Hanu Ancuței

-Povestire-

Povestirea „Hanu Ancuței” este o colecție de povestiri în ramă, scrise de Mihail

Sadoveanu și publicate pentru prima dată în anul 1928, în volumul cu același nume. 
Povestirea este o specie a genului epic, în proză, de dimensiuni asemănătoare cu cele ale
nuvelei (mai mari decât ale schiței și mai mici decât ale romanului). În timp ce nuvela pune
accent pe complexitatea personajelor, povestirea insistă asupra acțiunii. În povestire, naratorul
este și personaj, participant sau, cel puțin, martor la acțiunea relatată. Povestirea în ramă
reprezintă o formă de încadrare a uneia sau mai multor narațiuni de sine stătătoare în prezentarea
unei situații de comunicare. În cel de-al doilea caz, numit și povestire în povestire, un personaj al
narațiunii principale întrerupe firul acțiunii printr-o istorisire proprie, preluând în raport cu
acesta, rolul naratorului.
Povestirea „Hanu Ancuței” este un volum de nouă povestiri care poate fi considerată cea
mai strălucită creație lirică epică. Volumul este alcătuit din nouă povestiri cu caracter diferit:
comic, dramatic, fantastic, istoric etc. Cele nouă povestiri sunt întâmplări relatate in Hanul
Ancuței de către țăranii moldoveni ce poposeau aici pentru odihnă și distracție. Întâmplările se
petrec in timp mitic, romanesc. Momentul întâlnirii acestora la han este într-o „toamnă aurie”,
rodnică, dintr-un trecut evocat precum în basme. Hanul este prezentat, prin hiperbolizare, ca un
spațiu fabulos, ca o cetate, un spațiu ocrotitor, care îi pune, pe călători, la adăpost de pericole,
creând un loc favorabil spunerii poveștilor.
Deși temele povestirilor diferă între, volumul are o unitate conferită, în principal, de tema
comună a timpului. Este sugerată veșnica schimbare a tot ce există, dar, dincolo de această
perpetuă transformare, persistă o permanență care învinge timpul. Această viziune asupra lumii
este evidentă aproape în fiecare povestire. De exemplu, la sfârșitul povestirii „Fântâna dintre
plopi”, la întrebarea dacă fântâna mai există, Moș Leonte răspunde: „S-a dărâmat ca toate ale
lumii.” Acest motiv, „fortuna labilis” (soarta schimbătoare) este prezent în întregul volum. De
asemenea, apar permanent cele două Ancuțe: cea tânără, contemporană cu momentul povestirii,
și mama ei, „Ancuța cea de demult”, evocată în majoritatea povestirilor. Prin înfățișare, prin
gesturi, prin reacțiile dintr-o anumită situație, Ancuța cea tânără amintește perfect de mama ei.
Deci, în ciuda schimbărilor provocate de succesiunea generațiilor, există o permanență.
În povestirile din volumul „Hanu Ancuței”, naratorul care prezintă întregul cadru al
narațiunii și care îi introduce pe naratorii povestirilor autonome are o identitate clar diferită de a
autorului Mihail Sadoveanu. Acest narator este un personaj delegat de autor să descrie hanul și să
povestească evenimentele care se petrec acolo. Naratorul fiecărei povestiri în parte este și el
personaj: participant sau martor la acțiune. Ei au profesii și ocupații diferite: răzeși, călugăr,
zodier, coropcar (negustor ambulant de mărunțișuri), negustor lipscan, cioban, cerșetor, fântânar.
Toți aparțin, însă, universului satelor și târgurilor moldovenești. Între naratori, personaje și
cititori sau ascultători există o strânsă legătură, un contact direct, iar naratorul se străduiește să
atragă atenția ascultătorilor și li se adresează ceremonios, cu formule precum: „frații și stăpânii
mei”, „domnilor și fraților”, „iubiților prieteni”.
În concluzie, în viziunea lui Sadoveanu, civilizația Ardealului este o civilizație net
superioara celei din Occident, pentru ca oameni sunt niște arhetipuri ce nu s-au lăsat schimbate
de vreme.