CONCEPTE DE TEORIE LITERARĂ

TEXTUL LIRIC (POEZIA)

Genul liric cuprinde creațiile în versuri, în general, dar și în proză, în care scriitorul își
exprimă gândurile, ideile, convingerile, sentimentele în mod direct, prin intermediul eului liric.
Trăsăturile genului liric:
• subiectivitatea;
• prezența eului liric;
• limbajul metaforic (dă expresivitate textului și creează ambiguitate);
• prezența elementelor de prozodie (rimă, ritm, măsură);
• structură corespunzătoare: strofe, versuri.
ATENȚIE! Versificația nu este suficientă pentru a stabili apartenența unul text la genul liric.
Deși operele lirice sunt, de regulă, în versuri, există și texte lirice în proză, precum există și texte
epice în versuri.
POEZIA:
Se deosebește de proză prin elementele de prozodie: ritm, rimă, vers, strofă, picior metric.
Tipuri de poezie:
a. poezia lirică - cuprinde specii precum: doina, meditația, elegia, pastelul, poezia cu formă fixă
(rondelul, gazelul, sonetul, glosa) etc.
b. poezia epică - cuprinde specii precum: balada, legenda, fabula, epopeea etc.
LIRISMUL = modul exaltat (entuziasmat, aprins fără măsură) de exprimare a sentimentelor
personale într-o operă artistică.
Tipuri de lirism:
a. lirism subiectiv: monolog liric la persoana I sau a II-a (monolog adresat); eul liric exprimă
sentimentele poetului;
b. lirism obiectiv:
• lirica măștilor: poetul își exprimă gândurile și sentimentele prin intermediul mai
multor „personaje" sau voci lirice (ex.: Mihai Eminescu, Luceafărul);
• lirica rolurilor: poetul intră în pielea unui „personaj" și exprimă gândurile și
sentimentele acestuia (ex.: George Coșbuc, La oglindă}.
EU LIRIC = cel care vorbește în textul liric și care nu se confundă cu personalitatea biografică a
creatorului (eul empiric).
SECVENȚA LIRICĂ = unitate de construcție a unei poezii (de regulă, de dimensiunea unei
strofe) în care este prezentată o idee literară.
VERS LIBER = vers care nu mai respectă constrângerile de rimă, ritm și măsură ale poeziei
clasice. Poezia în vers liber are însă un ritm al ei, care corespunde gândirii și trăirii poetului.
Versul liber a fost promovat de simboliști și consacrat de moderniști.
MOTIV LITERAR = element ce contribuie la realizarea temei; constă intr-un simbol, o idee, o
imagine reluat(ă) sau subliniat(ă) cu insistență și care contribuie la definirea mesajului unei
opere.
LAITMOTIV = motiv central, care se repetă într-o operă literară; uneori este reluat în refren

Elementele de prozodie sunt trăsăturile versificației: formele strofice (versul și strofa) și

