Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Ilie MOISUC
Lectura dezamăgită
Într-o carte de convorbiri cu Claude-Henri Roquet, Mircea Eliade, referindu-se dintr-o optică
retrospectivă la întregul creaţiei sale, pretindea o înţelegere totalizantă a demersului său creator
care, deşi nu vădeşte un proteism al formelor generice, se caracterizează printr-o vecinătate
inedită a unor practici discursive destul de străine unele de altele, dacă ar fi să avem în vedere
doar direcţiile majore – literatura, eseistica şi scrierile ştiinţifice. În legătură cu textele sale, eruditul
istoric al religiilor afirma: „Pentru a putea judeca ceea ce am scris, cărţile mele trebuiesc judecate
în totalitatea lor. Dacă ele au vreo valoare, vreo semnificaţie, atunci acestea apar numai în
totalitatea operei”1. Nu este greu să descoperim sub acest imperativ una dintre liniile de forţă ale
întregii activităţi creatoare a cercetătorului, poate dimensiunea de bază a ceea ce se constituie de
foarte devreme într-o etică a analizei şi discursului său ştiinţific şi anume viziunea holistică asupra
realităţii investigate2. Hermeneutica lui Mircea Eliade se articulează pe un raport de participare (în
sens platonician) a fenomenelor particulare la un sens total care le înglobează conferind fiecăruia
însemnătatea cuvenită. Din această perspectivă este întru totul îndreptăţită pretenţia auctorială ca
şi propria operă să beneficieze de o interpretare de acelaşi tip, de o hermeneutică în stare să
descopere sub diversitatea textelor principiul care le organizează, semnificaţia mântuitoare a
gesturilor sale creatoare, indiferent de domeniul lor de concretizare. În faţa operei lui Eliade,
cercetătorul are o obligaţie de onoare – aceea de a se raporta la ea într-un spirit cel puţin la fel de
generos-comprehensiv ca şi cel cu care istoricul religiilor se apleca asupra fenomenelor străine,
atât mental, cât şi spaţio-temporal. Această obligaţie de onoare constrânge criticul la o deschidere
simpatetică faţă de text, prin renunţarea la egocentrismul reductiv al prejudecăţilor şi
la provincialismul insular al punctelor de vedere subiective.
Mărturisim că la început nu am reuşit să ne conformăm acestui imperativ cavaleresc de a investiga
eseistica lui Eliade în spiritul propriului demers hermeneutic. Poziţia noastră a fost iniţial una mai
degrabă recuperatoare decât totalizantă, deoarece se întemeia pe premise diferite de cele care
animă analizele istoricului religiilor. În locul deschiderii generoase faţă de alteritatea textuală,
analiza noastră s-a născut dintr-o decepţie, fiind alimentată de un partis-pris elitist care încadra
eseistica sa de tinereţe3 în partea minoră a operei. Mai mult ca sigur, Eliade ar fi înţeles opacitatea
noastră în faţa unei cărţi precum Oceanografie, el care s-a confruntat mereu cu
perspective neînţelegătoare pe care le-a corectat; nu e oare normal să conteşti valoarea eseurilor
sale din tinereţe prin comparaţie cu opera sa de maturitate4? Cum oare să mai guşti agitaţia
demonstrativ-individualistă a unui eseu precum cel Despre speciile gândirii, când eşti obişnuit
cu înţelepciunea chibzuită şi cu tonul reţinut al celui care îşi cunoaşte justa măsură, la adăpost atât
faţă de supraaprecierile orgolioase, cât şi faţă de modestia minimalizatoare care e cel puţin la fel
de orgolioasă ca şi tendinţa contrară? Cum să mai apreciezi subiectivitatea şi tensiunea histrionică
a discursului eseistic odată ce te-ai împărtăşit din detaşarea onestă a omului de ştiinţă care se
pierde întru obiectul cercetat5? Acestea au fost întrebările şi dilemele cu care ne-am confruntat în
momentul când am încercat să considerăm eseistica lui Eliade în contextul întregii opere.
Ascultând de un demon al contestaţiei, de acelaşi demon care îi şoptea lui Eugen Ionescu că
poate să-ţi placă un text dacă vrei, cum la fel de bine poate să nu-ţi placă, pe baza aceleiaşi voinţe
personale, prima lectură a eseurilor de tinereţe ale lui Mircea Eliade a fost una contestatară,
nemulţumită, alimentată de o atenţie tendenţioasă faţă de elementele disonante – frivolitate,
afectare, poză, unilateralitate naivă a încrederii în sine.
