Influența germană asupra lexicului românesc este mai puțin semnificativă decât cea slavă,

cea maghiară, cea greacă (despre care am vorbit în episoadele precedente) sau decât cea
turcă ori cea romanică (pe care le voi analiza în episoadele următoare). Folosesc aici
termenul german în accepțiunea sa largă, care include atât vechile limbi germanice, cât și
limba vorbită în vremurile noastre pe teritoriul Germaniei și Austriei. Aceasta îmi permite
să observ că în istoria raporturilor lingvistice româno-germane există două faze: una veche
și una modernă.

Are româna cuvinte vechi germanice?

Idiomurile vorbite de populațiile germanice migratoare au intrat în con tact cu limba populației
romanizate din Dacia începând din secolele al II-lea – al V-lea. Spre deosebire de Occidentul
romanic, unde contactele dintre romanici și germanici au durat mai multe secole, ceea ce a dus la
împrumuturi lingvistice reciproce, în Dacia contactul dintre populațiile germanice (goții, gepizii)
și romanici a durat puțin și a avut loc într-o regiune cu o romanizare mai puțin intensă (curbura
exterioară a munților Carpați, unde a fost descoperit tezaurul de la Pietroasa). Există un singur
cuvânt vechi germanic intrat timpuriu în latină și moștenit de toate limbile romanice: sapo
„săpun”.

Învățații care au scris despre influența veche germanică din română nu au ajuns la un consens:
unii cred că în română se păstrează un număr mare de împrumuturi vechi germanice (R. Löwe, C.
Diculescu, G. Giuglea, E. Gamillscheg), în timp ce alții sunt mai rezervați (S. Pușcariu) sau le
contestă aproape în totalitate (O. Densusianu, P. Skok, W. Meyer-Lübke, Al. Rosetti). Ultimii le
reproșează primilor că explicațiile date de ei nu respectă cu rigurozitate cronologia fonetică, ci
fac apropieri care nu rezistă la un examen critic. Au fost înglobate adesea în influența veche
germanică atât cuvinte latinești (tufă, care este atestat în latină la Vegetius: tufa), cât și unele
cuvinte explicate ulterior prin traco-dacă (gard) sau prin neogreacă (stimă).

Altele sunt împrumuturi mai târzii, săsești sau germane (după cum arată V. Arvinte). De reținut că
nu există în română niciun cuvânt vechi germanic acceptat de toți lingviștii. Se poate presupune
că sunt vechi germanice rapăn, strănut „(cal) cu un semn alb pe buză”, nasture, targă. Nu pot fi
acceptate ca nume vechi germanice toponimele (ca Gotea) sau antroponimele (ca Aldea, Bodea,
Marcea, Manea).

Cuvinte germane moderne

A doua fază a raporturilor lingvistice germano-române începe în Evul Mediu, în urma contactului
direct cu germanii stabiliți pe teritoriul țării noastre. Factorii care au determinat influența
germanică au fost variați, de la o epocă istorică la alta: factori politici (stăpânirea unor teritorii, ca
urmare a ex tinderii Imperiului Habsburgic), sociali (coloniști germani, muncitori sau meseriași
germani stabiliți la noi), militari (angajarea în armata habsburgică a românilor transilvăneni și
bucovineni), culturali și științifici (dezvoltarea științelor exacte în țările germanice) și lingvistici
(fenomenul de bilingvism din regiunile de contact dintre graiurile românești și cele germane, cel
săsesc și cel șvab).
Influența germană s-a manifestat asupra românei literare. Între diversele cuvinte germane se pot
distinge două tipuri de cuvinte: unele cu o răspândire geografică mai mare (prezente uneori chiar
în limba comună) și altele răspândite regional. Primele sunt cuvinte care provin, de cele mai
multe ori, din germana literară (dar nu lipsesc nici cuvinte care, la origine, au fost termeni
dialectali); acestea sunt termeni militari (maior), din minerit (granic, ort, ștaigăr), din alimentație
(cartof, chiflă, griș, halbă, șnițel, șvaițer), din domeniul vestimentației (pantof, stofă, șnur), al
comerțului (chelner, rabat, taler), al construcțiilor (șanț, turn, țiglă). Există și unele calcuri
frazeologice: grădiniță de copii, picior plat.