formele metrice (metrul sau măsura versului,ritmul și rima).
 Formele strofice
Strofa este un grup de versuri; poate fi de orice număr, dar mai mare de douăsprezece versuri
este neobișnuit; cea mai întâlnită este strofa de patru versuri (catrenul); alte tipuri de strofe sunt:
monoversul (un vers), distihul (două versuri), terțina, cvintetul, sextina, septima, octetul,
nona, decima, stanța (douăsprezece versuri).
 Formele metrice
Metrul sau măsura unui vers reprezintă numărul de silabelor dintr-un vers, alcătuind măsura
versului. Sonetul are 11 silabe pe vers; metrul poate fi diferit în cadrul unei poezii (măsură
neregulată) sau poat fi constant (Luceafărul, poem de 98 de strofe, are 8 silabe pe vers).
Ritmul unei poezii se stabilește după felul în care sunt silabele accentuate într-un vers:
 troheul (specific poeziei populare) în care prima silabă este accentuată, iar a doua
neaccentuată; de exemplu în Miorița: Pe un/ picior/de plai,//pe o/ gură /de rai.
 iambul, în care prima silabă este neaccentuată și a doua accentuată, de exemplu în
Luceafărul: A fost odată ca-n povești // A fost ca niciodată.
 amfibrahul (ritm trisilabic, unde doar a doua silabă este neaccentuată).
Rima unei poezii poate fi:
- rimă împerecheată (aabb)
ex: Sclipesc ochii, sticlesc ochii tigrilor de angora a
și matrozilor, pe mâneci, tresele și ancora: a
jos discordia, b
sus concordia! (Șerban Foarță, 1910) b
- rimă încrucișată (abab)
ex: Trăind în cercul vostru strâmt a
Norocul vă petrece b
Ci eu în lumea mea mă simt a
Nemuritor și rece. b
(Mihai Eminescu, Luceafărul)
- rimă îmbrățișată (abba):
ex: Te drămuiesc în zgomoto și-n tăcere a
Și te pândesc în timp, ca pe vânat, b
Să văd: ești șoimul meu cel căutat? b
Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere. a
(Tudor Arghezi, Psalm (Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere))
- monorimă (aaaa):
ex: Fețișoara lui a
Spuma laptelui a
Mustețioara lui a
Spicul grâului; a (Miorița – varianta Alecsandri)
Vers alb și vers liber
Poezia modernă, începând la noi cu Alexandru Macedonski, a cultivat versul alb (fără
rimă) și versul liber (fără ritm și rimă), poeți precum George Bacovia, Lucian Blaga sau
Tudor Arghezi au scris adesea în vers alb și în vers liber, în operele llor predominând totuși
diverse forme metrice.

TEXTUL NARATIV (BASMUL, NUVELA, ROMANUL etc.)

Genul epic cuprinde toate operele literare în care autorul își exprimă în mod indirect
gândurile, ideile și sentimentele, prin intermediul naratorului, al personajelor și al acțiunii.
Predominant, ca mod de expunere, genului epic îi corespunde narațiunea.
 Acţiunea este plasată în timp şi spaţiu:
- indicii de timp stabilesc succesiunea şi durata întâmplărilor (se caută în text adverbe de
timp, substantive care denumesc zilele săptămânii, lunile anului, anotimpuri, etc.,
numerale care indică ora etc.)
- indicii de spaţiu fixează locul în care se desfăşoară întâmplările (se identifică în text
cuvinte care indică locul acţiunii: adverbe de loc, substantive). Spaţiul poate fi:
 exterior: natura, pădurea, lacul;
 interior: camera, casa;
 real: oraşul, satul;
 imaginar/fantastic: împărăţia zmeilor, tărâmul de dincolo;
 terestru: grădina, strada;
 cosmic: cerul, luna, stelele.
 Acţiunea este organizată pe momente ale subiectului:
1. Expoziţiunea – surprinde situaţia iniţială;
2. Intriga – momentul care provoacă un conflict (cauza acţiunii);
3. Desfăşurarea acţiunii – succesiunea întâmplărilor declanşate de intrigă;
4. Punctul culminant – momentul de maximă intensitate (situaţia dificilă);
5. Deznodământul – surprinde rezolvarea conflictului (situaţia finală).
 Acţiunea este realizată de către personaje:
- principale, secundare, episodice;
- individuale, colective.
 Caracterizarea personajului se realizează prin modalităţi:
a. directe: vocea naratorului, vocea altor personaje, autocaracterizare
b. indirecte: fapte, atitudini, limbaj, relaţia cu alte personaje; mediul în care trăieşte;
vestimentaţia.
 Întâmplările sunt relatate de către un narator – o „voce” din text care nu se confundă
cu autorul;
– relatează fapte şi întâmplări şi este:
- subiectiv – implicat afectiv, relatarea se face la persoana I, presupune viziunea proprie
asupra evenimentelor relatate;
- obiectiv – neimplicat afectiv, detaşat;
- omniscient – ştie cum gândesc şi acţionează personajele.
 - narator – personaj – personaj în propria naraţiune.
 Modurile de expunere:
1. Naraţiunea – prin care se prezintă o succesiune de întâmplări petrecute într-o ordine
temporală.
2. Descrierea – constă în prezentarea sugestivă a unor obiecte, fenomene, situaţii,
personaje etc.;
– are rolul de a întrerupe ritmul epic.
3. Dialogul – succesiune de replici, prin care se reproduce o discuţie între două sau mai
multe personaje;
– are rolul de a dinamiza acţiunea, de a caracteriza personajele, de a crea
impresia de autenticitate.
4. Monologul – constă în exprimarea unor idei/sentimente de către personaj.

