultate, am descoperit Radio Vocea Evangheliei. […]

Treptat am început să simt că-mi doresc o biserică.”

“M-a întrebat dacă m-am botezat şi i-am spus: ‘A... mai este timp!’ S-a uitat la
mine şi mi-a spus: ‘Timpul poate a şi trecut!’“

“Între mine şi părinţii mei relaţia era destul de rece.”

Ramona Moisa nu şi-a revenit încă din “şocul” pozitiv al întâlnirii personale cu Dumnezeu, al
întâlnirii cu Isus Cristos, Cel care a fost mai mult decât un tată sau o mamă, Cel care a fost mai
mult decât familie, decât prieteni, Cel care este, de fapt, Fiul Lui Dumnezeu.

Reporter:
Ramona, cum L-ai întâlnit pe Dumnezeu? Care au fost schimbările din viaţa ta?

Ramona Moisa:
În cea mai mare parte a timpului am stat cu bunicii şi cele mai multe amintiri din
perioada copilăriei sunt legate de ei. Bunicul era cel cu care am mers la săniuş, cu el împărtăşeam
toate bucuriile, toate supărările mele; el îmi lua apărarea în faţa colegilor de joacă.
Bunica a fost cea care mi-a pus stiloul în mână şi m-a învăţat să-mi scriu numele. Pot să
spun că "Cei 7 ani de acasă" la bunici i-am dobândit. Mai târziu am locuit o vreme cu părinţii,
dar cred că deja personalitatea mea începuse să se manifeste destul de puternic şi am devenit
astfel destul de rebelă.
Îi ascultam când eram supravegheată, dar când rămâneam singură, făceam ceea ce
credeam eu de cuviinţă. Faţă de părinţi am avut întotdeauna respect şi dragostea pe care ştiam că
le-o datorez. Dar de multe ori am avut conflicte cu ei. Acum, când am crescut, am ajuns să-mi
dau seama că am propriile mele alegeri şi propriul meu sistem de valori. Destul de rar luam în
considerare ceea ce-mi spuneau ei.

Reporter:
Se întâmplă de prea multe ori că le dăm celor din jurul nostru dragostea pe care trebuie să
le-o dăm. Deci o facem dintr-un fel de datorie.

Ramona Moisa:
Din păcate, da! Eu am dorit întotdeauna să am cu părinţii mei o relaţie mult mai caldă,
dincolo de îndeplinirea datoriei unul faţă de celălalt. Dincolo de respect, mi-aş fi dorit să existe
între noi prietenie şi dragoste.
 Am fost uimită când, după ce am luat cu bine examenul de liceu, pentru prima oară tatăl
meu m-a luat în braţe, m-a aşezat pe genunchi şi mi-a spus că e mândru de mine, iar eu n-am ştiut
cum să reacţionez.
L-am văzut pentru prima dată bucurându-se şi am fost uimită, pentru că între noi relaţia
era destul de rece şi se limita doar la preocuparea părinţilor mei vis-a-vis de studii, de şcoală şi de
micile sarcini pe care le aveam în casă. Dar sentimentele mele nu erau puse în discuţie. Părerea
mea despre o materie, despre un anumit coleg sau o muncă în casă, nu intra în discuţie. Deci asta
şi asta trebuie să faci... şi trebuie să faci bine.

Reporter:
Acum cu cine discuţi despre sentimentele tale?

Ramona Moisa:
Cel mai adesea cu surori de credinţă, dar ele sunt mai mult decât atât. Oarecum m-am
identificat cu Domnul Isus în momentul în care mama şi fraţii Săi vin la El. Şi El spune că mama
şi fraţii Săi sunt cei care ascultă şi împlinesc Cuvântul. Am simţit că familia mea, fraţii şi surorile
mele, sunt cei care înţeleg sentimentele mele, cei care văd greşelile mele şi totuşi nu mă critică, ci
cu blândeţe încearcă să-mi atragă atenţia.

Reporter:
Care a fost prima ta întâlnire cu Evanghelia, cu Biblia, cu Dumnezeu? Când te-ai oprit să
stai să te gândeşti specific la Dumnezeu?

Ramona Moisa:
În perioada liceului, unul dintre colegii mei s-a întors la Domnul. Era vizibilă la el o
schimbare importantă, cu toate că şi înainte era un băiat cumsecade, silitor. Însă din momentul în
care s-a întors la Domnul a fost altfel. A început să ne vorbească tuturor celor din clasă despre
Domnul, a început să ne invite la biserică, la întâlnirile tinerilor de la biserica din Caransebeş. Dar
l-am respins sistematic şi multă vreme el a fost ţinta ironiilor noastre. Îmi amintesc acum de el şi
nu pot să uit cum noi îl ironizam, dar el îşi scotea liniştit cartea de cântări şi începea să-L
slăvească pe Domnul. Nouă ni se parea asta foarte “haios”, dar acum îmi dau seama cât de multă
dragoste avea el pentru noi şi cât de mult voia să simţim şi noi bucuria de a fi altfel.

Reporter:
Te-ai mai întâlnit cu acel coleg din liceu, să-i spui că până la urma ai trecut de aceeaşi
parte a baricadei?

Ramona Moisa:
Da, el m-a influenţat şi pe parcurs şi n-a renunţat. Chiar mi-a mărturisit că multă vreme s-
a rugat pentru colegii săi.
În perioada liceului am început să frecventez o biserică. Îmi plăcea să merg acolo, dar nu
cred că pot numi acea perioada “Întâlnirea mea cu Dumnezeu”.
Mă simţeam bine la biserică; probabil în orice “Casă a Domnului” este o oarecare pace
şi linişte şi simţi că ceva s-a schimbat în inima ta, dar această schimbare nu dura pentru mine mai
mult de două ore cât dura programul, iar din momentul în care ieşeam din biserică, viaţa mea era
la fel. Preocupările mele au continuat să fie prietenii, distracţiile, discoteca. Îmi doream foarte
mult să fiu pe placul celor din jurul meu.

Reporter:
Căutai acceptarea grupului, din punct de vedere social?
Ramona Moisa:
Da, aşa cum am căutat acceptarea şi dragostea familiei, la fel am căutat şi în afară lucrul
acesta.

Reporter:
Pe primul loc în viaţa fiecărui om este nevoia de a fi iubit! Un om care nu este iubit şi
încurajat, care nu este acceptat de cei din jur, merge cu paşi repezi spre distrugere.

