Celebru prin faptul că a fost una din cele câteva surprize editoriale ale anului de graţie 1966 care

a schimbat imaginea
prozei în limba română din RSSM, apreciat pentru vocaţia narativă modernă, romanul Zbor frânt întreține, în mod
constant de-a lungul anilor, interesul cititorilor și, mai ales, al criticilor şi cercetătorilor literari din stânga Prutului.
Această evidentă reușită estetică a provocat, chiar de la bun început şi deopotrivă de intens, comentariile crispate ale
ideologilor realismului socialist și aprecierile colegilor onești. Romanul a fost respins de juriul Premiului de Stat în 1968,
dar s-a bucurat de un număr impresionant de cronici în revistele Chișinăului. După 1991, alături de Viața și moartea
nefericitului Filimon sau Anevoioasa cale a cunoaşterii de sine și de alte câteva lucrări, Zbor frânt i-a asigurat lui
Vladimir Beșleagă intrarea triumfală, în calitate de scriitor reprezentând „vârful ierarhiei în proza basarabeană” (Ion
Simuț), în întregul valorilor literaturii române. Vreme de aproape o jumătate de secol de la apariție, romanul este
recunoscut de toţi istoricii literari ca fiind de referință. Acesta însă întârzie să apară la editurile din România, amânând şi
momentul în care Vladimir Beşleagă şi-ar fi ocupat binemeritatul loc alături de clasicii generației Augustin Buzura,
Dumitru Radu Popescu, Nicolae Breban.

Cu acest prim roman, Vladimir Beşleagă ancorează în albia unui realism psihologic cu valenţe sociale şi politice care îi va
defini stilul individual. Deşi nu e o naraţiune autobiografică, romanul are o viziune psihologist-interiorizată, topind mai
multe experienţe ale naraţiunii moderne, precum discontinuităţile cronologice, dislocările de sens etc. mai potrivite pentru
fixarea fidelă a vieţii în curgerea ei nestatornică, fluidă, fără tipar. Drept modele de influenţă ale acestei poetici sunt
Rebreanu, Proust, Gide ş.a., scriitori care şi-au înregistrat cu intensitate şi luciditate experienţa personală de căutare a
esenţelor, şi Faulkner, cunoscut pentru experimentalismul funciar modernist, exprimând dimensiunea tragică a condiţiei
umane.

Zbor frânt este povestea unei traume. Mai întâi de toate, Vladimir Beșleagă leagă scrierea romanului de o „mare durere
sufletească”, iscată de îmbolnăvirea şi moartea subită a mamei sale. Scriitorul a pomenit adesea contingenţele dramatice
ale acestei geneze: „În perioada aceea aveam un subiect de povestire, o mică povestire despre un băiat care, în timpul
războiului, aflându-se pe malul Nistrului, unde s-a oprit frontul, a făcut câteva treceri la nemţi, la inamic, şi înapoi. Într-un
fel s-a inclus în luptă, în acţiunile militare, în pregătirea operaţiei de la Nistru. Episodul acesta îmi fusese relatat de o
persoană concretă, o rudă de a soţiei, un bărbat de acum cu familie. Era într-o toamnă ploioasă. Îmi povestea el despre tot
felul de lucruri, şi, ca printre altele, mi-a vorbit şi despre întâmplarea asta care, căzând în memoria mea, s-a dus în
adâncuri. Pe urmă a apărut la suprafaţă. M-am agăţat de ea şi am scris o mică povestire. Apoi m-au preocupat alte
subiecte. Şi iată că în situaţia psihologică foarte grea, când maică-mea s-a stins din viaţă, am simţit că trebuie să aflu
ieşire ca să nu mă desfiinţez. Maică-mea a fost pentru mine şi a rămas cel mai scump om de pe pământ. A fost un om de o
rară puritate sufletească”. Drama personală s-a pliat dintr-o dată pe situaţia nefericită a băiatului oscilând între două
maluri ca să dea naştere unui subiect de roman. Textul a fost scris „dintr-o răsuflare” în intervalul de timp aprilie-iunie
1965 şi a apărut în anul imediat următor în primă redacţie cu corecturi minime.

