UNIVERSITATEA „OVIDIUS”, CONSTANȚA

FACULTATEA DE LITERE
SPECIALIZAREA: COMUNICAREȘI DISCURS INTERCULTURAL ÎN
SPAȚIUL EUROPEAN”

 Definiția termenului bilingvism

 Tipuri de bilingvism

 Diglosie

 Conflict lingvistic, glotopolitie, gtotofagie

 Cod, codoficare, norma lingvistică, lect, idiolect, grafolect, relexicalizare

Materia: Multilingvism și comunicare

Studentă: Vasile Alina Valentina

Constanța,

2017
 Între cele aproape cincizeci de definiţii care au fost formulate pentru bilingvism, unele se pot
caracteriza ca definiţii mai restrânse, altele cuprind o definire mai largă pentru acelaşi fenomen. Iată
două definiţii mai restrânse. Individul „care utilizează în mod curent şi la fel de bine două limbi” (DEX
1996: 98). Bilingvismul se referă la „cunoaşterea a două limbi la nivelul de limbă maternă” (Bloomfield
1933: 56). În aceste definiţii nu sunt incluşi însă bilingvii care cunosc mai bine una din cele două limbi.

Se cuvine subliniat faptul că bilingvismul nu este un fenomen care apare sporadic şi numai în
unele regiuni de pe mapamond. Se ştie că pe glob sunt vorbite aproximativ 5 mii de limbi (Crystal 1998)
şi sunt doar peste două sute de ţări. Aşadar, multe ţări pot fi considerate multilingve, ţări în care se
vorbesc mai multe limbi şi unde trăiesc multe grupuri de vorbitori folosind alături de limba maternă, şi
limba ţării a cărei cetăţeni sunt. În studiile lingvistice care tratează fenomenul bilingvismului apare
mereu ideea că aproximativ o jumătate dintre locuitorii de pe glob sunt bilingvi sau trăiesc în mediu
bilingv (vezi Grosjean 1982: i) sau – poate e surprinzător şi de necrezut – „în lume sunt mai mulţi indivizi
bilingvi decât monolingvi” (vezi Myers-Scotton 2006: 2). Bilingvismul poate fi cercetat sub mai multe
aspecte, din care voi prezenta doar trei: (1) bilingvismul individual, (2) bilingvismul de grup şi (3)
comunicarea bilingvă.

Tipuri de Bilingvism social (regional, cultural, naţional):

I. Conform situaţiei în legislaţie:

1. Bilingvism oficial sa decretat (în cazul bilingvismului oficial se aplică două principii: a)
principiu teritorial (Confederaţia Elveţiană) şi b) principiul personalităţii (Canada). Astfel,
B.oficial poate fi:

a) b.impersonal (guvernare bilingvă, cetăţeni monolingvi);

b) b.personal (guvernare monolingvă, cetăţeni bilingvi).
II. Conform funcţiilor sociale a fiecărei limbi:

1. Bilingvism neutru sau funcţional (ambele limbi funcţionează în toate sferele sociale);
2. Bilingvism diglosic (caracteristic situaţiilor de diglosie):
 a) parţial (are loc trecerea parţială la limba A în urma presiunii externe cu caracter politic şi
social, d.ex., emigrarea);
b) total (are loc înlocuirea totală a uneia dintre limbi cu cealaltă limbă în unele sfere sociale
superioare).
III. În funcţie de politica lingvistică promovată:

1. Bilingvism de asimilare, la rândul său poate fi:

a) b. substitutiv, de transfer, negativ (dacă se duce o politică de asimilare a unei limbi
genetic şi structural diferită de cea impusă; şcoala poate contribui la asimilarea
progresivă a vorbitorilor care utilizează acasă o altă limbă decât cea a statului);
b) b. de menţinere sau pozitiv (şcoala poate perpetua bilingvismul unei populaţii).
IV. Conform condiţiilor geografice şi sociale:

1) Bilingvism natural (trai în apropierea frontierei dintre două arii lingvistice sau într-o
localitate bilingvă, căsătorii mixte);
2) Bilingvism instituţional (fiecare instituţie, corporaţie, minister etc. Poate practica propriul
său bilingvism):
a) b.vertical (dacă direcţia funcţionează într-o limbă şi forţa de muncă în alta, comunicarea
între superiori şi subalterni se face prin intermediul cadrelor bilingve);
b) b.orizontal, de legătură (între instituţii care funcţionează în limbi diferite).