Ramona Moisa:
Ne apropiam de postul Crăciunului şi, aşa cum se obişnuia acolo, trebuia să ţii această
perioadă în care să încerci să te împaci cu cei cu care erai certat, să fii mai bun, să faci lucruri
bune, să-ţi ajuţi prietenii, vecinii.
Mie lucrul acesta mi s-a părut bun, până la un punct, când intervine întrebarea: “Ce mă
fac eu dacă Dumnezeu vine la o zi după ce a trecut postul? Doamne, de ce n-ai venit ieri, când
încă eram în regulă? Mai du-te puţin şi vino la postul următor!”. Aceasta era oarecum ideea:
timp de o lună sau şase săptămâni să nu mergi la discotecă, să nu ţii chefuri, să nu vorbeşti urât,
iar după ce a trecut sărbătoarea, poţi să uiţi de sărbătorit şi să-ţi faci de cap.
Eu am început să mă întreb: “Ce mă fac dacă vine Mântuitorul prin 15 iunie şi nu este
nici un post atunci?”.
Cam de aici au început întrebările mele şi cam atunci am început să-mi dau seama că
locul meu nu era acolo. Am început să caut, să ies afară, să-mi plec urechea la ceea ce îmi
spuneau creştinii. Atunci am început să mă întreb dacă nu cumva totuşi ei au dreptate, pentru că
până atunci i-am respins sistematic. Probabil pentru că era atât de simplu, nu voiam să accept,
eram obişnuită cu demonstraţii matematice laborioase, şi un lucru atât de simplu n-am putut să-l
înţeleg.

Reporter:
Cineva care s-a întors la Domnul la vârsta de 80 de ani, fiind pe punctul de a fi primit în
biserică, la o întâlnire cu slujitorii bisericii, a întrebat: “Dar nu trebuie să fac nimic?”. Nu. Şi tu
Ramona spuneai că a fost foarte simplu, că e incredibil, inacceptabil de simplu. Şi cei din biserica
respectivă au spus: “Nu, nu trebuie să faci nimic”. “Dar pentru toate păcatele pe care le-am
făcut timp de 80 de ani, pentru tot ce-am făcut, nu trebuie să plătesc nimic?”...”Nu, nu trebuie să
plăteşti absolut nimic, pentru că Fiul Lui Dumnezeu, Isus Cristos a făcut totul în locul tău.”
Poate din cauza aceasta ţi-a fost şi ţie greu să accepţi simplitatea întoarcerii la Dumnezeu, până ai
înţeles cine a plătit preţul.

Ramona Moisa:
Am început să mă întreb ce nu e în regulă cu mine sau ce ar trebui să fac pentru ca să fie
mai bine; încă nu găsisem soluţia, încă nu ştiam că viaţa mea trebuie schimbată, că inima mea
trebuie curăţită. Dar am început să caut, fără să ştiu ce anume sau fără să ştiu ce voi găsi la
capătul acestor căutări.

Reporter:
Ce-ai găsit la capătul acestor căutări?

Ramona Moisa:
Am avut o prietenă care mi-a spus: “Am început să merg la o biserică. Este deosebit şi
am început să citesc din Biblie. N-ai vrea să vii şi tu?”
Mi-a plăcut şi am început să merg din ce în ce mai des. Între timp, fiind la Timişoara la
facultate, am descoperit Radio Vocea Evangheliei. Ascultând la început muzica de acolo, apoi
mărturiile unor oameni, predici, etc. treptat am început să simt că-mi doresc o biserică.
 Apoi îmi amintesc de o întâlnire cu fratele Octavian Luncan, a cărui mărturie am auzit-o
mai târziu la Radio Vocea Evangheliei. El venise într-o misiune la biserica Gheţimani din
Caransebes, şi Domnul a făcut ca într-o sâmbătă dimineaţa fratele Octavian să fie la poarta
bisericii, împreună cu un alt frate, stăteau de vorbă, iar eu să trec pe acolo şi să mă opresc ca să
văd care va fi programul pentru a doua zi. Fratele Octavian, văzându-mă, a venit la mine şi m-a
întrebat dacă merg la această biserică. I-am spus că da. M-a întrebat dacă m-am botezat şi i-am
spus: “A... mai este timp!”. S-a uitat la mine şi mi-a spus: "Timpul poate a şi trecut!”. N-am ştiut
cum să plec mai repede de acolo. N-am mai putut să zic nimic, am ridicat din umeri, am zâmbit şi
m-am întors. Până acasă numai la asta mă gândeam: “Nu cumva timpul meu a trecut? Nu cumva
îndurarea Lui Dumnezeu faţă de mine s-a terminat?”.
Dumnezeu m-a mângâiat atunci cu un verset pe care îl primisem cu mulţi ani în urmă, de
care îmi aminteam ori de câte ori eram în momente de cumpănă. Parcă auzeam: “În iubire nu este
frică, iubirea alungă frica pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme, nu este
desăvârşit în iubire”. Atunci m-am liniştit şi mi-am zis că nu trebuie să mă tem, cu siguranţă
Dumnezeu are iubire pentru mine şi mai are şi răbdare cu mine.
La Timişoara am continuat să caut o biserică, să ascult postul de radio, şi din nou am fost
cercetată prin mărturia unei tinere, care îşi punea şi ea unele probleme.
Spunea: “Dacă trăiesc ca şi cum Dumnezeu ar exista, şi până la urmă se dovedeşte că El
nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă trăiesc ca şi cum Dumnezeu nu ar exista, şi până la
urmă se dovedeşte că El există, atunci am pierdut totul.”
Din nou m-am întrebat: “Eu cum trăiesc? Eu cum o să stau înaintea Lui Dumnezeu? Eu
ce pierd?”
Am început să merg la Biserica Baptistă Vox Domini din Timişoara, o biserică micuţă pe
vremea aceea. Mă aşteptam să găsesc ceva foarte mare, dar era doar o simplă casă.

Reporter:
Biserica înseamnă Dumnezeu în inima noastra! Fiecare om este un templu viu. Noţiunea
de “Templu” ca şi clădire, specifică Vechiului Testament, a fost complet schimbată în Noul
Testament.
În perioada pe care noi o trăim acum, inimile şi vieţile noastre sunt Temple vii ale lui
Dumnezeu. Iar noi suntem Biserica. Biserica este alcătuită din cărămizi vii, din oameni,
nicidecum din clădiri, din pietre sau smoală. Creştinii se pot întâlni şi în pădure, şi pe malul unui
râu, şi într-o casă, tot biserică se numeşte.

