Caracterul transdisciplinar al politicii și planificării lingvistice se reflectă, pe de o parte, în

multiplicitatea termenilor împrumutați din diferite domenii care alcătuiesc aparatul categorial
al acestei discipline, iar, pe de altă parte, în complexitatea utilizării acestora. Pentru ilustrare,
ne vom referi la dificultățile terminologice legate de clasificarea sociolingvistică a limbilor, fără
de care politica și planificarea lingvistică sunt de neconceput.

Politica lingvistică poate să-și găsească o manifestare explicită în legislația lingvistică care
reprezintă totalitatea dispozițiilor juridice oficiale (decrete, regulamente, legi) adoptate de către
o autoritate politică cu scopul de a reglementa utilizarea limbilor într-un anumit spațiu social.

Clasificarea limbilor din perspectiva politicii și planificării lingvistice este, în mare măsură, de
natură dicotomică (de exemplu: limbă maternă/limbă străină), deși, în unele cazuri, se operează
cu categorii mai mult sau mai puțin izolate. Este important de menționat, totuși, că unele tipuri
de limbi se întâlnesc rareori în stare pură în realitatea lingvistică și că situațiile concrete sunt
mult mai complicate decât sistematizările teoretice simplificatoare.

După criteriul provenienței teritoriale

limbă indigenă/autohtonă/aborigenă limbă neautohtonă/imigrantă

Modalitatea și momentul achiziției

limbă maternă/primă limbă limbă secundă

Aria de extindere
limbă locală/vernaculară limbă vehiculară/ de comunicare interetnică

În literatura de specialitate, noțiunea de limbă vehiculară este adesea înlocuită cu un termen mai
tehnic, lingua franca, utilizat actualmente pentru a desemna fostele limbi coloniale de circulație
internațională, precum franceza, engleza, spaniola, portugheza. Însă termenul este corelat și cu
emergența așa-zisei limbi globale. Se poate afirma că o limbă are statut de limbă globală atunci
când dezvoltă un rol special care este recunoscut în orice țară. Pentru aceasta, există 2
modalități:

1. limba poate să devină limbă oficială a unei țări;

2. limba poate fi erijată la rang de prioritate în predarea limbilor străine dintr-o țară anume,
deși aceasta nu are statut oficial.

1
 În funcție de dimensiunile • limbă majoritară
comunității lingvistice • limbă minoritară
În funcție de gradul de • limbă standard
normare • limbă nonstandard

În comunitățile lingvistice mici această normă este recunoscută, în mod spontan, de membrii
comunității, fără să fie nevoie de un proces de standardizare. Însă în comunitățile lingvistice
mari (zeci de mii/ milioane de locutori), pentru menținerea formei corecte, este necesară o
intervenție din exterior asupra limbii care cuprinde mai multe etape:

codificarea și acceptarea de către

difuzarea normei prin determinarea
selectarea variantei populație a variantei
int. gramaticilor, domeniilor de
de prestigiu dicționarelor, mass- selectate ca limbă
funcționare
media națională

Varietatea standard devine atunci asociată unor instituții, cum ar fi guvernul, sistemul de
învățământ, instituțiile religioase și culturale, precum și valorilor și scopurilor pe care acestea
le reprezintă. De asemenea, este de menționat faptul că nu toate limbile au varietăți standard.
Acolo unde există o varietate standard, aceasta nu înlocuiește neapărat varietățile nonstandard.
Se mai poate observa că pot exista și câteva varietăți standard competitive în interiorul aceleiași
comunități lingvistice:

monocentrică policentrică endonormativă exonormativă

B. Havránek, definind natura unei limbi standard, o descriere ca având stabilitate cu

flexibilitate. Stabilitatea este componenta diacronică a uniformității, în timp ce flexibilitatea
este componenta diacronică a diversității. Când norma unei limbi moderne este predominant
stabilă și uniformă, ea asigură pentru vorbitorii săi o limită variabilă de elasticitate și diversitate.

2
Prin urmare, din punctul de vedere al politicii și planificării lingvistice, noțiunea de limbă
standard este un construct pur ideologic. El este vehiculat pentru a crea impresia că unitatea
lingvistică există, deși realitatea reflectă diversitatea lingvistică.

Tipologia limbilor din perspectiva politicii și planificării lingvistice ar fi incompletă, dacă nu

s-ar lua în considerare și alte variabile când se analiează situația lingvistică dintr-o țară. Una
dintre aceste variabile este distincția între limbi în funcție de statutul legal al acestora, criteriu
care duce la următoarea ierarhie:

recunoașterea limbii ca
promovarea limbii de
limbă oficială într-o
recunoașterea limbii ca către autorități (folosirea
unitate regională
limbă oficială a națiunii în sistemul de educație,
(bengali, tamil, marathi-
în administrația locală)
India)

tolerarea limbii în sfera

interzicerea limbii
privată (școli private)

De regulă, statutul de limbă oficială se atribuie limbii națiunii titulare a statului, dar există și
excepții. Situația în care limbile autohtone sunt utilizate ca limbi oficiale într-un stat este numită
endoglosie, iar situația în care rolul respectiv este jucat de o limbă imigrantă – exoglosie. Prin
urmare, există state totalmente endoglosice (Franța, Germania, Portugalia) sau exoglosice și
state parțial endoglosice sau exoglosice (Asia, unde limba engleză e utilizată pe același plan cu
limbile indigene).