 Perspectiva narativă
Principala instanță a comunicării în textul narativ este naratorul, adică cel care
povestește, care impune o perspectivă narativă:
- de tip omniscient (viziunea „dindărăt”) naratorul „știe totul” despre personajele sale,
naratorul poate fi comparat cu o divinitate care știe tot ce a fost și tot ce va urma în
destinul pesonajelor sale și în succesiunea cronologică; îi este caracteristică persoana a
III-a); romanul obiectiv, romanul de tip balzacian;
- de tip subiectiv (viziunea „împreună cu”) naratorul este și personaj, având o viziune
limitată, umană, asupra evenimentelor și acțiunilor; îi este caracteristică persoana I;
romanul subiectiv (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil
Petrescu - naratorul-erou, autodiegetic; Maitreyi, Mircea Eliade)

TEXTUL DRAMATIC (comedia etc.)

Genul dramatic cuprinde operele literare în care conţinutul de idei şi sensul operei sunt
evidenţiate prin jocul actorilor care întruchipează personajele pe o scenă în faţa spectatorilor.
 Trăsături specifice:
- Acţiunea este redusă la o durată reprezentabilă pe scenă.
- Autorul nu intervine direct în text decât prin intermediul didascaliilor.
- Principalele moduri de expunere sunt dialogul şi monologul dramatic.
- Este împărţit în acte şi scene.
- Naraţiunea şi descrierea apar doar în didascalii.
- Existenţa unui conflict puternic între personaje.
- Personajele sunt numeroase, acţiunea concentrându-se asupra protagoniştilor.
- Conţinutul de idei şi sensurile operei sunt puse în evidenţă prin jocul actorilor, efecte
vizuale, scenice.
- Incipitul ex abrupto (dintr-o dată) introduce cititorul direct în miezul faptelor.
- Finalul este plin de efect menit să surprindă sau să impresioneze.
Subiectul este reprezentat de succesiunea şi îmbinarea acţiunilor într-o piesă de teatru. Acesta
cuprinde mai multe momente care în operele clasice se succedă într-o ordine canonică:
- expoziţiunea (are rolul de a-i crea spectatorului o imagine completă a circumstanţelor
acţiunii ce urmează să se deruleze),
 - peripeţia (unul sau mai multe evenimente cheie)
- deznodământul (repune într-o ordine nouă elementele situaţiei iniţiale)

Compoziţia presupune structurarea acţiunii în acte, tablouri şi scene.

Indicațiile scenice (didascaliile) sunt cuvintele autorului prin care indică jocul actoricesc
în diferite scene (inserându-le în cadrul, înaintea sau după o replică, între paranteze rotunde,
pentru a le delimita de vorbirea personajelor) sau prezintă decorul la începutul fiecărui act sau ori
de câte ori are loc o schimbare a decorului. Indicațiile scenice sunt mijloace directe de
caracterizare a personajelor în situații excepționale. Singurele trăsături ale personajelor
exprimate de autor apar la începutul piesei, când este prezentată lista personajelor (detalii legate
de obicei de starea lor socială, de vârstă etc.).
Comedia este specia genului dramatic, în proză sau în versuri, care prezintă întâmplări,
personaje, moravuri într-o manieră care trezește râsul. Acțiunea și deznodământul sunt vesele,
piesele critică realități sociale și slăbiciuni omenești, iar situațiile sunt hazlii.
Tipuri de comedii: de situații, de moravuri, de caracter, de intrigă, de salon.