Ramona Moisa:
Am fost întrebată odată dacă aş putea să merg în orice loc şi să fac orice lucru, ce aş alege
să fac? M-am gândit că mi-aş dori să pot să merg înaintea lui Dumnezeu şi să stau de vorbă cu
Dumnezeu, faţă în faţă, în mod direct, fără nici un fel de teamă, sa-I pun toate întrebările la care
nu am răspuns. Acesta mi se pare locul cel mai minunat în care aş putea merge şi lucrul cel mai
frumos pe care l-aş putea face.

Reporter:
Dragul nostru cititor, te-ai gândit la momentul când vei sta înaintea lui Dumnezeu? Biblia
spune că toţi oamenii, indiferent dacă cred sau nu, toţi vor sta înaintea lui Dumnezeu. Vei sta cu
teamă, cu frică şi cu îngrijorare, pentru că va urma chinul veşnic? Sau vei sta cu bucurie şi cu
deschidere, pentru că va urma să rămâi acolo, în Împaratia lui Dumnezeu?
Te îndemnăm să îţi pui în ordine relaţia cu Dumnezeu. Dacă astăzi vine sfârşitul, dacă
astăzi vine Domnul Isus Cristos sau dacă astăzi va trebui să trecem din viaţa aceasta - pentru că se
poate întâmpla oricând şi în orice mod să ni se curme viaţa şi să ne confruntăm cu moartea - când
vom trece dincolo, să trecem cu bucurie, pentru că Îl vom întâlni pe Dumnezeu, pe care am dorit
sa-L întâlnim. Te iubim şi îţi spunem: Dumnezeu să te binecuvânteze!
******************************

DANIEL ZAFIRIS

“Viaţa fără Dumnezeu este ca un meci de fotbal fără minge.”

Mi-am dăruit întreaga viaţă Lui, şi mă simt în siguranţă în mâinile Lui.”

“Mă gândeam că acesta este drumul spre împlinire în viaţă - să am bani, să am faimă, să am
succes, să am de toate şi să nu am nevoie de nimic altceva.”

“Nu uita că eşti doar un om, eşti muritor.”

“În multe dintre aceste meciuri am fost golgheter.”

“Am avut o colegă care a murit. Pentru mine a fost ca o lovitură de trăsnet acel moment, când
m-am întrebat: ‘Dacă eu aş fi fost în locul acelei colege, unde m-aş fi dus?’“

“Atunci Dumnezeu a păşit afară din rama de pe perete şi a intrat în viaţa mea pentru
totdeauna.“

În anul 1995 Cupa României la fotbal a fost câştigată de Petrolul Ploiesti. În acea vreme,
Daniel Zafiris era jucător la Petrolul Ploiesti. De asemenea, Zafiris a fost selecţionat pentru
Echipa Naţională Universitară a României, care a participat la Campionatul Mondial Universitar
din Anglia, 1991.
Daniel Zafiris L-a cunoscut pe Dumnezeu şi, prin puterea Lui, cunoscând-L pe Domnul
Isus ca Domn şi Mântuitor, viaţa i-a fost schimbată.
Daniel este căsătorit cu Dina şi au 3 copii: Ioana, Elias-Daniel si Teodora.

Reporter:
Daniel, tu eşti obişnuit să dai goluri, uneori ai mai şi primit goluri, ai jucat şi ca portar,
dar ai învăţat în ultima vreme să umpli goluri, să umpli golurile din inima oamenilor. Există un
gol cu forma lui Dumnezeu în sufletul fiecăruia dintre noi. Indiferent ce ar putea încerca oamenii:
droguri, sex, putere, bogăţie… orice, nimic nu poate să le umple acest gol decât Dumnezeu.
Cum era pe vremea când dădeai şi primeai goluri? Care sunt câteva succese din cariera ta
fotbalistică ?

Daniel Zafiris :
Înainte de a fi atacant, am fost portar, la juniori la Petrolul. De multe ori luam goluri, dar
mă bucuram când reuşeam să şi marchez, atunci când am devenit atacant.
 La juniori am ieşit pe locul 3 pe ţară, într-o finală mică, împotriva echipei FC Braşov şi
am câştigat acel meci într-un final dramatic.
În multe dintre meciurile jucate am marcat. In campionatul de juniori republicani am
ieşit chiar golgheterul seriei în care jucam.

Reporter:
Cum a fost în ’95, când “găzarii” de la Ploieşti au câştigat Cupa României ?

Daniel Zafiris:
A fost ceva extraordinar. Nu ştiu dacă se pot exprima în cuvinte acele momente de pe
teren şi din afara lui, dar a fost o bucurie enorma pentru că am câştigat unul dintre cele mai
pretioase trofee ale tarii. Au fost nişte momente emoţionante - să ţii deasupra capului Cupa
României şi să te bucuri împreună cu colegii tăi de această performanţă.
Din 1995 până astăzi (2005 - n.red.) nici o altă echipă din provincie nu a mai reuşit să
câştige campionatul sau Cupa României. Chiar dacă mulţi nu ne dădeau nici o şansă, noi am
câştigat Cupa în 1995.

Reporter:
Cum crezi că te vei simţi atunci când vei sta în faţa lui Dumnezeu şi ţi se va pune pe cap
“cununa neprihănirii”, pe care “ne-o va da în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel drept?”

Daniel Zafiris:
Nu cred că există comparaţie între o cunună pe care astăzi o ai, dar care mâine se
veştejeşte, şi cununa pe care Dumnezeu ne-o va da tuturor celor care L-am primit pe Cristos în
viaţa noastră şi am trăit cu El. Cred că acea bucurie va fi o bucurie desavarsita, pentru că va fi o
bucurie veşnică, nu o bucurie de o zi sau doua.

Reporter:
Aşa este. Cum a fost în 1991 în Anglia, când, împreună cu echipa universitară naţională a
României, ai participat la Campionatul Mondial Universitar de acolo?

Daniel Zafiris:
Şi atunci au fost nişte momente deosebite, pentru că Dumnezeu m-a ajutat să fiu
selecţionat în acea echipă. Am fost singurul jucător care am jucat toate meciurile de la început
până la sfârşit, fiind de fapt şi singurul jucător din Divizia B care a fost în lotul Echipei Naţionale
Universitare a României. Toţi ceilalţi colegi ai mei erau din Divizia A. Pe timpul acela jucam la
Politehnica Iaşi.
Acolo, în Anglia, am avut bucuria, dincolo de a juca la un campionat mondial, de a vorbi
cu ceilalţi băieţi din echipă despre Domnul Isus Cristos - Singurul care le poate împlini viaţa. Au
fost seri când stăteam împreună, ei mă întrebau, eu le explicam, le citeam din Biblie şi au fost
momente binecuvântate, care cred că le-au rămas în inimă.
Mă rog pentru cei care au auzit ceea ce le-am spus (unii dintre ei au devenit antrenori),
ca Dumnezeu să-i ajute să înţeleagă faptul că viaţa fără Isus Cristos e ca un meci de fotbal fără
minge, adică nu are sens.

