Criterii de delimitare a limbii de dialect

• Cf.Al. Graur, S. Stati şi L. Wald (coord. ), Tratatul de lingvistică generală, Bucureşti, Editura Academiei, 1971 (cu unele
comentarii şi completări):

Cîteva dintre criteriile (deopotrivă lingvistice şi extralingvistice) aduse în discuţie pentru delimitarea celor
două concepte sînt următoarele:

- criteriul genealogic: dialectele sînt idiomuri cu aceeaşi origine (criteriu insuficient: unele limbi au şi ele
aceeaşi origine; de exemplu, limbile romanice provin toate din latină);
- criteriul asemănării: asemănarea fondului principal lexical şi a structurii gramaticale, anume asemănarea
ar fi mare între dialecte şi redusă între limbi (la fel, criteriu suficient: există dialecte ale aceleiaşi limbi
foarte diferite între ele, precum sînt cele italiene, şi limbi diferite cu o asemănarea mai mare);
- criteriul continuităţii teritoriale: trecerea, în spaţiu, de la un idiom la altul în mod continuu, pe nesimţite,
caracterizează dialectele unei limbi (există însă şi situaţii în care între dialectele unei limbi nu există
continuitatea teritorială, precum cea a dialectelor româneşti, dacoromân, aromân, meglenoromân,
istroromân, răspîndite în Peninsula Balcanică);
- criteriul funcţiilor: spre deosebire de limbă, care se caracterizează şi prin funcţia literară, dialectul este
utilizat în viaţa cotidiană adesea pentru comunicare în medii restrînse numeric;
- criteriul subordonării: între limbă şi dialect există o relaţie de subordonare ierarhică, anume dialectele
sînt unităţi ierarhice inferioare limbii, constituie ramificaţii teritoariale ale acesteia;
- criteriul posibilităţii de tranziţie sau de transpunere: existenţa corespondenţelor, cu deosebire fonetice,
între idiomuri, care permite transpunerea particularităţilor unui idiom într-ale altui idiom se verifică în cazul
dialectelor aceleiaşi limbi (astfel de corespodenţe se pot însă stabili şi între limbi cu origine comună, tocmai
pentru că au fost cîndva dialecte ale unei singure limbi:
rom. –pt- (opt, lapte) ~ it. –tt- (otto, latte) ~ fr. –it- (huit, lait) ~ sp. –ch- (ocho, leche) ~ ptg. –it- (oito,
leite));
- criteriul înţelegerii: vorbitorii dialectelor unor idiomuri se înţeleg între ei, atunci vorbesc dialecte ale
aceleiaşi limbi, iar în caz contrar, limbi diferite (însă înţelegerea între vorbitorii de catalană şi ai unor
dialecte italiene, de exemplu, poate fi mai mare decît între vorbitorii de dialecte italiene);
- criteriul apartenenţei la acelaşi stat: idiomurile cu origine comună ce se vorbesc în interiorul graniţelor
unui stat sînt dialecte ale aceleiaşi limbi, iar cele ce se vorbesc în state diverse, sînt limbi diferite
(contraexemple clare, în spaţiul romanic, sînt limba catalană, ale cărei dialecte se vorbesc în diverse state,
Spania, Franţa, Andorra şi chiar Italia, în timp ce catalana se vorbeşte alături de spaniolă în cadrul statului
spaniol, sau iarăşi limba italiană, ale cărei dialecte se vorbesc atît în Italia, cît şi în Elveţia, dar alături de
sardă, de exemplu, în cadrul Italiei);
- criteriul conştiinţei (criteriu complementar celui anterior): vorbitorii dialectelor unei limbi au conştiinţa
că folosesc o limbă comună şi o tradiţie culturală în folosirea acestei limbi, şi totodată conştiinţa că aparţin
aceleiaşi entităţi etno-lingvistice; de exemplu, există sentimentul unei identităţi comune pentru vorbitorii de
limba catalană de ambele părţi ale frontierei franco-spaniole.