Debutul ca romancier îi aduce autorului „bucuria totalei împliniri”. Mai întâi pentru că „A fost ca o revelaţie. Cred că aşa
ceva i se poate întâmpla unui autor o singură dată”. Apoi, textul trece examenul cenzurii „fără mari mutilări”, graţie
contextului politic de relativă liberalizare. În manuscris, romanul apare cu titlul „Ţipătul lăstunilor”, făcându-se referinţă
la cele câteva scene-cheie din carte cu intervenţia lăstunilor în viaţa învălmăşită a oamenilor. În drum spre editură, acest
prim titlu cu doi de „l” i se pare autorului mult prea poetic, de aceea, în redacţie, el optează pentru Zbor frânt pe motiv că
cei doi „r” exprimă mai relevant aspra atmosferă a cărţii.

Romanul Zbor frânt proiectează artistic un destin fracturat într-un context istoric concret. Acțiunea are loc de-a lungul a
câtorva decenii, începând cu un moment anume din timpul celui de-al Doilea Război Mondial până în perioada
poststalinistă. Naraţiunea se desfăşoară pe câteva planuri: cel dintâi este al acţiunilor, cedând sub presiunea celui de-al
doilea, al gândurilor şi amintirilor. În plin război, la numai 13 ani, Isai porneşte în căutarea fratelui său mai mic Ile, plecat
pe malul drept al Nistrului după un cal rechiziţionat. Încercarea lui de a ajunge în satul natal de unde i-a fost evacuată
familia eşuează, căci este prins de un soldat sovietic, care îl conduce la statul-major. Mai întâi este suspectat de spionaj
din cauza fragmentului de binoclu descoperit asupra sa, apoi este expediat în spatele frontului. Reuşeşte să scape de
însoţitor şi să revină la traseul urmărit inițial, ajungând la bunicul său care locuia în satul evacuat. Iarăşi este prins şi
trimis pe celălalt mal ca iscoadă pe frontul inamicului, unde este capturat de nemţi, brutalizat, acuzat de spionaj, de data
aceasta, chipurile în favoarea sovieticilor. Nemţii, la rândul lor, îl constrâng să aducă informaţii de pe frontul sovietic.
Pendulând între maluri, băiatul are de suportat mai multe traume care îl marchează pentru toată viaţa. Într-o noapte (Prima
noapte) reuşeşte să scape de la nemţi, aruncându-se în apele Nistrului, dar este rănit în ploaia de gloanţe care se revarsă
asupra sa. Ajungând cu dificultate pe celălalt mal, cade în stare de inconştienţă. Bunicul îl salvează după ce aude
misteriosul ţipăt al lăstunilor. Peste câţiva ani îi mărturiseşte fratelui său câte ceva despre aventurile sale periculoase din
timpul războiului, dar nu găseşte înţelegere, ba chiar ajunge să fie suspectat că ar fi spionat pentru nemţi. Întâmplător sau
nu, este arestat într-o noapte (A doua noapte), chiar înaintea nunţii sale, şi, fără a i se anunţa vina, face un an de puşcărie.
Peste alţi câţiva ani după detenţie, bănuielile soţiei, sâcâielile şi întrebările provocatoare ale consătenilor îi cauzează lui
Isai o criză psihologică. Într-un moment de eclipsare a cugetului se aruncă în apa Nistrului, ajungând în câteva minute pe
celălalt mal. Sub forţa afectului, aceste minute, în care Isai trece înot, se desfac, se lărgesc în zile, săptămâni şi ani,
reactualizând evenimentele din timpul războiului. Printr-o tehnică circulară subiectul romanului surprinde evenimentele
ce precedă şi urmează replierii lui Isai, adult deja. Înăuntrul acestui cerc compoziţional stă cel de-al doilea şi mai extins
plan al gândurilor, al confesiunii imaginare, al dialogului „mut” al lui Isai cu feciorul său. Acest al doilea plan impune o
structură diferită, un mod aparte de prezentare, de aceea, relatarea cronologică rectiliniară este abandonată în favoarea
unor tehnici narative moderne, mai potrivite pentru a exprima convulsiile de ordin moral şi spiritual.