Reporter:
Îmi place comparaţia - “Viaţa fără Dumnezeu este că un meci de fotbal fără minge” -
joci de unul singur şi cazi pe locul doi, mergi spre nicăieri, alergi spre niciunde. Cum a început
această alergare a ta după Dumnezeu ?

Daniel Zafiris:
 De mic copil mi-am dorit să ajung un fotbalist cunoscut, şi am făcut tot ce mi-a stat în
putinţă că să-mi împlinesc acest vis.
Când am mers prima dată cu tatăl meu pe stadion şi am văzut atâţia şi atâţia oameni care
strigau, care aplaudau, care încurajau echipa FC Petrolul, atunci, în mintea mea, în sufletul meu
de copil mi-am dorit mult să ajung şi eu un jucător faimos, deoarece mă gândeam că acesta este
drumul spre împlinire în viaţă - să am bani, să am faimă, să am succes, să am de toate şi să nu am
nevoie de nimic altceva.
Pentru mine Dumnezeu nu era decât o imagine pusă într-o ramă pe un perete. Apelam la
El doar când aveam o “urgenţă“.
Dar s-a întâmplat ceva în liceu, care pot spune că mi-a schimbat radical modul de a privi
viaţa. Am avut o colegă care, în urma unei complicaţii survenite după o operaţie, a murit. Pentru
mine a fost ca o lovitură de trăsnet acel moment, când m-am întrebat: “Dacă eu aş fi fost în locul
acelei colege, unde m-aş fi dus?”
Puteam să am eu toată faima şi toată bogăţia de pe pământul acesta, dar dacă mi-aş fi
pierdut sufletul, cu ce m-aş fi ales? A fost un moment zguduitor în care mi-am dat seama că fără
Dumnezeu nu pot face nimic, pentru că Dumnezeu este singurul care poate da un sens vieţii, şi că
viaţa de aici va continua dincolo în veşnicie, iar dacă nu Îl am pe Dumnezeu, nu am nimic.
Apoi am ajuns în Iaşi, la echipa Politehnica Iaşi. Aici Dumnezeu mi-a aratat că mă
iubeşte şi că a pregatit ceva mult mai de preţ decât o cunună trecătoare, a pregătit o cunună
veşnică. Acest lucru mi l-a descoperit printr-un fotbalist creştin, născut din nou - numele lui este
Adrian Ambrosie. El mi-a spus cum i-a schimbat Dumnezeu viaţa şi m-a încurajat să citesc
Biblia, Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu.
Am început să o citesc şi am descoperit un verset care pentru mine şi astăzi este ca o
binecuvântare: “Cine are pe Fiul are viaţa, cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa.”
Atunci m-am gândit că eu nu Îl am pe Fiul lui Dumnezeu în sufletul meu, în inima mea.
Am început să am succes, să am bani si faimă, dar nu Îl aveam pe Fiul lui Dumnezeu. Şi atunci,
în 1991, am îngenuncheat înaintea Lui Dumnezeu şi am zis: “Doamne, vino în viaţa mea, iartă-
mi toate păcatele, vino Doamne Isuse Cristoase şi ajută-mă să fiu aşa cum Tu doreşti”.
Acel moment pot spune că a fost “naşterea mea din nou”. Atunci Dumnezeu “a păşit
afară” din rama de pe perete şi a intrat în viaţa mea pentru totdeauna.
De atunci înainte am încercat să trăiesc cu Dumnezeu în fiecare zi, iar astăzi sunt atât de
împlinit şi de bucuros încât aş dori să spun cât mai mult şi celorlalţi că nu există fericire şi
împlinire fără Dumnezeu.
Desigur că am trecut şi prin momente mai grele, aşa cum sunt în viaţă, dar ştiu că totul
este sub controlul lui Dumnezeu şi El rezolvă orice problemă după planul Lui cel desăvârşit pe
care-L are cu fiecare dintre noi.

Reporter:
Te-ai retras din activitatea competiţională după terminarea campionatului din 1997. Este
frumos că te-ai întors la Dumnezeu în 1991, când urcai spre glorie şi nu la sfârşitul carierei, când,
poate cineva ar fi putut să spună: “Şi-a terminat cariera şi nu mai avea ce pierde, nu mai avea ce
câştiga, de asta s-a pocăit, s-a întors la Dumnezeu.”
Exact în apogeul carierei tale, ai înţeles că mergi spre niciunde. Cariera este un drum cu
un final, dar finalul acelui drum este foarte important. Poetul creştin Petru Dugulescu spunea într-
una din poeziile sale:
“Aştept să-mi sfârşesc aşteptarea
şi moartea morţii de-acum,
alerg să-mi sfârşesc alergarea
la capătul strâmtului drum.”
Tu ai schimbat macazul şi ai ales să alergi pe o altă cale, ai ales să alergi pe calea lui Dumnezeu.
Cunoşti şi alti sportivi din lume care sunt creştini dedicaţi lui Dumnezeu şi care sunt născuţi din
nou, care au o relaţie zilnică, personală cu Dumnezeu?

Daniel Zafiris :
Da, cunosc destul de mulţi sportivi, chiar de talie mondială, care sunt creştini şi care au o
relaţie personală cu Isus Cristos Domnul. Câţiva dintre ei ar fi: cunoscutul baschetbalist David
Robinson; din tenis Mary Joe Fernandez şi Michael Chang; din atletism Jonathan Eduards -
campion mondial şi olimpic la triplu salt. Din fotbal sunt mai mulţi: Tafarel, Jorjinho, Ze
Roberto, Edmilson, Kaka, Lucio... şi acestea sunt doar câteva nume dintre sportivii de talie
internaţională carora nu le este ruşine să vorbească într-un mod deschis, liber, de câte ori au
ocazia, despre Dumnezeu.
Mi se pare un paradox că la noi în ţară, o ţară în care ne declarăm creştini “pe hârtie“, ne
ruşinăm să vorbim deschis despre Isus Cristos, să spunem ceea ce credem, ceea ce este în
sufletul nostru, ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi şi în noi.
Am spus şi cu altă ocazie şi o spun şi acum că sportul trebuie privit ca slujba pe care unii
dintre noi o avem şi pe care trebuie să ne-o facem cu maximă responsabilitate. Dar să nu uităm
totuşi că sportul nu este scopul vieţii noastre, ci doar un mijloc, o slujbă prin care ne câştigăm
existenţa pentru o vreme.
Scopul suprem rămâne cunoaşterea lui Dumnezeu prin Isus Cristos şi trăirea conform
adevărului sfânt al Scripturii, al Bibliei.

