Sunteți pe pagina 1din 7

Obiectul de studiu al lingvisticii.

Aspectele lingvisticii
Lingvistica este domeniul filologiei care se ocupă de cercetarea limbajului
uman şi în sensul acesta ea înglobează per definitionem sociolingvistica şi
psiholingvistica. Lingvistica generală se ocupă de teoria limbii, de filozofia
gramaticicii, de raporturile dintre limbi şi istoria acestora.

Limba naturală e privită ca “un system où tout se tient” (F. de Saussure),


cu elemente de centru, de periferie şi de antisistem. Două sunt principiile
metodologice de bază ale lingvisticii: recunoaşterea caracterului social al
limbii şi a legăturii indestructibile între limbă (comme “un fait social” –
F.de Saussure) şi gândire. Lingvistica a parcurs o lungă cale de dezvoltare,
de la antichitate, când s-a considerat ca o ştiinţă empirică, apoi perioada
Renaşterii – preocupată de definirea şi esenţa limbajului, apoi sec. XVII-
XVIII – epoca elaborării gramaticilor generale (“Grammaire générale et
raisonée” de Antoine Arnauld, Claude Lancelot, Port-Royal, 1660) şi
apariţia raţionalismului, secolul al XIX-lea pune pe prim plan studiul limbii
“în sine şi pentru sine” (Saussure) şi marchează constituirea lingvisticii ca
ştiinţă aparte; tot acum se elaborează metoda comparativ-istorică; secolul
XX este secolul structuralismului lingvistic cu predilecţii pentru sincronie,
glossematică, distribuţionalism, statistică, substituţie, gramatică
generativă, pozitivism şi antipozitivism, funcţionalism etc. În ultimele
decenii ale secolului XX lingvistica se dezvoltă în interdependenţă cu
ştiinţe ale culturii, cu semiotica, cu ştiinţele exacte şi cele ale naturii, cu
infromatica.

Sferele de cercetare:
Caracterul arbitrar şi nonarbitrar al semnului lingvistic (cu referire la
denominaţia obiectelor).
Limba şi societatea; influenţa mediului ambiant (demografic) asupra
dezvoltării/nondezvoltării unei limbi naturale.

Factorii interni şi externi şi rolul lor în evoluţia limbii.

Aplicarea metodelor moderne de ecrcetare a limbii în vederea


delimitării şi stabilirii statutului lingvistic al unui fenomen concret
aparţinând diverselor niveluri ale idiomurilor cercetate.

Semiotica textului.

Cercetarea fenomenelor de limbă după principiul semasiologic şi


onomasiologic.

Situaţii de monolingvism, bilingvism şi polilingvism: tendinţe în


perioada globalizării.

Diglosia şi repercusiunile ei (cu aplicare la un idiom sau mai multe).

“Războiul” limbilor: dispariţia unor limbi şi dialecte, Cartea Roşie a


Limbilor.

Ocrotirea limbilor minoritare: Carta Limbilor regionale sau


Minoritare.

Comunicarea verbală şi nonverbală: problematica unor asemenea


cercetări.

Limba - fenomen social

Sistem natural de semne care exprimă idei. Limba este principalul


instrument de comunicare, propriu unei comunităţi lingvistice. Limba
depinde, pe de o parte, de gândire şi, pe de altă parte, de realitatea pe
care o desemnează.

Orice limbă este în primul rând o structură materială care cuprinde un


ansamblu organizat de elemente. Limba are o organizare riguroasă şi
stabilă, corespunzătoare noţiunii de sistem. Ea reprezintă un sistem de
sisteme folosit drept principal mijloc de comunicare interumană. Din
punct de vedere structural, limba reprezintă un ansamblu de sisteme
legate unele de altele. Aceste sisteme sunt formate din unităţi cum ar fi
fonemele, morfemele, lexemele (cuvintele).

Limba presupune un cadru social de existenţă. Ea se manifestă în


interiorul unei comunităţi prin indivizi care interacţionează în procesul de
comunicare. Limba este un fenomen social, creat de indivizi din
necesităţile comunicării interumane. Ea este un instrument de
interacţiune socială, servind în calitate de mijloc care asigură transferul
informaţiei de la emiţător la receptor.

Notiune de dialect social


Un dialect este o ramură sau o varietate a unei limbi vorbită într-o
anumită zonă geografică. Numărul vorbitorilor și zona poate fi de
dimensiune arbitrară. Astfel, un dialect al unei zone mai mari conține mai
multe subdialecte, care pot conține la rândul lor idiomuri cu răspândire și
mai mică, și așa mai departe (vezi și: grai).

Conceptul de "dialect" se distinge de "socilect", care este o varietate a


unei limbi vorbită de un anumit strat social, de limba standard care este
standardizată pentru uz public, de jargon și argou, care sunt caracterizate
de diferențe în vocabular (sau lexic).

Nu există criterii general valabile pentru a distinge limbile de dialecte, deși


există un număr de paradigme disparate, care uneori conduc chiar la
concluzii contradictorii. Exemple de astfel de paradigme:

-d ialectele nu sunt recunoscute ca limbi literare ;

- dacă idiomului cercetat îi lipsește prestigiul, atunci nu e vorba de o


limba ci de un dialect;
Lingviștii admit azi că diferența între un dialect și-o limbă este una
esențialmente politică: așa cum spunea cândva lingvistul idiș Max
Weinreich, “o limbă este un dialect c-o armată și-o marină militară”.
Forme de vorbire ale unor state sunt considerate a fi “limbi”, așa cum se
întâmplă cu daneza, suedeza sau norvegiana, asta chiar dacă ele sunt
similare și mutual inteligibile, în timp ce alte forme de vorbire vorbite în
interiorul unui stat, precum cantoneza, hokkien și mandarina (în China),
sunt considerate “dialecte”, chiar dacă ele sunt departe de a fi mutual
inteligibile.