• Astfel de criterii sînt insuficiente şi relative. După cum se poate observa din criteriile propuse, delimitarea
între limbă şi dialect nu se poate face în exclusivitate pe baze lingvistice, este în mare măsură, o chestiune
socio-politică. Este relevantă, în acest sens, formula „o limbă este un dialect cu armată şi cu marină
militară (flotă)” (formulă de origine necunoscută, popularizată de către lingvistul Max Weinreich în
1945).

1
• Cf. Lewis, M. Paul (ed.), 2009. Ethnologue: Languages of the World, ediţia a 16-a, Dallas, SIL
International, http://www.ethnologue.com/.

„- Două varietăţi înrudite se consideră că a fi varietăţi ale aceleiaşi limbi dacă vorbitorii fiecăreia dintre
varietăţi au o înţelegere inerentă a celeilalte varietăţi la nivel funcţional, adică pot înţelege avea varietate
fără necesitatea de a o învăţa, doar pe baza propriei varietăţi.
- Atunci cînd inteligibilitatea dintre varietăţi este redusă, existenţa unei literaturi sau a unei identităţi
etnolingvistice comune cu cea a unei varietăţi centrale pe care ambele o înţeleg poate fi un indiciu puternic
în favoarea considerării lor drept varietăţi ale aceleiaşi limbi.
- Acolo unde există suficientă inteligibilitate între varietăţi pentru a permite comunicarea, existenţa unei
identităţi etnolingvistice distincte bine stabilite poate fi un indiciu puternic în favoarea considerării lor drept
limbi diferite.”

Contribuţii dinspre sociolingvistică în problema limbă vs. dialect. Abstandsprache, Ausbausprache,

Dachsprache

Surse:
- Encyclopedia of language and linguistics, s.v. Language and Dialect: Linguistic Varieties (Peter Trudgill), p. 647.
- Peter Trudgill (2002), Sociolinguistic Variation and Change, Edinburgh, Edinburgh University Press.
- Peter Trudgill (2004), „Glocalisation and the Ausbau sociolinguistics of modern Europe”, în Anna Duszak şi Urszula
Okulska (ed.), Speaking from the margin: global English from a European perspective, Frankfurt, Peter Lang, p. 35-49.
- Wikipedia. http://ro.wikipedia.org/wiki/Limb%C4%83_ausbau,_limb%C4%83_abstand_%C8%99i_limb%C4%83-acoperi%C8%99

Două contribuţii importante pentru descrierea relaţiei complexe dintre limbă şi dialect sînt următoarele:
Haugen, Einar (1966), „Dialect, language, nation”, American Anthropologist 68, 922-935.
Kloss, Heinz (1967), „Abstand languages and Ausbau languages”, Anthropological Linguistics 9, 39-41.

Heinz Kloss (1967):

- noţiunea de „limbă” este o noţiune în aceeaşi măsură politică, culturală, istorică ca şi pur lingvistică;
- drept instrument pentru analizarea şi clasificarea varietăţilor de limbă ca limbi autonome sau ca dialecte, se
dezvoltă paradigma Abstandsprache – Ausbausprache – Dachsprache (germană);
- limbile sînt de două tipuri sociolingvistice principale: Abstandsprachen şi Ausbausprachen

Terminologie:
Abstandsprache = „limbă prin distanţă”
Ausbausprache = „limbă prin elaborare”
Dachsprache = „limbă-acoperiş”
(Notă. Calificativele de ausbau şi de abstand se folosesc în alte limbi de obicei netraduse. Vom
spune, deci, „limbi ausbau” şi „limbi asbtand”.)