În vocabularul reprezentativ (sau fundamental) al limbii române există șapte cuvinte germane,
ceea ce reprezintă 0,27%: pantof, rolă, spital, șmecher, șurub, turn, ungur. În același vocabular
reprezentativ există 64 (= 1,47%) de cuvinte cu etimologie multiplă, una dintre surse fiind
germana, alături de franceză (clasă, marș, masiv, metal, metodă, naționalitate, nord, profesor,
soldat) sau alături de franceză, greacă, italiană, latină savantă (mecanic, moment, natural, natură,
negativ).
Cea mai
veche tipăritură germană din România: Geistliche Lieder, de Andreas Moldner, Braşov 1543

Cuvinte regionale
Împrumuturile germane cu răspândire geografică regională apar numai în teritoriile de contact
dintre dialectele germane și dacoromână sau în regiuni cu o puternică influență germană literară
(Banat, Bucovina, Transilvania). Un loc aparte ocupă cuvintele din germana austriacă, răspândite
în aceste regiuni: termeni de bucătărie (ainpren „rântaș”, crofnă „un fel de gogoașă”, ribizli
„coacăză”, ringlotă „soi de prună”, țeler „țelină”) sau din alte domenii (ringhișpil „carusel”).
Unii termeni austrieci au pătruns și în limba literară (cremvurști, parizer, șmecher, șpriț).

Alături de influența austriacă pot fi amintite două influențe dialectale germane, cea săsească și
cea șvăbească, amândouă manifestându-se la nivelul graiurilor dacoromâne.

Caracterizare generală
Vocabularul românesc de origine germană este prezent mai ales după secolul al XVIII-lea și a
fost pre lucrat atât pe cale scrisă, cât și, mai ales, pe cale orală. El aparține cu precădere culturii
materiale: comerț, meserii, obiecte de uz casnic, alimentație.

O cercetare făcută în urmă cu o jumătate de secol a revelat 561 de cuvinte și 317 derivate
românești de la cuvinte de origine germană în Dicționarul limbii române moderne, adică
1,77% din totalul cuvintelor din acel dicționar. Există câteva sute de cuvinte în plus: unele fac
parte din terminologiile tehnice (tipografie, industria pielăriei etc.), altele se folosesc numai în
graiuri. Nu există cuvinte germane în dialectele sud-dunărene.

Cuvintele germane au puține sensuri, de obicei numai sensul preluat din germană. În general,
termenii germanici denumesc noțiuni concrete. Există și câteva cazuri când împrumutul are alt
sens decât cel originar. Se citează de obicei, în acest sens, cazul lui fleac (cf. germ. Fleck)
introdus prin intermediul cizmarilor germani, ca termen profesional. În germană el înseamnă
„petic aplicat pe încălță minte”, sens existent și în română. În română însă cuvântul și-a lărgit
sensul, și-a modificat și forma (fleac), ajungând să însemne „lucru de mică importanță”. La fel,
germ. Schmecker „om cu bun-gust” nu are sensul peiorativ pe care îl are șmecher în română.

Structura vocabularului limbii române este urmatoarea: - Elemente romanice 71.66%, din care:
30,33% latineşti moştenite 22,12% franceze 15,26% latineşti savante 3,95% italiene - Formaţii
interne 3,91% (majoritatea fiind bazate pe etimoane latine) - Slave total 14,17%, din care: 9,18%
slava veche 2,6% bulgăreşti 1,12% ruseşti 0,85% sârbo-croate 0,23% ucrainene 0,19% poloneze.
- Germane 2,47% - Neogreceşti 1,7% - Traco-dace de substrat 0,96%- Maghiare 1,43% - Turceşti
0,73% - Englezeşti 0,07% (în creştere) - Onomatopee 0,19% - Origine incertă 2,71%