Reporter:
Sunt convins că şi tu ai avut modele, pentru că fiecare dintre noi suntem în căutare de
modele, până găsim modelul perfect şi desăvârşit care este Domnul Isus Cristos - Fiul lui
Dumnezeu. Care erau modelele tale sau “idolii” tăi?

Daniel Zafiris:
Unul dintre cei mai mari fotbalişti pe care eu i-am apreciat şi mi-aş fi dorit să ajung la fel
a fost Marco van Basten, atacantul echipei naţionale a Olandei. Pentru mine, van Basten a fost
într-adevăr un idol, şi mi-aş fi dorit să ajung ca el.

Reporter:
De obicei succesul îl îmbată pe om, îl duce spre lucruri de care mai târziu îi pare rău. Un
exemplu foarte cunoscut este Maradona, care atunci când a ajuns “sus”, a început să se drogheze
până a ajuns aproape o epavă de om, din cauză că nu a ştiut să se raporteze corect la Dumnezeu
şi la el însuşi.
Nu doar sportivii, ci şi cei care ajung în vârful carierei politice sau în vârful bogăţiilor,
când ajung acolo “sus”, au impresia că “L-au prins pe Dumnezeu de picior”, dar nu-şi dau seama
că dincolo de acel vârf, urmează ceva: poate să urmeze cerul sau poate să urmeze prăpastia.
Lucrul acesta îi duce pe unii dintre ei la distrugere. Nu-şi dau seama de unde vin, încotro merg şi
la cine să se raporteze corect. Se raportează doar la ei înşişi şi la ce pot să construiască cu mâinile
lor. Nu-şi dau seama că în mâini au doar nisip, care se scurge, şi nu mai rămân la sfârşit cu
absolut nimic, după ce trec în viaţa cealaltă.

Daniel Zafiris:
M-a impresionat foarte mult filmul “Ben Hur”. În acel film am văzut o scenă în care, în
urma unei victorii pe care un conducător a purtat-o, el a ajuns să treacă prin faţa Cezarului şi mii
de oameni îl aclamau, îl ridicau în slavi pe acel conducator de oşti.
El mergea într-un car tras de cai, dar în spatele lui era cineva care îi ţinea deasupra
capului cununa de lauri pe care o câştigase după acea bătălie. Acel om din spate, în timp ce toată
lumea îl aclama pe marele conducător de oşti şi îl ridica în slăvi, îi şoptea: “Nu uita că eşti doar
un om, eşti muritor” şi îi repeta în timp ce toată lumea îl ovaţiona: “Nu uita că eşti doar un om,
eşti muritor”.
Aceste cuvinte mi-au rămas în minte şi în suflet. Să nu uităm nici unul dintre noi că
suntem muritori, suntem doar nişte oameni care trebuie să răspundem întrebărilor: cine suntem,
de unde venim şi unde mergem de aici de pe pământ? Fără Dumnezeu viaţa se va duce în
prăpastie, vom pierde totul, nu vom lua nimic cu noi. Dar cu Dumnezeu putem avea o veşnicie
asigurată, pentru că El ne-a creat să trăim veşnic împreună cu El, cu Cel care ţine în mâna Sa
viaţa şi moartea, începutul şi sfârşitul, întreaga istorie.
Este foarte important să nu uităm acest lucru atunci când am ajuns sus, în vârful carierei
noastre. Să nu ne credem noi Dumnezeu, ci să ne smerim şi să-I fim recunoscători Celui ce merită
să fie înălţat.
Fotbalistul Juan Carlos Valeron, din naţionala Spaniei, vorbeşte astfel despre sine: “Am
fost un tânăr obişnuit, crezând în Dumnezeu aşa cum face toată lumea. Dar, într-o zi, am auzit
despre Isus şi aşa am început să citesc Biblia. Când mi-am dat seama cât de mult mă iubeşte
Dumnezeu, L-am acceptat pe Isus ca Mântuitor al meu, fără nici o urmă de îndoială. Acel
moment mi-a schimbat viaţa în întregime. Dumnezeu trăieşte în mine şi, chiar dacă mai trec prin
situaţii grele, Isus Cristos aduce din nou ordinea în viaţa mea. Mi-am dăruit întreaga viaţă Lui şi
mă simt în siguranţă în mâinile Lui.”

Reporter:
Aş vrea acum să te rog să înalţi o rugăciune către Dumnezeu pentru sportivi şi pentru toţi
cititorii noştri.

Daniel Zafiris:
Tatăl nostru care eşti în ceruri, Îţi mulţumim că Tu eşti singurul Dumnezeu adevărat,
singurul care ne iubeşti cu adevărat şi care ai un scop şi un plan pentru fiecare dintre noi.
Te rog, Doamne Dumnezeule, să cercetezi sportivii, antrenorii şi pe toţi cititorii, să-i
ajuţi să înţeleagă faptul că viaţa fără Tine nu este o viaţă câştigată, nu este o victorie, ci este un
eşec şi o înfrângere.
Te rog mult, Doamne Isuse, să-i ajuţi să înţeleagă că trebuie să existe un moment în viaţa
lor când trebuie să Te primeasca în inima lor, iar apoi Tu să le transformi viaţa.
Te rog, Doamne Dumnezeule, să ne binecuvântezi pe toţi, să ne ajuţi să nu
uităm de Tine, şi Tu să fii slăvit. Fii binecuvântat în veci, în Numele Celui care a murit
pe cruce pentru toţi, a Domnului nostru Isus Cristos, şi prin puterea Duhului Sfânt. Amin.

Interviul de mai jos nu este cuprins in cartile Vieti transformate, Vol. 1 si nici in Vol.2
DIN EMISIUNEA VIETI TRANSFORMATE - Radio Vocea Evangheliei - Timisoara

PITT POPOVICI

"Astazi, noi traim intr-o Sodoma care este globala !"