- în lumina acestor termeni, există două serii separate şi independente de criterii şi argumente pentru a considera
o varietate „limbă” sau „dialect”:
(1) una din aceste serii se bazează pe propietăţile sale structurale, obiectiv stabilite (limbă abstand);
(2) cealaltă serie, pe funcţiile sociale ale limbii (limbă ausbau; la fel, limbă-acoperiş)

2
• Abstandsprachen sau limbi ausband sau limbi prin distanţă
abstand ”distanţă, interval”

= varietăţi lingvistice care sînt considerate limbi distincte din cauza distanţei lor lingvistice propriu-
zise faţă de toate celelalte limbi
Limbă abstand: O varietate de limbă este numită abstand faţă de altă limbă, dacă cele două sînt atît de
diferite una de alta, încît niciuna nu poate fi considerată dialectul celeilalte.
Sau:
Limbă abstand = o varietate lingvistică care este percepută drept o limbă de sine stătătoare în virtutea
distanţei sale lingvistice faţă de toate celelalte varietăţi lingvistice
- acest criteriu (distanţa) se referă la proprietăţile structurale obiectiv stabilite ale limbilor;
- nu se specifică cum se măsoară obiectiv „distanţa”; un criteriu des folosit, dar controversat, este
înţelegerea reciprocă;
- ex. clasic: limba bască faţă de spaniolă; basca este o limbă izolată, fără rude cunoscute, extrem de
îndepărtată în ceea ce priveşte structurile sale lingvistice de la toate celelalte limbi, inclusiv vecinii săi
geografici, aspect extrem de important; statutul de limbă a bascei este astfel asigurată din motive pur
lingvistice.
- în cazul acestor limbi, nu trebuie să luăm în considerare decît caracteristici lingvistice

• Ausbausprachen sau limbi ausbau sau limbi prin elaborare (prin extindere, prin construcţie)
ausbau = aus „din, avînd drept cauză” + bau „actul de a construi, construcţie, clădire”
ausbau = construire, dezvoltare, mărire, amenajare

= varietăţi lingvistice care sînt considerate limbi distincte din motive politice, culturale, sociale şi
istorice, laolaltă cu cele lingvistice;
- fiind asociate cu un continuum dialectal geografic, statutul lor depinde de factori culturali
Limbă ausbau: O varietate este numită limbă ausbau dacă este folosită în mod autonom faţă de alte
limbi.
Mai precis:
- tipic pentru aceasta este faptul că are formă standardizată independentă de limbile standard învecinate
(predare în şcoli şi folosirea ca limbă scrisă în domenii foarte variate, inclusiv ca limbă naţională oficială)
vs.
- tipic pentru varietăţile care nu sînt limbi ausbau este faptul că sînt folosite numai în cercuri private

Einar Haugen (1966):

- ex.: poloneza, slovaca, ceha sînt limbi ausbau care împreună formează continuum-ul dialectal slav de V;
ele sînt reciproc inteligibile, mai ales poloneza şi slovaca, respectiv slovaca şi ceha, însă formează trei limbi
separate pentru că există trei norme separate, standardizate, cu propriile lor ortografii convenite şi acceptate,
istorii comune, literaturi tradiţionale, dicţionare cu largă utilizare, gramatici, precum şi cu propriile lor state
naţionale; din cauza acestor ortografii, literaturi şi istorii separate, fiecare dintre aceste trei varietăţi standard
are caracteristica de autonomie, ele sînt deci varietăţi independente, cu existenţă de sine stătătoare
 (din perspectiva relaţiei limbă-dialect) definiţie pentru o limbă ausbau: varietate standardizată,
autonomă, împreună cu toate dialectele nestandard din continuumul dialectal care sînt heteronome
faţă de această varietate, adică depind de ea
- terminologie: heteronimie (engl. heteronymy) sau „dependenţă”;
– ex.: un slovac şi un polonez, aflaţi de o parte şi de alta a frontierei naţionale, pot vorbi unul cu altul fără
dificultăţi, dar acasă vor citi ziare, vor asculta televiziunea şi vor vorbi cu familia, unul, în slovacă,
celelălalt, în poloneză;
- autonomia şi heteronomia sînt fenomene culturale şi politice, prin urmare limbile ausbau sînt construcţii
culturale şi politice, deci entităţi potenţial temporare:

3
 - ele pot deveni dialecte, prin pierdere de autonomie; ex.: scoţiana, cîndva o limbă distinctă, este
acum considerată, pe scară largă, deşi nu întotdeauna, drept un dialect al limbii engleze;
- dialectele pot deveni limbi, prin dobîndirea autonomiei; ex.: norvegiana şi-a pierdut heteronomia
faţă de daneză, iar macedoneana, faţă de bulgară şi de sîrbă.