De fapt, limba oficială este idiomul:

comunicării orale folosite în birourile administrației, în discutarea treburilor oficiale (ședințe,

audiențe)

se emit acte oficiale cu

este limba în care se comunică în scris diferitele niveluri ale
valoare
administrației
juridică/administrativă

se redactează variatele
se redactează diferite
se redactează în original înscrisuri sub semnătura
formulare (declarații de
legile, alte acte normative privată ce pot deveni probe în
impozit)
justiție

3
Tendința statelor europene de a adopta limba națiunii titulare în calitate de limbă oficială derivă
din ideologia statului-națiune care a modificat, începând cu secolul al XIX-lea, harta geopolitică
a Europei. Această tendință are drept consecință o anumită dezavantajare a limbilor minoritare
din aceste țări. Astfel, în cele 50 de state independente din Europa există 225 de limbi
vernaculare, dintre care doar 35 au statut de limbă oficială. De aceea, în literatura de specialitate
de ultimă oră, limba oficială nu se identifică cu limba națională. În opinia lui J. Fishman,
termenul național simbolizează mai degrabă trecutul, pe când cel oficial se asociază cu nevoile
politice curente.

Diversitatea situațiilor lingvistice din diferite state permite definirea limbii naționale ca limba
unui grup etnolingvistic. Din această perspectivă, în Republica Moldova, limba română este
limba națională a populației majoritare, fiind, în același timp, limba oficială a statului, pe când
limba găgăuză este limba națională a minorității găgăuze, are statut de limbă oficială regională,
dar nu este limba oficială a Republicii Moldova. Prin urmare, statutul de limbă oficială este cel
mai prestigios pentru o limbă. Însă statul poate decide cărei limbi să-i atribuie statutul de limbă
națională. În acest caz, el nu este obligat să utilizeze limba respectivă, ci își asumă
responsabilitatea de a o proteja și promova. Scopul acestei decizii este de a recunoaște că grupul
lingvistic respectiv nu este o simplă minoritate și că el face parte din patrimoniul național.

Principiile care stau la baza clasificării limbilor din perspectiva politicii și planficării lingvistice
sunt atât de natură lingvistică, cât și extralingvistică. De aceea, pentru eliminarea confuziilor
existente, propunem o distincție de interpretare a termenilor în funcție de contextul utilizării
acestora:

Definiții politice Definiții sociale Definiții Definiții

educaționale uzuale
A. Limbă globală (engleza) A. Limbi de instruire A. Limbi străine A. Limbi
străine
B. Limbi internaționale (1) Limbă majoritară/ B. Limbă secundă
Limbi panregionale (lingua minoritară
franca), (swahili - Africa)
C. Limbi naționale (2) ca prima limbă C. Limbă maternă B. Limbă
(limba maternă) maternă
D. Limbi oficiale (3) ca limbă secundă (1) Limbă standard/ C. Limbi
Variet. nonstandard străine
E. Limbi regionale (bengali (4) limbi străine D. Limbi
în India) comunitare
B. Limbi vernaculare/
vehiculare
F. Limbi de cult (greaca, C. Limbi clasice E. Limba
araba, latina) patrimoniului

4
 Concluzii

Deși politica și planificarea lingvistică sunt fenomene bine cunoscute în istoria civilizației
umaane, ele au devenit obiectul de studiu al științelor doar în cea de-a doua jumătate a secolului
al XX-lea. Înglobând în sine două aspecte indisolubile ale unuia și aceluiași domeniu practic de
activitate umană, respectiv politica lingvistică și planificarea lingvistică obiectul de studiu al
noii discipline academice s-a conturt ca rezultat al fuziunii celor două componente. Drept
urmare, este necesară realizarea unei abordări integrative a fenomenului dat, or, avantajul
conceptului unitar de politică și planificare lingvistică oferă o viziune întregită despre
intervenția conștientă a anumitor actori sociali asupra limbilor. Astfel, politica lingvistică
constă în luarea deciziilor majore cu privire la orientarea și reglementarea utilizării, în
comunicarea pe teritoriul unui stat sau în comunicarea între diferite state, a uneia sau mai multor
limbi. La rândul ei, planificarea lingvistică constă în determinarea termenilor de realizare a
obiectivelor stabilite de politica lingvistică.

Politica și planificarea lingvistică poate fi elaborată atât la nivel micro-, mezo-, cât și
macrosociolingvistic. Din această perspectivă, principalii actori ai domeniului în chestiune pot
fi clasificați în următoarele categorii:

organizații quasi- instanțe instituții

guvernamentale guvernamentale educaționale

grupuri de
organizații
persoane/ persoane instituții statale
neguvernamentale
individuale

Întrucât limba este obiectul principal al oricărui program de politică și planificare lingvistică,
implicarea directă a lingviștilor este utilă și benefică. Consultațiile lingviștilor sunt extrem de
prețioase în diferite faze ale conceperii politicii și planificării lingvistice, contribuția lor fiind
inestimabilă mai ales în statele multilingve, în care decretarea limbii/ limbilor oficiale nu
reprezintă doar o problemă lingvistică, ci și una identitară.

Cu toate acestea, lingvistica nu se identifică cu politica și planificarea lingvistică. În măsura în

care politica și planificarea lingvistică este un fel de politică și planificare a limbii, constatările
științelor politice privind modalitățile de soluționare a conflictelor sunt importante. Prin urmare,
politica și planificarea lingvistică reprezintă o activitate complexă care necesită o colaborare
interdisciplinară în vederea realizării unor acțiuni eficiente asupra limbilor în societate.
5