De la momentul apariţiei până acum, comentariile asupra romanului au suportat câteva mutații de perspectivă. A existat,
de la bun început, o linie „oficială” care îl circumscria temei Marelui Război pentru Apărarea Patriei. În cuvintele lui
Andrei Lupan, spre exemplu, Isai „săvârşeşte o faptă militară eroică: devine cercetaş, permanent strecurându-se în tabăra
duşmană”, în prealabil „maturizându-se ca ostaş” printre „camarazii lui de arme” (în prefaţă la varianta în limba rusă a
romanului). În același timp, încă din în primele medalioane, datate cu 1967, 1968, 1969, se fac simțite câteva „abateri” ale
unor critici care susțin cu glas scăzut că, dincolo de critica ororilor războiului şi analiza urmărilor acestuia asupra unui
copil, romanul mai are şi „alte înţelesuri”. Scriitorul Vasile Vasilache, spre exemplu, în recenzia sa din „Cultura” (1967)
sugerează existența mai multor „fascicole de idei puse în dezbatere”, ce converg în metafora căutării tatălui care „a
dispărut într-o noapte în urma aceloraşi suspiciuni, în urma aceluiaşi cult al vrăjmăşiei între oameni”. Întâmplător ori ba,
criticul Ion Ciocanu pare a-i reproşa autorului ambiguitatea, faptul că „pe alocuri, motivarea acţiunilor lui Isai fie că e
slabă, fie că multă vreme scapă din vederea cititorului; în rezultat, copilul apare câteodată prea matur (maturizat precoce
de autor!) („Cultura”, 1967). În studiul său despre romanul moldovenesc, Vasile Coroban lasă să se întrevadă unele
semnificaţii în relaţia bunic-copil, menţionând că băiețelul „nu e ocrotit măcar simbolic de cineva”. Comunitatea de
oameni care şi-a pierdut reperul identitar devine neajutorată în faţa unui război cu pretenţii de „apărare a Patriei”. Pe bună
dreptate, jurnalistul Gheorghe Chira susţine în acelaşi ziar „Cultura” (1968): „Zbor frânt este în linii mari cartea unui
destin”. Astăzi este evident că mesajul romanului nu vizează doar cazul particular al copilului, ci destinul neamului
stabilit în acest spaţiu geografic.

O a doua etapă de interpretare a romanului se profilează odată cu studiile care pun accentul pe limbaj, pe schema replierii
în interioritate, a recuperării memoriei, pe parcurgerea unor trasee inițiatice etc. Acestea au devansat cu mult discuţiile pe
tema războiului și l-au consacrat pe Vladimir Beșleagă ca fiind scriitorul cel mai conectat la romanul modern occidental.
În ultimii ani, Zbor frânt este văzut ca susținând un discurs epidictic identitar. Încercarea lui Isai de a-și închega o
identitate personală dă expresie generalizată obsesiei unei comunități în căutarea identității etnice.

Romanul propune o panoplie generoasă de simboluri cu sensurile de sciziune, traumă, frângere: ţipătul lăstunilor, râul
care desparte două maluri, apa învolburată, orizontul aprins sângeriu, arderea hainelor etc. „Zborul frânt” este numitorul
comun al mai multor structuri umane din roman. Un traseu fracturat este copilăria şi viaţa de adult al lui Isai, destinul
familiei și generaţiei lui, al satului moldovenesc, al românului din acest spațiu.Zbor frânt constituie un discurs al
obsesiilor, încătuşărilor şi încercărilor de descătuşare, a dorurilor şi neîmplinirilor. Romanul se percepe într-adevăr ca o
explozie a suferinţei. Niciun personaj nu e împăcat cu sine însuşi şi nu e cuprins de linişte sufletească. Isai, bunicul,
Timoşa ş.a. sunt nişte zbuciumaţi, măcinaţi de gânduri, îngrijoraţi. Nici bunicul nu readuce armonia în universul acesta
tumultuos, grija pentru nepot purtându-l pe drumuri de noapte. Cerul negru-sângeriu, apele Nistrului în freamăt
completează acest tablou suprarealist al umanităţii ameninţate de dispariţie. Singurul personaj care ne apare în firescul său
neîntinat de istorie, ca o speranţă a unui viitor mai bun, este copilul lui Isai.