Dialectele sociale sunt considerate: limbajul terminologic, jargonul si


argoul.

Jargonul este un limbaj specific anumitor categorii sociale, care


reflectă dorințele celor ce-l vorbesc de a se distinge de marea masă a
vorbitorilor și care se caracterizează prin abundența cuvintelor și
expresiilor pretențioase, de obicei împrumutate din alte limbi, sau a celor
de îngustă specialitate.

Argoul este un limbaj convențional folosit în mod conștient de către


vorbitorii unui grup social sau profesional, pentru a nu fi înțeleși de
ceilalți. După Ion Pachia Tatomirescu [1], «argoul este un mod de
exprimare nonliterar, specific anumitor grupuri sociale „certate cu legea“
și cu „codul manierelor elegante“ – grupuri alcătuite din vagabonzi,
delincvenți, dar și din elevi, studenți, militari ș. a. –, care și-au format un
„vocabular special“, cuprinzând cuvinte „cu sensuri deturnate“, din limba
comună, ori din sfera regionalismelor, neologismelor etc., după un „cod
propriu-încriptat“, cu „înțelesuri“ fără vreo legătură cu sfera lor propriu-
zisă, încât să fie „de nebănuit“ îndeosebi celor ce reprezintă autoritățile,
ori celor ce au legături cu autoritățile.

Cuvintul ca semn
Pentru multe persoane limba, redusă la principiul ei esenţial, este o
nomen-clatură, adică o listă de termeni care corespund la tot atâtea
lucruri. De exemplu:

Această concepţie este criticabilă în multe privinţe. Ea presupune idei deja


formate, preexis-tente cuvintelor [...]; ea nu ne spune dacă cuvântul este
de natură vocală sau psihică, căci arbor poate fi considerat sub unul sau
celălalt aspect; în fine, această concepţie lasă să se presupună că legătura
ce uneşte numele cu lucrul este o operaţie simplă, ceea ce este foarte
departe de adevăr. Şi totuşi, această interpretare simplistă ne poate
apropia de adevăr, arătându-ne că unitatea lingvistică este ceva alcătuit
din alăturarea a doi termeni.

S-a văzut că termenii implicaţi în semnul lingvistic sunt amândoi de


natură psihică şi că sunt uniţi în mintea noastră printr-o legătură de
asociere. Să insistăm asupra acestui punct.

Semnul lingvistic uneşte nu un lucru cu un nume, ci un concept şi o


imagine acustică. Aceasta din urmă nu este sunetul material, lucru absolut
fizic, ci amprenta psihică a acestui sunet, reprezentarea pe care ne-o dau
despre acesta simţurile noastre; este senzorială, şi dacă ni se întâmplă s-o
numim „materială”, o facem numai în acest sens şi în opoziţie cu celălalt
termen al asocierii, conceptul, care e în general mai abstract.

Caracterul psihic al imaginilor noastre acustice este evident dacă


observăm propriul nostru limbaj. Fără a mişca nici limba, nici buzele, ne
putem vorbi nouă înşine sau putem recita în gând o poezie. Şi tocmai
pentru că pentru noi cuvintele limbii sunt imagini acustice va trebui să
evităm a vorbi despre „fonemele” din care sunt compuse. Acest termen,
implicând ideea de acţiune vocală, nu poate conveni decât cuvântului
rostit, realizării în discurs a imaginii interioare. Vorbind de sunetele şi de
silabele cuvântului, evităm această neînţelegere, cu condiţia să ne
amintim că e vorba de o imagine acustică.

Semnul lingvistic este deci o entitate psihică cu două feţe, care poate fi
reprezentată prin figura:

Aceste două elemente sunt legate strâns şi se cer unul pe celălalt. Oricum,
dacă vom căuta fie sensul cuvântului latin arbor, fie cuvântul prin care
latina desemneză conceptul de „arbore”, este clar că numai apropierile
consacrate de limbă ne apar conforme cu realitatea, şi vom da la o parte
orice altceva ne-am putea imagina.
Această definiţie ridică o importantă problemă de teriminologie. Numim
semn combinaţia conceptului cu imaginea acustică: dar în uzajul curent
acest termen desemnează în general numai imaginea acustică, de
exemplu un cuvânt (arbor etc.). Se uită că dacă arbor este numit semn, o
facem pentru că poartă conceptul de „arbore”, astfel încât referirea la
partea senzorială implică totalul.

Ambiguitatea ar dispărea dacă am numi cele trei noţiuni prin cuvinte care
să se amintească unele pe altele, opunându-se în acelaşi timp. Propunem
să se păstreze cuvântul semn pentru a numi totalul, şi să se înlocuiască
concept şi imagine acustică prin semnificat şi, respectiv, semnificant;
aceşti ultimi doi termeni au avantajul de a marca opoziţia care îi separă,
fie pe ei între ei, fie pe ei de totalul din care fac parte. În ceea ce priveşte
semnul, dacă ne mulţumim cu acest termen, este pentru că nu ştim cu ce
l-am putea înlocui, căci limba uzuală nu ne oferă alt cuvânt.

Semnul lingvistic astfel definit posedă două caracteristici primordiale.


Enunţându-le vom indica înseşi principiile oricărui studiu de acest fel.