"Venirea Domnului este aproape"
"74 de ani in slujba Domnului"

************************************

Ioan Ciobota, reporter:

Pastorul Pitt Popovici, invitatul emisiunii Vieti transformate, este una dintre vocile cele mai
respectate, iubite si cunoscute de romanii neoprotestanti de pe intreg mapamondul.
S-a nascut in 1918 in Statele Unite, din parinti romani emigrati acolo, dar in 1921 a revenit in tara,
impreuna cu intreaga familie.
Tanar copil fiind, si-a dedicat viata lui Dumnezeu si ai intrat cu toata energia in lucrarea de predicare a
Evangheliei.
Pe vremea comunismului, fiind silit sa plece in Statele Unite, a tradus 7 carti si a scris alte 27 de
carti. A predicat la 6 statii de radio din lumea intreaga si multi oameni au fost atinsi in inima si in suflet de
mesajele acestui om - micut de statura, dar mare in ochii lui Dumnezeu si cu o inima dupa voia lui
Dumnezeu.

Pitt Popovici:
Domnul sa binecuvanteze pe toti cei ce citesc acest interviu. Domnul a facut lucruri mari si face
lucruri mari - in viata mea si prin viata mea. Dumnezeu Si-a facut lucrarea Sa. Nu eu am facut-o, ci El a
facut-o.

I.C.:
Cum a inceput lucrarea lui Dumnezeu in viata dumneavoastra, cand ati simtit prima data chemarea lui
Dumnezeu si dorinta de a va intoarce de pe caile lumii?

Pitt Popovici:
Am fost crescut in familie de credinciosi baptisti. Tata a fost primul in familie si primul in comuna, in
Firiteaz. Ne-am intors din America in anul 1921 si in 1930, la varsta de 12 ani m-am predat Domnului.
N-a staruit tata, n-a fost nimeni acasa, eram eu si cu Domnul. Am citit Cuvantul Domnului si Cuvantul
Domnului a apelat la sufletul meu si am ingenuncheat langa o lavita veche din casa parinteasca si I-am
predat Domnului viata mea.
Astazi sunt in varsta de 86 de ani - mos - dar Ii multumesc Domnului ca la varsta aceea frageda mi-am
predat Domnului viata si am fost scutit de atatea si atatea alte pacate si infrangeri in viata.

I.C.:
De la 12 ani la 86 de ani inseamna 74 de umblare cu Domnul. Cum ati putea descrie aceasta calatorie
fascinanta de umblare cu Domnul prin groapa desertaciunii?

Pitt Popovici:
Bunyan, in cartea lui "Calatoria crestinului" spune ca crestinul si cel credincios au trecut fara ca sa aculte
glasurile si chemarile celorlalti. Asa am facut si eu. Am trecut prin "Balciul desertaciunilor" aici in
Romania si am trecut prin "Balciul desertaciunilor" din Statele Unite, dar am mers inainte, nu m-am oprit la
tarabele cu chemarile pacatoase.

I.C.:
V-ati implicat activ in lucrarea Domnului. A fost un alt moment cand ati simtit chemarea de a deveni
lucrator pentru Domnul?

Pitt Popovici:
La varsta de 12 ani, cand am primit chemarea Domnului, am primit-o pentru lucrarea sfanta. Atunci am
ingenuncheat si atunci i-am predat Domnului viata mea pentru lucrarea Lui. El a sters toata vina mea si m-a
facut slujitor al Lui si nu-I pot multumi.

I.C.:
Pana la 12 ani n-a fost tocmai o perioada foarte lunga. Care au fost pacatele de care Dumnezeu v-a iertat si
v-a eliberat? Ce-ati simtit in momentul in care L-ati primit pe Domnul Isus Cristos in mod absolut personal
in viata dumneavoastra?

Pitt Popovici:
Cand e vorba de pacat, oamenii considera pacat numai crimele, minciuna, desfraul si nu considera si
minciuna si micile neascultari de Domnul. Totul e pacat cand nu ne incadram in voia lui Dumnezeu. Sunt
pacate de comitere si sunt pacate de omitere - adica lasam neimplinit ceea ce vrea Dumnezeu. Fiecare e
vinovat si de o latura a pacatoseniei si de cealalta, asa ca nu se pune in discutie chestiunea ca la 12 ani nu
esti pacatos.
Toti copiii ajung sa-si dea seama, daca vor, ca sunt pacatosi, vinovati. Si eu mi-am dat seama de aceasta.

I.C.:
Dupa ce ati ajuns in America, ati continuat sa lucrati. In Romania ati fost timp de ani de zile pastor la
Biserica Baptista nr.1 din Timisoara si apoi in America ati inceput sa traduceti carti.
Care a fost prima carte tradusa?

Pitt Popovici:
Am fost pastor la Timisoara 14 ani. Regimul comunist nu s-a impacat cu mine, nu ne puteam intelege. M-
au destituit pentru 4 ani si jumatate. Atunci, fiindca aveam cetatenie americana, Dumnezeu i-a folosit pe
comunisti sa ma trimita in America. Comunistii au inchis gura mea pentru Timisoara, dar Dumnezeu mi-a
deschis o gura larga in Statele Unite. In 1967 am plecat in Statele Unite, in 1968 am inceput lucrarea prin
statii de radio, am vestit Cuvantul Evangheliei prin 6 statii de radio si am avut material pentru tiparit carti.
Am tinut un studiu la Timisoara: "Biblia este totusi adevarata". Am putut strecura acel studiu in afara
granitelor - pe vremea aceea era foarte periculos asa ceva - dar Dumnezeu m-a ajuta si am reusit acolo sa
tiparesc lucrarea aceasta. Si apoi alte si alte carti.
Dumnezeu a binecuvantat lucrarea aceasta prin literatura. Am lucrat 34 de carti, le-am tiparit, n-am avut eu
banii, dar Dumnezeu s-a ingrijit si de bani si am facut 7 carti traducere.
Domnul fie binecuvantat pentru toate aceste oportunitati.

I.C.:
In 1968, cand dumneavoastra ati inceput deja lucrarea dincolo, eu atunci ma nasteam. Imi amintesc cum
ascultam impreuna cu tata la radio, la Trans World Radio din Monte Carlo - Monaco, predici cu Pitt
Popovici. Care au fost sentimentele dumneavoastra atunci cand vorbeati in fata unui microfon, probabil
ascuns intr-o bucatarie - banuiesc ca nu aveati un studio profesional - inregistrati benzile si le transmiteati
in toata Romania?
Ce sentimente ati avut atunci?