Diglosia - situaţie lingvistică, relativ stabilă, în care coexistă două limbi diferite sau două
varietăţi ale uneia şi aceleiaşi limbi, caracterizate prin repartiţie funcţională inegală: una
dintre cele două limbi sau varietăţi ale limbii (cea normată sau varietatea înaltă) are
funcţionare oficială, publică, iar cea de a doua limbă sau varietate (dialectul sau varietatea
joasă) este utilizată în sfera familială, colocvială.

Din definiţie reiese că D nu poate fi neutră din punct de vedere politic şi social, nu poate fi
un sistem democratic, ea este sisţinută de ideologia diglosică.

Numeroase cazuri, când mai mult de două limbi se găsesc în situaţie de contact, sunt
calificate drept situaţii de triglosie, tetraglosie, poliglosie.
 Tipuri de diglosie în cadrul aceleiaşi limbi:

1) D. Funcţională – în comunităţile unilingve (de ex.,Norvegia, Grecia), când în situaţie de

diglosie se găseşte o varietate înaltă a limbii, de prestigiu, normată, oficială, şi o varietate
joasă, limbă comună a vieţii cotidiene, de obicei blamată – varietate dialectală;

2)D.formală – presupune o distincţie între forma orală şi cea scrisă a limbii;

3)D.literară – distincţie între genurile literare (ale literaturii);

4)D.personală – dicotomie conform persoanei care utilizează limba x sau y în casă/cu un

copil;

5) D.locală – dicotomie limba casei/limba mediului profesional.

Termeni ce ţin de diglosie: funcţionare diglosică,ideologie diglosică, conflict diglosic,

bilingvism diglosic.

Conflict lingvistic (sau diglosic) – confruntarea a două limbi clar diferenţiate (în situaţiile de
diglosie a două sisteme lingvistice (limbi) diferite, când una dintre limbi este dominantă din
punct de vedere politic, având utilizare oficială, utilizare publică, iar alta este dominată din
punct de vedere politic. Termenul CL a apărut în SL catalană pentru a evidenţia legătura
dintre “funcţiile sociale ale limbii” şi aşa-numitele “funcţii lingvistice ale societăţii”, având în
vedere acele structuri şi procese care acţionează în mod direct asupra limbii, şi anume:
controlul lingvistic şi conştiinţa lingvistică.

Un CL poate fi latent sau acut, conform condiţiilor sociale, culturale şi politice ale societăţii
în care acesta apare. De obicei, într-o societate preindustrializată, cu o situaţie stabilă de
diglosie, CL este latent. Iar într-o societate industrializată, în care ideologia diglosică se vrea
alimentată mai cu seamă de clasele şi sectoarele sociale care împiedică dezvoltarea socio-
economică şi culturală, CL devine acut.
Cod- limbă distinctă, sistem lingvistic, diacritic lingvistic care serveşte ca normă pentru
comportamentul de rol.

Codificare – descrierea explicită a codului în forma unei ortografii, a unei gramatici, a unui
lexicon, aşadar, formularea explicită a regulilor unui cod. Codificarea este considerată drept
trăsătura specifică a limbilor standard.

Norma lingvistică – regulă de utilizare a unui anumit cod lingvistic. NL este doar un aspect
al ansamblului complex de norme sociale, funcţionează în societate ca un reglator al
comportamentului colectiv, evoluează, se supune modificării, schimbării. NL este totdeauna
legată de o anumită epocă istorică.