FIGURILE DE STIL
Imaginarul poetic indică reflectarea spațiului și a timpului în opera poetică (artistică)
prin figuri de stil.
Figurile de stil sunt modaliltăți de a organiza un enunț sau de a transmite o atitudine
subiectivă.
Figurile de sunet: aliterația și asonanța.
Aliterația este repetiția unei/unor consoane, iar asonanța este repetiția unei/unor vocale.
Valurile verzi vin în ghirlande./ Simt pleoape galbene de oboseală... (Adrian Maniu,
Apa)
Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier/ Argint e pe ape și aur în aer. (Mihai Eminescu,
Mortua est)
Figuri sintactice
Paralelismul sintactic înseamnă repetiția unei construcții sintactice în secvențe diferite:
Dormeau adânc sicriele de plumb […]/ Dormea întors amorul meu de plumb (George Bacovia,
Plumb). Primul vers din prima strofă a poeziei Plumb are același tipar sintactic cuprimul vers din
cea de-a doua strofă: Predicat (Dormeau/Dormea) + Complement (adânc/întors) + Subiect
(sicriele/amorul meu) +Atribut (de plumb/de plumb).
Figuri de adresare
Exclamația retorică este figura de stil prin care se exprimă brusc, în versuri sau în
proză, sentimente puternice, năvalnice. Este marcată în text prin inversiune, prin interjecții și
cuvinte exclamative: O, sărmane! Ții tu minte câte-n lume-ai auzit... (Mihai Eminescu)
Invocația arată adresarea către o zeitate sau ființă cu puteri deosebite: Cum nu vii tu,
Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei/Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei (Mihai
Eminescu, Scrisoarea III)
Interogația retorică este o falsă întrebare, de la care nu se așteaptă un răspuns, pentru că
este subînțeles, transmițându-se astfel stări și sentimente: Și cine s-ar opri să plângă/ O frunză
veștedă-n cărare/ Când codrii freamătă alături/Și râd în răsărit de soare? ... (Octavian Goga,
Cântece IV).
Figurile semantice (tropii)
Epitetul exprimă o însușire deosebită a unor obiecte sau acțiuni.
- epitet adjectival: aripi ascuțite;
- epitet substantival: De flăcări, de aur, pembe, argintate,/Nebună orgie de roze oriunde
(Al. Macedonski, Rondelul rozelor din Cișmigiu).
- epitetul metaforic: este un epitet neașteptat, arătând o însușire unică, specifică: Am
aruncat năvodul să prind peștii culorilor/ Glasul e străveziu în zare ca un ou de
găinușe/Cutia gândului se ascunde în tufișurile creierului (Ilarie Voronca, Brățara
nopților).
Metafora (gr. transfer) este considerată cea mai prestigioasă figură pentru că stabilește o
asemănare parțială între doi termeni, din motive nebănuite; a fost adesea identificată cu o
comparație în care se face o recunoaștere, nu doar o asemănare: Cântecul tău a umplut
clădirea toată .../ Și mânăstirea mi-a rămas descuiată. (Tudor Arghezi, Morgenstimmung).
Personificarea înseamnă atribuirea de trăsături umane unor obiecte sau unor ființe
nonumane prin transfer de trăsături: Această tristețe sacră a norilor/zugrăvită pe fereastră
(Nichita Danilov, Anotimp).

 Modurile verbului – semnificații:

- indicativul: modul certitudinii, al realității;
- conjunctiv: modul posibilității; caracterizat prin conjuncția să; această marcă poate lipsi
în forma de conjunctiv prezent persoana a III-a (Fie și-așa!);
- condițional-optativ: modul ipotezei și al dorinței; utilizarea specifică este în fraza cu
dacă ... [atunci]; marchează și blestemul: Lua-l-ar!
- imperativ: modul rugăminții sau al ordinului, cu o intonație specifică; are forme doar
pentru persoana a II-a, singular și plural, negativ și afirmativ: plecați! (nu plecați!),
tăceți! (nu tăceți!), desenați! (nu desenați!), spuneți! (nu spuneți!), fii! (nu fi!).
- verbele la modurile nepersonale, nepredicative (infinitivul, gerunziul, participiul,
supinul) ele nu exprimă atitudinea vorbitorului față de evenimentul exprimat prin verb,
ele nu pot forma singure enunțuri, decât în cazuri speciale, exprimând interdicții sau
indicații:
infinitivul: A nu se rupe florile!
supinul: De rezolvat până mâine zece probleme!

