Curiozitati

În lume sunt diferite limbi vorbite, unele mai grele decât celelalte. În urma unui calcul s-a stabilit
că aproximativ 6000 de limbi se vorbesc în prezent pe tot mapamondul. Jumătate din ele au mai
puţin de 3 000 de vorbitori. Experţii estimează că în următorii 50 – 150 de ani, jumătate din
limbile vorbite astăzi vor dispărea. Numai în Asia şi în Africa se vorbesc, pe fiecare dintre aceste
două continente, peste 2 000 de limbi. Papua Noua Guinee are peste 820 de limbi în uz şi se
presupune că este ţara cu cele mai multe limbi vii din lume.

Complexitatea limbilor diferă de la regiune la regiune, cauză pentru care vă prezentăm cele mai
interesante fapte despre limbile din lume.

1. Cea mai complexă limbă din lume este basca, ea a fost folosită drept cod în Al Doilea Război
Mondial.

2. A număra până la trei în limba nivkh nu este o sarcină ușoară. Numerele nu sunt întotdeauna
la fel, ele diferă în funcție de frază. Uneori numărul unu poate să reprezinte un pește, o barcă,
sau chiar o casă.

3. În limba tabasaran există 48 de forme care definesc epidemiile.

4. Limba eschimoșilor este și mai ciudată pentru că se întâlnesc 63 de forme de prezent și 252 de
substantive comune.

5. Pentru a putea traduce un text din sanscrită în orice altă limbă este nevoie de cel puţin 10 ani
de studiu aprofundat asupra gramaticii.

6. Gramatica limbii tribului nord-american Chippewa este de-a dreptul uluitoare. Un singur verb
poate avea circa 6000 de forme.

7. Se spune că limbă vorbită în Karaciai-Cerchezia, o regiune din Rusia, nu poate fi învățată

decât în copilărie. Niciun adult nu a reușit să învețe niciodată această limbă pentru că este de-a
dreptul imposibilă.

8. Limba chineză conține 87000 de caractere și fiecare reprezintă o silabă.

 Regionalism,argou,jargon

Argoul este un limbaj convențional folosit în mod conștient de către vorbitorii unui grup social
sau profesional, pentru a nu fi înțeleși de ceilalți. După Ion Pachia Tatomirescu [1], «argoul este
un mod de exprimare nonliterar, specific anumitor grupuri sociale „certate cu legea“ și cu „codul
manierelor elegante“ – grupuri alcătuite din vagabonzi, delincvenți, dar și din elevi, studenți,
militari ș. a. –, care și-au format un „vocabular special“, cuprinzând cuvinte „cu sensuri
deturnate“, din limba comună, ori din sfera regionalismelor, neologismelor etc., după un „cod
propriu-încriptat“, cu „înțelesuri“ fără vreo legătură cu sfera lor propriu-zisă, încât să fie „de
nebănuit“ îndeosebi celor ce reprezintă autoritățile, ori celor ce au legături cu autoritățile.». Din
pitorescul „vocabular“ argotic spicuim: a ciordi, a mangli, a șuti (toate trei cu sensul de „a
fura“), babac, „părinte“, Bacu, „Examenul de Bacalaureat“, bicicletă, „ochelari“, bilă,
„cap“, bostan, ;cap“, bosu-mare, „directorul“, bosu-mic, „directorul adjunct“,broască,
„poșetă“, casma, „mână“, ciripitor, „denunțător“, curcan, „polițist“, denghi, „bani“, devlă,
„cap“, dirig, „diriginte“, dirigă, „dirigintă“, fasole, „dinți“, felicitare, „ordin de
concentrare“, fetiță, „mitralieră“, frunză, „profesoară de botanică / biologie“, găină,
„pălărie“, gagiu, „individ“ / „iubit“, hard, „creier“ / „cap“, icre, „bombe", limbă, „informator al
poliției“, lovele, „bani“, mălai, „salariu“ / „bani“, mardei, „bani“, mate, „matematică“, mișto,
„foarte bun / frumos“, mititica, „pușcărie“, pârnaie, „oală de pământ“, parai, „bani“

Jargonul este un limbaj specific anumitor categorii sociale, care reflectă dorințele celor ce-l
vorbesc de a se distinge de marea masă a vorbitorilor și care se caracterizează prin abundența
cuvintelor și expresiilor pretențioase, de obicei împrumutate din alte limbi, sau a celor de îngustă
specialitate.[1]
Exemple:

 Jargonul tehnic
 Jargonul informatic = jargonul calculatoriștilor (cuvântul „calculatorist” făcând el însuși
parte din acest jargon)
‘’ Angelul meu!

