Don Quijote de la Mancha este o operă literară a scriitorului spaniol Miguel de Cervantes Saavedra.

Prima parte
a apărut în 1605sub numele de El ingenioso hidalgo don Quijote de La Mancha și s-a bucurat de un mare succes
din partea publicului, fiind o capodoperă a literaturii spaniole și a literaturii universale. A doua parte a apărut în
1615 sub numele de El ingenioso caballero don Quijote de La Mancha. Romanul este în prezent una dintre
operele cele mai traduse din lume.

Deși fusese concepută ca o satiră la adresa popularelor povestiri cavalerești, povestea micului nobil Alonso
Quixano (Don Quijote) din La Mancha care, influențat de lecturile sale, ajunge să se creadă un cavaler în căutare
de aventuri, devine o frescă a societății spaniole și o reflexie asupra comportamentului uman.

Tiparul din El licenciado Vidriera se repetă, astfel că Don Quijote, deși considerat de ceilalți nebun, se dovedește
a fi mai aproape de adevăr, datorită nobleții gândirii și a acțiunilor sale, decât persoanele considerate „normale”.

Subiectul romanului

Alonso Quixano (sau Quijano), un hidalgo sărac ce se apropie de vârsta de 50 de ani („hidalgo”, în spaniolă,
provine de la hijo de algo — fiul cuiva care a fost „cineva”, de spiță nobilă) locuiește împreună cu nepoata sa
într-o porțiune necunoscută a ținutului La Mancha. Cititor pasionat de romane cavalerești, Don Quijote ajunge să
se considere un „cavaler rătăcitor” astfel că pornește la drum călare pe mârțoaga sa, Rocinante, înarmat cu arme
din carton. Întocmai ca eroul din romanele de aventură pe care le citea, Amadis de Gaula, el își alege o domniță
căreia să-i dedice victoriile din bătălii: Dulcinea del Toboso, o țărancă dintr-un ținut vecin, pe numele adevărat
de Aldonza Lorenzo, dar care în realitate nu era nici nobilă, nici frumoasă.

Prima aventură

În drumul său, el se oprește mai întâi la un han, pe care îl ia drept castel, și confundând hangiul cu un castellan,
îl roagă pe acesta să-l învestească cavaler, ceremonie „sfântă” care va avea loc în grajd. Întâlnește apoi câtiva
negustori din Toledo, cărora le cere să o proclame pe Dulcinea cea mai frumoasă domniță din lume, dar aceștia
o insultă, iar unul dintre ei îl bate pe Don Quijote și-l lasă pe marginea drumului. El este găsit și ajutat să se
întoarcă acasă de un țăran vecin, Pedro Alonzo.

A doua aventură

După însănătoșire, Don Quijote plănuiește să plece într-o a doua aventură.

Între timp, nepoata sa, slujnica, preotul și bărbierul au aruncat în foc mare parte din cărțile cavalerești ale eroului,
spunându-i acestuia că un magician a venit călare pe un nor și însoțit de un dragon,i-a furat acestuia cărțile. Eroul
își alege drept „scutier” un țăran pe nume Sancho Panza, căruia îi promite că la capătul drumețiilor îl va face
guvernatorul unei insule, și pornesc amândoi într-o a doua aventură. Se luptă cu morile de vânt, luându-le drept
uriași, și își imaginează că în trăsura pe care o însoțesc câțiva călugări benedictini se află o prințesă răpită, fiind
din nou bătut.
De-a lungul călătoriei lor, Don Quijote și Sancho Panza vor întâlni hangii, prostituate, păstori, soldați, preoți,
condamnați evadați și chiar îndrăgostiți, cu diverse povești de iubire. Don Quijote intervine violent în povești
care nu-l privesc, iar obiceiul său de a nu-și plăti datoriile sub pretext că aceasta este stilul de viață al „cavalerilor
rătăcitori” duce la umilințe, bătăi și lipsuri pe care de cele mai multe Sancho trebuie să le îndure. Tot în această
primă parte a romanului ne sunt narate două povești de dragoste (Grisostomo și Marcela; Cardenio și Lucinda).
În cele din urmă, Don Quijote se lasă convins să plece acasă. Autorul sugerează existența unei a treia aventuri,
dar susține că s-au pierdut documentele.

A doua parte a romanului

Această a doua parte reprezintă o continuare publicată la 10 ani după romanul original. Don Quijote și Sancho
Panza au ajuns acum foarte cunoscuți datorită povestirilor din prima parte a romanului. Acum se tratează mai în
profunzime tema deziluzionării. Don Quijote ajunge batjocura mai multora, iar până și Sancho își înșală stăpânul.
Nevoit fiind să o găsească pe Dulcinea, el îi prezintă lui Don Quijote trei țărănci sărace, pe care le dă drept
Dulcinea și însoțitoarele ei. Pentru că Don Quijote vede doar țărăncile, și nu o nobilă doamnă, Sancho pretinde
că acesta este vrăjit și de aceea nu poate vedea „adevărul”. În cele din urmă Sancho este numit guvernator al
insulei Barratoria, și, deși se dovedește capabil, renunță. Don Quijote se întoarce acasă, unde cade într-un somn
greu, iar când se trezește, este vindecat de nebunie. Starea sa de sănătate se înrăutățește însă, astfel că el moare,
Sancho deplângând întreaga lor aventură.

Relația cu Sancho Panza

Relația dintre Don Quijote și Sancho Panza a fost văzută de mulți critici ca ilustrând „relația antagonică realitate-
irealitate”, întrucât stăpânul întruchipează idealismul exaltat, iar Sancho — platitudinea și trivialitatea. Însă cei
doi se completează reciproc în asemenea măsură încât la sfârșitul romanului vom observa o inversare de roluri:
are loc o mutare de ascendent spre descendent în cazul lui Don Quijote, care își recapătă luciditatea puțin câte
puțin (...) și de la descendent spre ascendent, în cazul lui Sancho,[1] care la sfârșitul romanului deplânge
vindecarea de nebunie a lui Don Qujote, dorindu-și să reînnoiască aventura.

Răzvan Codrescu compară nebunia lui Don Quijote cu cea a Prințului Mîșkin din romanul Idiotul al
lui Dostoievski, susținând că „Don Quijote și Prințul Mîșkin reprezintă nebunia «exemplară» a două spiritualități
specifice, dar complementare”, Don Quijote întruchipând „activismul constituțional al spiritului apusean”, pe
când prințul Mîșkin ilustrează „contemplativismul tradițional al lumii răsăritene, fără cal și fără arme, resemnat
și încrezător în perspectiva veșniciei”.[1] Această nebunie va reuși în cele din urmă să-l atingă și pe Sancho, căci
are loc un transfer. Treptat, Don Quijote revine la starea sa inițială (care însă nu este prezentată nicăieri în roman),
iar „bunul-simț ce-l caracterizează pe scutier se pierde treptat «în marea de fantezie în care îl obligă stăpânul său
să se înece”,[1] pentru el insula reprezentând o iluzie concretă, așa cum pentru Don Quijote reinstaurarea instituției
cavalerilor rătăcitori reprezenta o iluzie abstractă.