În SL se disting două mari tipuri de norme:

1) norma uzajului (norma funcţională sau de frecvenţă, norma statistică, obiectivă), care
reprezintă registrul obişnuinţelor lingvistice sociale, reglate în societate de către viaţă şi 2)
norma prescrisă (norma selectivă, reguli normative), un registru de prescrieri, impuse oficial,
registru în care utilizarea limbii este controlată şi dirijată din exterior.

Normare (standardizare) – elaborarea şi punerea în vigoare a unui sistem de norme a

uzajului lingvistic.

Lect – varietate lingvistică. Se va vorbi despre două sau mai multe lecte ale uneia şi aceleiaşi
limbi. Cel mai des lectul este cunoscut ca produs al varietăţii sociolingvistice, varietate care ar
putea fi de origine geografică (topolectul, regiolectul) sau socială (sociolectul, idiolectul).

Idiolect – repertoriul deprinderilor de vorbire a unui individ. Nu este limba unui individ, ci
utilizarea particulară pe care el o face.

Grafolect – înregistrarea fidelă şi exhaustivă a unui idiolect, sub forma unei descrieri
lingvistice standard.
 Relexicalizare – utilizare a lexicului unei limbi A cu gramatica unei limbi B.

Glotopolitică – ansamblu de opţiuni conştiente efectuate în domeniul raporturilor dintre

limbă şi viaţa socială, în mod special, dintre limbă şi viaţa naţională sau, altfel zis, ansamblu
de decizii politice luate pentru gestionarea unei situaţii lingvistice.

Gtotofagie- expansiune imperială a unor limbi (engleza, franceza, spaniola, araba, rusa,
chineza, cele şase limbi de lucru ale ONU sau UNESCO), care au un statut economic, politic
sau religios provenit din expansiunea lor şi care sunt calificate suplimentar limbi
internaţionale, mărturie a unei inegalităţi de statut. Sunt o consecinţă a raportului de forţă, a
unui “război al limbilor”. Limba puterii este considerată legitim dominantă şi ideologia
justifică această dominaţie, acest proces de glotofagie. Glotofagia este un proces inerent al
tuturor dominaţiilor coloniale.

Diglosia şi conflictul lingvistic. Istoria apariţiei conceptului. Diglosia după Psihari. Diglosia
după sociolingvistica nord-americană: Ferguson; Fishman. O altă concepţie a diglosiei –
sociolingvistica elveţiană. Sociolingvistica catalană şi interpretarea diglosiei drept conflict.
Caracterul antidemocratic al diglosiei.

Diglosia nu este un simplu echivalent de origine greacă a termenului bilingvism. Diglosia a

apărut pentru a distinge o situaţie sociolingvistică unde două limbi sunt vorbite bine, dar fiecare
conform unor modele foarte specifice. Unii autori recunosc doar o simplă repartiţie a statutelor şi
a funcţiilor a două limbi perfect codificate. Alţii observăî superioritatea uneia dintre limbi,
superioritate, de cele mai multe ori, lipsită de conflict.

1. Diglosia după Psihari

Conceptul diglosie apare pentru prima dată în studiile lingvistice din Franţa, şi anume, la
sfârşitul sec.XIX, într-un articol de Jean Psihari (1854-1928), autor francez de origine greacă.
Articolul era intitulat “Une pays qui ne veut pas sa langue”(1928). Prin diglosie Psihari înţelegea
situaţia lingvistică din Grecia, situaţie de concurenţă, între cele două varietăţi ale limbii
greceşti:1) katarevussa (varietatea savantă, impusă de purişti ca unica limbă scrisă şi 2) demotiki
(varietatea uzuală, utilizată de către majoritatea grecilor. Această situaţie cu două varietăţi ale
aceleiaşi limbi Psihari o numeşte diglosie. Varietăţile limbii sunt utilizate inegal, deoarece una
dintre ele este considerată superioară. Psihari observă că diglosia ţine de o situaţie de dominare a
unei varietăţi asupra celeilalte, creată de presiunea unui grup de locutori numeric minoritari, dar
puternici din punct de vedere politic şi cultural.