Isai este unul din personajele memorabile ale lui Vladimir Beşleagă, una din renumitele lui figuri singuratice, excluse,
căzute din sistem, „rupte”, sortite traiului izolat la marginea acceptării sociale. Teroarea conştiinţei, demonul
autodistrugerii, explorările obsesive cu care sunt înzestrate acestea contrastează cu acel optimism oficial, exacerbat şi
solemn, cu acea liniaritate monotonă care nu ieşea din schemele impuse de ideologia timpului. Structura lor polimorfă,
imprevizibilă, sucită reprezintă o primă negaţie a modelelor proletcultiste. Devenind figuri profetice din subterana
marginalizaţilor, ele anunţau răsturnarea carnavalescă.

Isai-adolescentul se conturează cu anxietatea specifică vârstei. Momentele de criză, de neliniştile, relaţia lui cu adulţii,
oscilând între naivitate şi atitudinea determinată de o gândire precoce, sunt înregistrate cu o deosebită măiestrie artistică.
Faţă în faţă cu războiul, nu cu oricare, ci cu unul care se năpusteşte din ambele direcţii, Isai este pus în situaţia să se apere
şi, cu de la sine putere, să reziste. În absenţa adulţilor, ameninţat cu moartea atât de nemţi, cât şi de soldaţii Armatei
Sovietice, copilul este nevoit să-şi depăşească condiţia, devenind un adult cu responsabilităţi nespecifice vârstei.

Autorul ţine sub observaţie două universuri psihologice ale lui Isai, urmărindu-i amănunt cu amănunt senzaţiile, gesturile,
faptele. Primul univers este cel infantil, al copilului universal, dornic de joacă şi deschis către lume. Dincolo de această
realitate, el trăieşte la cote înalte de intensitate o altă gamă de sentimente: grijă, spaimă, stupefacţie, insecuritate. Individul
descoperă la o vârstă fragedă existenţa sub formele ei cele mai brutale. Starea tensionată, frica de gloanţe şi de urmăriri îi
transfigurează gândirea. De-a lungul întregului periplu, el nu are niciodată preocupările unui copil normal. Doar bucata de
binoclu, jucăria cu ghinion, mai aminteşte vârsta lui reală. Chiar dacă mai păstrează ceva din inocenţa ilustrelor personaje
ale lui Ion Creangă sau Ionel Teodoreanu, aceasta este umbrită de culpabilitatea care îi este mereu impusă de maturi.
Trecută prin conştiinţa lui Isai ca printr-o lupă, existenţa îşi dezvăluie hiperbolic aspectele tragice. Suferinţa inocentului
intensifică perspectiva tragică asupra războiului. Anume această prezentare a războiului, prin prisma unei sensibilităţi
amestecând inocenţa şi spaima, particularizează romanul.

Calitatea de narator-martor al războiului o are Isai-tatăl care i se confesează feciorului său, transmiţându-i experienţa sa
de viaţă, trăirea lui în acele timpuri incandescente. Astfel că romanul poate fi receptat ca un dialog imaginar între tată şi
fiu şi, implicit, ca un dialog între generaţii pe tema adevărului, dreptăţii, datoriei, loialităţii, trădării, religiei, iubirii de
oameni, familiei etc., iniţiat cândva de autorul Învăţăturilor lui Neagoe Basarab…. Convorbirile imaginare au loc de
asemenea între Isai-adolescentul şi bunicul său, între Isai-adolescentul şi Timoşa, între Isai-adolescentul şi ofiţerul
german, între Isai-adultul şi fratele său, Ile ş.a. Prin aceste „învăţături” scriitorul basarabean intra în polemică cu literatura
timpului care aborda războiul unilateral, ca spaţiu de manifestare a eroicului, refuzând demagogia searbădă, militantismul
şi virilismul, gesturile emfatice legate de acest subiect. Pentru intelectualii care au trăit experienţa pe viu, războiul nu e
decât un tragic, lipsit de măreţie şi dezgustător complot împotriva vieţii umane. Fără a rima cu frisonul eroic-marţial al
literaturii despre război, romanul lui Vladimir Beşleagă reprezintă un moment tulburător al conştiinţei umane pacifiste.