Raportul dintre ausbau şi abstand

- o limbă poate fi abstand fără să fie ausbau:

= cazul limbilor minoritare vorbite într-un stat naţional, în care limba minoritară este folosită numai
în cercuri private, toate funcţiile oficiale fiind îndeplinite de limba majoritară
- o limbă poate fi ausbau chiar dacă distanţa faţă de limbile vecine este relativ mică:
Ex.: limbile scandinave daneză, suedeză şi norvegiană, între care există în mare măsură înţelegere
reciprocă, dar constituie totuşi trei limbi aparte după criteriile ausbau
- conceptul de ausbau este deosebit de important în cazurile în care varietăţile locale dintr-o regiune întinsă
formează un continuum dialectal; în asemenea cazuri, unde se termină o limbă şi unde începe alta este mai
mult o chestiune de ausbau decît de abstand
Ex.: dialectele germane de jos (care cuprind şi dialecte ale olandezei) sînt similare de o parte şi de
alta ale unor porţiuni din frontiera între Germania şi Olanda; totuşi, la nivel de ausbau, limbile
standard olandeză şi germană sînt net separate
- în unele cazuri s-au creat limbi ausbau din dialecte, cu scopul de a contribui la formarea unor naţiuni
Ex.: luxemburgheza faţă de germană; macedoneana faţă de bulgară şi de sîrbă; o limbă poate deveni
trei, croată, sîrbă şi bosniacă
- uneori, cînd o limbă ausbau a fost creată din motive pur politice, în condiţiile unei distanţe foarte mici faţă
de altă limbă, statutul de limbă aparte a varietăţii rezultate poate fi foarte controversat (se vorbeşte chiar de
„limbă politică” în astfel de cazuri)
Ex.: limba moldovenească faţă de română.
- limbile ausbau care pornesc de la aceeaşi limbă abstand formează un aşa-numit „diasistem”

Dachsprache sau limbi-acoperiş

Limbă-acoperiş = varietate de limbă care serveşte ca limbă standard pentru mai multe dialecte, de
obicei într-un continuum dialectal în care diferenţa dintre unele dialecte separate printr-o distanţă
geografică considerabilă este atît de mare, încît înţelegerea reciprocă nu este posibilă (în mod direct şi
este nevoie de altă varietate pentru a se realiza)
Ex.:
- Rumantsch Grischun (romanşa grizonă), elaborată de Heinrich Schimd în 1982 pentru dialectele
foarte diferite ale limbii retoromane vorbite în Elveţia;
- olandeza standard (Algemeen beschaafd Nederlands, „olandeza generală”), care uneşte vorbitori ai
unor varietăţi foarte diferite, precum olandeza, flamanda occidentală, saxona de jos)
- germana standard (în oarecare măsură);
- italiana standard (în oarecare măsură);
- araba standard modernă (fusha), care uneşte vorbitorii numeroaselor dialecte arabe foarte diferite
între ele (limba-acoperiş folosită pe teritoriul cel mai extins)

Privind din perspectivă diacronică:

- Abstandsprache: accent pe schimbări lingvistice interne;
- Ausbausprache: accent pe schimbări lingvistice externe;
- în timp, o Ausbausprache poate fi folosită ca limbă standard pe un teritoriu mai vast, pentru un stat şi deci
„guverna” peste alte dialecte, devenind o Dachsprache
Multe dintre limbile Europei au trecut prin cele trei procese, parţial sau total: engleza britanică, franceza,
spaniola, germana etc.
4