2. Diglosia după SL nord-americană: Ferguson

Conceptul diglosie reapare în SUA (1959) într-un articol de Ch.Ferguson Diglossia, în care
autorul recunoaşte că termenul este împrumutat de la Psihari şi că el încearcă doar să-i dea un
sens diferit de acela.

Ferguson consideră diglosie atunci când două varietăţi ale aceleiaşi limbi sunt utilizate într-o
comunitate lingvistică cu funcţii sociolingvistice sigure şi diferite: una dintre varietăţi,
considerată înaltă – haute (bigb) – de prestigiu pentru comunicare, este utilizată în scris (în
literatură, de ex.) sau în situaţii de comunicare – în învăţământ. Cea de-a doua varietate,
considerată varietate joasă – basse (low), este cea de comunicare ordinară în viaţa cotidiană, şi
numai în varianta ei vorbită.

Această distribuţie sociolingvistică a uzajului celor două varietăţi, după Ferguson, este stabilă
şi acceptată în mod perfect de comunitatea întreagă.

Diglosia după Fishman

Josua Fishman, urmându-l pe Ferguson, propune o extensiune a termenului diglosie. El

observă situaţii lingvistice unde de acum două limbi diferite (şi nu două varietăţi ale aceleiaşi
limbi!) au o distribuţie funcţională inegală: o limbă distinctă şi o limbă comună. Fishman
vorbeşte dspre situaţia din Paraguay înainte de 1992, unde constată funcţionarea inegală a
spaniolei şi a limbii guarani. Autorul propune câteva modele de diglosie (ca fenomen social) şi
bilingvism (ca fenomen individual). Şi anume:

1)diglosie şi bilingvism: utilizarea a două limbi conform disptribuţiei lor funcţionale;

 2)bilingvism fără diglosie (cazul situaţiilor de migraţie din SUA. Migranţii trăiesc o situaţie de
tranziţie: ei trebuie să se integreze în noua comunitate cu limba achiziţionată, şi în acelaşi timp
conservă pentru o generaţie cunoaşterea limbii lor materne.

3)diglosie fără bilingvism (cazul ţărilor în curs de dezvoltare, ţările africane, unde populaţia
rurală este monolingvă, deşi în plan macrosocietal este o situaţie de diglosie cu una dintre limbile
de colonizare ca limbă oficială.

4)nici diglosie, nici bilingvism (acest model, propus de Fishman, este mai mult teoretic. Aici ar
putea fi luate în calcul doar micile comunităţi lingvistice, rămase izolate, la modul general, în
realitate însă toate comunităţile tind să-şi diversifice uzajul.
 Bibliografie

1. http://www.dex.ro/
2. file:///C:/Users/Alina/Downloads/45049153-Bilingvism-Optional.pdf
3. Bloomfield 1933: Leonard Bloomfield, Language, New York, (published in
1935 by George Allen and Unwin), London, Holt Rinehart and Winston.
4. Borbély 1998: Ana Borbély, Schimbarea de cod la românii din Ungaria – O
strategie de comunicare în discursul bilingv, în „Limba română”, XLVII, nr.
5–6
5. Gumperz 1975: John J. Gumperz, Asupra etnologiei schimbării lingvistice, în
Liliana Ionescu−Ruxăndoiu, Dumitru Chiţoran ed., Sociolingvistica, Orientări
actuale, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
6. Ionescu−Ruxăndoiu, Chiţoran 1975: Liliana Ionescu−Ruxăndoiu, Dumitru
Chiţoran ed., Sociolingvistica, Orientări actuale, Bucureşti, Editura Didactică
şi Pedagogică.
7. Lambert 1955: Wallace E. Lambert, Measurement of the linguistic dominance
of bilinguals, Journal of Abnormal and Social Psychology, 50
8. Myers-Scotton 2006: Carol Myers-Scotton, Multiple voices, An introduction
to Bilingualism, Malden, MA, USA, Oxford, UK, Carlton, Victoria, Australia,
Blackwell Publishing.