Romanul este, în subsidiar, o cronică a deceniului postbelic. Autorul surprinde prin refracţie o viaţă socială cuprinsă de
maladivitate şi creează personaje reprezentative ale epocii. Acţiunea romanului începe şi se dezvoltă sub semnul îndoielii,
al suspiciunii extinse la toate nivelurile. Procesul de culpabilizare, indus personajului principal, se desfăşoară după un
traseu kafkian. Neîncrederea pe care societatea, sătenii şi chiar familia i-o arată lui Isai îi determină comportamentul de
ciudat. Acest personaj cu o existenţă umană interiorizată, cu întoarceri dramatice în sine oferă informaţii asupra stărilor
psihice ale unei societăţi ieşite dintr-un război străin şi dintr-un regim stalinist.

Pentru contrast, Vladimir Beşleagă contrapune figurilor de inadaptaţi câteva personaje conjuncturiste. Prin Ile, fratele lui
Isai, scriitorul realizează un rechizitoriu impostorilor descompuşi moralmente care urmau să înfăptuiască societatea
„omului nou”. Personajul îi prilejuieşte autorului surprinderea unei categorii sociale împăcate cu noul regim. Ile este la
rândul lui o victimă a noului vulgar şi agresiv şi a schimbărilor brutale care au avut loc în postbelic: colectivizarea,
urmărirea reciprocă şi suspiciunea generală.

Isai are un comportament la limita normalităţii. Neînţelegerea celor din jur îl împinge spre marginea pierzaniei şi el
trebuie să aleagă între slobozirea nemulţumirii şi moarte. Pe de o parte, calvarul vieţii, ameninţarea morţii declanşează
replierea dureroasă lui Isai, iar pe de altă parte, îi stimulează interogaţia metafizică şi infuziunile lirismului evocator.
Hainele care iau foc în final consemnează metamorfoza de ordin spiritual a eroului, purificarea şi depăşirea traumelor din
copilăria schilodită de război, respingerea modului mediocru de viaţă înecată în compromisuri şi regăsirea sa în viitorul
fiului. Scena semnifică ieşirea din cercul recluziunii totale prin reumanizare, redobândirea echilibrului şi, în fine, victoria
vieţii asupra morţii. Această imagine artistică cu valoare simbolică – zbor-frângere-cădere-zbor – traduce viziunea
scriitorului asupra situării fiinţei în existenţă.

Metafora modernă, revelatorie a zborului frânt se regăseşte în toate cărţile lui Vladimir Beşleagă, în ipostaze variate,
precum – nerv rupt, destin sfâşiat, destin orb, sânge pe zăpadă, cumplite vremi, cruci răsturnate, ţipătul
lăstunului, durere, naufragiu etc. Prozatorul îşi vede plăsmuirile sub forma acestei metafore (motiv/imagine/simbol)
care, prin repetate prelucrări, acumulează semnificaţii şi înţelesuri noi. Această structură exprimă lumi şi personaje,
dictează un specific frazei şi narativităţii. Dacă ar fi să găsim o definiţie a stilului lui Vladimir Beşleagă, am apela tot la
imaginea „zborului frânt”. Fraza torsionată, arborescentă, „fraza-caracatiţă” (Ion Simuţ) denotă preocupările scriitorului
pentru profunzimile conştiinţei. Împletită ca o pânză de păianjen, aceasta e în deplin acord cu simţirea şi cu fluxul gândirii
personajelor. Ceea ce mai trebuie adăugat este că Vladimir Beşleagă a gândit îndelung şi a cultivat deliberat o asemenea
frază. Stilul permanent contorsionat exprimă şi o reacţie la evenimentele sociale şi politice ale timpului. În același timp,
acesta traduce caracterul zbuciumat al creatorului în căutarea formei potrivite pentru a exprima confruntarea dintre
libertate şi determinările obiective.