După dezamăgirea primei lecturi a urmat însă o subtilă reconsiderare a poziţiei critice, când ne-am
simţit vizaţi de o remarcă din aceeaşi carte de interviuri cu Claude-Henri Roquet. Vorbind despre
tendinţa de a contesta validitatea unor manifestări religioase străine spiritului modern, Eliade
spune: „Toţi oamenii arhaici sau primitivi cred că satul lor este „centrul lumii”. A lua această
credinţă drept iluzie nu este greu şi nu te duce la nimic. În acelaşi timp distrugi fenomenul
cercetându-l pe un plan care nu este al său. Dimpotrivă, important este să te întrebi de ce (s.a.)
aceşti oameni cred că trăiesc în centrul lumii”6. Oare scepticismul criticii noastre nu era o încercare
de a plasa eseistica lui Eliade „pe un plan care nu era al său”? Probabil că da, din moment ce nu
reuşeam să o integrăm în ansamblul semnificativ al operei, în raport cu care o consideram un corp
străin. Acesta a fost momentul în care am început a căuta să înţelegem de ce eseistica sa este
aceea care este, cu lipsurile pe care i le imputam şi cu valoarea pe care urma să o descoperim.
În afară de aceasta, mai există un aspect care poate tulbura un cititor înverşunat, pândind fiecare
pas greşit al autorului. Este vorba despre inocenţa cu care acesta îşi asumă propriile erori: „Vă rog
să mă credeţi că sunt tot atât de inteligent ca oricare dintre Dumneavoastră, şi că îmi dau şi eu
seama de toate lipsurile şi abuzurile de încredere din această carte”7. Dintr-o dată, cititorul se vede
constrâns să renunţe la jocul de a-l prinde cu mâţa în sac pe autor pentru a adopta o poziţie
de luciditate simpatetică. Rezultat al unui asemenea tip de cercetare, exerciţiul de relectură care
urmează este de fapt o încercare de a răspunde la întrebarea despre cum ar trebui privite eseurile
din Oceanografie, pentru a le surprinde elementele de atitudine şi de scriitură care le
individualizează în cadrul operei eliadeşti, dar şi punctele de convergenţă între aceste două serii
de texte8.
Note
1 Mircea Eliade, Încercarea labirintului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 158.
2 Cf. op. cit., p. 106: „Cred că istoricul religiilor vede mai bine decât ceilalţi cercetători
continuitatea diferitor etape ale spiritului uman şi, în cele din urmă,unitatea profundă, fundamentală
a spiritului”(s. – I.M.).
3 Ne referim aici în special la Solilocvii şi Oceanografie.
4 Bineînţeles, maturitatea are aici mai mult o conotaţie axiologic atemporală, decât un sens
diacronic.
5 Cf. Dialectica înstrăinării şi regăsirii în hermeneutica fenomenelor religioase: „fenomenele
religioase exprimă situaţii existenţiale. Participi la fenomenul pe care încerci să-l descifrezi ca şi
cum ar fi vorba de un palimpsest, de propria-ţi genealogie şi de istoria vieţii tale. Este istoria ta”
(Încercarea labirintului, op. cit., p. 106).
6 Op. cit., p. 117.
7 Mircea Eliade, Oceanografie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 10.
8 De fapt, nu este vorba despre o simplă convergenţă, ci despre o subordonare participativă a
scrierilor eseistice la macrotextul „opera lui Mircea Eliade”. În legătură cu condiţiile necesare
postulării unui macrotext, cf. Maria Corti, Principiile comunicării literare, Editura Univers, Bucureşti,
1981, pp. 151-153.
9 Mircea Eliade, Oceanografie, op. cit., p. 5.
10 Mircea Eliade, Drumul spre centru, antologie alcătuită de Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu,
stabileşte între ele prin subordonare la o viziune de ansamblu. Cf. Mircea Eliade, Memorii, 1907-
1960, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004: „Credeam pe atunci, aşa cum cred şi astăzi, că anumite
articole şi eseuri câştigă dacă sunt citite sau recitite împreună într-o carte”, p. 293.
12 Cf. Mircea Eliade, Eseuri, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.
13 Alina Pamfil, Eseul, o formă a neliniştii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 54.
14 Din această perspectivă se dovedeşte extrem de util studiul lui Adrian Marino din Dicţionar de
faptul de a ne închipui cum ar putea funcţiona spirtul uman fără convingerea că există un realde
natură ireductibilă în lume”.
17 Alexandru Paleologu, Bunul simţ ca paradox, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1972, p. 9.
18 Mircea Eliade, Memorii, 1907-1960, op. cit., p. 259.
19 De pildă, în eseul Despre un aspect al eternităţii construcţiile comentative de acest tip apar de
eseistului, care alături de alţi „deţinători ai limbajului public” (Roland Barthes) propune un produs
de care societatea s-ar putea să nu aibă nevoie; ca şi reclama, prefaţa are, în acest caz, rolul de a
crea această nevoie; cf. Roland Barthes, Romanul scriiturii, Editura Univers, Bucureşti, 1987,
subcapitolul Scriitori şi scriptori: „Producţia scriptorului are întotdeauna un caracter liber dar şi, într-
o oarecare măsură, «insistent»: el propune societăţii un lucru pe care aceasta nu i-l cere
neapărat”, p. 131.