Pitt Popovici:
Nu e usor sa predici la radio. E una sa predici in fata poporului si e alta sa nu ai pe nimeni in fata. A fost
putin cam greu la inceput, insa Domnul m-a ajutat si am trecut peste "hopul" acesta.
Nu am avut studio de radio. In 1968 s-a format Societatea Misionara Romana si la societatea aceasta
idealurile au fost sa transmita mesajul Evangheliei pe calea undelor si prin literatura.
Societatea Misionara Romana a intrat in legatura cu statia HCJB din Quito - Ecuador. Fiindca nu a fost un
altul, fratele Truta, care era presedintele Societatii Misionare a cautat un inginer de sunet, dar nu a gasit. A
gasit un singur frate - de origine germana - care nu putea sa lucreze programele in limba romana, pentru ca
nu stia care este rugaciune si care este predica.
In Aprilie 1968 am avut o consfatuire si fratele Truta a fost foarte necajit si spunea: "Ce ne facem?". Statia
din Quito ne cerea programele si noi nu le aveam. Aveam aparatura electronica pentru inregistrare, dar nu
era cine sa inregistreze. N-a gasit inginer de sunet.
Dupa ce si-a manifestat durerea ca nu are inginer de sunet, eu am spus ca pot sa lucrez, fiindca am lucrat cu
mai multe tipuri de aparate de inregistrare aici in Romania, pot sa fac lucrarea aceasta.
Dumnezeu m-a invrednicit asa incat de la 1 Mai 1968 am organizat studioul de radio si am lucrat programe
pentru statia de radio Quito - Ecuador, apoi pentru IBRA Radio si pentru alte statii.
In 1971 ne-am mutat in California. Acolo nu am avut studio de radio, trebuia sa lucrez programele de radio
intr-un dulap cu haine, ca sa nu se auda zgomotele de afara. Dar Dumnezeu m-a ajutat si am facut lucrarea
aceasta.

I.C.:
Nu stiu daca dumneavoastra ati simtit sau ati inteles ce insemnau acele mesaje transmise de la Trans World
Radio din Monte Carlo - Monaco pentru romani.
Era ca cineva aflat intr-o camera neagra in intunerec si vede o raza de lumina afara. Era in primul rand
Cuvantul lui Dumnezeu si in al doilea rand era o alta lume. Aveti reactii de la cei care v-au ascultat sau cei
care au citit carti scrise sau traduse de dumneavoastra? Pentru ca scopul final este intoarcerea oamenilor la
Dumnezeu.

Pitt Popovici:
Da, am primit o seama de scrisori in privinta aceasta si cand am venit in vizita in Romania, o seama de
persoane au spus: "M-am intors la Dumnezeu datorita predicilor de la radio."
Slava Domnului pentru toata lucrarea pe care El a facut-o prin neputintele mele.

I.C.:
Va amintiti de-a lungul acestei vieti foarte frumoase impreuna cu Dumnezeu, care au fost momentele de
teama, de frica, de vai adanci? Cu siguranta ati avut si momente cand v-ati temut.

Pitt Popovici:
E natural deoarece sutem doar oameni. Insa, cand se ivea teama, mai ales ca am fost urmarit indeaproape,
toate incercarile de intimidare din partea vrajmasului, prin oameni, m-au facut sa ma apropii mai mult de
Dumnezeu si Ii multumesc pentru aceasta.
Dumnezeu Isi inhama la carul lui de biruinta uneori chiar si pe Satana. Eu n-as fi plecat in America. Eu
eram cetatean american, insa n-am vrut sa plec in America. La 49 de ani, din cauza ca mi s-a luat dreptul sa
vestesc Evanghelia, Dumnezeu m-a determinat ca sa plec in Amrica. Era voia Lui aceasta.
Ii multumesc ca s-a folosit chiar de comunisti ca sa ma determine sa plec.

I.C.:
Si care au fost cele mai frumoase momente din viata dumneavoastra, momente de "umblare pe varful
muntilor" impreuna cu Domnul?

Pitt Popovici:
Depinde cum iei lucrurile. Uneori si pentru unii, momentele de stralucire sunt in mijlocul multumilor - mari
multimi. Pentru altii momentele de stralucire, de glorie, sunt in singuratate, in partasia cu Dumnezeu. Am
avut momente binecuvantate si intr-un fel si intr-altul. Slava Domnului.

I.C.:
Ce ati putea sa spuneti pentru ascultatorii nostri, ca unul care ati vazut bucuriile si intristarile acestei vieti?
Ce anume trebuie sa aleaga in viata, ce anume trebuie sa faca in viata ca sa poata fi fericiti?

Pitt Popovici:
Nu trebuie sa asculte de oameni, dar trebuie sa asculte de Dumnezeu. Dumnezeu spune: "Iata, iti pun
inainte calea vietii si calea mortii. Alege calea vietii." spune Dumnezeu. Si la indemnul acesta, omul trebuie
sa se conformeze.
Pacatul aduce nenorocire individului si aduce nenorocire popoarelor. In masura in care omul, individul, isi
da seama de starea lui si cauta sa paraseasca calea pacatului si sa asculte de Domnul - Domnul Isus spunea
cand a inceput lucrarea Lui misionara: "Pocaiti-va si credeti in Evanghelie", in aceasta masura el poate fi
salvat.
Oamenii trebuie sa se intoarca la Dumnezeu - aici in Romania sunt atatea necazuri. Singur Domnul este
ajutorul celor fara ajutor. In masura in care un suflet se intoarce la Domnul, ajunge sa aiba bucuria launtrica
si sa aiba pacea in suflet - lucruri care nu se pot cumpara cu bani si lucruri care intrec si depasesc toate
bucuriile bogatasilor.
E o stare de fericire cu Dumnezeu si omul poate sa ajunga la aceasta, datorita sangelui Domnului Isus, care
a purta vina pacatelor noastre. Omul sa se intoarca la Dumnezeu si ajunge sa aiba parte de Harul
binecuvantat al Dumnezeului Cel viu.
Oamenii astazi nu-L cunosc pe Dumnezeu. Asta e vina mare. Uneori chiar si dintre pocaiti, nu-L cunosc pe
Dumnezeu. In masura in care cineva cauta sa-L cunoasca pe Dumnezeu, in acea masura gaseste fericirea.
Dumnezeu e dragoste si nimic altceva nu fericeste viata noastra, cum fericeste dragostea lui Dumnezeu.
Si asta e fericire pentru timp si eternitate.
Intoarceti-va la Dumnezeu.
Prietenul meu, care auzi aceasta chemare, asculta-L pe Dumnezeu si vei fi fericit si aici pe pamant, in
mijlocul pacatoseniei si al stricaciunii de astazi si vei fi fericit si pentru veci de veci.
I.C.:
Ati scris 27 de carti. Care sunt subiectele abordate in aceste carti, ce ati incercat sa transmiteti cititorilor?