Agreabila-ţi fisionomie m-a anşantat din momentul sejurului dumitale la Bucureşti. Te amez cu
ardoare, angelul meu; te ador cu pasiunea cea mai ardente ca Menelau pe Elena... Aibi pietate
de pasiunea şi de larmele mele...’’ Ioan M. Bujoreanu

Regionalismele sunt cuvintele şi formele de limbă specifice vorbirii dintr-o anumită regiune:
barabulă (cartof), curechi (varză), dadă (soră mai mare), sămădău (porcar), sabău (croitor),
cucuruz (porumb);

• regionalisme fonetice - forme cu circulaţie restrânsă a unor cuvinte de uz general: bărbat

(bărbat), deşte (degete), gios (jos), frace (frate) etc;
 Limba literara
Cine vorbeşte într-un dialect sau grai,
neştiind o limbă literară, acela, fireşte, se află la un nivel
de cultură limitată şi provincială. O mare cultură
poate fi tradusă numai într-o altă limbă de cultură
a unei mari culturi, dar nicidecum într-un dialect sau grai.
Antonio Gramsci

Problema timpului în care au apărut primele monumente de limbă literară ale oricărei
limbi nu poate fi tratată independent, deoarece aceasta nu este numai una strict istorică,
dar şi tipologică, ceea ce ne face să credem, pe bună dreptate, că cercetarea de facto a
oricărui aspect privind limba literară începe de la tratarea propriu-zisă a noţiunii teoretice
de limbă literară. Aşadar, este arhicunoscut faptul că o limbă literară constituie forma
îngrijită, normată şi cultivată a unei limbi naţionale. Limba literară formează o
supravariantă a limbii naţionale, caracterizată printr-un sistem de norme fixate în scris,
care îi asigură o anumită unitate şi stabilitate, precum şi caracterul ei cultivat. Limba
literară are o sferă largă de funcţionare, cuprinzând producţiile şi manifestările culturale
în sensul larg al cuvântului. Limba literară este limba scrierilor ştiinţifice, filozofice,
beletristice, este limba presei şi a vieţii politice, precum şi limba folosită în diferite
instituţii: administraţie, şcoală, teatru, biserică etc.
Această ramificare a limbii literare, în funcţie de distribuţia ei într-o anumită sferă de
activitate socială, dă naştere aşa-numitor stiluri (ştiinţific, literar-artistic, administrativ şi
publicistic), obiect de studiu al stilisticii, disciplină consacrată a lingvisticii. Limba
literară este o formă elaborată de existenţă a limbii comune naţionale, ea constituie
expresia ei cea mai desăvârşită, în sensul că reprezintă o sinteză a dezvoltării şi a
posibilităţilor limbii întregului popor. Ca expresie a tradiţiei, ea este mai conservatoare
decât limba populară, mai convenţională, dar, pe de altă parte, se află, spre deosebire de
aceasta, în continuă evoluţie prin inovaţiile impuse de dezvoltarea economiei, a ştiinţelor
şi a tehnicii. Limba literară este, totodată, un produs al vieţii şi al evoluţiei culturale a
unui popor, ale cărui manifestări culturale (spirituale) le exprimă în formele scrisului şi le
transmite de la o generaţie la alta, din aceste considerente fiind numită şi „limbă
comună”, „limbă de cultură” (langue de civilisation, Kultursprache în germană)2.

Reprezentând aspectul cultural al unei limbi naţionale, limba literară constituie, în raport
cu graiurile şi dialectele, în raport cu graiul popular, obiectul de studiu a două ramuri ale
lingvisticii, sau chiar a două lingvistici, având principii şi metode aparte. De aceea, orice
studiu asupra unei limbi literare ne demonstrează că, din punct de vedere istoric, limba
literară se dezvoltă în timp numai după apariţia ei într-o epocă, prin lansarea şi impunerea
unui dialect sau grai, datorită unor factor culturali, politici sau economici. Totodată, pe
parcursul dezvoltării sale istorice, limba literară traversează un proces continuu,
neîntrerupt, interacţionând atât cu dialectele şi graiurile înrudite de la baza originii ei, cât
şi cu limba populară vie. Numai cel mai puternic dialect sau grai a putut să devină bază a
unei limbi literare, iar aceasta deloc nu înseamnă că pot exista în realitate „graiuri şi
dialecte literare” sau „limbi dialectale”3. Limbile literare pot avea numai la originea lor
un dialect sau grai, care, învingând limitele locale, printr-un lung şi complex proces de
evoluţie, se transformă într-o limbă comună de cultură, într-o limbă literară.