VALORI STILISTICE ALE TIMPURILOR VERBALE

Modul indicativ
Prezentul (exemple: citesc, văd, scriu, gândesc, merge etc.):
 presupune o acţiune continuă, fără perspectiva încheierii;
 trasează axa temporală a desfăşurării acţiunii până la infinit;
 imprimă un ritm vioi acţiunii şi o dinamizează;
  dă impresia că acţiunea se desfăşoară sub ochii receptorului, creând impresia de
autenticitate şi exactitate;
 are puterea de a reînvia faptele trăite de narator;
 prezentul liric exprimă intensitatea trăirii într-o durată concentrată, valorizează clipa
prezentului, în contrast cu trecutul sau cu viitorul;
Imperfectul (exemple: citeam, cântam, vedeam, erai, scriai etc.):
 timpul propriu literaturii de amintiri, al aceluia care înfăţisează o succesiune de
evenimente ale trecutului;
 arată o acţiune neterminată în trecut, simultaneitatea, permanenţa;
 exprimă durata acţiunii, a trecerii timpului, a insistenţei;
 este un timp al narativităţii subiective, evocatoare;
 poate deschide o perspectivă dinspre trecut spre viitor;
 prelungeşte durata acţiunii pe axa temporală la infinit;
 imperfectul narativ/ evocativ – timpul naraţiunii este prelungit spre timpul istorisirii;
instituie o perspectivă subiectivă;
 imperfectul descriptiv conferă descrierii un caracter dinamic;
 este indice al trecerii de la realitate la imaginar în jocul de copii devine o strategie de a
construi viziune poetică, de a întemeia lumi posibile şi de a imagina experienţe posibile:
Acum eu eram King-Kong și tu veneai cu Godzilla.
Perfectul simplu (exemple: scrise, văzu, auzi, gândi, zise etc.):
 narativ :
- situează evenimentul într-un trecut recent;
- arată caracterul punctual al acţiunii;
- arată derularea rapidă a evenimentelor ori valoarea momentană a unei stări;
- situarea în finalul textului în care predomină alt timp (impf. sau prez.) produce o schimbare de
ritm narativ având rolul de accelerare bruscă a relatării;
- este un timp specific scrierilor istorice;
- sensibilizează desfăşurarea, succesiunea acţiunilor;
Perfectul compus (exemple: am citit, ai văzut, ai auzit,a închis, a spus etc.):
 înscrie evenimentele narate într-o durată trecută;
 poate avea rol de evocare, marcat de indici ai subiectivităţii;
 delimitează planul naratorului de planul personajelor;
 folosit în finalul textului în contrast cu alte timpuri poate avea rol rezumativ;
 poate da impresia că apropie acţiunea de momentul vorbirii, ceea ce măreşte emoţia;
 creează impresia unei afectivităţi mai puternice, mai pronunţate;
 prin înlănţuirea verbelor la pf. compus se creează iluzia unei derulări cinematografice,
rapide, dinamice, fără oprire;
 evidenţiază alternarea planurilor real cu cel al dorinţei; se creează impresia unui joc al
destinului.
Viitorul (exemple: voi citi, voi merge, vei auzi, va spune, oi merge, o să merg etc.):
 formele culte, literare sugerează siguranţa sau o condiţionare a intenţiei;
 este timpul perspectivei;
 lărgeşte orizontul în plan spaţial şi temporal;
  sunt expresive îndeosebi formele populare, familiare care sugerează oralitatea;
 arată durata ideală, a creaţiei, a artei;
 artistic, aceste verbe încheie o experienţă de cunoaştere, cea a timpului trăit, iar cu ele se
începe o nouă aventură de cunoaștere, aceea a unui timp al ficţiunii artistice.
Modul conjunctiv
Prezentul se poate folosi și fără să în câteva enunțuri încărcate afectiv: treacă de la
mine!, ducă-se!, facă-se voia Ta!
Perfectul să fi făcut, să fi ajuns este caracteristic limbii literare scrise.
Modul condițional-optativ
Prezentul (exemple: ar merge, ar cânta, ar reuși etc.) exprimă o dorință manifestată în
prezent (Aș mânca ceva.) sau o reținere față de o situație (Se zice că ar fi la Paris.)
Perfectul (exemple: aș fi plecat, aș fi mers, aș fi auzit, aș fi cântat etc.) are valoare de
posibilitate nerealizată: Ieri aș fi mâncat ceva.