Pitt Popovici:
O parte din cartile mele sunt apologetice. O parte sunt evanghelistice, iar o parte biografice.
Si in unele si in altele am cautat sa ajut pe fratii mei, pe prieteni, pe cei pacatosi, sa Il cunoasca pe
Dumnezeu.
Apologetice - am scris cartile "Dumnezeu exista", "Graiul prorociilor" - aceasta vorbeste despre toate
prorociile care s-au implinit, spuse cu sute de ani inainte de implinire, si care dovedesc ca Biblia este
Cuvantul lui Dumnezeu si este adevarata.
Am scris: "Promisiunile lui Dumnezeu" - apologetica. Dumnezeu Isi tine cuvantul dat. Fiecare poate
verifica aceasta. Daca ia Cuvantul in laboratorul inimii sale, ajunge sa cunoasca ca promisiunile lui
Dumnezeu sunt "Da si Amin!".
Domnul sa va invredniceasca sa cunoasteti adevarul acesta in experienta vietii.

I.C.:
Pentru ca ati tratat toate aceste subiecte, v-as mai intreba: in ce moment al existentei credeti ca se afla
omenirea acum, si cum ar trebui sa traiasca fiecare om in parte, in vederea lucrurilor care au sa vina?

Pitt Popovici:
Venirea Domnului Isus este proclamata in Sfintele Scripturi. A fost anuntata de proroci, promisa de Insusi
Domnul Isus: "Ma duc sa va pregatesc un loc si apoi ma voi intoarce ca sa va iau cu Mine, ca unde sunt Eu
sa fiti si voi" - promisiune data credinciosilor.
In Sfanta Evanghelie dupa Matei, capitolul 24 sunt o seama de semne date de Domnul Isus, semne care se
vor petrece inainte de venirea Lui.
La fel gasim in Epistola a doua a lui Pavel catre Timotei, capitoul 3, o alta serie de semne care se petrec
inainte de venirea Domnului Isus. Cercetati-le si veti constata ca cea mai mare parte s-a implinit, iar unele
sunt in curs de implinire chiar acum.
Niciodata pe fata pamantului nu a fost atata rautate si pacatosenie ca si astazi. Scriptura spune despre
inmultirea faradelegii. Niciodata nu a fost atata raceala a dragostei, ca astazi.
Din pricina pacatoseniei, dragostea multora se va raci. Si aceasta este o realitate pe care o constatam astazi.
Biserici cu oameni in bancile lor sunt intr-o stare de formalism, nu au nici un contact, nici o legatura vitala
cu Dumnezeu. Din cauza aceasta, se constata racirea dragostei.
Apoi sunt probleme in familii. Apostolul Pavel spune ca va lipsi dragostea fireasca in vremurile din urma.
Dragostea care trebuie sa fie intre sot si sotie, intre parinti si copii, nu exista asa ceva astazi. E rara
dragostea. Divorturile s-au ridicat la culme. Cand eu eram copil mic, se auzea peste 7 sate cand cineva
divorta. Erau cazuri RARE !
Astazi, sunt la culme divorturile, din 2 casatorii, una se desface. Toate acestea sunt semne premergatoare.
Domnul Isus a vorbit despre ele, si spunea intre altele ca oamenii vor fi mai iubitori de placeri, decat
iubitori de Dumnezeu.
Cati sunt astazi care Il iubesc pe Dumnezeu?
Sunt foarte rari. Chiar si preoti si pastori sunt lipsiti de dragostea pentru Dumnezeu si fac simplu
profesionalism. Din cauza ca oamenii iubesc placerile, exista astazi homosexualitatea, lesbianismul - ceea
ce altadata era o raritate.
Apoi boala SIDA, care este o urmare a desfraului, a stricaciunii.
Deci, venirea Domnului Isus este aproape. Toate aceste semne care s-au implinit si care se implinesc ne
striga sa fim gata pentru venirea Domnului.
Mai sunt doar cateva semne: ridicarea Antichristului pe pamant, care va fi un dictator, apoi noi mergem
spre globalizare. Exista computerul care va inregistra, care va avea in evidenta pe toti locuitorii pamantului.
Lipseste astazi omul... Maine s-ar putea sa se ridice si sa se arate.
Domnul sa ne invredniceasca sa-I fim credinciosi pana la capat.
Venirea Domnului este aproape.
El a aratat care vor fi semnele si semnele sunt graitoare astazi.

I.C.:
Ultima intrebare: ce fel de oameni ar trebui sa fim noi, vazand toate aceste lucruri? Cum ar trebui sa traim ?
Pitt Popovici:
Cautati sa cunoasteti voia lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu este aratata in Sfanta Evanghelie. Daca nu
intelegi un cuvant, din Evanghelie, pleaca-ti genunchiul si intreaba-L pe Dumnezeu: "Doamne, ce vrei sa-
mi spui prin aceasta?".
Oamenii trebuie sa traiasca o viata sfanta in mijlocul pacatoseniei. Lot a fost neprihanit in mijlocul
Sodomei.
Astazi, noi traim intr-o Sodoma globala. Nu numai in Statele Unite, nu numai in Romania, ci si in Japonia,
China, Rusia si pe toata fata pamantului. Stricaciunea a ajuns la culme. In masura in care un suflet isi da
seama de toata stricaciunea aceasta, de toata murdaria aceasta si se apropie de Dumnezeu, el trebuie sa
traiasca o viata curata, sfanta, dupa voia lui Dumnezeu. Trebuie sa lase ca Duhul Sfant sa-i innoiasca viata.
Pomul bun produce roade bune. Pomul rau produce roade rele.
Unul care nu e nascut din Dumnezeu, nu e nascut din nou prin Duhul Sfant, nu poate trai voia lui
Dumnezeu.
Un mar paduret nu poate produce mere ionatane. El trebuie taiat, altoit, si atunci aduce roada buna.
Fiecare trebuie sa se lase in mana lui Dumnezeu, prelucrat de Duhul Sfant si in mijlocul pacatului, a
stricaciunii, sa traiasca viata dupa voia lui Dumnezeu si spre Slava lui Dumnezeu.
Apoi, traind voia lui Dumnezeu insemneaza sa ajute pe altii sa cunoasca mantuirea lui Dumnezeu, mantuire
care a fost castigata de Domnul Isus pe cruce la Golgota.
In masura in care noi cunoastem adevarul sfant trebuie sa-l impartasim si altora.
Scriitorul epistolei catre Evrei are intrebarea: "Cum vom scapa noi [noi credinciosii] daca stam nepasatori
fata de o mantuire asa de mare?" Domnul sa ne ajute sa o impartasim si altora.

I.C.:
Frate Pitt Popovici, va multumim, dorim binecuvantarea lui Dumnezeu in continuare peste dumneavoastra.